Dialog realizat de Cecilia Caragea
Cecilia Caragea: În cadrul emisiunilor noastre Arena Ideilor, am discutat mult despre inteligența artificială, despre cum ne poate ajuta în elaborarea anumitor raționamente, în procesele cognitive. Dar se pare că inteligența artificială poate să ne ajute acum și în comportamentul nostru relațional, să spunem așa. Despre ce este vorba? Stăm de vorbă cu profesor universitar doctor Dragoș Popa. Cum poate inteligența artificială să ne ajute în comportamentul relațional?
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sunt foarte multe sisteme de inteligență artificială care au fost dezvoltate în ultimul timp. La un moment dat, noi am vorbit despre chat box, care ne ajută să strângem informații, să realizăm desene, să compunem muzică, să ne scriem referate și așa mai departe. Pe de altă parte, a apărut, în momentul de față, și inteligența artificială antrenată să analizeze fața oamenilor. De foarte multe ori, putem să avem dubii. Este un prieten adevărat sau nu? Pot să încep o relație cu fata sau cu băiatul acesta? La ce să mă aștept? Și te uiți la el, încerci să citești în ochii lui, pe fața lui… Nu mai e nevoie. Ne punem o pereche de ochelari, ochelarii n-au nimic special, pentru că reprezintă ceva dezvoltat deja de decenii, pentru armată, ei asigurându-ne să vedem în același timp ceea se petrece în jurul nostru și în același timp ne proiectează o imagine virtuală a unui ecran. Ceea ce este interesant este, însă, că acești ochelari sunt cuplați la inteligența artificială, care analizează fața persoanelor cu care ne întâlnim. Analiza pe care o face acest soft, care nu este soft, ci este acest sistem de inteligență artificială, poate să ne spună care este compatibilitatea noastră cu respectivul, care sunt caracteristicile lui și așa mai departe, toate informațiile respective putându-le citi în timp real pe acel ecran virtual.
Cecilia Caragea: Așadar, sunt analizate micromișcările faciale, să spunem așa, ale persoanei cu care noi stăm de vorbă și, în urma acestei analize, vedem clar, pe acel ecran virtual, dacă este o persoană care ne disprețuiește, dacă este o persoană care ne place…
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Dacă este o persoană cu care suntem compatibili, dacă nu suntem compatibili… Evident, și aceste lucruri… Nu știu în ce măsură, în momentul de față, sunt suficient de elaborate, cu alte cuvinte, dacă acea inteligență artificială a fost suficient de bine antrenată. Dar, în momentul în care s-a așezat pe acest drum, în mod cert, în scurt timp, va avea performanțe din ce în ce mai bune. Problema care mi se pare importantă nu este, în momentul de față, de a analiza performanțele din acest moment, ci care este drumul care se deschide de aici.
Cecilia Caragea: Este o muncă, să-i spunem așa, pe care inteligența artificială o face în locul nostru, pentru că noi, în mod normal, analizăm persoana din fața noastră, ne uităm la ea, vedem care sunt micromișcările ei faciale și, poate nu întotdeauna rațional… dar simțim că acea persoană ne place sau ne disprețuiește, că avem un viitor comun sau că putem încerca un viitor comun sau nu.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, acest sentiment pe care îl dobândim la un moment dat vine dintr-o trăire profundă a noastră. Problema este că, la fel cum raționamentul tindem să-l facem, în momentul de față, mai mult pe baza și cu ajutorul inteligenței artificiale, și rezultatul acestei trăiri…
Cecilia Caragea: Îl delegăm.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Îl delegăm într-o măsură din ce în ce mai mare. Dar nu contează cât, problema e că începem să-l delegăm. Ca atare, nu numai viața noastră cognitivă reprezintă un element care începe, din ce în ce mai mult, să nu se mai poată desfășura decât cu ajutorul inteligenței artificiale, dar viața noastră intimă, viața noastră afectivă, relațională încep să depindă esențialmente de inteligența artificială.
