Părintele Arsenie Boca s-a născut în satul Vaţa de Sus, la 29
septembrie 1910, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi, Iosif şi
Cristina care i-au pus numele de botez Zian, ca rod al rugăciunii.
Spunea părintele : „Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a uitat
la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o
rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim si Ana:
„Maica Domnului, iţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte
femeiască, care să îţi slujesca ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus
Hristos. Nu pentru mine îl cer“. Eu deja am fost pictat din pântecele
maicii mele. Când mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea
icoana Maicii Domnului datorită rugăciunilor ei. După ce-am terminat
studiile, mama mea credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui.
Când a aflat ce intenţii am, mi-a luat capul în maini, m-a sărutat şi
m-a binecuvantat zicându-mi :„O, dragul meu şi scumpul meu, de când
aştept eu asta!“, iar alta data spunea „De ce nu faceţi şi voi la fel?!
Dar care din voi se roagă când sunteţi însăcinate: Doamne, dă-mi un
copil bun, cuminte, care să-Ţi slujeasca Ţie; pentru Tine Doamne? Care
din voi aţi citit în timpul sarcinii Acatistul Maicii Domnului şi alte
cărţi bisericeşti? Voi ziceţi că n-aveţi timp să vă rugaţi. Cereţi la
Maica Domului şi la Domnul Iisus Hristos şi vă vor da. Dacă nu faceţi
rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi.“.
Părintele spunea ca tatăl său, care cunoştea meseria de pantofar, îl
punea şi pe el să înveţe să bată cuie de lemn, dar el neavând
îndemânarea necesară le rupea şi atunci tatăl său îl bătea iar, o dată a
fost bătut de tatăl său pentru că nu folosea bine timpul, iar acea
bătaie i-a folosit toată viaţa.
ŞCOALA PRIMARĂ ŞI LICEUL
Zian Boca face şcoala primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la
Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu“ din Brad, al cincilea liceu
românesc din Transilvania, după cele de la Blaj, Beiuş, Braşov şi
Năsăud, ctitorie a Mitropolitului Andrei Şaguna, pe care-l absolvă în
1929.
Coleg de bancă l-a avut pe viitorul preot Petru Boldor (ce semna cu
pseudonimul D’or Uragan), autorul amplului poem Horia redivivus (poem
care îl face pe Nichifor Crainic să exclame: „Onomatopee! În toată
literatura universală nu cunosc o metaforă de o asemenea amploare“), şi
autorul poeziei Sfântul, închinată Părintelui Arsenie.
Mărturiile colegului de bancă, cuprinse într-un caiet (jurnal) ascuns
cândva de Romulus Neag (absolvent şi el al liceului mai sus amintit), îl
înfăţişează pe Zian ca „Excepţional de înzestrat, de-o voinţă
extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate
ieşite din comun“.
„Manifestă încă de acum deschiderea spre universalitate; de o
curiozitate intelectuală remarcabilă, totul îl interesează. Întocmai cum
un fluviu adună în albia sa afluenţii dintr-un întreg bazin
hidrografic, se varsă în mare, de aici se pulverizează în cosmos şi din
nou se revarsă pe pământ sub forma ploii roditoare, refăcând «circuitul
elementelor», el asimilează informaţii din toate domeniile cunoaşterii,
pe care le trece prin filtrul personalităţii sale şi le transfigurează
într un mod de existenţă, prevestindu l pe teologul erudit şi duhovnicul
deschis spre sufletul omului, ridicând braţe de energie spre tainele
universului“.
Liceul Naţional Ortodox din Brad, cu un corp didactic de elită, format
la universităţile din ţară sau de la Viena, cu profesori mireni şi
teologi, îşi pune profund amprenta asupra
receptivităţii intelectuale şi sensibilităţii sufleteşti a tânărului
Zian Boca, liderul recunoscut şi respectat de profesori şi colegi.
„«Statură pozitivistă», excelează la matematică, fizică, chimie,
biologie, are preocupări care depăşesc nivelul programelor şcolare în
domeniul artelor: desen, caligrafie, muzică. Munceşte suplimentar la
desen şi pictură cu profesorul Körmendy, cântă la flaut, multiplică
partituri pentru profesorul de muzică Gheorghe Pârvu.
De la această vârstă, este extrem de interiorizat, solitar. Spre
sfârşitul clasei a VII-a, le-a făcut colegilor mărturisirea că la orele
de desen şi pictură i s-a descoperit ideea potrivit căreia «omul nu este
numai carne, sânge şi oase, ci există şi altceva. Inspiraţia nu ţine de
materie, de raţiune». Se prefigurează de acum teologul din viziunea lui
Nichifor Crainic preocupat să aducă teologia în arena largă a vieţii
intelectuale care să îmbrăţişeze o misiune spirituală totalitară,
universalitatea manifestărilor omeneşti, aşa cum Ieromonahul Arsenie
Boca va confirma mai târziu în opera sa de valoare universală Cărarea
Împărăţiei: «… precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti,
tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din cât mai
multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă
apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă
şi de Dumnezeu. Iar omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu
şi-a câştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi
el să şi-o câştige».
În două momente deosebite se ştie că Părintele Arsenie a revenit la
liceul din Brad: revederea cu colegii după 50 de ani de la absolvire şi
cu ocazia celebrării centenarului celui de al cincilea liceu românesc
din Transilvania, în 1969.
GORUNUL LUI ZIAN
În afara matricolelor şcolare, alte documente care să ateste trecerea
prin liceul brădean a lui Zian Boca s-au pierdut, rămâne însă peste timp
o mărturie vie pe care Părintele Boldor o evocă cu emoţie:
„Era în primăvara anului 1929, de 10 mai, după o serbare în piaţa
oraşului, când promoţia de absolvenţi din acest an, în frunte cu
dirigintele, profesorul Candin Ciocan, se deplasează în curtea liceului
pentru a sădi un stejar, ca un simbol al biruinţei, intrat în tradiţia
poporului român. Mă pregăteam să iau puietul, când dirigintele mă
opreşte: «Nu Boldor, ci Boca Zian plantează pomul». M-am uitat cu ciudă
la diriginte şi cu aceeaşi ciudă mi-am înfipt degetele în rădăcinile
puietului. Zian ţinea şi scutura puietul să se taseze pământul, eu îl
presam, apoi fiecare coleg stropeşte cu stropitoarea la rădăcină, după
care l-am legat de tutore. Cu toţii atunci am hotărât ca stejarul
plantat să poarte numele Gorunul lui Zian, şeful promoţiei de absolvenţi
a liceului. El s a dezvoltat frumos, ca un simbol al vigorii, al
trăiniciei, al frumuseţii, al înălţimii idealului spiritual-moral pe
care educatorii noştri ni le-au insuflat, ca să facă din noi caractere
tari, puternice, personalităţi proeminente în slujba patriei şi
neamului“.
INSTITUTUL TEOLOGIC
Cu zestrea intelectuală şi spirituală dobândită la Brad, se înscrie la
Institutul Teologic din Sibiu (1929-1933) unde este „extrem de
sârguincios şi studios“, încât între colegi are aureola unui „Sfânt“.
Cu toate că au şezut pe aceeaşi bancă, vreme de patru ani, pe când
făceau studiile de Teologie la Sibiu, Părintele Teodor Bodogae
mărturiseşte despre Părintele Arsenie că n-a ajuns să-i poată cunoaşte
toate adâncurile sufletului. Totuşi, Părintele Teodor Bodogae, în textul
de pomenire pe care îl publică în „Telegraful Român“, la scurtă vreme
de la mutarea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, socoteşte
concludente următoarele aspecte ale personalităţii colegului său:
„Poate că faptul că nu s-a prea bucurat în tinereţe de căldura unei
vieţi familiale explică firea sa puţin sociabilă, retrasă, introvertită.
Vacanţele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne a impresionat
tăria de voinţă cu care răbda frigul, fiind îmbrăcat adeseori în
îmbrăcăminte redusă. Tot astfel abţinerea de la bucate mai grele,
renunţând regulat la «porţia» de carne din Institut.
Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor străine. Cunoştea totuşi
foarte bine limba franceză şi citea cu aviditate studii de psihologie,
de caracteriologie, de grafologie, căutând să se adâncească în
descifrarea tainiţelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura şi
mai ales pictura. Îmi amintesc şi acum de uşurinţa cu care interpreta la
flaut compoziţii destul de pretenţioase. Toate acestea erau tot atâtea
dovezi care ne ajutau să întrevedem în el pe pictorul şi pe duhovnicul
de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize
psihologice destule adâncuri ale sufletului omenesc.
Se ştie că în această privinţă fostul Mitropolit Nicolae Bălan l-a
trimis cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a făcut
studii deosebite cu profesorul Costin Petrescu. În acest context
maestrul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea la Ateneul Român a
scenei privitoare la Mihai Viteazul. Cine vrea să se convingă că în urma
acestor studii Părintele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii
bisericilor la care a pictat doar scene şi compoziţii creştine
remarcabile, ci a sesizat, în linii şi culori, adevăruri vii şi
luminoase ale vieţii harice, cum puţine s au realizat la noi, acela
n-are decât să cerceteze pictura bisericească din Drăgănescu (Ilfov) ca
să nu mai vorbim de tot atâtea lucrări de coloristică şi de modelaj
cunoscute atât la Sâmbăta, cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici
coperţile minunate ale primelor patru volume ale Filocaliei şi ale
Vieţii în Hristos.
În sfârşit, la «mişcarea» de reînnoire religioasă de la Mănăstirea
Sâmbăta, prin care s-a încercat din totdeauna mai ales depistarea
patimilor omeneşti şi vindecarea lor prin lucrarea de înduhovnicire
creştină, Părintele Arsenie şi-a adus o contribuţie deosebită, care nu
trebuie uitată, chiar dacă în metodologia ei au mai rămas multe aspecte
de îndreptat.
Pentru toată strădania de bine, Dumnezeu să-l odihnească cu aleşii Săi.“
„Extrem de rezervat, reţinut, şi solitar“, continuă să studieze în
particular pictura într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al
Institutului.
