Lasă-i să păstreze ceea ce ți-au "luat".

 Dacă le-ai dat dragoste și au plecat, lasă-i să o păstreze...

Dacă le-ai dat timp și s-au îndepărtat, lasă-i să păstreze amintirile...
Dacă le-ai dat zile, luni și chiar ani din viața ta, îi lași să păstreze toată dragostea pe care i-ai dat-o în acea perioadă...

Nu vă certați pe tema asta, nu spuneți "Îmi datorezi asta", de ce vrei să o iei înapoi? Dacă ai capacitatea să produci mai mult...

Lasă pe cine are nevoie să-l păstreze.

Trebuie să învățăm să înțelegem că valoarea iubirii noastre nu depinde de ceea ce fac alții cu acea iubire. Lasă-i să păstreze ce le-ai dat, probabil aveau nevoie, probabil le-a schimbat viața, nu le poți lua asta.

Cât de frumos e, nu-i așa?

Chiar și când ei îți dădeau doar durere la rândul ei, tot îi lăsai doar cu dragoste.

"Parabola Albinei și a Musteii" 🐝🪰

 Musca căuta gunoi, iar albina căuta flori.

Amândoi zburau pe același câmp, respirau același aer și priveau același soare.
Dar trăiau în realități diferite.

Pentru că privirea lui era diferită.
Nu contează unde ești, ci ceea ce alegi să vezi.
Același lucru se întâmplă și în viață.

Sunt cei care merg înconjurați de oportunități, iubire și mici miracole zilnice.
Dar inima ta este antrenată să găsească doar ceea ce doare.
Ce lipsește și ce este amar.

Alții, în mijlocul acelorași dificultăți, aleg să caute binele.
Ce se adună și ce dă speranță.

Nu este vorba că unii ar avea mai multe binecuvântări decât alții
Este că unii au învățat să privească cu credință
Și alții continuă să privească cu nemulțumiri.

Pentru că, în final, ceea ce cauți este ceea ce găsești.
Dacă te concentrezi pe negativ, viața ta va fi plină de probleme.
Dacă cauți binele, vei găsi întotdeauna motive să fii recunoscător.
(Pedro Lanzagorta)

Să nu vorbești de rău despre nimeni este cel mai bun mod de a vorbi bine despre tine😎

 Și totuși, este unul dintre cele mai greu obiceiuri de menținut.

Pentru că a critica este ușoară. Judecarea nu costă nimic. Și să vorbești de rău despre ceilalți, în acel moment, poate chiar să te simți bine... Ca și cum te-ar fi pus deasupra lui. Dar exact opusul este adevărat.
Psihologul Albert Mehrabian a arătat că oamenii asociază direct modul în care vorbești despre ceilalți cu propriul tău caracter. Când critici, mintea ascultătorului nu judecă doar pe cel criticat... Te judecă pe tine. Reputația ta se bazează, în mare parte, pe cuvintele pe care le folosești când alții nu sunt.
Marcus Aurelius, împăratul stoic, a scris în Meditațiile sale: "Nu irosiți timpul care v-a mai rămas gândindu-vă la alții, decât dacă este pentru binele comun." Un om care a condus un imperiu a înțeles că energia consumată judecând pe alții este energie furată din propria ta creștere.
Iar Warren Buffett, unul dintre cei mai de succes oameni din istorie, are o regulă simplă: nu vorbi niciodată de rău despre nimeni în public. Nu din naivitate... ci pentru că a înțeles că numele tău valorează mai mult decât orice opinie de moment.
Persoana care vorbește de rău despre ceilalți își arată propriile nesiguranțe.
Persoana care tace și construiește... își arată maturitatea.
Tăcerea inteligentă nu este lașitate. Este puterea.
Pentru că, în timp ce unii consumă energie distrugând, cei care reușesc investesc aceeași energie în creare, îmbunătățire și progres.
Reputația ta este cel mai valoros atu al tău.
Și este construită în tăcere, cu acțiuni... Nu cu comentarii.
Ceea ce spui despre ceilalți spune totul despre tine.
Păstrează-ți cuvintele. Ai grijă de numele tău. Protejează-ți energia.
(Auror: necunoscut)

TE-AM PURTAT ÎN BRAȚE

 Un om oarecare mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.

Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:

- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:

- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!

Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.

- Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!

Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:

- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.

Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.

- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?

- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.

- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.

Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

Sfânta Cruce a fost furată de perși în anul 614

 În timpul marelui război bizantino-sasanid, generalul persan Shahrbaraz, trimis de regele Khosrau al II-lea, a cucerit Ierusalimul după un sângeros asediu. Perșii au incendiat Biserica Sfântului Mormânt în care era păstrată crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Au luat-o ca pradă de război și au dus-o în Ctesiphon, capitala Imperiului Sasanid, aflată în centrul Irakului, pe malul estic al fluviului Tigru, la 35 km de Bagdad, în apropierea orașului modern Salman Pak.

Sfânta Cruce a fost descoperită de Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, în anul 326 de la Hristos, pe Golgota, ascunsă de romani într-o cisternă veche îngropată sub templul zeiței Venus. 

Împăratul Constantin a construit Bisericii Sfântului Mormânt, în naosul căreia trona Sfânta Cruce.

Pierderea Crucii a provocat un șoc imens în întreaga lume creștină. Împăratul bizantin Heraclius a lansat o campanie militară pe teritoriul Persiei întinsă pe ani de zile.

Regele sasanid Khosrau al II-lea a fost ucis de fiul său Kavadh al II-lea în anul 628 și a cerut pacea bizantinilor. Condiția principală a tratatului de pace a fost restituirea Sfintei Cruci. 

În anul 630, Heraclius a adus Crucea înapoi la Ierusalim. Deși perșii erau zoroastrieni, relicva fusese păstrată intactă, fiind îngrijită de Shirin, soția creștină a lui Khosrau.

În anul 638, Ierusalimul a căzut în mâinile arabilor conduși de califul Omar. Pentru a salva Crucea, bizantinii au împărțit relicva în mai multe bucăți. 

Cea mai mare parte a fost trimisă la Constantinopol, în timp ce un fragment a rămas în Ierusalim. În 1099, cruciații au găsit lemnul Crucii ascuns de creștinii locali și l-au transformat în cel mai prețios simbol al Regatului Ierusalimului.

În 1187, în urma Bătăliei de la Hattin, sultanul Saladin a învins armata cruciată și a capturat fragmentul pe care aceștia îl purtaseră în luptă ca talisman, care se va pierde în istorie.

Regele Khosrau este personaj central în secțiunea istorică a epopeii persane Shah Nameh - Cartea Regilor -, scrisă de poetul Ferdowsi pe parcursul a 30 de ani, fiind finalizată în jurul anului 1010.

Scopul principal al redactării epopeii a fost salvarea și revitalizarea limbii și identității persane, într-o epocă în care araba devenise limba dominantă a administrației, religiei și literaturii, după cucerirea islamică.

Ferdowsi a folosit aproape exclusiv cuvinte din fondul lexical al persanei medii, evitând împrumuturile din arabă. Numită pahlavi sau pārsīk, aceasta a fost limba oficială a Imperiului Sasanid. 

 

În timpul domniei lui Khosrau al II-lea, numărul creștinilor din Imperiul Sasanid a crescut semnificativ. Liderul Bisericii de Răsărit (Nestoriană) deținea titlul oficial de „Catholicos al Iranului” (Ērān Cathollicos), fiind integrat în structura administrativă a imperiului. 

 

Prăbușirea Imperiului Sasanid în fața arabilor, după anul 633, a fost accelerată masiv de haosul religios și politic lăsat în urmă de Khosrau al II-lea. 

Deoarece cunoșteau greaca, siriaca și persana, creștinii au fost cei care au tradus operele lui Aristotel, Platon și textele medicale grecești în arabă, la curtea califilor abbasizi.

Eliberați de conflictele constante dintre bizantini și perși, misionarii creștini din Iran au folosit rutele comerciale arabe pentru a duce creștinismul până în China și India. 

Ei sunt cei care au adus din China, ascunse în toiegele de călătorie, ouăle fluturelui de mătase. Mătasea era monopol al împăratului Chinei și secretul fabricării ei a fost păzit cu strășnicie mii de ani.

Islamizarea populației iraniene a fost un proces lent, care a durat câteva secole. Descendenții direcți ai acestor creștini din vremea lui Khosrau și Shirin sunt asirienii și caldeenii din Irak și Iran, care încă folosesc limba aramaică (siriaca) în liturghie.