În Danemarca există biblioteci în care, in loc de o carte, poți împrumuta o persoană pentru a-i asculta povestea vieții, timp de 30 de minute. Scopul este combaterea prejudecăților. Fiecare persoană are un titlu: „șomer”, „refugiat”, „bipolar”, etc. Ascultând povestea lui, înțelegi cât de greșit este "să judeci o carte după copertă”.
Acest proiect inovator este activ în peste 50 de țări, și se numește „Biblioteca Umană”.
file:///C:/Users/User/Downloads/ernest-bernea-preludii.pdf
19 | ÎNDEMN LA SIMPLITATE
01 | LA VÂNAT DE OAMENI
De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferinţă
legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să
fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinue oamenii unii pe alţii? N’au loc sub soare? Nu le
ajunge pânza cerului? Sânt atât de grele păcatele ce ne apasă,
încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de pute-
re pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.
E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Încli-
narea spre a face rău e atât de puternică, încât pentru a o învinge
a fost nevoe de marea dragoste şi jertfa Dumnezeului întrupat.
Sânt oameni sinceri şi sânt oameni vicleni. E sfâşietor de trist
să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciu-
nii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat
este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără
pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestu-
ia, faptă care nu are nici o deosebire faţă de aceea a unui lup
fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii? De
ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul?
Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl
ai odată cu viaţa.
02 | OMuL „rEALIST”
Omul „realist” este în genere înclinat să trăiască mai mult
prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu
reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţu-
rile atât de rafinate de civilizaţia aceasta de care sânt atât de
mândriA mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata
pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a
te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel
adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei
vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frân-
gă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea.”
Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de
puternice sguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a
pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai
frumoase sânt ale poeţilor, ale visătorilor; omul „realist” n’are
ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu
umblă după himere.” Acest om îndobitocit de binele material,
acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce
viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în pro-ţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în pro-
pria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retea-
ză elanuri, compromite credinţe, îngenunche frumuseţea şi
omoară oamenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa
sa înrădăcinată atât de puternic într’un pământ care şi el re-
fuză să-l primească.
Omule mic, omule rău, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât
de puternic?
03 | Libertăţi şi Libertate
De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate: libertatea de
cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale
credinţei.
O zădărnicie cât muntele vieţii. Omul trăieşte mereu, trăieşte
21 | ÎNDEMN LA SIMPLITATE
dezgustător de plin toate libertăţile făpturii sale căzute; trăieş-
te libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; liber-
tatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă
viaţa într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea
adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei. Li-
bertatea nu poate fi găsită decât în inima ta; ea este o floare a
spiritului. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă pia-
tra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi
decât interioară, nu poate fi decât dragostea şi creaţia; liberta-
tea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu.
Când omul apare, omul de conştiinţă şi misiune, apare şi li-
bertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ,
ci este ceva esenţial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în
fapta şi în cugetul său, în simţămintele care îl străbat, liberta-
tea este o cale a vieţii şi a desăvârşirii, este o condiţie a spiri-
tualităţii şi un semn al omului în rosturile sale mari.
Despre Părintele Paisie, Părintele Cleopa își amintește. „Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, iubea mult și pe fiii săi duhovnicești pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte. Și purta mare grijă de mântuirea lor”.
În Cozancea era un ieromonah pe care îl chema Gavril Apetri. Era duhovnic bun şi citea moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Venea lume multă la citit şi nu mai încăpea în chilia lui. Atunci a venit la Părintele Paisie şi i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi şi mie o chilie, că am oameni mulţi şi nu am unde îi primi”. După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult şi iar i-a zis: „Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una”. Şi i-a dat-o şi pe a doua. Mai târziu iarăşi i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi şi cealaltă chilie, că sfinţia ta stai în paravan!”. La un timp îi zice: „Părinte Paisie, ştii ce? Dă-mi şi paravanul că sfinţia ta îţi găseşti să stai undeva, că am lume la citit şi dormit şi nu am unde-i culca!”.
Iar Părintele Paisie, fiind milostiv şi liniştit, i-a dat toată chilia. Iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare. După o vreme, părintele Gavril Apetri s-a îmbolnăvit şi l-a îngrijit până la moarte tot părintele Paisie. Căci era plin de pace şi de dragoste pentru Hristos.
Ascet și rugător, Părintele Paisie avea o severitate fără crispare și
o smerenie fără naivitate. Bunătatea sa nu era sentimentalistă, iar
mânia sa nu era pătimașă. Era un om cu inima curată. Însă darul său cel
mai mare era acela de a liniști sufletul celor ce se mărturiseau la el
sau cereau binecuvântarea lui. Pacea pe care o transmitea în jurul său
venea din iubirea sa profundă și smerită față de Dumnezeu și față de
semeni.
A lăsat ucenicilor săi și un testament duhovnicesc:
„Să facem și noi ceea ce îi învățăm pe alții, și tot ce facem în viață
să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul aproapelui, că dragostea
acoperă mulțime de păcate. Acest testament vă las tuturor ucenicilor
mei, adică testamentul dragostei”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 15)
Revenind din nou în obștea Mănăstirii Sihăstria, după doi ani, adică în toamna anului 1986, își fracturează piciorul drept și rămâne imobilizat la pat în chilia sa până la sfârșitul vieții. Pe lângă aceasta, se îmbolnăvește de cataractă la ambii ochi și își pierde în mare parte și auzul. Cu toate acestea, Bătrânul nu-și pierde nădejdea, ci continuă să-și spovedească fiii duhovnicești și să dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții. De acum primește și canonul bolii.
O femeie bolnavă s-a mărturisit la Bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns: „Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică”.
Când a fost întrebat dacă se teme de ceasul morții, Părintele a răspuns cu smerită-cugetare: „Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos?! Căci și Mântuitorul, când se ruga în grădina Ghetsimani, zicea: Întristat este sufletul Meu până la moarte. În viața mea am văzut sfârșitul multor părinți și credincioși, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morții, că atunci e atunci!”
Pe patul de suferinţă Părintele Paisie plângea adesea. Dar nu pentru suferinţa lui ci pentru a întregii lumi. Era un rugător adânc pentru întreaga omenire, după cum relatează ucenicul său. Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat: „De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?”. Iar el i-a răspuns: „Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Şi dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?! Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci. Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic. Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru. Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu? Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută ci faptele, dragii mei”.