La intervenţia profesorului Nicolae Popovici, proaspăt reîntors de la
studii în străinătate, Părintele Arsenie (Boca Zian), după absolvirea
Institutului Teologic (1933), este trimis cu bursă la Institutul de
Belle-Arte din Bucureşti. Aici urmează cursuri de medicină (în special
cele de anatomie, ale Profesorului Rainer Francisc – cf. Pr. Nicolae
Streza), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor
Crainic, şi frecventează şi alte cursuri în domeniul culturii şi artei.
UCENICIA LA MUNTELE ATHOS
La puţină vreme după terminarea Institutului de Belle-Arte, urmează o
scurtă perioadă de ucenicie în monahism la Sfântul Munte Athos, când ar
fi refăcut, după spusele unora, total sau parţial, „călătoria Sfântului
Apostol Pavel din Grecia“.
Mitropolitul Nicolae Bălan, care o restaurat Mănăstirea de la Sâmbăta,
mănăstire Voievodală zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată şi
rămasă în ruină până în 1928, când s-a îngrijit de restaurarea bisericii
şi de reînfiinţarea Mănăstirii, voia să aibă acolo numai absolvenţi de
Teologie. Cu gândul acesta a pornit. Aşa că „Mănăstirea a început cu
trei oameni mari“ (Arhimandritul Teofil Părăian), cu trei candidaţi la
călugărie, cu trei absolvenţi de Teologie, şi anume cu: Părintele
Arsenie, cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie
prin purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Bălan, iar din 1940 cu
Părintele Serafim, care venea de la studii din Grecia.
Dar Mitropolitul Nicolae Bălan îşi dădea seama că începe cu oameni
nepregătiţi în altă mănăstire şi atunci i-a trimis la Sfântul Munte.
Părintele Arsenie a stat acolo trei luni, din 1939 din martie începând,
iar Părintele Serafim a rămas acolo 6 luni şi un an şcolar la Atena la
Teologie.
Se spune despre Părintele Arsenie că la Sfântul Munte Athos a căutat să
fie sub ascultarea unui părinte aspru, care să-l povăţuiască cu
autoritate. Şi se spune că ar fi ajuns la un duhovnic care i-ar fi zis
de la început: „Măi, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu
eşti bun!“. Şi Părintele Arsenie s-a gândit atunci: „Aici e de mine, la
ăsta stau!“. (cf. Arhimandritul Teofil Părăian)
Sigur este că, la reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale
Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru
Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba română a acestei
monumentale lucrări.
CTITOR DE FRUNTE AL FILOCALIEI ROMÂNEŞTI
Fiecare cititor poate afla din prefeţele primelor 4 volume ale
Filocaliei româneşti (nu cele editate de Editura Harisma, unde, în mod
surprinzător, prefeţele primelor ediţii nu apar şi deci nici menţionarea
demersurilor Părintelui Arsenie) contribuţia însemnată a Părintelui
Arsenie la traducerea Filocaliei, prin care Părintele Stăniloae, aşa cum
zicea Părintele Arhimandrit Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus, „a
adus cerul ortodox pe pământul românesc“.
Contribuţia Părintelui Arsenie a fost mare şi aceasta s-a concretizat
asfel: Dânsul a adus cu sine de la Sfântul Munte Athos copii de pe
manuscrise mai vechi şi a insistat apoi pe lângă Părintele Stăniloae
pentru traducerea Filocaliei; Părintele Arsenie a scris după dictatul
Părintelui Stăniloae; a realizat coperta Filocaliei; a susţinut lucrarea
de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat. De
aceea, pe bună dreptate, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae l-a numit
„Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti“.
Reproducem aici două fragmente din prefeţele volumelor 1 şi 2 ale
Filocaliei, pentru a sublinia mai bine eforturile Părintelui Arsenie la
această lucrare extrem de importantă pentru spiritualitatea ortodoxă:
„La unele scrieri am folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai
vechi, de la Athos, aduse de P.C. Sa (Părintele Serafim Popescu) şi de
Părintele Arsenie. (…)
Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah
Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară,
care mi-a rămas mereu aproape. P.C. Sa a binevoit să scrie după dictatul
meu cea mai mare parte din traducere, la prima ei redactare. În afară
de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a
pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul
în mod considerabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de
ostenitoare, pe care altfel nu cred că aş fi săvârşit-o. Tot P.C. Sa a
executat şi coperta.“
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul
meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea
Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am
putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi
acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte
al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la
traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de
tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte,
acest act va rămânea legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de
mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mănăstirii de la Sâmbăta
de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu
mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi
ale dragostei de suflete.“
INTRAREA ÎN MONAHISM LA MĂNĂSTIREA BRÂNCOVEANU DE LA SÂMBĂTA DE SUS
Zian Boca s-a închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus
în iunie 1939, fiind deja diacon celib (probabil hirotonit în 29
septembrie 1935, cf. Părintele Veniamin Tohăneanu).
După aproape un an de zile, în 3 mai 1940, are loc tunderea în monahism
la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind acum numele de Arsenie.
Evenimentul este consemnat şi de „Revista Teologică“ din 1940, editată
la Sibiu.
„Pelerinajul de la Mănăstirea Brâncoveanu a întrunit la rugăciunea de
obşte şi în acest an, în Vinerea din Săptămâna Luminată (deci de
praznicul Izvorului Tămăduirii n.n.), cler şi popor din tot jurul.
Î.P.S. Mitropolit Nicolae şi P.S. Episcop Nicolae Colan al Clujului, au
slujit Sfânta Liturghie şi au cuvântat închinătorilor.
Cu acest prilej – se spune mai departe – s-a săvârşit impresionanta
slujbă a tunderii în monahism a Părintelui Ierodiacon Arsenie Boca.
Despre nevoinţele şi virtuţile acestui prim cetăţean al restauratei
ctitorii voevodale de la Sâmbăta de Sus, vorbim altundeva.“
Tot aici mai aflăm următoarele:
„Cu prilejul îndătinatului pelerinaj anual de la Sfânta Mănăstire
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost tuns în monahism tânărul diacon
Zian V. Boca, luând numele de Arsenie.
Cuviosul Ierodiacon Arsenie Boca este absolvent al Academiei noastre
Teologice «Andreiane». Remarcat încă de pe băncile şcolii pentru
deosebitele-i înclinări spre viaţa monastică, a fost trimis de Î.P.S.
Mitropolit Nicolae al Ardealului la Şcoala de Arte Frumoase din
Bucureşti, pentru a şi perfecţiona marele său talent de pictor, iar apoi
la Sfântul Munte Athos şi la Atena. Întors în ţară, şi-a petrecut viaţa
la Sfânta Mănăstire Brâncoveanu, departe de forfota lumii, alternând
rugăciunea cu studiul picturii bisericeşti. E un caracter integru şi un
monah de aspră tărie duhovnicească.
Vechiul şi statornicul gând al Î.P.S. nostru Mitropolit Nicolae de a
alcătui o trupă de călugări luminaţi, prin aceste intrări în cinul
monahal, este pornit pe calea înfăptuirii“.
Şi presa vremii ţine să vorbească despre „mişcătoarea şi emoţionanta
tundere în monahism“ a unuia din „luminaţii absolvenţi ai Academiei
Andreiane“:
„Duhul lui Brâncoveanu se va fi bucurat împreună cu îngerii din ceruri
că în această zi mare, «Vinerea» din Săptămâna Învierii Domnului,
«Isvorul tămăduirii», poporul român
ortodox venit pe timp ploios, ca să-şi întâmpine ierarhul care îi poartă
bucuriile şi necazurile în sufletul său de mare român şi de mare
creştin, a simţit încă o dată cum se revarsă peste el binefacerile
cerului la rugăciunile şi binecuvântările pe care cei doi ierarhi,
Î.P.Sf. Mitropolit Nicolae, şi P.S. Nicolae Colan al Clujului
înconjuraţi de sobor de preoţi, le îndreptau către Cel Atotputernic.
În adevăr, săvârşirea sfintei liturghii a fost pentru toţi cei ce
veniseră la Sâmbăta de Sus, prilej de bucurii care au făcut să stoarcă
lacrimi din ochi. Vreau să vorbesc de mişcătoarea şi emoţionanta tundere
în monahism pe seama acestei ctitorii voievodale, a unuia din mulţii şi
luminaţii absolvenţi ai «Academiei Andreiane», părintele diacon Boca,
diplomat al Şcoalei de Belle-Arte din Bucureşti. Moţ după locul de
naştere, crescut şi îndrumat în studiul teologiei, tânărul monah a
înţeles să dea ascultare gândurilor marelui Ierarh al Bisericii noastre,
consacrându-şi viaţa lui Hristos prin studiul picturii bisericeşti, pe
care s-o desfăşoare acolo în liniştea munţilor pe care Brâncoveanu îi
alesese ca loc de retragere şi de rugăciune.
Iată de ce, cred că duhul lui Brâncoveanu a tresăltat de bucurie
văzându-şi opera reînviată şi împodobită în chip atât de minunat de
Mitropolitul Ardealului din România Mare, care se pare că a fost înscris
în planul Providenţei să reia şi să afirme în chipul cel mai solemn
testamentul Voievodului martir împotriva tuturor gândurilor celor rele
atât dinlăuntrul, cât şi din afara hotarelor ţării noastre.“
PREOT-DUHOVNIC LA MĂNĂSTIREA BRÂNCOVEANU
În 10 aprilie 1942, Părintele Arsenie a fost hirotonit preot.
„În Vinerea Izvorului Tămăduirii din acest an (1942 n.n.) a avut loc la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus obişnuitul pelerinaj.
Pelerinii, veniţi în număr destul de mare, faţă de timpurile grele ce le
străbatem şi de vremea ploioasă, au avut mari bucurii duhovniceşti.
S-a slujit Sfânta Liturghie atât la altarul mănăstirii, cât şi în aerul
liber. Î.P.S. Sa a hirotonit cu acest prilej pe Cuviosul prodiacon
Arsenie Boca întru ieromonah, iar pe tânărul, absolvent de Teologie,
Vasile Şortan întru diacon pentru trebuinţele mănăstirii.
Predica înălţătoare şi duioasă a Î.P.S. Sale a stors lacrimi pelerinilor.