Cecilia Caragea: Poate că am devenit mult prea fricoși, ne este frică să nu ne înșelăm în aprecierile noastre și, atunci, avem nevoie de un suport extern, de un fel de consilier, care să fie mult mai bun decât noi.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, în mod cert acest lucru. Chestiunea gravă este că această lipsă de siguranță, această lipsă de abilitate a noastră, această lipsă de poziționare a noastră reprezintă, de fapt, un element semnificativ din punct de vedere al condiției existențiale în care am ajuns să ne plasăm singuri.
Cecilia Caragea: Adică această lipsă de asumare… „Eh, am greșit, m-am înșelat în privința acelui om, evident, acest lucru a avut consecințe, merg mai departe.” E, până la urmă, vorba de o lipsă de asumare.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Nu este vorba numai de o lipsă de asumare, ci este vorba de un alt mod de a ne plasa în viață. Pentru a înțelege despre ce este vorba, este poate necesar să apelăm iarăși la un pic de istorie, care, în general, lămurește lucrurile. Într-o vreme, omul, care trăia într-un sat tradițional, acum, să spunem, 200 de ani, se năștea într-o familie, creștea într-o familie, trăia într-o familie și, în același timp, în obștea satului, în lumea satului tradițional, care, acum 200 de ani, era condiția curentă. Sigur că existau și târgurile, orașele și, cu timpul, megalopolisurile și vom ajunge și la ele. Dar, în această condiție, omul trăia nu numai cu el însuși, ci trăia împreună cu cei din jur. Lumea lui era o lume în care el era integrat, din care făcea parte, care îi dădea stabilitate și care în același timp îl ajuta să-și găsească poziția lui și față de cei din jur, și față de lume în genere.
Cecilia Caragea: Adică avea un antrenament zilnic în privința relațiilor.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Nu numai că avea un antrenament zilnic din punct de vedere al relațiilor, dar relațiile în care el se plasa erau viața lui însăși, erau condiția lui însăși.
Cecilia Caragea: Se definea prin acele relații.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact! Din cauza aceasta, aceste relații nu puteau să fie tot timpul puse sub semnul întrebării. „Oare cum să mă port cu cutare?” Păi cutare era fratele, vecinul lui, cu care își construise și își construia în continuare viața. Foarte interesant, aici, reprezintă scrierile lui Agârbiceanu, în care, într-unele dintre ele, putem urmări chiar evoluția unui personaj din lumea satului în lumea târgului, în care se mută la un moment dat, cum i se schimbă fundamental chiar modul în care se vede pe sine, modul în care se plasează în viață, ca să nu mai vorbim de aspectele morale.
Cecilia Caragea: Și felul în care simte anumite lucruri.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact. Deci, dintr-odată, este alt om, cu o cu totul altă raportare la sine însuși și la cei din jur, la lume și la viață. Mai departe, lucrurile pot să fie urmărite din punct de vedere al schimbărilor care apar când discutăm, în timp, despre orașe, despre megalopolisuri, acolo unde nici măcar nu-i mai cunoaștem pe cei din jur, nu ne mai salutăm decât rareori cu unu, doi, trei oameni, care să spunem că ar fi prietenii noștri, și în rest nu știm pe nimeni.
Cecilia Caragea: Ești un străin, dar asta îți dă un confort.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Îți dă un confort, dar în același timp îți dă o nesiguranță, îți dă o viață în care, treptat, te întrebi cine ești, ce cauți, de unde vii și unde te duci, întrebări pe care n-aveai cum să ți le pui înainte.