În noaptea de 18 octombrie 1990, la ora 4 dimineața, Cuviosul Ieroschimonah Paisie Olaru își dă sufletul în mâinile lui Hristos, în vârstă de peste 93 de ani, înconjurat cu dragoste și evlavie de ucenicii săi apropiați.
Așa a părăsit această lume trecătoare, mutându-se la locașurile cele cerești acest mare duhovnic, fiind însoțit pe ultimul său drum pământesc de numeroși fii duhovnicești – monahi, ieromonahi, preoți de mir, ierarhi și mireni din toată țara.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 15)
19 OCTOMBRIE:
Sfântul Prooroc Ioil a fost din seminţia lui Ruvin, din satul Metomor. El a proorocit despre pustiirea Ierusalimului şi a dat sfaturi pentru post, ca fiind cel mai bun mijloc prin care se face milostiv Dumnezeu. A mai proorocit şi pentru venirea Sfântului Duh peste tot trupul, precum şi pentru înfricoşata Judecată de apoi. Apoi s-a sfârşit cu pace şi a fost îngropat în pământul său. El a vieţuit mai înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos cu 800 de ani, iar numele lui înseamnă dragostea lui Dumnezeu, ori pârgă, sau începătură a lui Dumnezeu.
Sfârşitul [Ioil 2:10; 3:4]
Înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului, soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele [Ioil2:10; 3:4].
Sfântul Chiril al Ierusalimului îi combate pe cei care spun că lumea va pieri cu totul. El susţine că Domnul va crea lumea din nou, ,,atunci când va veni întru slavă în ziua cea de pe urmă. Căci lumea aceasta are început şi sfârşit, însă ea va fi făcută din nou […]. Sfânta Evanghelie spune că soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer [Matei 24:29]. Dar noi să nu plângem pentru aceasta, de parcă numai noi ne-am cunoaşte atunci sfârşitul; şi stelele apun, însă după un timp răsar din nou. Dumnezeu va face cerurile să se cutremure nu ca să le distrugă, ci ca să le facă din nou, încă şi mai frumoase […]. Privim spre Înviere, cuprinzând aici restaurarea întregii creaţiuni.”
Sfântul Vasile (cca 330-379) întăreşte că ,,Domnul a prezis că la pieirea lumii au să se arate semne în soare şi lună şi stele: soarele se va preface în sânge, iar luna nu-şi va mai da lumina ei [cf. Ioil2:11;3:4]. Acestea sunt semnele sfârşitului lumii.”
Sfântul Ioan Gură de Aur face următorul comentariu: ,,Prin expresia ziua cea mare şi înfricoşătoare a Domnului [Ioil2:10; 3:4] înţelegem atât ziua Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimea), cât şi ziua când Domnul va veni din nou, la sfârşitul lumii.”
Drept pentru care Venerabilul Beda adaugă: ,,Cuvântul soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului [Faptele Apostolilor2:20; Ioil2:10; 3:4] – este de înţeles cu referire pe de o parte, la cele întâmplate cu prilejul Patimilor Domnului [cf. Matei 27:45], iar, pe de altă parte, la ceva ce se va petrece în viitor, înainte de Ziua Domnului, adică înainte de ziua judecăţii.”
Ziua Domnului [Ioil 2:11]
„Dar Domnul Îşi face auzit glasul în fruntea oştirilor Sale, căci întinsă foarte este tabăra Lui şi puternic este cel ce împlineşte poruncile Lui. Ziua Domnului este mare şi înfricoşătoare foarte şi cine va putea sta împotriva ei?” [Ioil 2:11]
Sfântul Vasile cel Mare arată despre aceasta următoarele: ,,Pentru ce căutaţi Ziua Domnului? Aceea este întuneric şi nu lumină [Amos 5:18]. Negreşit întuneric celor vrednici de întuneric. Scriptura cunoaşte şi ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit, pe care Psalmistul a numit-o a opta pentru că se află în afara acestui timp săptămânal. Încât fie de zici zi, fie de zici veac, vei exprima aceeaşi idee.”
Căci Ziua Domnului este mare şi înfricoşătoare foarte şi cine va putea sta împotriva ei? [Ioil 2:11] Într-alt loc, Sfântul Ambrozie scrie: ,,Vai de cei ce doresc Ziua Domnului! [Amos 5:18], căci se vorbeşte aici despre întuneric, nicidecum despre lumină, căci vădit este că ziua – când cei aflaţi fără de pată vor străluci, iar cei osândiţi vor merge spre chinuri – este plină de întuneric pentru cei care se ştiu pe sine plini de răutate şi de nevrednicie. Pe lângă aceasta, Scriptura ne mai învaţă că în ziua cea veşnică a răsplăţii nu se cunoaşte trecerea de la ziuă lanoapte.”
Fericitul Ieronim remarcă idea că ,,în ziua aceea viaţa fiecăruia în parte se va dezvălui pe de-a întregul; de aceea spune prorocul că […] Ziua Domnului este mare şi înfricoşătoare foarte [Ioil 2:11]”.
Judecata viitoare [Ioil 3:1-2,12; 4:1-2, 12]
A. Căci iată în zilele acelea şi în vremea aceea, când voi întoarce pe Iuda şi pe Ierusalim din robie, aduna-voi toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat şi mă voi judeca acolo cu ele pentru poporul Meu şi pentru moştenirea Mea Israel, pe care au împrăştiat-o între neamuri şi ţara Mea au împărţit-o în bucăţi [Ioil 3:1-2,12; 4:1-2]. Valea lui Iosafat este de găsit, fără îndoială, dacă ne luăm după cele arătate în acest capitol, fie în apropierea Ierusalimului, fie chiar în interiorul cetăţii. Valea aceasta, al cărei nume nu este menţionat nicăieri altundeva în Vechiul sau în Noul Testament, decât numaila Ioil 4:2 şi4:12, semnifică locul unde Dumnezeu va judeca neamurile. Tradiţia Bisericii, potrivit lui Eusebiu (cca 290-cca 339/340) şi Fericitului Ieronim, identifică pe bună dreptate locul acesta cu Valea Chedronului, aflată în partea de răsărit a Ierusalimului sau, mai precis, în partea de nord a Văii Chedronului [cf. II Regi 18:18] sau în Valea Şave [cf. Facerea 14:17] 4.