A urmat sfinţirea apei la fântâna tămăduitoare şi un Sfânt Maslu cu mare sobor de preoţi.
Mănăstirea lui Constantin Brâncoveanu a reînviat în toată puterea
duhovnicească. Peste Ţara Oltului suflă cu putere duhul lui Dumnezeu
prin mijlocirea mănăstirii reînviate din mormântul în care o aşezaseră
adversarii neamului şi ai credinţei drepte“.19
CURENTUL SPIRITUAL DE LA SÂMBĂTA SAU „FILOCALIA PENTRU TOŢI“
„În anii de ctitorie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, se
remarcă în chip strălucitor ca «pictor de suflete după modelul Domnului
nostru Iisus Hristos» (Nichifor Crainic). Se reînvie acum o tradiţie a
marilor pelerinaje la locurile sfinte. La acea «bulboană spirituală
uriaşă», mulţimile nu mai contenesc, cum exclamă cu admiraţie Nichifor
Crainic: «Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca
în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept spre Sâmbăta de Sus,
ctitoria voievodului martir».“
După numai un an de la hirotonia întru preot a Părintelui Arsenie, deci
în 1943, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae mărturisea, cu sufletul
plin de bucurie, despre lucrarea duhovnicească cu totul deosebită a
fostului său elev, „încrestând“, cum zice chiar dânsul, „faptele care
ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre şi care
pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi credincioşi“.
„De mult ne simţeam datori să scriem în această foaie despre lucrarea
duhovnicească ce se săvârşeşte zi de zi la Mănăstirea Brâncoveanu, cu
largi şi adânci efecte în viaţa poporului nostru.
Într-o foaie ca a noastră, nu se dau numai îndemnuri pentru ceea ce ar
trebui să se facă în scopul întăririi credinţei, ci se încrestează
faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele
noastre şi care pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi
credincioşi.
Cu atât mai mult eram datori să vorbim despre o lucrare de proporţiile
celei de la Sâmbăta de Sus, care taie azi brazdă adâncă în viaţa
sufletească a unor întinse cercuri de credincioşi.
Am evitat totuşi până acum să scriem, mai ales pentru că simţeam că
mişcarea de la Mănăstirea Brâncoveanu e ceva care se situează deasupra
întâmplărilor în jurul cărora se pot face exerciţii gazetăreşti; ea
trebuie să continue a se desfăşura dincolo de zgomotul şi de
curiozitatea întreţinute în jurul unor realităţi umflate de gazete, ca
lucrurile sfinte şi mari, ca creşterea grâului, ca viaţa intimă a
familiei, ca respiraţia continuă, ca rugăciunea zilnică.
Dar precum se opreşte omul măcar câteodată din galopul atenţiei spre
atâtea lucruri neesenţiale şi zgomotoase, privind într-o meditaţie
serioasă la ceea ce e cu adevărat plin de valoare pentru exitenţa sa,
tot aşa era necesar să aducem vorba cândva despre ceea ce se petrece la
Mănăstirea Brâncoveanu, ca să nu merităm bănuiala de cine ştie ce păcat.
O facem deci cu riscul de a supăra pe Părintele Arsenie, ostenitorul
smerit de la Sâmbăta, care consideră vorba bună care i se spune ca cel
mai mare rău ce i se poate face.
Gândul Î.P.S. Mitropolit Nicolae de-a iniţia prin restaurarea mănăstirii
martire a lui Constantin Brâncoveanu nu numai reînfiinţarea
monahismului din Transilvania, ci, cu voia lui Dumnezeu, o refacere
generală a duhului călugăresc ortodox, atât de scăzut în ultimele
timpuri, a început să-şi arate rodul cel mai promiţător.
Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu e loc pitoresc de excursii şi de
distracţii înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri sufleteşti
înnoitoare, de întâlniri serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu
care le obligă la o viaţă scoasă din mocirla inconştienţei şi plăcerilor
uşoare.
Pe pajiştile mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de
fiinţe omeneşti îngenuncheate pe sub streaşinile ei în rugăciune şi
scrutându-şi trecutul de păcate a căror povară nu o mai pot suporta.
Mulţi dintre ei, veniţi de la sute de kilometri, stau acolo câte 2 până
la 5 săptămâni, hrănindu se numai cu pâine şi apă, dar simţindu-se atât
de bine şi de întremaţi, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă
pleacă se întorc la scurte intervale.
Cine îi urmăreşte dimineaţa în timpul predicilor Părintelui Arsenie,
trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumuseţile
duhovniceşti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru
păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost.
Dar ceea ce te covârşeşte lângă aceşti oameni este încordarea cu care
aşteaptă să le vină rândul la mărturisirea păcatelor, când fiecare ştie
că Părintele va sta numai cu el 4-5
ore în convorbire intimă purificându i toate măruntaiele sufletului şi
toate colţurile trecutului de petele chinuitoare ale păcatului. Te
înduioşează să-i auzi sărmanii alergând în întâmpinarea Părintelui cu
strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai pot purta povara
pe mine».
În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui
Arsenie şi care sunt elementele programului său de lucru?
Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este
cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate
deplină numai când are acoperirea aurului care este viaţa celui ce-l
rosteşte. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiinţă care a devenit
rug al credinţei şi mută focul la auzitori. Despre viaţa Părintelui
Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută şi nu vrem
să-l supărăm lăudându-l.
Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se
târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg aşa
cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de
mândrie.
Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea
ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh
ortodox. La noi credeau mulţi că tradiţia răsăriteană, cu duhul ei de
înfrânare, e prin definiţie ceva pasiv, lipsit de forţă. Cine vrea să
vadă gâlgâitul vieţii celei mai cuceritoare şi forţa cea mai
copleşitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus.
Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea
păcatului prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos. De aceea
treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te
minunează acuta sensibilitate faţă de povara insuportabilă a păcatului
ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta.
Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot
tezaurul dogmaticei şi al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai
prin Sfintele Taine şi în Biserică. Fiecare credincios e obligat să
rămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind
răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de
afişaj, de nuanţă sectară este lovit în cap. Smerenia şi puritatea
vieţii sunt condiţiile sau mai bine zis condiţia neapărată a mântuirii.
Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus.
Ţinem doar să mai accentuăm importanţa naţională pe care o are lucrarea
de acolo. Peste neamul nostru s-a abătut ca un adevărat flagel
obişnuinţa avorturilor. Nimic nu poate zăgăzui revărsarea lui. Statul ca
entitate impersonală îl combate. Dar organele personale ale lui îl
practică şi îl promovează. Numai o zguduire religioasă a conştiinţelor
poate ajuta aici. Părintele Arsenie a identificat aici o mare racilă şi a
pus fierul roşu pe ea. Se cunosc deja numeroase cazuri de familii care,
trezite la conştiinţa acestui păcat, s-au recules cu hotărâre. E de
aşteptat ca această trezire să treacă de la om la om şi să putem
înregistra nu peste mult efecte remarcabile.
În orice caz mişcarea de înnoire, de radicalizare a vieţii creştine în
sensul restaurării ei sănătoase, chiar de va fi reprezentată numai prin
elemente puţine în satele noastre, va exercita o influenţă binefăcătoare
asupra unor cercuri cât se poate de largi.“
Atras de mişcarea de la Sâmbăta, Petru Boldor (colegul de bancă de la
Liceul din Brad) petrecea aici trei săptămâni, când l-a auzit pe
Părintele Stăniloae afirmând cu admiraţie: „Părintele Arsenie e un
fenomen unic în istoria monahismului românesc“.
Prin urmare, reţinem „importanţa naţională“ pe care o avea lucrarea de
acolo şi faptul, pe care trebuie să-l recunoaştem şi noi astăzi, că „Ne
este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de
la Sâmbăta de Sus“ (Părintele Dumitru Stăniloae).
În anii aceia de profundă efervescenţă spirituală, de trăire în duhul
Sfinţilor Părinţi, în lăcaşul de închinăciune de la Sâmbăta de Sus,
Părintele zideşte în sufletul miilor de oameni care caută aici răspuns
la marile întrebări existenţiale. Într-o scrisoare trimisă fostului său
coleg de bancă de la liceul din Brad (Petru Boldor), Părintele Arsenie
se destăinuie: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea
omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai
mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă
să te preocupi de nimicurile acestei vieţi“.
MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA, O ALTĂ „FILOCALIE“
„Spaţiul din jurul bisericii era o veritabilă lucrare de artă, cu mici
izvoraşe, podeţe ca într-o lume de basm, mici bazine de apă cristalină
de munte, lăsând să se întrevadă reflexe diamantine de roci alese ca
pietre semipreţioase, totul înconjurat de boschete înflorite şi pajişti
ireale prin frăgezimea lor.“
Părintele Arsenie nu se străduia numai cu cuvântul rostit să
împodobească sufletele credincioşilor cu virtuţi şi să-i facă pe aceştia
sensibili la armonie şi frumos, ci şi împrejurimile mănăstirii, pe care
dânsul, ca un artist, le-a aranjat şi îngrijit în aşa fel încât totul
să arate ca un colţişor de rai (fotografiile din acea vreme sunt foarte
grăitoare în acest sens), mărturiseau în chip tăcut despre misiunea
doxologică şi iconografică a omului, prin aceasta Părintele arătând că
îndemnul „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri
desăvârşit este“ înseamnă şi: „Fiţi frumoşi, precum şi Tatăl vostru Cel
din ceruri este frumos“.