Cecilia Caragea: Și poate această nesiguranță vine și din faptul că tu, fiind un străin, cum spuneam, te simți mult mai confortabil, dar te simți mult mai confortabil pentru că tu nu te mai simți controlat atât de strict ca în lumea satului. În lumea satului, dacă mergeai pe uliță și nu era ceva în regulă în comportamentul tău, imediat erai penalizat. În oraș nu se mai întâmplă asta. Puteai să-ți permiți mult mai multe.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Lucrurile erau văzute în felul acesta de cei care, de fapt, din diferite motive, nu aparțineau lumii satului. La cei care erau integrați și creau efectiv lumea satului, totul era organic, venea de la sine. Era o chestiune de responsabilitate a lui, responsabilitate a celorlalți și un gen de a face lucrurile împreună, într-o ordine firească a vieții, fără această ordine neputând să conceapă viața. În momentul în care începe interacția cu orașul, evident că toate lucrurile acestea se pun sub semnul întrebării, omul află că se poate trăi și altfel și, atunci, apare și sentimentul de constrângere, nu accidental la un individ, ci la din ce în ce mai mulți, deci ca fenomen social, cum se numește astăzi.
Cecilia Caragea: Așadar, ajuns la oraș, nu te mai simți controlat, nu te mai simți constrâns, te simți mai liber, te simți întrucâtva străin, dar începi în același timp să fii nesigur pe tine, ți-ai pierdut puțin din rostul și din sensul tău.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, pentru că ai ieșit din matca ta și nu știi exact unde te afli, ce cauți acolo, nu mai știi nici de unde vii și în niciun caz unde te duci.
Cecilia Caragea: Și trebuie să-ți creezi tu o nouă comunitate în oraș, grupuri de prieteni, de cunoscuți.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: În primul rând, trebuie să-ți asiguri tu o nouă așezare, fie ca singuratic, fie într-o comunitate, fie într-un microgrup de prieteni sau de oameni cu care ai anumite valori, anumite elemente comune. Aici trebuie făcută iarăși o deosebire între cel care a venit din lumea satului și cel care s-a născut în oraș și unde, dintr-odată, pentru el nu există decât această lume a căutării justificărilor, a căutării… în primul rând, necesitatea de a afla cine e el, ce caută el în viață. Pentru că el nu mai are niciun fel de altă origine decât faptul că s-a născut undeva pe una din străzile acelui oraș, unde totul se mișcă mai mult sau mai puțin haotic, respectând niște reguli care nu au o așezare ontologică, ci doar una impusă la nivelul regulamentelor ce trebuiesc respectate.
Cecilia Caragea: Cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm? Sunt întrebările la care trebuie să găsească un răspuns și cei care s-au născut la oraș.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, cei care ajung în lumea orașului obligatoriu trebuie să răspundă la aceste întrebări, la care nu aveau de răspuns, pentru că răspunsul venea de la sine pentru cei care erau născuți și trăiau într-o lume tradițională. Pentru a înțelege, azi, mai bine aspectele care decurg de aici, este bine să luăm lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Acum 200 de ani, să spunem, omul nu știa decât ceea ce era, vorbesc de omul care trăia într-un sat tradițional, decât ceea ce era în lumea la care el putea să ajungă pe jos sau într-un galop de cal. În rest, venea din când în când un poștaș care mai aducea o știre la care se uita tot satul și încerca să înțeleagă despre ce este vorba. Acum o jumătate de secol, a apărut televiziunea. În momentul acela, noi am ajuns să aflăm mai multe despre diferite persoane care au o viață minunată sau care, Doamne ferește, trec printr-o tragedie, undeva pe partea cealaltă a pământului, în Australia, în Asia, în Africa, unde-o fi. Și ajungem să știm mai multe despre acele persoane decât știm despre vecinul de palier, din apartamentul vecin, pe care nici nu l-am cunoscut, nici nu știm cum îl cheamă.