În timpul Triodului, cu ocazia Duminicii Înfricoşatei Judecăţi, Biserica întreagă cântă: ,,În valea plângerii, în locul ce ai rânduit, când vei şedea, Milostive, să faci judecată dreaptă, să nu vădeşti cele ascunse ale mele, nici să mă ruşinezi înaintea îngerilor; ci Te milostiveşte, Dumnezeule, şi mă miluieşte.”
B. Să se trezească toate neamurile şi să vină în Valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur [Ioil 4:12]. Vestind dinainte dreapta mânie a lui Dumnezeu, Sfântul Teofan arată: ,,Vestind mai dinainte cuvintele cele dumnezeieşti, de Dumnezeu insuflate, ai descoperit mânia cea cumplită şi pre dreptate, care s-a întâmplat din rea credinţa norodului celui ce cugetă cele deşarte.”
În această lună, în ziua a nouăsprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Ioil.
Acesta se tâlcuieşte dragostea Domnului, sau începătura, sau pârga lui Dumnezeu. El era din seminţia lui Ruvim, din satul Metomoran; şi proorocind despre foametea şi încetarea jertfelor legii şi despre patima dreptului prooroc, prin care s-a înnoit spre mântuire tot pământul, a murit şi s-a îngropat în pământul lui.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Uar (Var) şi a celor ce erau împreună cu dânsul, şapte dascăli, precum şi a fericitei Cleopatra şi a fiului ei Ioan.
Acesta
a fost în zilele împăratului Maximian (către 304), în Egipt, de neam
mare şi luminat şi drept măritor. Deci fiind la închisoare oarecare
şapte sfinţi, multă vreme le-a purtat de grijă Sfântul Uar, în toate
zilele. Şi săvârşindu-se unul dintre acei şapte, a trecut sfântul în
locul aceluia; şi mergând la guvernator cu ceilalţi dimpreună, a fost
bătut cu toiege, şi i-au strujit coastele mult şi într-aceste chinuri
cinci ceasuri aflându-se cu răbdare, pe lemn fiind pironit, şi-a dat
sufletul lui Dumnezeu.
Tot în această zi, şase Cuvioşi Mucenici din pustie, care dimpreună cu Sfântul Uar s-au nevoit şi care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, Sfântul sfinţitul Mucenic Sadot şi cei dimpreună cu dânsul, o sută şi douăzeci de mucenici, care s-au săvârşit în Persida.
Împărăţind Savorie în ţara perşilor, sfântul părintele nostru acesta, fiind acolo episcop, la o eparhie a împărăţiei lui, şi învăţând pe poporul lui Dumnezeu câte trebuie spre folosinţa sufletească, botezând şi pe unii din perşi fără de sfială, a fost pârât la împăratul; şi fiind adus înaintea lui, şi nesupunându-se a se închina soarelui şi lunii, apei şi focului, întâi l-au bătut cu toiege. Apoi i-au scos o fâşie din frunte până la unghiile picioarelor, de un deget de lată; şi iarăşi l-au bătut cu vine de bou şi l-au tăvălit peste spini şi peste scai de cei ghimpoşi, şi l-au strâns într-un teasc cu vârtej. Deci, răbdând acestea toate vitejeşte, spre mai multă mânie a aţâţat pe împăratul, şi băgându-l în temniţă, iarăşi l-a scos la întrebare. Şi aflându-se sănătos peste tot trupul, l-a spânzurat cu capul în jos, şi l-a pătruns peste tot trupul cu ţepi de fier arse. Şi sfântul socotind acestea întru nimica, a auzit pe împăratul înfricoşându-l mai vârtos, şi zicându-i că-i va risipi membrele trupului. Iar sfântul i-a răspuns, zicând: "Eu cred lui Dumnezeu, că creştinii vor împărţi moaştele mele şi cine va chema pe Dumnezeu prin numele meu va afla mântuire". Şi îndată i-au tăiat limba. Iar sfântul întinzându-şi mâinile şi ochii la cer, şi rugându-se întru sine a auzit glas din cer, zicându-i: "Plinitu-ţi-s-a cererea, şi iată vei grăi". Şi crescându-i altă limbă, mărea pe Dumnezeu. Aceasta văzând popoarele s-au spăimântat şi au crezut în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o mie şi şaptezeci de bărbaţi, şi alte două sute. Deci văzând împăratul, că vin mulţi prin mijlocirea lui către Hristos Dumnezeul nostru, a poruncit să-i taie capul; de vreme ce şi alţii mulţi au strigat zicând: "Împărate, şi noi suntem creştini"; şi a dat şi asupra lor judecata cea mai de pe urmă, şi luându-i slujitorii i-au adus la locul junghierii. Deci, făcând sfântul rugăciune şi însemnându-i cu semnul cinstitei şi de viata făcătoarei Cruci, fiind o sută douăzeci, întâi a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Sadot, apoi ale celorlalţi, şi toţi şi-au luat cununile muceniciei.
Tot în această zi, Sf. Leontie filozoful care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, Sfinţii Felix preotul şi Eusebie diaconul care de sabie s-au săvârşit.
Tot
în această zi, Cuviosul părintele nostru Ioan, făcătorul de minuni,
care la muntele Rila (Bulgaria) s-a nevoit şi a zidit mănăstirea de
acolo, şi care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Proorocul Ioil a trait cu opt sute de ani inainte de Intruparea lui Hristos. Ca nume, Ioil insemneaza "dragostea lui Dumnezeu" si el a proorocit dupa intoarcerea evreilor din Babilon.
Tot ce avem de la Proorocul Ioil este o carte de patru capitole, care se afla in Biblie. Doua proorociri arata noutatea, intre profeti, a Proorocului Ioil. Intai, proorocia despre Ziua Domnului, adica despre ziua judecatii din urma a tuturor popoarelor. Dumnezeu este drept si fara pocainta nu se poate mantui nimeni. Poporul lui Dumnezeu se va mantui prin post si rugaciune, caci ele fac milostiv pe Dumnezeu. Ca simbol al judecatii din urma, Ioil descrie urgia unei navaliri de lacuste si cheama poporul sa se intoarca la Dumnezeu. Cat despre judecata, ea va avea loc la Ierusalim, in Valea lui Iosafat sau Valea Judecatii.