LEGĂTURA PĂRINTELUI ARSENIE CU REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ DIN MUNŢI
Între rezistenţa anticomunistă care exista în Munţii Făgăraşului şi
Părintele Arsenie Boca, în acea perioadă duhovnic la Sâmbăta, s-a spus
şi se mai spune că a fost o legătură, şi anume că Părintele i-a ajutat
„direct“ pe luptătorii din munţi, „moral şi material“. Aşa mărturisesc
supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste, care, în 1995, au ridicat în
faţa Mănăstirii Sâmbăta o cruce-monument „în memoria celor ce s-au
jertfit în luptele cu comunismul ateu“ şi pe care monument, la „loc de
cinste“, au trecut numele Părintelui Arsenie Boca, din următoarele
motive: „În calitate de stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, a ţinut ca
nimeni altul flacăra credinţei, împotriva comunismului ateu, aducând
lumea lângă altarele lui Hristos. Am evaluat această rezistenţă ca fiind
mai importantă decât lupta politică sau armată anticomunistă; Părintele
Arsenie Boca i-a ajutat direct pe luptătorii din Rezistenţa
făgărăşeană, în anii 1945-1948, moral şi material; Cu sprijinul său s-au
ţinut aici, în anul 1947, consfătuirile ce au dus la o unitate de luptă
a tuturor forţelor anticomuniste din ţară; Pentru atitudinea sa
anticomunistă, Părintele Arsenie a fost alungat, arestat în mai 1948,
torturat de Securitate şi condamnat la închisoare şi Canal, peste tot
fiind un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de
suferinţă. A fost ţinut apoi cât mai departe de Sâmbăta, până la moarte,
umilit şi izolat, dar permanent căutat de năpăstuiţii din regiune,
cărora le dădea sfaturi şi îmbărbătare. Pentru toate acestea am socotit
că Părintele Arsenie Boca a fost omul cu cel mai mare aport în lupta
anticomunistă. Şi, ca un semn de înaltă preţuire, i-am trecut numele pe
crucea ridicată la mănăstirea unde a fost atâţia ani stareţ. Fie-i
pomenirea neîntinată!“.
Despre legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa din munţi, în afară de
supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste făgărăşene sau de alţi foşti
deţinuţi politici ne vorbeşte chiar Mitropolitul Ardealului, Î.P.S.
Părinte Antonie Plămădeală.
„De rezistenţa din munţi se vorbea şi în ziare, deci nu era un lucru de
care să nu se ştie. Se ştia că există grupuri de ofiţeri, se ştia de
grupul din părţile Timişoarei, de grupul din Carpaţii Meridionali. Eu
ştiam chiar mai mult decât atât. Am avut relaţii cu Părintele Arsenie
Boca, la acea vreme stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu, care era mentor
spiritual al întregii Transilvanii şi chiar dincolo de hotarele
munţilor. Veneam şi-mi petreceam vacanţele aici. (…)
Student la Bucureşti fiind am auzit de mişcarea de la Sâmbăta, dar nu
numai eu, ci mulţi alţii. Cu banii pe care am putut să-i economisim din
bursă, am venit într-o primă vacanţă la Sâmbăta. (…) După ce am făcut o
primă vacanţă aici, după ce am avut o primă discuţie cu Părintele
Arsenie aici, el a pus cumva ochii pe mine. Deşi aici veneau studenţi de
la Cluj şi din alte părţi, eu am devenit preferatul lui. (…)
În felul ăsta, el a căpătat în mine o încredere deosebită, atât de mare,
încât ieşeam numai eu cu el uneori, la plimbare pe lac. O dată a avut
îndrăzneală, dar şi-a mărturisit şi încrederea în mine, încredere pe
care eu nu am călcat-o niciodată, că ne-am întâlnit acolo cu cei din
munţi, cărora el le umplea sacii cu mâncare. Asta deja vă poate spune
ceva!
Cel care a ridicat de curând troiţa aceasta din faţa Mănăstirii
Brâncoveanu în memoria celor care au murit în rezistenţa din munţi ştie
foarte bine aceste lucruri. Delegaţi de-ai lor, îmbrăcaţi în ciobani,
veneau aici în mănăstire şi Părintele Arsenie le umplea desagele cu
pâine, cu slănină şi cu de toate. La multe din acestea am fost şi eu
martor. Nu se poate spune, cum a spus un anumit părinte, care a şters
numele Părintelui Arsenie de pe această cruce, că înseamnă că l-am
politizat pe Părintele Arsenie. Nu este adevărat! Eu ştiu lucrurile aşa
cum s-au petrecut şi nu înseamnă că-l politizez pe Arsenie şi că îl scot
din rândul sfinţilor aşa cum încearcă el să o facă… El apăra atunci o
cauză sfântă, care era a libertăţii şi a credinţei şi îi ajuta pe cei
din munţi, indiferent de ce culoare politică erau ei.
Deci, eu am fost martor cum Părintele Arsenie le transmitea şi le dădea
traistele acestea pline cu alimente pentru cei din munţi. Eu am fost
martor, de mai multe ori, la convorbirile Părintelui Arsenie cu Nicolae
Pătraşcu, cel care a fost după Codreanu şi după Sima, conducătorii
Mişcării Legionare din România, şi cel care a făcut pactul cu Teohari
Georgescu în legătură cu încadrarea legionarilor în noua societate.
Sigur, era un pact de formă, pe care nu l-au respectat şi pentru care
Pătraşcu a fost după aceea arestat şi a şi murit în închisoare, dar eu
am asistat la convorbirile lui Pătraşcu cu Părintele Arsenie Boca. Eu am
asistat la convorbirile pe malul lacului ale Părintelui Arsenie cu cei
paraşutaţi prin anii aceia din Germania, care venau să organizeze
rezistenţa românească. Cred că printre ei era şi Vică Negulescu, cel
care a scris, de curând, o carte şi nu spune că Părintele Arsenie era
legionar cumva. Nu! El o făcea în numele credinţei creştine şi în numele
datoriei lui îi ajuta pe cei persecutaţi.“
Cu toate acestea însă, „toţi cei ce au participat la acele cursuri de
spiritualitate creştină din anii 1946-1948, care alcătuiesc Cărarea
Împărăţiei, ştiu foarte bine că Părintele n-a îndrumat pe nimeni la
rezistenţă şi nesupunere, ci tuturora le-au spus că n-au căderea şi
puterea să împiedice ce trebuie să vină, îmbiindu-le trăirea cu toată
sinceritatea a idealului creştin, sintetizat în Predica de pe Munte, pe
care l-a mărturisit până în ultimele
ceasuri ale vieţii. Deci Dumnezeu este Cel care rânduieşte ce trebuie să
vină asupra oamenilor, în funcţie de purtările lor, de ascultarea lor
de Dumnezeu, şi de încreştinarea vieţii lor cea de toate zilele“.
Este foarte potrivit să menţionăm aici mărturia realistă a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian şi să luăm aminte la ea:
„Părintele Arsenie spune undeva, într-o predică de-a lui, este undeva
scris, că antisemitismul nu ţine de creştinism, că creştinul nu-i voie
şi nu poate să fie antisemit. Pe monumentul de la Sâmbăta scrie: «Mamă
ţară, ei pentru tine au murit». Şi este scris (era) numele Părintelui:
«Ieromonah Arsenie Boca». Ori Părintele nu a murit pentru ţară.
Părintele poate că o fi avut o legătură cu vreunul dintre ei, dar nu
avea nici un rost. Adică partizanii, în momentul în care au ajuns în
munţi, nu au mai putut face nimic pentru ţară, pentru binele ţării, cu
credinţă religioasă. De ce? Pentru că ei, din momentul în care s-au
retras în munţi, nu au mai făcut altceva decât să-şi păzească pielea. Au
rezistat cât au rezistat, dar, se ştie, unii dintre ei au fost prinşi,
iar alţii au murit în luptele cu Securitatea.“
CHILIA DIN MUNTE
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte
pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea …“ (Isaia 52,
7).
Părintele Arsenie a avut mereu în vedere nevoinţele ascetice şi aceasta
începând încă de timpuriu, de când era student, încât între colegi era
considerat un „sfânt“.
„Dintr-o autentică dorinţă de trăire spirituală, fără îndoială şi cu
multă sinceritate, a început să ducă o viaţă foarte ascetică. Pleca
dimineaţa la pădure, având cu el o scândurică subţire pe care
îngenunchea la rugăciune şi medita îndelung.“
Prin urmare Părintele Arsenie avea deja o pregătire ascetică când s-a
aşezat la mănăstire. Şi atunci, dorinţa construirii unei chilii în inima
muntelui şi dorinţa retragerii ne pare firească.
După constatările la faţa locului ale Părintelui Boldor, la izvorul văii
Sâmbăta, pe o muchie de „cleanţ“, cu un povârniş aproape vertical,
terasează stânca. În interiorul masivului, „scobeşte“ o deschizătură cu
înălţimea 1.65-1.75 m şi lăţimea de 0.80 m, pe care o lărgeşte în
interior, cu intenţia de a realiza o chilie în „inima“ muntelui.
Ivindu-se fisuri în stâncă, construieşte o schelă suspendată în faţă,
spre cursul văii, şi „atacă“ frontal muntele printr-o deschidere boltită
de circa 2 m, înaintează cam 1 m, după care lucrarea se opreşte.
„Părintele Arsenie a fixat un loc socotit de retragere, care până la
urmă nu a fost de retragere, nici pentru el şi nici pentru altcineva,
pentru că e în apropiere o cabană turistică. Nu Părintele a săpat singur
chilia, aşa cum se crede. Părintele a lucrat cu oameni. (Părintele dacă
a vrut să facă o treabă găsea totdeauna priză la oameni. Oamenii veneau
şi îl ajutau. Dacă găsea la râu o piatră mare care se potrivea undeva
la mănăstire, imediat aranja cu cineva să aducă piatra cu un car cu
bivoli.)
Chilia e un început, un hol din care urma să se desfacă o cameră în
stânga. A renunţat pentru că a constatat că se infiltrează apă. Şi
atunci, a renunţat şi din motivul acesta, a renunţat şi pentru că el a
plecat, şi s-a renunţat şi pentru că erau partizani pe munte şi să nu se
facă o legătură între Părintele şi partizani.“ (Arhimandritul Teofil
Părăian)
(Nu ştim dacă Părintele Arsenie ar fi vrut să se retragă acolo cu totul
sau numai în anumite perioade, însă suntem convinşi că dacă s-ar fi
retras, nu o făcea de dragul senzaţionalului sau ca să se pregătească
pentru vreo datorie oarecare, ci ar fi făcut-o cu convingerea, dragostea
şi dorinţa pe care au avut-o şi alţi oameni cu viaţă îmbunătăţită care
„au fugit de lume“ din dorinţa, care-i mistuia, de a rămâne singuri cu
Dumnezeu.)