Cecilia Caragea: Înainte, apăruseră telegraful, telefonul, radioul și așa mai departe. Ceea ce spuneți dumneavoastră s-a întâmplat în momentul în care a apărut televiziunea și fiecare am început să avem în propria casă un televizor.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Am avut un televizor în propria casă, iar, pe de altă parte, televiziunea ne-a adus nu numai o știre, ci ne-a adus prezența persoanei, care se mișcă, vorbește, ne uităm la ea, vedem că suferă sau se bucură, ceea ce este o chestiune foarte importantă din punct de vedere al modului în care s-a lărgit universul nostru, nu numai cognitiv, dar și afectiv, pentru că ne lăsăm emoționați, trăim alături de persoana respectivă bucuria, tristețea și așa mai departe. Numai că este o trăire de o cu totul altă natură decât trăirea pe care o aveam în satul tradițional, în momentul în care se întâmpla ceva cu un vecin și săream să-l ajutăm. Era un alt mod de a împărți viața, de a ne emoționa. În momentul în care ne emoționăm la televizor, nu este același lucru cu modul în care ne emoționam în obște. S-a mai păstrat în oarecare măsură această diferență din punct de vedere al celor care trăiesc în familii care și-au păstrat consistența tradițională, numai că acestea sunt pe cale de dispariție, dacă n-or fi dispărut deja de mult.
Cecilia Caragea: Spuneți, așadar, că sunt alte sentimente care ne animă atunci când vedem copii înfometați în Africa și ne punem problema cum să-i ajutăm, să strângem alimente, să vedem cum le ducem acolo și așa mai departe, față de sentimentele pe care le-am avea față de vecinul de palier care trece printr-o nenorocire.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Vecinul de palier, poate, cum spuneam, poate ne este chiar mai departe decât cel din Africa. Mă refeream că diferența este fundamentală între ce simt pentru respectivii și ce simțeam pentru cel din obștea satului. Mai ușor de înțeles este pentru cei care s-au născut, au trăit în familii tradiționale de oraș, deci unde viața de familie, relația cu bunicii, cu părinții a fost foarte strânsă, foarte puternică și, atunci, este evident că modul în care omul era afectat de ce se întâmplă cu mama, cu bunica, cu tatăl era de o cu totul altă natură decât ce se întâmplă cu vecinul de stradă sau cu cel din Africa. Pentru că sentimentul de a aparține acelei familii, într-un fel, era sentimentul care îi dădea lui așezarea în această lume. Dacă se întreba cine este, își răspundea că el este din acea familie. La fel cum circulau diferite povești minunate cu doi care se întâlnesc în America, să spunem, și, povestind, își dau seama că sunt români și că sunt din aceeași zonă, că sunt din același sat și se întreabă: „Dar tu al cui ești?” Pentru că prin asta se definea omul.
Cecilia Caragea: De aici, și numele care spun: Aioanei, Amariei…
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Exact! Așa au ajuns să se formeze o serie întreagă de nume, în momentul în care familiile respective, persoanele respective a trebuit să se înregistreze la Starea Civilă.
Cecilia Caragea: Și, după apariția televiziunii, trebuie să vorbim și de schimbările pe care le-a adus apariția internetului, lumea online și a rețelelor de socializare.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, este un moment de mare cotitură, care redefinește lumea de astăzi în esența ei. Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă acest lucru, să ne gândim la acele familii în care soțul lucra într-un loc, soția, la 2.000 de kilometri distanță. Sigur că Facebook-ul i-a adus mult mai aproape. S-au văzut unul pe altul, au putut să-și scrie unul altuia, ceea ce era o diferență față de a comunica numai pe telefon. Problema este, însă, că, dintr-odată, relația directă de prezență fizică în aceeași incintă, de a te bucura de anumite lucruri, de a mânca împreună, de a putea să vorbești uitându-te la celălalt, trăind împreună cu el, este, într-un fel, o viață delegată, o viață în care eu trăiesc cu o imagine care îmi scrie, îmi vorbește, dar are cam aceeași prezență în spațiul meu vital, în camera mea, la fel ca prezentatoarea de la televizor.