A doua noutatea proorociei sale este
fagaduinta mantuirii, prin revarsarea Duhului Sfant peste lume, inainte
de ziua judecatii. Ca zice Proorocul: "Iata vin zilele, zice Domnul, cand
voi turna din Duhul meu peste tot trupul si fiii si fiicele voastre vor
prooroci si cei mai tineri ai vostri vedenii vor vedea si batranii vostri
vise vor visa. Inca si peste slugile mele si peste slujnicele mele voi
turna, in acele zile, din Duhul si vor prooroci. Si tot cel ce va chema
numele Domnului, se va mantui." In Cuvantul sau la Pogorarea
Duhului Sfant, Apostolul Petru arata ca, o data cu nasterea Bisericii,
Dumnezeu pune inceput revarsarii Duhului Sfant peste toata lumea. Si asa,
proorocind pana la adanci batraneti, Ioil Proorocul s-a mutat la Domnul,
cu pace, si a fost ingropat in pamantul sau.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Uar si a celor dimpreuna cu el,
si pomenirea Fericitei Cleopatra si a fiului ei Ioan (†304).
Acest Sfant Uar a trait in zilele imparatului Maximian Galeriu (293-311), nascandu-se in Egipt, din neam mare, luminat si drept credincios. Deci, fiind la inchisoare oarecare sapte sfinti, multa vreme Uar le purta lor de grija in toate zilele. Si, murind unul din acesti sapte, s-a pus Uar le purta lor de grija in toate zilele. Si, murind unul din acesti sapte, s-a dus Uar singur in locul aceluia. Deci, mergand la stapanitor cu ceilalti impreuna, a fost mai intai batut cu toiege si multa vreme, i-au strujit coastele. Si intr-aceste chinuri aflandu-se vreme de cinci ceasuri si pe lemn fiind pironit, Uar si-a dat cinstitul si sfantul sau suflet in mainile Domnului. Iar slujitorii, socotind ca este inca viu, bateau si chinuiau trupul cel mort. Vazand apoi ca murise, l-au pogorat de pe lemn, si, dupa porunca dregatorului, scotandu-l afara din cetate, l-au aruncat pe el spre mancare cainilor, unde se arunca starvurile celor necuvantatoare.
Si era acolo o vaduva, anume Cleopatra, de neam din Palestina, al carei barbat murise, fiind capitan de oaste in Egipt. Si mai avea ea un fiu, anume Ioan, prunc mic fiind. Aceasta, pe cand Sfantul Uar era in chinuri, privea de departe la patimirea lui, si crestina fiind, suspina si isi batea pieptul sau. Iar dupa ce au aruncat trupul lui afara din cetate, ea, sculandu-se noaptea, a luat pe niste slugi ale sale si, ducandu-se a aflat mult patimitul trup al Sfantului Uar si, ducandu-l in casa ei, a sapat mormant in camera ei, langa pat si acolo l-a pus pe el.
Iar a doua zi, stapanitorul a scos din temnita pe ceilalti Mucenici si, mult chinuindu-i pe ei, i-a taiat cu sabia si i-a aruncat afara din cetate. Iar trupurile lor, tot noaptea, alti tainuitori crestini le-au dat ingroparii. Si Cleopatra in toate zilele aprindea lumanari si dadea cu miresme la mormantul Sfantului Uar, avandu-l pe el mare folositor pentru sine, si catre Dumnezeu mijlocitor. Si, trecand cativa ani si alinandu-se prigoana, a voit Cleopatra sa se intoarca in patria sa si se gandea cum ar putea sa ia cu sine moastele Sfantului Uar. Deci, a pregatit un dar si a rugat pe stapanitorul, printr-un oarecare mijlocitor, zicand: "Barbatul meu a fost dregator in oaste si a murit aici in slujba imparateasca. Iar eu, vaduva si straina fiind, voiesc ca sa ma intorc in patria mea intre rudeniile mele. Deci, sa-mi poruncesti mie, stapanul meu, sa iau cu mine moastele iubitului meu barbat si, inmormantandu-l la mosia mea, intre stramosii mei, sa-l pun pe el, cu cinstita ingropare, ca voiesc ca, si dupa moarte, sa nu ma despart de el. Si aceasta a facut-o femeia ca nu cumva crestinii instiintandu-se ca ea duce din cetate moastele Sfantului Mucenic, sa o opreasca pe ea sa ia de la dansa acea comoara de mult pret. Deci, stapanitorul, luand darul ei, a poruncit ca sa fie dupa cererea ei. Iar ea, in locul barbatului sau, a luat moastele Sfantului Uar si le-a mutat pe ele, ca pe o vie din Egipt, in Palestina, in satul sau ce se numea Edra, care este aproape de Tabor si le-a pus cu parintii sai. Si apoi, in toate zilele, iesea la mormant si tamaia, aprinzand lumanari. Acest lucru vazandu-l, ceilalti crestini ce vietuiau acolo au inceput a merge cu dansa la Sfantul si a-si aduce pe bolnavii lor, care, cu rugaciunile Sfantului Uar, castigau tamaduiri la mormantul lui. Si s-a facut tuturor crestinilor stire de Sfantul Uar si toti alergau cu credinta la mormantul lui.