Dar, în cele din urmă, şi cu Părintele Arsenie s-a întâmplat ca şi cu
alţi părinţi duhovniceşti: Dumnezeu a primit iubirea lor şi i-a trimis
înapoi în lumea din care doreau să se retragă ca tămăduitori ai ei.
„Chiar dacă nu i-ar fi trimis înapoi, fuga lor ar fi fost la fel de
creatoare şi ar fi avut o însemnătate uriaşă pentru societate; fiindcă
monahul ajută lumea nu prin cele pe care le spune sau face, ci prin
însăşi existenţa sa, prin stare de rugăciune neîncetată care se
identifică cu sinea lor cea mai lăuntrică. Dacă Antonie cel Mare şi
Sfântul Serafim de Sarov n-ar fi făcut nimic altceva decât să se roage
în pustia în care se găseau, ar fi fost la fel de mari făcători de bine
pentru semenii lor. Dar Dumnezeu i-a menit din veci să slujească
celorlalţi într-un mod mai direct. Această slujire directă şi văzută era
însă o consecinţă esenţială a slujirii nevăzute pe care o aduceau prin
rugăciunea lor.“
Chilia Părintelui a rămas până astăzi un loc de pelerinaj unde credincioşii se roagă, pun o floare sau aprind o lumânare.
ULTIMUL MARE PRAZNIC SĂRBĂTORIT DE PĂRINTELE ARSENIE LA SÂMBĂTA
Acesta a fost de Izvorul Tămăduirii (7 mai) din anul 1948, şi, după
spusele unui martor, a fost cel mai înălţător dintre toate praznicele la
care participase până atunci la Sâmbăta. Mişcarea religioasă de aici
avea deja anvergură naţională.
„Am fost şi în anul acesta în pelerinaj la Mănăstirea de la Sâmbăta de
Sus din jud. Făgăraş. Cu toate că sunt un vechi cercetător al
mănăstirii, prăznuirea de acum m-a covârşit cu desăvârşire.
Timpul era nehotărât, pe alocuri plouase şi-n alte părţi se pregătea de
ploaie. Vineri, în ziua praznicului, a început ploaia din zori la
mănăstire, o ploaie măruntă şi deasă, stăruitoare. Cu toate că ploaia
era binevenită pentru pământul însetat, fiind o binecuvântare de la
Dumnezeu, ne săgeta totuşi inima, întrucât ea avea să împiedice pe
credincioşii pelerini din satele vecine de a veni la praznic. Şi ploaia a
ţinut până către ora 8. Atunci, ca prin minune, norii s-au risipit şi
raze aurii de soare şi lumină au înveselit făptura gingaşă a mănăstirii.
Câteva sute de închinători veniseră din ajun, iar acum au început să
curgă miile din toate părţile. Veneau cu căruţe pe drumul cel mare
pietruit, şiruri, şiruri. Veneau apoi cete, cete, pe jos, bărbaţi şi
femei, bătrâni şi tineri, fete şi copii. Tineretul din Drăguş, Vişti,
Arpaşe, Sâmbete, Lisa şi alte sate, în hainele de sărbătoare, măiestrit
cusute şi împodobite în cele mai felurite şi mai plăcute culori.
Închinătorii cei mai îndepărtaţi au fost cei din părţile Braşovului, ale
Branului, ale Târnavelor, cu excepţia unor oaspeţi distinşi şi studenţi
de la Bucureşti.
Chemat la treapta arhieriei
Într-o cuvântare rostită (liber) la 5 iunie 1998 în aula
Palatului Patriarhiei, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la
întronizarea Patriarhului Justinian, Î.P.S. Bartolomeu Anania,
Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului, îşi aduce aminte că
Patriarhul Justinian se gândea să-l cheme pe Părintele Arsenie la
treapta arhieriei.
„În această ordine de idei, surprinzătoare a fost aplecarea lui
Justinian, fost preot de mir, nu numai pentru viaţa monahală, ci şi
pentru marile curente duhovniceşti. Primul dintre acestea, ca amploare, a
fost cel creat de Părintele Arsenie Boca, pe atunci în Mănăstirea
Sâmbăta de Sus, a cărui puternică influenţă spirituală cuprinsese,
practic, întreaga ţară. Ştiu cu siguranţă că Patriarhul se gândea să-l
cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaşte, Arsenie a fost
arestat, dus în lagăre de muncă forţată şi apoi, practic, obligat să
rămână inactiv.“
STAREŢ ŞI DUHOVNIC LA PRISLOP
„La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae
Bălan (1929 1955), a adus personal la Prislop pe Ieromonahul Arsenie
Boca, licenţiat în Teologie de la Sibiu şi absolvent al Academiei de
Arte Frumoase din Bucureşti, până atunci stareţ al reînviatei ctitorii
brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri în urmă,
avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din
ordinul generalului Bukow. Au fost de faţă noul vicar al Arhiepiscopiei
Sibiului, preotul Traian Belaşcu, cel care, cu câteva săptămâni în urmă,
a condus acţiunea de revenire a preoţilor şi credincioşilor uniţi la
sânul Bisericii strămoşeşti, arhidiaconul Ioan Circov de la catedrala
mitropolitană din Sibiu şi preotul Traian Faur din Silvaşu de Sus.
Mănăstirea era într-o stare jalnică, părăsită de ultimii trei vieţuitori
uniţi – cu pereţii tuturor clădirilor plini de igrasie şi ameninţaţi cu
dărâmarea, cu porţiuni mari din terenul aflat în preajma clădirilor
duse de torentele pârâului Silvuţ, cu acoperişurile clădirilor mâncate
de rugină, cu o gospodărie anexă foarte săracă şi neîngrijită.“
„Poate că a fost o soluţie pe vremea aceea, pentru că Părintele începuse
să fie prigonit şi urmărit de Securitate. Dar a avut loc şi un
eveniment care s-a numit atuncea «revenirea greco catolicilor în sânul
Bisericii Ortodoxe». Şi Părintele Arsenie poate că trebuia să plece de
la Sâmbăta, să nu mai fie în atenţia mulţimii şi în atenţia Securităţii.
În urma acestui eveniment al «revenirii», Mănăstirea de la Prislop,
care a fost de fapt iniţial ortodoxă, dar a devenit greco-catolică, a
fost părăsită de călugării greco-catolici. Erau câţiva şi au plecat şi a
rămas mănăstirea goală. Şi Mitropolitul Nicolae Bălan trebuia să se
îngrijească de reactivarea Mănăstirii, mai ales că bunurile fostei
Biserici Greco-catolice au trecut în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Şi
Mitropolitul l-a dus pe Părintele Arsenie să organizeze Mănăstirea de la
Prislop. Acesta este motivul ştiut al mutării.
Părintele Arsenie, după ce s-a aşezat acolo, a avut şi el motivele lui
ca să nu se mai întoarcă la Sâmbăta. În 1954 a fost o rebeliune la noi
la Mănăstire. Ceva de neînchipuit: călugări să se răzvrătească! S-au
răzvrătit împotriva Mitropolitului Nicolae Bălan care a restaurat
mănăstirea, care i-a făcut călugări, care i-a hirotonit. A fost un preot
şi 4 monahi. Şi părintele acela care a fost conducătorul acestei
rebeliuni a fost sancţionat de Mitropolit, la fel ca şi ceilalţi patru.
Preotul a fost caterisit şi exclus din monahism şi ceilalţi au fost
excluşi din monahism. Şi atunci, părintele acela, înainte de a fi depus
din treaptă a zis: «Părintele Arsenie nu a fost bun – l-a dat afară.
Părintele Mihail nu a fost bun – un părinte care s-a mutat la o altă
mănăstire; Eu nu-s bun. Cine-i bun?!». Şi atunci, un părinte de la
Sibiu, Părintele Ieronim Grovu, care a fost conducătorul lucrărilor de
restaurare de la Mănăstirea de la Sâmbăta, fiind el pe atunci consilier
la Mitropolie la secţia economică, avea nişte scrisori. A scos din
arhiva Mitropoliei nişte scrisori ale Părintelui Arsenie adresate
Mitropolitului, scrise de la Prislop, şi nişte scrisori adresate
Părintelui Ieronim Grovu – pe acestea le avea acasă, nu erau în arhiva
Mitropoliei – şi astea le-a adus la Mănăstire şi le-a predat Părintelui
Serafim să le citească obştii şi să se ştie de ce Părintele Arsenie nu a
mai venit la Mănăstire, respectiv să se ştie că Mitropolitul l-a chemat
pe Părintele Arsenie înapoi la Sâmbăta. Între timp ce s-a întâmplat:
Mănăstirea Prislop a ajuns în Eparhia Aradului, deci Mitropolitul l-a
chemat pe Părintele Arsenie, nemaifiind în Eparhia lui, l-a chemat la
Sâmbăta. «Părinte Arsenie, hai la Sâmbăta, că eşti din eparhia mea, nu
rămâne la Arad.» Şi Părintele Arsenie l-a rugat pe Mitropolit să îl lase
în continuare la Prislop ca să consolideze relaţia între ortodocşi şi
foştii greco-catolici şi Părintelui Grovu i-a scris, rugându-l să
intervină la Mitropolit să îl lase la Prislop. Şi cu acest prilej
Părintele Arsenie i-a scris Părintelui Grovu că «Oamenii sunt tot
oameni». Adică cât s-a străduit el să realizeze ceva pentru ei (pentru
cei de la Sâmbăta), însă oamenii au rămas tot oameni, nu i-a schimbat cu
nimic. Asta era amărăciunea Părintelui.“ (Arhimandritul Teofil Părăian)
Dar şi aici, cum vom vedea, Părintele a fost căutat de
Securitate. Mutarea, aşa cum s-ar putea crede, nu a fost şi nici nu
putea fi o rezolvare a acestei probleme.