Cecilia Caragea: Poate să fie mai puțin deranjantă.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Mai puțin deranjantă sau mai deranjantă, dar, în orice caz, este o interacție la fel de formală. Or, relația organică de familie s-a pierdut și s-a delegat acestei pseudocomunicări. Și mai grav este faptul că din ce în ce mai multă lume abandonează interacția directă cu prietenii, cunoscuții și așa mai departe, dând întâietate comunicării pe rețelele sociale. Iar, ca tacâmul să fie complet, pe rețelele sociale, din ce în ce mai multă lume nu mai caută o profunzime a dialogului, ci caută modalitatea de exprimare care să-i aducă cât mai multe like-uri. Să fie cât mai multe persoane care să spună: „Da, domnule, tu ești cel mai grozav!” Dintr-odată, se creează o altă competiție decât cea tradițional socială, profesională, o competiție de a place nu contează cui, nu contează de ce, dar să fiu admirat.
Cecilia Caragea: Lucrurile sunt foarte complexe și au fost foarte multe discuții pe această temă, dar sunt explicabile, pentru că este mult mai comod, mult mai confortabil să-ți petreci timpul cu prietenii de pe rețelele de socializare decât să vezi când este liber cutare, când poate să se întâlnească cu tine, dacă în duminica respectivă toți sunt dispuși să se întâlnească, să iasă la iarbă verde și așa mai departe. Este mult mai comod, pentru că acolo, pe rețelele de socializare, oricând îți găsești niște prieteni. Sau, chiar dacă nu oricând îți găsești niște prieteni, prietenii pe care-i ai sunt mai dispuși și e mai comod și pentru ei să intre pe rețelele de socializare și să discutați acolo. Pentru că nu mai trebuie să bată drumul până la tine… poate să se întâlnească cu tine în online și seara, după job și așa mai departe. Iar dorința de a fi admirat, să spun așa, o avem și-n viața de zi cu zi, pentru că, trebuie să recunoaștem, și în mod normal ne place să fim admirați. Cum ne-am îmbrăcat, dacă am avut o mică victorie, să spunem, dacă am avut un comportament apreciabil într-o anumită situație și așa mai departe.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, numai că diferența majoră este faptul că, într-o familie, să spunem, modul cum ne comportăm într-un anumit moment se așează alături de întreaga viață de până atunci și ne proiectează, într-un fel, cum vom trăi mai departe. O interacție formală este o apreciere formală. Și, atunci, ceea ce se apreciază nu mai este la modul profund, mă plasez în interacția cu ceilalți, ci la modul în care pot să fiu amuzant într-un moment, pot să arunc o glumă bună, fără să existe o implicare emoțională reală, umană între mine și celălalt.
Cecilia Caragea: Pot să apreciez punctual ceva, o glumă bună, o anumită situație, un anumit comportament, dar nu per ansamblu persoana respectivă. Și, atunci, putem să facem legătura cu superficialitatea despre care se vorbește în online, în rețelele de socializare.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Într-adevăr, în momentul de față, probabil că este nevoie de acest serviciu al ochelarilor inteligenți, pentru că ne-am dezobișnuit să trăim cu cei din jur la modul propriu. Și, atunci, în momentul în care ne punem problema de a vedea ce înseamnă o persoană pe care o întâlnim, care sunt caracteristicile ei, ne-am putea înțelege cu persoana respectivă sau nu, nu știm cum să procedăm, nu știm cum să facem, ne-am pierdut această abilitate și calitatea emoțională de a ne raporta la ceilalți. Și, atunci, ne putem ajuta cu ochelari inteligenți. Problema este că, în momentul acesta, chiar și în rarele momente în care putem sau vrem sau încercăm să interacționăm cu o persoană reală, devenim tributari tot inteligenței artificiale.
Cecilia Caragea: Nu mai știm să interacționăm cu un om din fața noastră fără ajutorul inteligenței artificiale?
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: De aici se pleacă și se ajunge în situația în care interacțiunea noastră cu celălalt este dictată, este condiționată, este îndrumată de inteligența artificială. Deci noi suntem, efectiv, dependenți și vom face ceea ce inteligența artificială ne va spune. Poți să te îndrăgostești sau nu poți să te îndrăgostești. Poți să te împrietenești sau nu poți să te împrietenești. Chestiune care ridică foarte multe probleme, atât din punct de vedere etic, moral și așa mai departe, dar în primul rând funcțional, din punct de vedere atât al societății, cât și din punct de vedere al modului în care tu îți conduci viața, al modului în care tu trăiești.
