A pomeni preaslăvitele nevoinţe şi biruinţe ale
mucenicilor asupra diavolului şi asupra slujitorilor lui şi pătimirile
nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decît numai a vesti slava
lui Hristos Dumnezeul nostru şi puterea Lui întru bunii nevoitori
mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfîntului Său
nume. Căci numai singur Hristos între toţi a fost biruitor, precum a
zis: Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat
întîi cu vrăjmaşul pentru toţi; iar sfinţii mucenici cei ce pătimesc
după Dînsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după
cuvîntul Apostolului lipsirea scîrbelor lui Hristos. Deci, pe cît
mucenicii se nevoiesc pentru preasfînt numele Lui şi mor nebiruiţi, pe
atît se propovăduieşte mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimeşte
întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănţuirea Sa asupra
vrăjmaşilor şi Se preamăreşte.
El preamăreşte împreună cu Sine şi mădularele Sale,
care pătimesc pentru Dînsul, adică pe sfinţii mucenici, care pe atît îi
sînt Lui mai aproape decît toţi în slavă, pe cît I-au fost următori lui
Hristos în pătimiri.
Deci, se cade ca şi de la noi, ostaşii cei buni ai
lui Hristos, să se fericească cu slavă şi cu laude, cu ale căror
învăţături şi cu chipul nevoinţelor celor vitejeşti, în toată lumea cea
de sub soare străluceşte Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se
odihnesc sub altar întru fericita viaţă, îmbrăcaţi cu haină albă, roşiţi
cu sîngele lor cel adevărat şi spălaţi cu sîngele lui Hristos. Din
ceata acestora a fost şi Sfîntul Luchian, pe care, prin singură
scăldătoarea Sfîntului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; şi îndată
se putea vedea întru el, că era să fie mare şi preamărit între oameni,
deoarece a fost numit de părinţii săi cei după trup Luchie. El îşi
trăgea seminţia sa de la marele antipat Luchie, moştenind şi numele
aceluia.
După aceea, cu darul Sfîntului Duh şi după obiceiul
sfinţilor părinţi, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai
bine. Pentru că cel ce era numit de părinţi Luchie, adică strălucitor
prin înmulţirea într-însul a darurilor dumnezeieşti, a cîştigat cel mai
desăvîrşit nume, numindu-se Luchian, care se tîlcuieşte arătător de
lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie şi
lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit şi s-a
făcut mai cinstit din a doua naştere, cea creştinească, pentru că s-a
aflat a fi fiu al veşnicului Împărat. Era iscusit în înţelepciune,
învăţînd limba grecească şi latinească, dar mai înţelept s-a arătat în
învăţăturile Sfîntului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a
fost ucenic şi s-a adăpat de la el cu cereasca înţelepciune. El a mai
deprins de la dînsul şi obiceiurile şi ostenelile apostoleşti; fiindcă,
după sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Apostol Petru, a străbătut
multe locuri prin Italia, semănînd sămînţa cuvintelor lui Dumnezeu.
Sfîntul Luchian, după ce s-a făcut desăvîrşit în
înţelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfîntul
Dionisie Areopagitul, povăţuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături
pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.
În vremea aceea era episcop al Romei fericitul
Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste şi cu cinste
pe Dionisie pentru sfinţenia sa şi pentru duhovniceasca dragoste întru
Hristos, care a fost mai înainte între dînşii multă vreme. Deci,
zăbovind la dînsul cîtăva vreme, s-au bucurat unul de altul şi s-au
îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu
numai prin cuvinte, dar şi prin chipurile cele îmbunătăţite.
Într-o vreme, fericitul Climent, umplîndu-se de Duhul
Sfînt, a zis: "Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cît este de frumos
secerişul în semănăturile Domnului; iar lucrători sînt puţini în
cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu eşti bine
deprins în dreapta credinţă şi desăvîrşit în toate bunătăţile legii
creştineşti, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de
acum în părţile Apusului şi, ca un bun ostaş al Lui, să te lupţi
împotriva vrăjmaşilor Domnului nostru şi să-i biruieşti cu puterea lui
Dumnezeu, Cel ce te întăreşte".