Deci, Părintele Arsenie, îndrumat de Mitrolopitul Nicolae Bălan, a
plecat la Mănăstirea Prislop unde a fost numit stareţ apoi duhovnic, loc
unde îşi va pune iarăşi pecetea de ziditor de suflete şi ziditor de
aşezăminte. Este cunoscut faptul că Părintele Arsenie a lucrat constant
la Prislop, prin implicarea personală în restaurarea mănăstirii şi în
toate celelalte munci de aici: tencuiala pentru pregătirea frescei,
ridicarea schelei pentru pictura cu care dorea chiar dânsul să
împodobească biserica, icoanele de pe tâmpla altarului, sculptarea
iconostaselor şi a stranelor – în general lucrarea întregului mobilier
liturgic, restaurarea bisericii şi a clădirilor anexe, la care a adăugat
altele noi, amenajarea şi decorarea întregii curţi, un adevărat parc
natural (ce ne aduce aminte de cel de la Sâmbăta), străjuit de o
clopotniţă pe stâncă, gândită şi zidită tot de Părintele Arsenie.
Primul hram la Prislop a fost în data de 8 mai 1949, de pomenirea
Sfântului Ioan Evanghelistul şi a constituit „prima mare bucurie
ortodoxă a mănăstirii, după două veacuri de năpăstuiri“.
La 14 septembrie 1949, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Vlădica Andrei a
săvârşit, în curtea mănăstirii, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu
acest prilej, Părintele stareţ Arsenie a fost hirotesit protosinghel.
În cadrul aceleiaşi slujbe au fost tunşi în monahism: Stelian Manolache,
cu numele de Dometie, şi Leonida Plămădeală, care a primit numele de
Antonie.
Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950, pentru că
între timp Prislopul devenise mănăstire de maici cu viaţă de obşte. În
aprilie 1950, la decizia episcopului Andrei, au rămas primele 6 surori,
care au fost închinoviate aici în luna mai 1950, punând începutul vieţii
de obşte. Dintre acestea, sora Julieta Constantinescu, licenţiată în
Teologie şi cu diplomă de absolvire a Facultăţii de Filozofie din
Bucureşti, a fost tunsă în monahism la 6 august, de praznicul Schimbării
la Faţă, primind numele de Zamfira, în amintirea celei de a doua
ctitoră a mănăstirii. În 1951 Monahia Zamfira a fost numită stareţă a
mănăstirii. Părintele Protosinghel Arsenie Boca a rămas în continuare la
Prislop ca preot-duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul
Dometie Manolache. Deci mănăstirea devenise între timp de maici, iar
stareţa lor era acuma Monahia Zamfira Constantinescu.
Aşa cum am amintit puţin mai sus, Părintele Arsenie a fost
în continuare urmărit de Securitate. Oamenii autorităţii de stat îl
„ridică“ pe Părintele Arsenie pentru anchetă în noaptea de 15 spre 16
ianuarie 1951. Într-o scrisoare din 26.01.1951, Părintele Dometie scria
către Episcopia Ortodoxă Română a Aradului:
„…la ora 5 dimineaţa, părintele Arsenie Boca, stareţul astei
mănăstiri, a fost ridicat de un grup de 10 oameni din partea
autorităţii. Nu ni s-a prezentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal.
Au intrat în chiliile surorilor, vorbind necuviincios. Toate acestea,
fără nici o motivare.“
Într-o altă scrisoare, scrisă tot în data de 26.01.1951, Părintele
Dometie împreună cu maicile Prislopului solicită sprijinul ierarhului
Aradului, pentru stareţul lor. Aşa cum am zis, Părintele Arsenie s-a
întors la Prislop după un an, adică în 1952, de Buna Vestire. Ajuns
acasă, îi scrie episcopului Andrei al Aradului următoarele:
„De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit şi tot atâta de senin.
Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea, V-o împărtăşim
aşa cum e: cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că faceţi parte,
în toate privinţele, din motivele ei.
Am aflat că după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm, aşa cum vechii
creştini îşi aşteptau Părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechi, mai e
şi unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea
obştei de aci, – ceea ce-mi va asigura şi mie răgazul preocupării şi de
ceilalţi talanţi ce i am, cu care încă n-am lucrat nimic pentru Iisus.
Al Prea Sfinţiei Voastre fiu duhovnicesc, Arsenie. Prislop, 3.04.1952.“
Se ştie că în această perioadă Părintele Arsenie a fost dus la Canal
unde a stat 9 luni de zile. În cartea Viforniţa cea mare a lui Dimitrie
Bejan aflăm că Părintele Arsenie a fost dus, înainte de a fi la Canal,
şi la Ocnele Mari. Nu spune însă în ce an.
Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959.
După anul redeschiderii Mănăstirii Prislop, adică 1976 şi pe parcursul a
mai mult de două decenii, toate lucrările efectuate au respectat
planurile Părintelui Arsenie, viaţa însăşi a mănăstirii fiind tributară
rânduielilor pe care obştea încropită în 1949 şi transformată în
mănăstire de maici în luna aprilie 1950, le-a respectat cu sfinţenie.
PRIBEGIA ÎN BUCUREŞTI
După ce a fost alungat de la Prislop, Părintele Arsenie şi-a început
pribegia în Bucureşti. A fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca
pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu, iar în 1961 a fost
angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor cu
încadrarea de muncitor pictor.
Este foarte important să amintim aici că „Părintele Arsenie nu a voit să
încalce decizia unui ierarh, în semn de adevărată ascultare
călugărească, nemaislujind, ci doar participând la slujbe, ca şi
cântăreţ de strană, rămânând încă duhovnic, fără a spovedi, ci doar în
înţelesul de îndrumător spiritual, pentru generaţii de preoţi şi
credincioşi, care i-au păstrat şi îi poartă o recunoştinţă aleasă“.
PICTAREA BISERICII DIN DRĂGĂNESCU
Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii
parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de
15 ani. Părintele Arsenie a pictat-o de două ori, aceasta pentru că, pe
alocuri, din pricina lumânărilor, pictura s-a „pangarit“ (afumat), după
expresia Sfinţiei Sale. (La anumite compoziţii se observă cu uşurinţă
cele două straturi picturale.) Aici, cum chiar dânsul spunea, a fost
căutat de o „adevărată avalanşă de oameni“.
Pictura de la Drăgănescu nu este una obişnuită, în înţelesul că
Părintele Arsenie nu s-a limitat strict la programul iconografic clasic.
Încercând să actualizeze mesajul Evangheliei, Părintele a introdus în
pictura de aici, pe lângă scenele clasice, deja consacrate, şi
compoziţii de-a dreptul şocante care au un rol vădit catehetic şi care
se adresează oamenilor zilelor noastre.
Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul
penelului şi al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar
din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolişuri şi pe
înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei
şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni,
întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul“.
„Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei
zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la
Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica de atunci.“
Ca „predica“ de acum să fie cât mai convingătoare, Părintele, cu
splendida-i caligrafie, aşterne pe ziduri, lângă scenele reprezentate,
numeroase sentinţe scurte, lămuritoare, care reprezintă o sinteză a
gândirii Sfinţiei Sale. Ele nu sunt simple vorbe de spirit, ci mai
degrabă sunt aşchiile ţâşnite din coerenţa şi vigoarea unui trunchi cu
rădăcini adânci.
Ar mai fi foarte multe de spus şi în ceea ce priveşte felul în care
Părintele Arsenie a gândit programul iconografic în ansamblul lui, adică
dispunerea fiecărei compoziţii în parte, însă nu acesta este scopul
lucrării de faţă. Totuşi, nu se poate trece cu vederea o amplă
compoziţie pe care Părintele a zugrăvit-o pe absida altarului. Ea ne
prezintă momente „Din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, pe
vremea Împăratului iconoclast Constantin Copronimul, care a tiranisit
biserica între anii 741-775; Iar cuviosul primind mucenicia la 53 de ani
ai vârstei sale în 28 ale idelor lui noemvrie, cu vina de pe urmă:
«Ştefan mi-a făcut temniţa mănăstire!»“.
Este ştiut faptul că în nici o altă biserică nu este zugrăvită pe absida
altarului mucenicia acestui Cuvios, care oricum este destul de rar
reprezentată. Deci pictarea ei aici este firesc să ridice semne de
întrebare, mai ales că ocupă un loc important în absidă, atât în ceea ce
priveşte dimensiunea ei, cât şi în ceea ce priveşte spaţiul pe care se
desfăşoară, şi anume cel din dreptul ochilor. Prin urmare, este limpede
că Părintele Arsenie nu a pus întâmplător această compoziţie aici.
Nu aş vrea să fiu înţeles greşit şi să se creadă că, în cele ce urmează,
doresc să accentuez doar latura profetică a personalităţii Părintelui
Arsenie, însă, căutând un răspuns la semnificaţia amplasării compoziţiei
cu pricina în acel loc însemnat, nu pot să nu observ asemănările dintre
cele două vieţi – a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a Părintelui Arsenie –
şi mai ales faptul că amândoi s-au săvârşit din viaţă în 28 ale lunii
lui noiembrie!
AŞEZĂMÂNTUL DE LA SINAIA
După izgonirea forţată din mănăstire în anul 1959, obştea s-a
reorganizat într-un Aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia, care acum
este metocul Mănăstirii Prislop. În acest aşezământ Părintele Arsenie
şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul
1989, când s-a săvârşit din viaţă. Aici şi-a lăsat într-o rânduială
desăvârşită şi predici şi meditaţii şi desene, dar şi ultima dorinţă de a
nu-i fi date publicităţii.
PLECAREA LA CELE VEŞNICE
Părintele Arsenie a murit la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, acolo şi -a dat sfârşitul.
„Se fac fel de fel de vorbe, fel de fel de aprecieri de către oameni
necompetenţi, de către oameni care nu ştiu realitatea şi care vreau să
îl pună pe Părintele în atenţia altora. Că a vorbit cu Ceauşescu, că i-a
spus lui Ceauşescu că va muri, şi nu ştiu ce … Nu-i adevărat! Sunt
nişte lucruri care nu s-au întâmplat şi pe care le inventează oamenii şi
pe care le citesc credincioşii şi necredincioşii, după care trag nişte
concluzii care nu sunt adevărate. A suferit, a avut ceva cu rinichii şi
din aceasta i s-a tras şi sfârşitul. Apoi, la 79 de ani, nu se mai pune
problema din ce pricină ai murit. Mori, că moare lumea la 79 de ani şi
mai devreme. Deci Părintele Arsenie s-a sfârşit în Sinaia, la ora 9 şi ceva seara, în 28 noiembrie 1989.“
Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.
„Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul
Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei
Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu,
vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva
pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos,
dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul
Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute
şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin
creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă,
aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a
Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume,
pentru Biserică, pentru noi toţi.“
La parastasul de 12 ani, P.S. Părinte Daniil Partoşanul, în predica rostită cu acest prilej, tâlcuind duhovniceşte viaţa şi lucrarea Părintelui Arsenie Boca, a spus printre altele:
„Am meditat şi m-am gândit: Oare ce semnificaţie, printre
multe altele, a avut pentru veacul nostru, pentru timpul nostru, pentru
vremea noastră şi personalitatea şi activitatea şi lucrarea
duhovnicească şi cea scrisă şi cea reprezentată estetic sau artistic,
iconografic a Părintelui nostru Arsenie? Şi am găsit o asemănare, am
găsit o comparaţie, cu ceea ce s-a petrecut în Babilon pe vremea
Împăratului Belşaţar, când la ospăţul idolatru şi păgânesc al acestuia,
Dumnezeu trimite o mâna care scrie pe tencuiala peretelui din interiorul
palatului nişte cuvinte. Împăratul s-a cutremurat. N-a ştiut ce
semnificaţie au aceste cuvinte şi nici altcineva din anturajul său, dar,
proorocul Daniel, chemat de Împărăteasă, a venit şi a tâlcuit
cuvintele: „Mene, mene, techel ufarsin“ – „Număraţi, număraţi, cântăriţi
şi împărţiţi“.
Aşa mi se pare că a făcut şi Prea Cuviosul Părintele nostru
Arsenie, în veacul acesta, în Biserica noastră, în ţara noastră, în
poporul nostru, în familiile noastre, în sufletele noastre: ne-a
descifrat, ne a tâlcuit, ne-a tălmăcit mesajul lui Dumnezeu, cuvântul
lui Dumnezeu, harul şi darul lui Dumnezeu, ne-a citit chiar şi ne-a
descifrat parte din semnele timpului pe care noi le trăim şi cu care
suntem martori şi contemporani, pentru ca astăzi să ne trăim viaţa
noastră creştineşte, în duh curat ortodox, în fidelitate şi credincioşie
faţă de Biserica noastră Ortodoxă, cea una singură, sobornicească şi
apostolească. De aceea suntem noi astăzi aici, ca şi femeia din Şunem pe
Muntele Carmel, nu din curiozitate, nu din alte gânduri, ci din
necesitate sufletească şi spirituală, pentru că, repet, avem nevoie, ca
şi Sfântul Elisei, de pietrele Carmelului, avem nevoie de focul
Carmelului, avem nevoie de urmele paşilor Sfântului Ilie pe Carmel, avem
nevoie de duhul şi puterea şi rugăciunea şi mijlocirea şi
binecuvântarea Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul.“
Autobiografia Părintelui Arsenie Boca
Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa
de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad,
acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre
singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de
atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în
limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de
tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său.
Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul –
ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe
ori mi-a folosit în viaţă.
În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult:
matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi
luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele
pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram
la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia.
Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în
1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre
a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut
niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar
eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei,
mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea
frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe
cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu
prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama
cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite
şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea
din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe
amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea
teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit,
întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să
studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în
oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi
făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub
dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în
stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica
comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie
experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti
şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile
asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt
independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea
personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se
poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare
variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe
vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din
Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea
în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în
vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea
şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă
trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de
profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am
învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire
când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în
cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele
erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost
urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva
Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.
Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile
mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul:
„Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
În vacanţă mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul
Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la
Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci
ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu
şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de
multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor
studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi
cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de
multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am
lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie
neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de
drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul
Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne
tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul
studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare
studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti
Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav
încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte
mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul
Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca
să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme.
Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am
dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut.
(Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger
păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă
îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu
care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi
foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în
româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea
convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se
discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu
mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a
mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se
întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi
întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe
care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci
Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din
convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile.
Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta
cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg
de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam
câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim
unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să
te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de
practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul
Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La
plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost
legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic
la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de
la Prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările
speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi
a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am
nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară
prin meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe
aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de
acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am
intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai
învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi
alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul
călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De
pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am
luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta
că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări.
Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să
primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au
început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă
de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă
cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu
oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage
de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc
preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat
şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui
Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am
învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea
Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui
Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup
curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei
ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea
de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată,
care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în
Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a
cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru
care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt
solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi
sfinţirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945
Numit Sfântul de catre colegii sai de la
Academia Teologica din Sibiu, considerat ctitor al Filocaliei românesti
de catre parintele profesor Dumitru Staniloaie, care îl aprecia ca un
fenomen unic al monahismului românesc, cautat si urmat de mii de mireni
doritori a se împartasi din izvorul nesecat si senin al spiritualitatii
sale, dar si pentru legendarele sale haruri de prooroc si tamaduitor,
veritabil pictor de suflete dar si sensibil pictor de biserici, om de
cultura si filosof al stiintelor si religiei, preotul Arsenie Boca, a
fost asemenea sfântului Vasile, asa cum chiar el îl înfatiseaza în
lucrarea sa de capatâi Cararea împaratiei: ucenic umblând linistit pe
marea înfuriata, stâlp nemiscat de talazuri, om între oameni
întarindu-si semenii în linistea cea mai presus de fire, neclintit în
credinta ca tot Dumnezeu este la cârma lumii. O personalitate unica, ce
atragea ca un magnet mii de oameni, din toate categoriile sociale, dar
si permanenta suspiciune a autoritatilor vremii care nu puteau întelege
de unde vine acea forta exceptionala de a-i face pe oameni sa se adune
în jurul sau.
Cristina David
Pe urmele Parintelui Arsenie Boca – STUDENTUL ASCET
“Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de
lume. Nu ingusta rostul vietii numai la idealuri pamantesti!
Implineste-le si pe acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!” –
cuvinte imperativ, care rezuma un indrumar de viata, rostite de
Parintele Arsenie, in 1949, la Prislop.
Pentru orice tanar care vrea sa se specializeze intr-o anumita
profesie prin studii universitare, hotararea pe care o ia dupa
absolvirea liceului este adesea decisiva pentru intreaga sa viata. In
luna iunie a anului 1929, Zian Boca isi incheia studiile la Liceul
National “Avram Iancu” din Brad, ca sef de promotie. Dintre cei 30 de
absolventi din acel an ai liceului bradean, nu mai putin de 11 vor
deveni preoti. Cinci vor deveni juristi. Intalnim si doi functionari, un
medic, un subinginer, un profesor. Este pilduitor pentru nivelul scolii
unde a invatat Parintele Arsenie, in perioada 1921-1929. Din
autobiografia scrisa la Ramnicu-Valcea, in 1945, cu ocazia primei sale
arestari, aflam urmatoarele:
“Terminand liceul si luand bacalaureatul la prima prezentare, inclinam
spre stiintele pozitive. Daca aveam avere sau garantau tutorii pentru
mine, intram la aviatie, la Cotroceni – ceea ce n-a fost,
impiedicandu-ma saracia. Drept aceea, a biruit inclinatia contemplativa,
sau speculativa, si in 1929, m-am inscris la Academia Teologica din
Sibiu”.
Prin foc si prin apa
Ca unul care in cursul studiilor medii se remarcase la matematica,
fizica si desen, cu vointa si disciplina care il caracterizau inca din
adolescenta, Zian Boca ar fi ajuns cu siguranta un pilot de elita sau un
inginer de mare clasa. Cu zestrea sa intelectuala si spirituala, ar fi
excelat in orice domeniu. Peste ani, la Draganescu, unde a pictat
biserica acestui sat vlascean, Parintele Arsenie ii va spune
Preasfintitului Daniil Stoenescu, Episcopul Daciei Felix, pe atunci,
student la “Teologia” din Sibiu: “Daca Dumnezeu are un plan cu mine,
trec prin foc si prin apa”. Astazi, avand perspectiva devenirii sale,
putem spune despre acel moment de cumpana, cand a optat pentru Academia
Teologica “Andreiana” din Sibiu, ca Dumnezeu avea pentru tanarul Zian
Boca o misiune mult mai mare, pe masura talantilor cu care il dotase.
Culoar in internatul unde a stat si parintele Boca
Cine vor fi fost tutorii, nu indeajuns de avuti, pentru
a-i garanta financiar studiile superioare la Bucuresti? Dupa decesul
lui Iosif Boca, tatal Parintelui Arsenie, in 1926, Vasile Crucin l-a
luat pe Zian in custodie. Invatator la Buteni, localitate situata pe
drumul ce leaga oraselul Brad de Arad, mai mare cu noua ani decat Zian
Boca, Vasile Crucin este varul sau primar si, totodata, fiul lui Vasile
Crucin, pantofar din Brad, si al Anei Boca, sora lui Iosif Boca. In casa
varului sau, situata in spatele scolii, Zian va avea camera sa, pe tot
parcursul cursurilor universitare. Aici isi petrece vacantele,
ocupandu-se mai ales cu desenul si pictura. Asadar, tutorii la care se
refera Parintele Arsenie in autobiografia din 1945 sunt, dupa toate
probabilitatile, Vasile Crucin si sotia acestuia, Maria.
Academia Teologica “Andreiana” din Sibiu – azi Facultatea de Teologie
“Andrei Saguna” din cadrul Universitatii “Lucian Blaga” – este cea mai
veche scoala romaneasca de teologie ortodoxa, infiintata inca din 1786,
sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici, si reorganizata in 1811 sub
indrumarea lui Gheorghe Lazar, cu o perioada de inflorire dupa 1848, in
timpul pastoririi Mitropolitului Andrei Saguna. Dupa Marea Unire din
1918, multe familii de romani transilvaneni au facut eforturi mari
pentru a-si trimite copiii la studii superioare. Pe tinerii cu
posibilitati financiare reduse, dornici sa studieze “Teologia”,
Mitropolia Ardealului ii sustinea prin acordarea de burse si ajutoare.