Iar Cleopatra, vazand ca se aduna crestinii spre rugaciune la mormantul Sfantului, s-a gandit sa zideasca o biserica in numele lui si ceea ce ea a gandit, aceea a si facut. Iar fiul ei Ioan, crescand in varsta, Cleopatra se sarguia ca sa-l trimita in oastea imparatului si a cerut, prin oarecare mijlocitori, de la imparatul, si a castigat o dregatorie pentru fiul ei. Ca, pe cand se zidea biserica, s-a trimis de la imparatul fiului ei scrisoare pentru oase si brau, spre cinstita dregatorie ostaseasca. Iar ea a zis: "Sa nu se imbrace acum fiul meu in cele ostasesti, nici sa mearga la slujba imparateasca, pana ce se va sfarsi Casa lui Dumnezeu. Ca voiesc ca, impreuna cu mine, fiul meu sa duca patul Sfantului Mucenic, iar, dupa aceea, va implini porunca imparateasca. Deci, sfarsindu-se biserica, a chemat episcopii si preotii si calugarii si, luand din mormant cinstitele moaste ale Sfantului Mucenic, le-au pus pe un pat de mult pret. Iar deasupra moastelor au pus braul, si haina cea ostaseasca, cu care avea sa se imbrace fiul ei, ca sa se sfinteasca de moastele Sfantului. Si l-a rugat ea cu deadinsul pe Sfantul ca sa fie in ajutor fiului ei, pe care toti arhiereii si preotii cei adunati l-au binecuvantat. Si s-a adunat si multime de popor crestinesc fara de numar si asa, impreuna cu Cleopatra si fiul ei, luand patul cu moastele, le-au dus la biserica. Si sfintita fiind biserica, au pus moastele Sfantului in jertfelnic si se savarsi dumnezeiasca Liturghie. Iar Cleopatra, cazand inaintea moastelor Sfantului Uar, se ruga zicand: "Rogu-ma tie, purtatorule de chinuri al lui Hristos, sa ceri pentru mine de la Dumnezeu ceea ce-I va fi Lui placut si mie de folos, asemenea si pentru fiul meu. Ca nu indraznesc sa cer mai mult decat ceea ce singur El voieste. El stie ce este noua de trebuinta. Voia Lui cea buna, desavarsit sa se savarseasca intru noi."
Iar, dupa sfarsitul sfintei slujbe, s-a facut ospat mare celor adunati si ea insasi cu fiul ei slujea celor ce sedeau, si a poruncit fiului ei sa nu guste nimic pana seara, pana ce se va termina masa si osapatul, si sa manance dupa aceea din ceea ce va ramane. Deci, slujind, fiul ei s-a imbolnavit napraznic si s-a dus la patul sau. Iar dupa ce s-au ridicat toti de la pranz, a venit Cleopatra, chemand pe fiul ei, ca sa manance cu dansa din ramasitele de la pat. Iar Ioan nu putea nici un cuvant sa graiasca, avand trupul cuprins de caldura. Si, vazand pe fiul ei bolnav, a zis: "Viu este Domnul, nici eu nu voi pune bucate in gura mea, pana ce voi vedea ce se va face cu fiul meu." Si sedea langa el, racorindu-i, pe cat ii era cu putinta vapaia cea din boala, cu durere in inima pentru unul nascut fiul ei. Iar la miezul noptii, a murit tanarul, lasand nemangaiata plangere mamei sale, care, cu amar plangand, a alergat la biserica Sfantului Uar si, cazand la mormantul lui striga: "Oare aceasta mi-ai rasplatit mie, care atata m-am ostenit pentru tine, o placutule al lui Dumnezeu? Oare acest fel de ajutor mi-ai fost mie, care am defaimat pe barbatul meu pentru tine? Si la acest ajutor m-am asteptat eu de la tine? Ai omorat pe unul nascut fiul meu, ai pierdut nadejdea mea, ai luat lumina ochilor mei. Ca, cine ma va hrani la batranete? Cine ma va ingriji la moartea mea? Sau cine va da mormantului trupul meu? Mai bine imi era, eu insami sa fi murit decat sa-l vad mort pe prea iubitul meu fiu, tanar fiind, ca o floare vestejita inainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu da-mi-l, precum oarecand Elisei pe fiul samaritencei, ori si pe mine indata sa ma iei. Ca nu pot sa vietuiesc in necazul meu cel amar." Asa strigand ea, cu plangere la mormant, a adormit putin, de multa ei osteneala si de necazul ei cel mare.
Si i s-a aratat ei in vis Sfantul Uar, tinand pe tanar in bratele sale. Si erau amandoi luminati ca soarele, iar hainele lor albe ca zapada, incinsi cu braie de aur si cununi avand pe capetele lor, cu negraita podoaba. Iar fericita Cleopatra, vazandu-i pe ei, s-a pornit a se inchina lor, dar Sfantul Uar a ridicat-o pe ea, zicandu-i: "O, femeie, pentru ce strigi impotriva mea? Au, doara, am uitat eu facerile tale de bine pe care mi le-ai lucrat mie in Egipt si pe cale? Sau, socotesti ca n-am simtit cand ai luat trupul meu dintre starvurile cele dobitocesti si le-ai pus in camara ta? Au, nu ascult eu totdeauna rugaciunile tale? Au, nu ma rog eu pentru tine lui Dumnezeu? Mai intai m-am rugat lui Dumnezeu, este adevarat, pentru neamul tau, cu care impreuna m-ai pus in mormant, ca sa li se ierte lor pacatele. Apoi, pe fiul tau l-am luat in oastea imparatului ceresc. Au, nu tu singura m-ai rugat aici, ca sa-ti cer tie, de la Dumnezeu ceea ce Ii este Lui placut, iar tie si fiului tau de folos? Deci, am rugat pe bunul Dumnezeu si a binevoit, dupa a Sa negraita bunatate, ca sa faca pe fiul tau, ostas al Sau, in ostile cele ceresti; si iata, fiul tau, precum vezi, este unul din cei ce stau inaintea inaltului Sau scaun, iar, de voiesti, ia-ti-l pe el si-l trimite la slujba imparatului celui pamantesc si vremelnic, de vreme ce nu voiesti sa slujeasca fiul tau Imparatului celui ceresc si vesnic."
Iar tanarul, in bratele lui Uar sezand, a cuprins pe Uar, zicand: "Nu stapanul meu, nu asculta pe maica mea, nu ma da in lumea cea plina de nedreptate si de toata faradelegea, dintru care, prin venirea ta, m-am izbavit. Nu ma izgoni pe mine, parinte, de la impartasirea si din petrecerea cea cu sfintii." Iar, catre maica sa, a zis: "De ce strigi asa, o, maica? Eu la imparatul Hristos in oaste sunt randuit si mi s-a dat mie sa stau inaintea Lui, dimpreuna cu ingerii din cer, iar tu, acum, ceri sa ma iei pe mine de la imparatie la saracie?" Si fericita Cleopatra, vazand pe fiul ei imbracat in randuiala ingereasca, a zis: "Luati-ma, dar, si pe mine cu voi, ca si eu sa fiu cu voi." Iar Sfantul Uar i-a zis: "Si aici fiind, esti cu noi, deci mergi acum cu pace, iar dupa o vreme, cand Domnul va porunci, vom veni si te vom lua pe tine." Si, acestea zicand, nevatamati s-au facut de la ochii ei. Iar ea, venindu-si intru sine, si-a aflat plina inima ei de negraita bucurie. Si a spus acel vis preotilor, cu care impreuna au ingropat cu cinste pe fiul ei, langa mormantul Sfantului Uar, acum neplangand, ci veselindu-se in Domnul. Dupa aceasta, si-a impartit averile sale celor ce le trebuiau, iar ea, lepadandu-se de lume, vietuia langa biserica Sfantului Uar, slujind lui Dumnezeu, in post si in rugaciune, ziua si noaptea. Si in toate Duminicile, cand se ruga, i se arata ei Sfantul Uar si cu fiul ei, intru mare slava.