Sfîntul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osîrdie,
fericitul Climent a început a căuta pe alţii de ajutor şi împreună
slujitori dreptcredincioşi şi înţelepţi, care străluceau cu viaţa şi cu
sfinţenia. Între aceştia a ales şi pe Sfîntul Luchian, pe care l-au pus
episcop, iar Sfîntul Dionisie l-a întovărăşit, ca să-i fie lui împreună
călător şi împreună nevoitor la propovăduirea cuvîntului întru Sfîntul
Duh, iar celorlalţi părinţi, învăţător şi povăţuitor. Astfel rînduind
fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicîndu-le: "Mergeţi,
preaiubiţii mei fraţi! Mergeţi, ostaşii lui Hristos cei nebiruiţi şi,
precum Domnul a fost împreună cu sfinţii părinţii noştri apostoli şi cu
ai lor nevoitori, tot astfel să fie şi cu voi cei ce propovăduiţi numele
Lui cel sfînt; pentru că voi mult şi nemăsurat număr de popor din
neamuri veţi căuta Domnului şi-l veţi aduce în ograda Lui". Astfel
vorbind Sfîntul Climent cu ei şi sărutîndu-i şi binecuvîntîndu-i cu
dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe
Hristos mai întîi prin toată Italia.
Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se
numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu la
poporul acela, întorcîndu-l de la deşarta închinare de idoli. Însă
poporul locului aceluia, fiind necredincios şi preamult slujitor de
idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru
aceasta, îndată au prins pe Sfîntul Luchian singur şi, batjocorindu-l,
l-au aruncat în temniţa poporului, în care fericitul intrînd cînta cu
mare veselie astfel: Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvîrşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.
Astfel, bucurîndu-se întru Domnul, sfîntul bărbat
petrecea în acea temniţă, ca sub acoperămîntul aripilor celor
dumnezeieşti şi, punîndu-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui
Hristos, se ruga Domnului, zicînd: "Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău.
Pe mine mă aşteaptă cei ce au să fie drepţi, ca prin mine, Hristoase,
Mîntuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sînt
rînduiţi mai înainte spre viaţa veşnică".
Cînd sfîntul săvîrşea din toată inima aceste
rugăciuni şi pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a
auzit la cer şi Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămînă
lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire
şi să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta şi se temea ca să nu
moară pentru Domnul său, ostaşul cel preaales al lui Hristos, pînă ce
mai întîi nu va înmulţi Domnului rodul cel duhovnicesc şi astfel, după
un bun seceriş cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească şi plata
ostenelilor sale, împreună cu tovarăşii săi.
Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor,
pentru că erau acolo nişte creştini, care, înştiinţîndu-se ce s-a
întîmplat acelui sfînt bărbat, au mers noaptea la temniţă, pentru
dragostea lui Hristos, şi l-au scos din legături; şi astfel l-au făcut
să meargă în libertate, împreună cu sfinţii lui însoţitori.
Deci, povăţuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire
în slăvita cetate Tichina, din părţile Italiei, care se numea şi Papia.
Acolo s-a odihnit puţin după osteneli, însă n-a încetat înmulţind slava
lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvîntul
lui Hristos; încît puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor
prooroceşti: Cît sînt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea şi ale celor ce binevestesc cele bune...
Este cu neputinţă a spune, cît de multe mii de oameni, în puţină vreme
s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvîntului mîntuirii; de
vreme ce atîta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încît celor ce căutau spre
ei li se părea că privesc nişte cetăţeni cereşti. Ei străluceau în
mijlocul tuturor prin semne şi minuni, luminînd sufletele aleşilor lui
Dumnezeu.
Deci, ieşind în părţile Italiei, au ajuns la malul
mării şi, urcîndu-se în corabie, au plecat unde îi povăţuia Sfîntul Duh,
ajungînd cu bucurie la malul cetăţii Arelatiei. Ieşind din corabie au
fost primiţi de locuitorii cetăţii aceleia cu cinste şi cu dragoste şi,
odihnindu-se puţin, au început, după asemănarea Sfinţilor Apostoli, a-şi
alege ţările spre propovăduirea Cuvîntului. Deci, Sfîntul Marchelin cu
cîţiva fraţi, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia,
ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată
lărgi şi înmulţi între neamuri Biserica lui Dumnezeu, pînă la oceanul
Britaniei. Sfîntul Dionisie, cu fericitul Luchian şi cu ceilalţi, au
mers pînă la hotarele Parisului. De acolo, Sfîntul Luchian cu Maxim
preotul şi cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia.
Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmaşului şi
întărea Biserica lui Hristos.
Deci, fiind plin şi adăpat de darul Sfîntului Duh,
povăţuia poporul spre mîntuire, nu numai cu chipul vieţii celei
îmbunătăţite, dar şi cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui
de la Dumnezeu, a face minuni şi a tămădui bolile şi neputinţele între
oameni. El avea atît de mare putere împotriva diavolilor, încît aceia,
numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.
Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua şi
noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele
din toate zilele, în înfrînare şi în toată omorîrea trupului. El se
chinuia în toate zilele, după cuvîntul apostolului, punîndu-se înainte
pe sine jertfă vie, sfîntă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din
toate zilele nu era alta, decît numai o bucăţică mică de pîine şi
verdeţuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu
şi încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El
dorea atît de mult cununa mucenicească, încît acum se vedea ca un mort
pentru lume.
Crucea sa o purta totdeauna, urmînd Domnului nostru
Iisus Hristos; ştiind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în
ascuns iar alta arătată; deci, mai întîi se muncea în taină pentru
omorîrea trupului său, deşi era ştiută înfrînarea lui, pînă a intra el
în nevoinţa mucenicească cea arătată, şi a se încununa cu cununa cea
nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorîrea trupului,
împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie şi plin de
bătrîneţe.
Astfel, a venit într-atîta săvîrşire de fapte bune
încît, petrecînd cu trupul pe pămînt, se socotea cu duhul împreună în
cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu faţa
luminată şi iubită, liniştit cu mintea, fiind împodobit cu minunată
cărunteţe şi tot chipul lui era de înger pămîntesc şi de om ceresc.
După ce s-a lăţit prin toate părţile acelea vestea
despre el, popoarele veneau la dînsul, dorind să se boteze, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar pe idolii pe care îi
vedea, îi sfărîma. Dar diavolul cel vrăjmaş şi viclean, văzîndu-se
batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate
meşteşugirile şi vicleşugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui
Dumnezeu şi a îndemnat pe Domiţian, care după Nero, fiul pierzării, a
ridicat a doua prigonire contra creştinilor şi l-a pornit, spre atîta
mînie şi urîciune, încît a poruncit ca pe toţi creştinii ce se aflau în
stăpînirea împărăţiei Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor
celor ciopliţi, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.
Deci, prin toată stăpînirea împărăţiei lui Domiţian,
prin cetăţi şi prin sate, a trimis păgîneasca poruncă, ca toţi cei mai
mari peste popor să silească pe creştini la închinare de idoli şi la
jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci.
Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia,
ca să caute ostaşii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la
Roma, pentru că se înmulţise prea mult slava şi, împreună cu aceia, să
piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimişi
acolo şi ale căror nume sînt acestea: Latrin, Arie şi Antor.
Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfîntul
Luchian, robul lui Dumnezeu şi, prinzîndu-l, să-l aducă la judecată
înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească
idolilor.
Cutreierînd ei cetăţile şi satele Galiei, nicidecum
nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înştiinţare, cum că
dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăţiei celei
veşnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de
iuţime şi mînie şi s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo şi
Sfîntul Luchian a fost înştiinţat de venirea lor, de către Sfîntul Duh.
Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăţa pe
popor cuvintele vieţii şi cu dînsul era o mulţime de oameni, care acum,
prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfîntul Luchian îi
sfătuia pe ei cu atîta osîrdie, pe cît erau nădăjduiţi spre slava
răsplătirii veşnicei fericiri, zicîndu-le: "Iată, fraţilor şi fiilor,
cei iubiţi în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea
rodul ostenelilor mele şi plata cea făgăduită mai înainte. Deci,
preaiubiţilor, petreceţi tari şi nemişcaţi în credinţa lui Hristos;
pentru că eu acum, fiind bătrîn şi obosit, mă bucur de cununa
mucenicească şi mă sîrguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi
să petreceţi întru dumnezeiescul Dar, pe care l-aţi primit. Să nu vă
întoarcă pe voi de la credinţa lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă
înfricoşeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă
făgăduinţele prin cinstiri şi bogăţii; ci să vă îndulciţi întru bucuria
vieţii veşnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele
negrăite, la care şi eu mă sîrguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de
mînia prigonitorilor nu mă înspăimînt".