Cecilia Caragea: Probabil, în căutarea eficienței, vrem să eficientizăm și aceste aspecte ale vieții noastre. Adică: merită să încerc să construiesc o relație cu X, Y, Z? Și să-mi pierd, să zic, vreo doi ani din viață și apoi să constat că nu a meritat ? Sau nu sunt dispus să fac această investiție de timp, de resurse? Și aștept să îmi spună inteligența artificială dacă merită sau nu. Încerc să eficientizez și aceste aspecte ale vieții mele. Dar chiar și relațiile nefericite au un sens. Te duc spre altceva, spre o evoluție interioară. Poți să creezi opere de artă dintr-o nefericire sentimentală.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Sigur că da, numai că și nefericirea sau fericirea sentimentală… depinde cum o trăiești. În momentul în care ea este foarte superficială, ca să spun așa, din punct de vedere al ceea ce reprezenta trăirea emoțională, în care era o anumită zbatere lăuntrică, era bucurie și suferință, era modul fundamental în care noi ne simțeam pe noi ca oameni, spre deosebire de modul în care aparatele există în jurul nostru. Avem aici proceduri. Avem instrucțiuni.
Cecilia Caragea: Ca să mergi la sigur.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Nu numai ca să mergi la sigur, dar, treptat, se vor transforma în instrucțiuni de folosință, la fel cum, peste tot, la un aparat electrocasnic, se scrie: „a se băga în priză”, „a nu pune degetele, că te electrocutezi.” La fel și aici, vom urmări o procedură. Or, în momentul în care, până și aspectele cele mai personale, prietenie, dragoste și așa mai departe, vor ajunge să se realizeze conform unor proceduri tehnice, problema se pune care va mai fi diferența dintre noi și aparatură, noi și inteligența artificială, dincolo de faptul că ea va fi mult mai performantă decât noi.
Cecilia Caragea: Probabil că am ajuns într-un punct în care ne este foarte dificil să relaționăm cu cei din jur. Am ajuns într-un punct în care ne simțim izolați, ne simțim singuri, nesiguri. Și cred că foarte puțini pot să facă față singurătății. Și au nevoie de celălalt. Și, atunci, când vor să intre într-o relație cu un altul, au nevoie de acest ajutor.
Prof. univ. dr. Dragoș Popa: Da, sigur că există și această problemă de a avea nevoie de un ajutor când intri în relație cu celălalt. Pe de altă parte, singurătatea reprezintă un element fundamental al societății, nu de azi, ci deja de niște decenii bune, de când în societățile, să spunem, cele mai avansate, deci unde însingurarea în megalopolis este cea mai pronunțată, oamenii au ajuns dependenți de psiholog, la nivelul la care, în multe cazuri, dacă nu pot să se ducă la ședința de terapie respectivă, măcar apelează la o terapie prin telefon, ceea ce la începuturile psihoterapiei… acest lucru era de neimaginat. În condițiile acestea, evident că rețelele sociale au reprezentat chiar o formă de salvare. Problema este că această salvare a condus la un alt gen de societate decât cea care exista anterior. În această societate, evident că-și găsește locul această inteligență artificială din spatele ochelarilor, care pot să fie de foarte mare folos. Și aici avem, deci, două aspecte diferite: o dezvoltare a inteligenței artificiale spectaculoasă (și vom asista la multe altele, probabil, și mai puternice decât aceasta), dar, în același timp, și un semnal de alarmă cu privire la drum, la direcția în care ne dezvoltăm noi ca specie.
Cecilia Caragea: Trăim vremuri interesante și trebuie să mai discutăm mult, ca să le înțelegem! Vă mulțumim tare mult și nu uitați: vă așteptăm în Arena Ideilor, emisiune a canalului ACC Media Channel. Intrați pe accmediachannel.ro și veți găsi acolo o mulțime de emisiuni utile și interesante, credem noi. Vă mulțumim tare mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.