Iar dupa sapte ani ai vietii sale, in acest fel, fericita Cleopatra a adormit cu pace in Domnul si s-a pus trupul ei in biserica Sfantului Uar, langa fiul ei Ioan. Iar sfantul ei suflet, impreuna cu Sfantul Uar si cu Ioan sta in ceruri intru veselie, inaintea lui Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in vecii vecilor! Amin.
Intru aceasta zi, Cuvand din Limonar,
despre demonul care a jucat inaintea unui calugar si a pierit din pricina Psalmului 67.
Cuviosul Pavel, egumen la o viata de obste din Teogni, spunea fratilor: Am auzit pe un oarecare batran zicand: Sezand eu odinioara in chilia mea si lucrand lucrul mainilor mele, cantam Psaltirea pe de rost si am vazut un copil de turc, intrand pe usile mele, imbracat in haine lautaresti si cu ciucuri. Si, stand inaintea mea, a inceput a juca in vreme ce eu cantam Psaltirea si dormitam. Si, mi-a zis mie: "Mosule, oare iti joc bine?" Si iarasi imi zicea: "Oare iti plac eu tie si-ti place si cum joc?" Si, neraspunzand cu nimic catre dansul, mi-a zis mie: "Socotesti, calugare, ca faci mare lucru in viata ta? Dar, de vreme ce faci aceasta cu lenevire, ca citesti si gresesti in Psalmul 67, pentru aceea am indraznit de am intrat la tine." Iar eu, sculandu-ma, zicea batranul, m-am inchinat lui Dumnezeu si am inceput a zice: "Sa se scoale Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui!" (Ps. 67, 1) Si atunci indata s-a stins.
Deci, aceasta stiind-o, fratilor, cu
luare aminte sa cititi Psaltirea, ca sa nu fie de bucurie vrajmasului,
Dumnezeului nostru, slava!
Unul dintre primele lucruri pe care o persoană care intră pentru prima dată într-o biserică ortodoxă îl observă sunt lumânările pe care credincioșii le aprind înaintea icoanelor. Unii și-ar putea pune întrebarea: De ce aprindem lumânări în biserică, atunci când ne rugăm?
Pentru că lumânarea ne poate fi model duhovnicesc de urmat, iată șase motive de la Sfântul Simeon al Tesalonicului (1381-1429) pentru care aprindem lumânări în biserică:
1. Precum lumânarea este curată (de ceară curată), la fel și inimile noastre ar trebui să fie curate.
2. Precum lumânarea de ceară curată este maleabilă (spre deosebire de cea din parafină), la fel și sufletele noastre ar trebui să fie maleabile, până ce le îndreptăm și le întărim în învățătura Sfintelor Evanghelii.
3. Precum lumânarea ajunge să fie făcută din polenul florilor și are un parfum dulce, la fel și sufletele noastre ar trebui să aibă mireasma dulce a harului dumnezeiesc.
4. Precum lumânarea, atunci când arde, se contopește și hrănește flacăra, la fel și noi trebuie să ne luptăm să dobândim unirea cu Dumnezeu.
5. Precum lumânarea, arzând, luminează întunericul, la fel și lumina lui Hristos din noi să lumineze înaintea oamenilor, ca să se aducă slavă numelui lui Dumnezeu.
6. Precum lumânarea își oferă propria lumină, ca să lumineze întunericul omului, la fel și lumina virtuților, lumina dragostei și a păcii trebuie să caracterizeze un creștin.
Iar ceara care se topește simbolizează făclia dragostei noastre pentru aproapele nostru.
Învățătura Părintelui Cleopa desăre lumânare:
Auzi ce spune Mântuitorul în Evanghelie, ca să arate care-i lumânarea noastră: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor – și apoi arată care-i lumina – ca, văzând oamenii faptele cele bune ale voastre, să-L slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.
Un om, creștin bun în sat la voi, care nu înjură, nu fură, nu fumează, duce viață curată cu soția, postește toate sfintele posturi, lunea, miercurea și vinerea; merge la biserică regulat, crește copiii în frica Domnului, acela este o lumină pentru tot satul. Măi, pe cutare nu l-ai văzut niciodată în crâșmă, nu l-ai auzit vreodată înjurând, l-ai vazut totdeauna la biserica, ai văzut copiii lui cum se închină, ai văzut că-i milostiv, ai văzut că postește sfintele posturi, merge la mărturisiri cât mai des, este o lumină pentru tot satul. Asta-i lumina. Faptele bune.
Poți să ai un milion de lumânari, nu-ți ajută nimic la moarte. Cine le-a aprins lumânarea la cei care au murit pe front? Iată lumina: daca au avut fapte bune, aceea-i lumina.
Lumânarea este un simbol. Dacă o aprinzi este bine, dacă nu poți, nu-i nimic. Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea.
Nu-i o primejdie dacă ai murit fără lumânare, este primejdie dacă ai murit nespovedit, neîmpărtășit.
Sursa: Ne vorbește Părintele Cleopa, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2010, pag. 127-128.
Lumanarea este un simbol. Ea simbolizeaza lumina adevarului si sfinteniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, si asemenea Lui trebuie sa fie si viata crestina. Lumanarea este simbolul vietii vesnice pe care ne-o dorim dupa moarte in lumina dumnezeiasca, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.