Zicînd el acestea, şi-a ridicat ochii spre cer şi a
mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe
el părţii sfinţilor mucenici şi să-l despartă de tovarăşii săi şi se
ruga: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui
viu, Care m-ai însoţit pe mine pînă la sfîrşit, cu fericitul Dionisie şi
cu ai lui nevoitori, asemănîndu-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog
Ţie, ca să mă rînduieşti întru împărăţia cea cerească, împreună cu ei".
Zicînd acestea, a ieşit din ţara care se numea Belgia, nu fugind de
frica muncilor, ci după porunca Domnului, care porunceşte a fugi de
prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiţii săi
împreună pătimitori, Maxian presbiterul şi cu Iulian diaconul nu înceta
pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet şi cu rugăciuni, pînă ce a
ajuns în vîrful muntelui, care este aproape de rîul ce se numeşte Tar,
ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au
ajuns acolo, stînd ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se
ascundă, deoarece şi muntele stătea prea frumos deasupra rîului şi se
vedea de toţi de departe. Deci, fericitul, stînd acolo cu tărie, a
gîndit să aştepte cununa mucenicească.
Ajungînd la cetate muncitorii cei pomeniţi mai sus,
după ce n-au aflat într-însa pe Sfîntul Luchian, au început a întreba
unde s-a dus. Şi li s-a spus că învaţă poporul nu departe de cetate. Ei,
alergînd cu caii lor cei iuţi, au ajuns la acel munte, unde era omul
lui Dumnezeu cu poporul şi cu ucenicii săi. Mai întîi au prins pe
sfinţii slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian şi Iulian, ca, prin
muncile şi prin moartea lor, să îngrozească pe Sfîntul Luchian şi să-l
aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzînd pe mucenici, le poruncea
cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoşîndu-i: "De nu veţi jertfi
zeilor noştri celor fără de moarte, îndată veţi fi pedepsiţi de noi cu
sabia". Iar ei, fiind tari în credinţă, răspundeau cu îndrăzneală:
"Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sînt deşerţi şi făcuţi de
mîini omeneşti. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credinţă sîntem
gata a muri".
Auzind păgînii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia
înaintea Sfîntului Luchian. Astfel acei sfinţi au luat de la Domnul
cununile cele făgăduite şi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici.
Pentru săvîrşirea acelora, Sfîntul Luchian, veselindu-se şi slăvind pe
Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: "Mă bucur şi mă veselesc întru Tine,
Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de
mine spre buna Ta slavă". Atunci Latrin, Arie şi Antor, au zis cu mînie,
cu iuţime şi cu asprime către fericitul Luchian: "Tu eşti acela, care
grăieşti poporului cu farmece şi îl îndemni să nu se supună poruncii
nebiruitului Cezar şi senatului a toată Roma şi să nu jertfească zeilor
celor fără de moarte, jertfe bine primite?"
Dar fericitul Luchian le-a răspuns: "Eu nu sînt
fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învăţat vrăji, ci
dumnezeiasca înţelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea
cea adevărată şi-l învăţ cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos,
fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorît din cer pe pămînt, ca să
răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmaşului cu preacurat sîngele Său,
iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sînt
aduşi din întunericul necredinţei la lumina cea adevărată, aceia să
cîştige mîntuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-şi plece
cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni şi a muri pentru
mîntuirea tuturor".
Aceia au zis: "Cum mărturiseşti tu, că este Dumnezeu
Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar şi răstignit?" Sfîntul
Luchian le-a răspuns: "Măcar că necredinţa voastră nu este vrednică să
audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulţimea credincioşilor
care stau aici de faţă, voi spune ceva pe scurt: "Dumnezeul cel
adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci
pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfîrşitul veacurilor, să înnoiască
neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a
binevoit a Se naşte fără de stricăciune şi nespus din Preacurata
Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o singură
faţă a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Şi
Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a
fost văzut şi supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească.
Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea
noastră, pînă la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să
Se facă fiu al omului, şi de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor,
apoi nici neamul omenesc n-ar fi cîştigat iertare de la Dumnezeu şi nici
muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire"".
Fericitul Luchian, zicînd unele ca acestea,
chinuitorii s-au umplut şi mai mult de mînie şi au zis: "Acum ai ajuns
la adînci bătrîneţi şi prin urmare este vremea să încetezi cu vorba
copi-lărească şi deşartă. Dar de vreme ce te amăgeşte o deşărtăciune
mare şi te înnebuneşte multa grăire covîrşitoare, pentru aceea
îndrăzneşti a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăi-mîntîndu-te
de nimic. Noi îţi spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu
vei părăsi o nebunie şi îndrăzneală ca aceasta şi de nu vei jertfi
zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrîneţile tale
le vom da fără de cruţare la cumplite munci!"
Apoi, şezînd chinuitorii, au început a-l întreba cu
cuvinte îngrozitoare, zicîndu-i: "Să ne spui degrabă numele şi neamul
tău". Ostaşul lui Hristos le-a răspuns: "De părinţii mei am fost numit
Luchie şi din Sfîntul Botez, prin care m-am născut din nou spre viaţa
veşnică întru Hristos, sînt numit Luchian, iar de neam sînt roman, care
nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sînt
roman, ci cu aceasta că sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care
lucru voi îl puteţi vedea în mine; de vreme ce viaţa şi slava nu-mi este
alta, decît numai Domnul meu Iisus Hristos şi pentru Dînsul doresc a
muri".
Atunci muncitorii au zis: "Este tot ceea ce am zis,
că eşti vrăjitor şi înşelător al acelora care te ascultă şi mai ales te
arăţi a fi şi mîndru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de
ruşine şi nu cruţi nici bătrîneţile tale cele obosite. De eşti roman,
atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei,
pe care cezarul îi cinsteşte cu tot neamul şi cărora toată lumea se
închină. Sfîntul Luchian a răspuns: "Întru Hristos în Care m-am botezat
şi pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am
lepădat, prin credinţă, nu numai de diavoli şi de idoli, dar şi de toate
lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc şi mărturisesc pentru Hristos, voi
nu voiţi nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit
necredinţa voastră, atît pe voi cît şi pe cezarul vostru, împreună cu
tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi
oamenii, zidirea cea cuvîntătoare, să aducem jertfe diavolilor şi să ne
plecăm înaintea idolilor celor necuvîntători făcuţi de mîini omeneşti".
Dar Latrin, Arie şi Antor, nesuferind să audă
necinstirea zeilor lor şi a cezarului, şi-au pus mîinile pe Sfîntul
Luchian şi, legîndu-l, l-au dat ostaşilor. Aceia, întinzînd pe mucenic
la pămînt, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostaşul lui
Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se
înfricoşa de îngrozire, ci petrecea tare în credinţa lui Hristos.
Mădularele cele slăbite de bătrîneţe şi cele rănite le întărea cu duhul,
încît, atît cu faţa cît şi cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi
numele lui Hristos, zicînd în gura mare: "Pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea şi cu
buzele"".
Atunci chinuitorii, mîniindu-se şi mai mult, au
poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia
şi lovind în grumazul său cel sfînt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat
prea-cinstitul lui cap. Iar pe cînd sfîntul lui trup zăcea fără de
suflet şi încă se mişca, atunci toţi, chiar şi ucigaşii, au văzut venind
din cer peste dînsul o lumină mare şi, împreună cu lumina, s-a auzit un
glas de sus, zicînd: "Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai
înfricoşat a-ţi vărsa sîngele pentru Mine! Vino de primeşte-ţi cununa,
care ţi s-a făgăduit mai înainte şi te sălăşluieşte în ceruri împreună
cu sfinţii! Vino de moşteneşte cu îngerii locaşul slavei celei veşnice,
gătit ţie!"
Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfînt, care
totdeauna era încredinţat de răsplătirea cea făgăduită lui de la
Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească şi
mai mult în dreapta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care
se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de
sîmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate,
ca la trei stadii. Poporul, auzind şi văzînd aceasta, cei ce credeau şi
cei ce nu credeau, toţi au fost cuprinşi de mare frică; unii au fugit de
acolo, iar alţii se minunau cu bucurie văzîndu-se liberi de cursele
diavolului; însă, neputînd să vadă strălucirea luminii ce se arătase,
s-au depărtat puţin de la locul acela.
Deci, trupul cel mort al sfîntului, luînd, cu minune
de la Dumnezeu, oarecare putere de mişcare, s-a ridicat de la pămînt şi a
stat pe picioare; apoi, luînd cu mîinile preacinstitul său cap ce era
tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfîntului Duh care petrecea
într-însul şi, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu paşi
repezi ca un om viu cu trupul, purtînd pe mîini capul său cel sfînt,
precum a făcut aceasta şi prietenul său, Sfîntul Dionisie, în cetatea
Parisului. Deci, mergînd cale ca de trei stadii şi trecîndu-l peste rîul
Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu şi l-a
ales pentru îngropare, şi acolo, culcîndu-se pe pămînt, s-a odihnit în
Domnul cu pace.
Poporul cel dreptcredincios, care era întors către
Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers şi a uns cu aromate
sfîntul lui trup şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu multă
cinste, nu fără aflare îngerească de faţă; căci, pe cînd se punea în
mormînt acel sfînt trup, mirosea, afară de cele pămînteşti aromate, o
altă mireasmă mai minunată şi mai negrăită. Atunci toţi cei ce erau
acolo se minunau şi ziceau unul către altul: "Ce este aceasta?" Apoi
toţi au zis: "Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o
bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o!
Slavă Ţie, Hristoase Mîntuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am
îndulcit, încît ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!"
Deci, cu cît grăiau ei aceasta, cu atît mai mult li
se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască şi dintr-aceasta cunoşteau toţi
că se află de faţă puterea sfinţilor îngeri, care, de la începutul
pătimirii mucenicului, au fost nedepărtaţi de dînsul pînă la moartea şi
îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioşii îngropători, săvîrşind
cinstita îngropare, s-au închinat pînă la pămînt, strigînd cu inimi
zdrobite şi zicînd: "Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că eşti cu
adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh,
împărăţeşti în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfîntul
Tău Mucenic Luchian şi astfel ne-am învăţat a crede cu inima".
Deci, mulţimea poporului de prin cetăţile şi satele
cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzînd unele ca
acestea, asemenea şi cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le
văzuseră, s-au umilit cu inimile lor şi dintr-acea zi au crezut în
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de
suflete. Iar, mai înainte, prin învăţătura Sfîntului Luchian, s-au
întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din
amîndouă părţile şi de toate vîrstele. Aceia, sfărîmînd idolii, au
mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, şi pe
Sfîntul Duh, Unul şi Adevăratul Dumnezeu în Treime!
După aceea, unii dintre dînşii au zidit cu osîrdie
deasupra mormîntului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu şi
în cinstea Sfîntului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinţilor
Mucenici Marian şi Iulian, în munte unde au fost ucişi, acolo au fost şi
îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creştinii cei ce
se înmulţiseră acolo şi au fost puse împreună cu trupul fericitului
Luchian. Deci, multe bunătăţi se dădea de la Domnul nostru Iisus
Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinţilor lui
mucenici. Deci, precum una le-a fost credinţa, una dragostea şi una
mărturisirea întru pătimiri, tot aşa şi noi credem, că una le-a fost
vieţuirea lor împreună, întru veşnica fericire şi moştenirea Împărăţiei
celei veşnice. Deci, mulţumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui,
cei trei la număr, mărturisind Sfînta Treime, s-au săvîrşit prin
mucenicie.
Pe aceia îi cinstim, ştiind că de la dînşii se dau
orbilor vedere, şchiopilor umblet, izbăvire de diavoli şi multe
tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte şi cu darul
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul
Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.