Lumânări și candele
Lumânări și candele se aprind de credincioși la biserică la toate sfintele slujbe, inclusiv la evenimentele deosebite din viața creștinului: la Botez, la Cununie, la Sfântul Maslu, la Sfeștanie, la Înmormântare, la parastase, la mormintele răposaților. Creștinul aprinde acasă la rugăciune candela sau o lumânare. La fel procedează când are o dorință sau vreun necaz. În pragul morții, el aprinde o lumânare, iar bătrânii țin permanent candela aprinsă pentru ca nu cumva venind moartea să îi ia din lumea aceasta fără lumină.
Iată câtă importanță se acordă lumânărilor și candelelor în Biserica Ortodoxă! Acum vom încerca să explicăm și să înțelegem de ce le acordăm atâta importanță.
Folosirea candelei și a lumânărilor a fost poruncită încă din Vechiul Testament:
„Porunceşte fiilor lui Israel să-i aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit,/Înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru. / Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa” Levitic 24, 2-4
„Atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis: / <<Vorbeşte cu Aaron şi-i spune: Când vei pune candelele în sfeşnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el şapte candele>>. / Şi a făcut Aaron aşa: a aprins în sfeşnic, ca să lumineze partea cea din faţa lui, şapte candele, cum poruncise Domnul lui Moise.” Numeri 8,2
Lumina dată de cadele și lumânări îl simbolizează pe Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos care este Lumina lumii:
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Ioan 8, 12 sau
„Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.” Ioan 12, 36
Sfântul Ioan din Kronștadt spunea: “Și tu, creștine, ești fiu al luminii și toate gândurile, dorințele, simțămintele, intențiile, cuvintele, faptele tale trebuie să fie lumină, nu întuneric”[1].
Sf. Apostol Pavel spunea: “Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!” Efeseni 5,8
Sfântul Ioan din Kronștadt adaugă: „Nu-ți pleca urechea, creștine, la cele rele; tu poți și trebuie să fii lumină; dar vai ție dacă vei fi întuneric, pentru că te-ai lăsat dus de capul tău și te-ai arătat nerâvnitor: îți pregătești ție însuți osândă; și iată judecătorii tăi – toți sfinții, care au fost, ca și tine, oameni supuși patimilor dar care, luminați fiind de Cuvântul lui Dumnezeu, ajutați de harul lui Dumnezeu, s-au făcut prin strădaniile și sârguința lor, lumină și au bineplăcut lui Dumnezeu, Lumina și Chipul cel dintâi”[2].
Focul lumânărilor și al candelelor aprinse, precum și cădelnița cu cărbuni aprinși și tămâie bineînmiresmată este chip al focului duhovnicesc al harului Sfântului Duh care S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Sfinților Apostoli la Cincizecime. El mistuie întinăciunea păcatelor noastre luminându-ne mintea și inima și înflăcărându-ne sufletele cu flacăra iubirii de Dumnezeu și a semenilor. Focul în fața icoanelor (fie candele, fie lumânări) ne aduce aminte de înflăcărata iubire a Sfinților față de Dumnezeu. Ei sunt făclii care luminează lumii prin credința, virtuțile, învățătura și exemplul lor. Flacăra o simbolizează și pe Maica Domnului care este Maica Luminii, preacurată și preasfântă, ea este rugul care i s-a arătat profetului Moise ce ardea și nu se mistuia. Astfel, învățăm că trebuie să ne rugăm Domnului cu duh înflăcărat care de cele mai multe ori din păcate ne lipsește, fiindcă inima ni s-a răcit[3].
Ce este candela?
De obicei, candela este formată dintr-un pahar în care se pune untdelemn adică ulei curat de măsline sau floarea soarelui, pe suprafața căruia, punem o plută care susține un fir de bumbac ce se aprinde și arde lin. Firul gros de bumbac trage uleiul din vas, arzând tot timpul o flacără de aceeași intensitate. Când nivelul uleiului scade foarte mult, candela se poate stinge, motiv pentru care uleiul se completează periodic. Pentru a se evita posibile incendii cauzate de nesupravegherea candelei, se recomandă să se pună pe fundul paharului puțină apă. Uleiul va pluti deasupra apei, iar dacă focul va ajunge la fundul paharului se va stinge singur în apă.
Candela se pune într-un loc curat, în fața unei icoane. O casă de creștini are deobicei un colțișor de rugăciune unde se aprinde candela, lumânare și tămâie.
Untdelemnul (în grecește elei) înseamnă milă și slujește ca semn al milei lui Dumnezeu revărsate necontenit asupra noastră. În același timp este și jerfa noastră de mulțumire pentru această milă primită de la Dumnezeu[4]. Așa cum candela arde continuu oferind lumină și căldură, la fel și viața noastră duhovnicească trebuie să ofere lumină și căldură celor din jurul nostru. Pilda celor 10 fecioare din care 5 aveau candelele aprinse iar 5 stinse ne învață că după moarte pentru a fi împreună cu Mirele Hristos trebuie să avem untdelemnul milosteniei pregătit pentru a nu se stinge flacăra dragostei pentru Dumnezeu și semeni.
Sfântul Simeon al Tesalonicului (1381-1429) prezintă șase motive pentru care aprindem lumânări în biserică:
1. Precum lumânarea este curată (fiind făcută din ceară curată), la fel și inimile noastre ar trebui să fie curate.
2. Precum lumânarea de ceară curată este maleabilă (spre deosebire de cea din parafină), la fel și sufletele noastre ar trebui să fie maleabile, până ce le îndreptăm și le întărim în învățătura Sfintelor Evanghelii.
3. Precum lumânarea ajunge să fie făcută din polenul florilor și are un parfum dulce, la fel și sufletele noastre ar trebui să aibă mireasma dulce a harului dumnezeiesc.
4. Precum lumânarea, atunci când arde, se contopește și hrănește flacăra, la fel și noi trebuie să ne luptăm să dobândim unirea cu Dumnezeu.
5. Precum lumânarea, arzând, luminează întunericul, la fel și lumina lui Hristos din noi să lumineze înaintea oamenilor, ca să se aducă slavă numelui lui Dumnezeu.
6. Precum lumânarea își oferă propria lumină, ca să lumineze întunericul omului, la fel și lumina virtuților, lumina dragostei și a păcii trebuie să caracterizeze un creștin.
Ceara care se topește simbolizează făclia dragostei noastre pentru aproapele nostru[5].
Folosirea lumânării în ceasul morții
Când este să se mute din această viață, se pune în mâinile miribundului o lumânare. Astfel, omul trece în lumea cealaltă împreună cu Hristos, având cu el lumina vieții celei veșnice pe care a primit-o de la Sfântul Botez. Viața pământească se începe cu Hristos, se continuă și se sfârșește tot cu El pentru a trăi în veșnicie în comuniune cu El. Aceeași însemnătate au toate lumânările ce se aprind în jurul sicriului sau care se împart celor care participă la slujba înmormântării[6].
Folosirea lumânării la diferite procesiuni
Lumânarea este purtată în cadrul diferitelor procesiuni liturgice pentru a lumina drumul către Hristos. Ea îl simbolizează pe Sfântul Ioan Botezătorul care a pregătit și luminat calea către Hristos. La fel și nașii la Botez purtând lumânarea aprinsă, își asumă rolul de povățuitori și călăuzitori a pruncului pe calea credinței către Mântuitorul Hristos[7].
Câte lumânări să aprindem când ne rugăm?
Nu există un anumit număr de lumânări pe care trebuie să îl aprindem. Fiecare om aprinde după putere, după credință și dragoste cât îl îndeamnă propria conștiință. Putem aprinde însă lumânări ținând cont și de o anumită simbolistică:
· o lumânare – simbolizează pe Unul Dumnezeu
· 3 lumânări – se aprind în numele Sfintei Treimi
· 7 lumânări – se aprind în numele celor 7 Sfinte Taine. Părintele Ilarion Argatu recomanda aprinderea de 7 lumânări pentru găsire de serviciu, căsătorie, reușită la examene și pentru toată dorința cea bună.
· 9 lumânări – în numele celor 9 cete îngerești. Tot părintele Ilarion recomanda aprinderea de 9 lumânări pentru a primi ajutorul cetelor îngerești în vederea scăpării de vrăjmași, de farmece și descântece și de tot lucrul rău.
Chiar dacă părintele Ilarion recomanda aprinderea unui anumit număr de lumânări tot el sublinia zicând: “O lumânare poate lumina mai mult decât o sută atunci când ea este aprinsă cu flacăra credinței noastre și o sută de lumânări pot lumina mai puțin decât una singură dacă nu ard în ele credința și smerenia noastră. Diavolul fuge de lumină pentru că a căzut din lumină și stăpânește întunericul și în întuneric vrea să-l țină pe om. Focul credinței și a luminii care este Hristos îl arde pe diavol.[8]”
Este folosirea lumânărilor o practică ocultă?
Vrăjitoarele folosesc icoane, cruci, lumânări și candele pentru a înșela creștinii. De aceea, unii oameni consideră folosirea lumânărilor o practică ocultă – adică vrăjitorească. Aceasta este o înșelare demonică. Tocmai pentru că ele au un rol important în practica bisericii noastre de 2000 de ani, vrăjitoarele se folosesc de ele pentru a da impresia că ele slujesc lui Dumnezeu nu diavolului. Prin urmare, aprinderea candelelor și a lumânărilor este o practică religioasă și nu ocultă (vrăjitorească).
Lumânarea și candela ca jertfă
Pe lângă simbolurile mistice pe care le au lumânările și candelele, trebuie să cunoaștem și să conștientizăm și importanța lor ca jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu.
Jertfa este un dar pe care îl facem lui Dumnezeu. Jertfa presupune să ne lipsim de ceva material pentru Dumnezeu.
Pentru a fi bineprimită, orice jertfă trebuie să fie adusă cu
toată dragostea și credința noastră, după putere și nu din zgârcenie. Cunoaștem
pilda lui Cain si Abel. Cain a adus jertfă din ce a avut mai rău iar Abel din
ce a avut mai bun. A fost primită doar jertfa lui Abel.
Asemenea și noi când aducem ulei pentru candelă, trebuie să fie un ulei de
calitate. Uleiul de măsline se pare că arde mai mult timp decât uleiul de
floarea soarelui, însă cu toate acestea fiecare creștin aduce jertfă din rodul
pământului țării lui în care trăiește și muncește sau chiar din propria lui
recoltă.
Ceara din lumânări este și ea o jertfă. Trebuie însă să subliniem faptul că lumânările sunt de mai multe feluri. Ele diferă în funcție de compoziția lor. Unele sunt făcute din ceară curată. Ele sunt maleabile, se ondulează fără să se rupă. Altele sunt făcute din ceară de parafină, fie din ceară vegetală, din seu de oaie, etc.
Parafina solidă este de culoare albă fiind produsă pe bază de petrol și este creată folosind țiței care este extras din pământ. Lumânările cu parafină sunt tratate în continuare cu culori și parfumuri artificiale. Ca produs secundar final al petrolului, parafina este o resursă neregenerabilă care eliberează poluanți în zonă. Se știe că lumânările cu parafină conțin șapte toxine documentate, dintre care două sunt etichetate ca fiind cancerigene. Deși este ieftin de achiziționat, lumânările de parafină pot fi dificil de curățat atunci când sunt topite și pot păta tavanul, pereții, draperiile și mobilierul cu funinginea neagră emisă[9].
Cercetătorii de la Universitatea de Stat din Carolina de Sud au analizat lumânările făcute din ceară pe bază de parafină și cele din ceară vegetală. Conform studiului, lumânările vegetale nu emanau poluanți periculoși la ardere. În schimb, lumânările din ceară de parafină (obținută din petrol) emană chimicale periculoase, găsite și în gazele de eșapament de la mașinile diesel, cum ar fi benzen și toluen. Concluzia studiului condus de Ruhullah Massoudi este faptul că folosirea îndelungată de lumânări din parafină ar putea contribui la dezvoltarea unor probleme de sănătate cum ar fi cancer, alergii comune sau chiar astm.[10]
Prin urmare, trebuie să avem mare grijă ce lumânări cumpărăm și folosim. Așa se explică și grija cea mare a Bisericii în producerea de lumânări. Prin urmare, lumânarea pentru a fi o jertfă curată, nu trebuie să fie din parafină, ci din ceară!
Dumnezeu să primească jertfa noastră!
AMIN.
Să ne rugăm ca lumina lui Hristos să ne lumineze și pe noi!