Fatada Facultatii de Teologie din Sibiu
“In cursul teologiei, mi-am vandut casa parinteasca,
spre a-mi putea continua studiile”, mentioneaza Parintele Arsenie, in
autobiografia sa. “Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut nici un ajutor
si nici nu ma induram, intrucat era divortata de tata, iar eu eram dat
tatii, prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca
ma va da la scoala”. Un document existent in arhiva Primariei comunei
Vata de Jos, de care apartine satul natal al Parintelui, Vata de Sus,
atesta ca salasul si casa de pe dealul Bujoara, mostenite de la bunicii
materni, Gligor Popa si Pascuta Maris, au fost vandute in anul 1931.
Mama Parintelui, Crestina, s-a recasatorit cu Nicolae Darau, in satul
Halmagiu, tot din Tara Zarandului.
Nevointa si cunoastere
Preotul Teodor Bodogae, trecut la cele vesnice in 1994, ani buni
profesor de istorie bisericeasca universala la Facultatea de Teologie
din Sibiu, intr-un articol intitulat “In amintirea Parintelui Arsenie
Boca”, publicat in 1990 in revista teologica “Telegraful roman”, ne
ofera informatii despre studentul Zian Boca, pe care l-a avut coleg de
banca timp de patru ani:
“Poate faptul ca nu s-a prea bucurat in tinerete de caldura unei vieti
familiale explica firea sa putin sociabila, retrasa, introvertita.
Vacantele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne-a impresionat taria
de vointa cu care rabda frigul, fiind imbracat adeseori in imbracaminte
redusa. Tot astfel, abtinerea de la bucate mai grele, renuntand regulat
la portia de carne din Institut.
Sibiu in anii ’30
Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor straine.
Cunostea, totusi, foarte bine limba franceza si citea cu aviditate
studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, cautand sa se
adanceasca in descifrarea tainitelor sufletului. A iubit de mic desenul,
sculptura si mai ales pictura. Imi amintesc si acum de usurinta cu care
interpreta la flaut compozitii destul de pretentioase. Toate acestea
erau tot atatea dovezi care ne ajutau sa intrevedem in el pe pictorul si
pe duhovnicul de mai tarziu, care cauta sa redea, in compozitii clare
si analize psihologice, destule adancuri ale sufletului omenesc”.
Asadar, la varsta de 19-20-21 de ani, cand aproape toti
tinerii sunt atrasi de placeri si distractii, cand traiesc cu impresia
ca au tot timpul si toata viata inainte, Zian isi autoimpune o asceza
severa: un regim alimentar fara carne, calirea trupului prin frig, o
atitudine rezervata in raporturile cu ceilalti, dedicandu-se cu
seriozitate studiului si rugaciunii. Sa fi incoltit in sufletul sau,
inca de atunci, chemarea spre viata calugareasca?…
Andrei Saguna
“In timpul teologiei”, scrie Parintele Arsenie in 1945
“mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii calugaresti si doream sa ma
instruiesc, pe cat puteam, mai temeinic, cu deosebire in latura mistica
a vietii. Cu prilejul acela, aveam urmatoarele note caracteristice:
deprindeam pe mama cat mai fara mine si cat mai fara corespondenta, ca
oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu cand va afla ca m-am calugarit.
Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera,
care avea mai multe amanunte greu de crezut. Asa, de pilda, mi-am propus
ca toata vremea teologiei sa nu fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce
n-am reusit, intrucat tocmai in anul acela, 1929, Ministerul ingaduie si
fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu vreo cateva colege.
Dar cunostinte in oras am izbutit sa n-am. Asta am reusit toata vremea
teologiei, desi faceam parte si din “Reuniunea de muzica Gheorghe Dima”
din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta”.
Ceea ce impresioneaza este atat sfera preocuparilor pe care le are Zian
Boca, in timpul studentiei la “Teologia” din Sibiu, cat si hotararea cu
care evita tentatiile specifice tineretii.
Cine face curte nu face carte
Pe vremea aceea, 1929-1933, regulamentul de ordine interioara de la
Academia Teologica impunea frecventa obligatorie la cursuri, la
rugaciunile si slujbele religioase de la Capela facultatii; de asemenea,
participarea la Sfanta Liturghie, oficiata duminica si la marile
praznice la Catedrala mitropolitana. Cele trei mese de la cantina
Academiei incepeau si se terminau cu rugaciune. La masa de amiaza, cei
prezenti ascultau si un text biblic, citit de catre studentii din anii
III sau IV.
Catedrala mitropolitana din Sibiu
Studentii nu puteau pleca in oras decat cu bilet de
voie de la duhovnicul facultatii, pe care il prezentau portarului. Erau
liberi sa mearga in oras sambata dupa amiaza si duminica, dupa
Liturghie, pana la ora mesei de amiaza. “Ma abtineam de la “voia in
oras”, ci stam in curtea scolii, cu poarta deschisa. Cu colegii nu
ieseam in oras, decat daca trebuia in interesul scolii, a vreunui
profesor, sau insotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de
muzica. N-am dansat si n-am invatat lucrul acesta. Imi dase tata grija
asta – si, mai cu deosebire cand eram teolog, nu-mi puteam inchipui sa
fac asa ceva”.
Convins ca “cine face curte nu face carte”, ca “pastrarea capacitatii de
incadrare in disciplina a unui suflet face dovada armoniei si valorii
sale”, ca luarea examenelor se face mai usor “in regim de abstinenta, de
castitate”, pentru ca “prin infranare, energia genezica trece ca
energie vitala in sange si asigura sanatatea tuturor organelor si
agerimea mintii”, ca duhovnic, Arsenie va indruma pe calea unei vieti
curate pe toti elevii si studentii care-l vor cauta de-a lungul anilor.
Ca tanar student, Parintele Nicolae Streza de la Sibiu l-a ascultat pe
Parintele Arsenie si, pe parcursul celor patru ani de studii la Academia
Teologica, cu o singura exceptie, a luat toate examenele cu nota
maxima.
Acum 80 de ani, studentul Zian Boca traia constient ca “Dumnezeu e de
alta natura decat existenta creata, si cunoasterea lui Dumnezeu ne cere
si pe noi in intregime intr-un alt mod de a fi”. Inaltimea spirituala pe
care o va atinge Parintele Arsenie este rodul unor indelungate
nevointe, incepute inca din studentie, sau poate mai devreme, adeverind o
adanca zicere a sa: “Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului”.
Mitropolitul Nicolae Balan
“Aveam problema vointei in stapanirea simturilor. Mai
mult chiar, ma preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor
religii superioare, sa vad prin proprie experienta cat se intinde sfera
vointei in domeniul vietii sufletesti si biologice”, isi amintea
Parintele Arsenie. “Ma interesa sa vad daca e adevarat ce afirma cartile
asupra actelor reflexe si asupra instinctelor, anume, ca sunt
independente de vointa si controlul constiintei. Experienta mea
personala, insa, mi-a dovedit ca actiunea vointei si a constiintei se
poate intinde si peste instincte si actele reflexe, dupa o oarecare
variabila. Ma ajutau la aceste adanciri si studiile ce le facea pe
vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din
Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar o parte de studii le
tiparea in “Revista de filosofie” din Bucuresti si-mi parveneau pe
aceasta cale. Toate acestea ma interesau sa le aflu si sa le probez in
vederea calugariei”.
Credinta si cultura
Parintele Dumitru Staniloae
Profesor la Scoala Teologica de la Sibiu intre 1905 si
1920, dupa inscaunarea sa ca Mitropolit al Ardealului, Inalt
Preasfintitul Nicolae Balan a cautat sa formeze un corp profesoral de
elita. In perioada cand Zian Boca a studiat teologia, 1929-1933,
Academia Teologica “Andreiana” avea multi profesori tineri de valoare,
cu specializari si doctorate la universitati de prestigiu din
strainatate. Intre acestia, merita amintiti Nicolae Colan, profesor de
Noul Testament, care ulterior va fi ales Episcop de Cluj si Mitropolit
al Ardealului, preotul Nicolae Terchila – profesor de Filosofie si
Psihologie, preotul Nicolae Neaga – profesor de Vechiul Testament si
Limba Ebraica, preotul Dumitru Staniloae, care preda atunci Apologetica
si Teologia pastorala, si foarte tanarul Nicolae Popovici, viitorul
Episcop de Oradea, profesor de Apologetica, cel care, dupa 1950, a
preferat surghiunul la Manastirea Crasna oricarui compromis cu regimul
comunist. Toti erau pedagogi buni, cu dragoste pentru studenti.
Zian Boca a fost in anii III si IV infirmierul “Teologiei”, si a locuit
intr-o camera separata, cu un mic grup sanitar in hol. Putea, astfel, sa
studieze, sa picteze, sa deseneze, sa se roage in liniste. Parintele
Nicolae Streza, care la randul sau a fost infirmier al “Teologiei” din
Sibiu 15 ani mai tarziu, mi-a dezvaluit ca infirmierul avea obligatia
sa-i depisteze pe cei bolnavi si sa-i trimita cu bilet la medicul
facultatii, care avea cabinet medical in oras. Totodata, trebuia sa
controleze curatenia la dormitoarele studentilor si chiar si felul cum
se pregateau alimentele la bucataria internatului. Poate ca de atunci,
cel care avea sa devina marele duhovnic Arsenie Boca a devenit interesat
de legatura dintre bolile sufletului si maladiile trupului, de efectul
pacatului asupra corpului si a mintii.
Doamna Maria Cristea de la Sibiu, astazi in varsta de 97 de ani, era
studenta in anul I la Academia Teologica “Andreiana” atunci cand
Parintele Arsenie era student in anul IV. Pe holul facultatii a asistat
involuntar la o cearta intre studenti, in care vorbele erau rostite pe
un ton ridicat. La un moment dat, Zian Boca a iesit din camera sa,
deranjat de ceea ce auzea. Certaretii s-au oprit. Zian le-a zis: “Ne
pregatim pentru preotie. Daca nu suntem in stare sa ne stapanim, poate
ar fi bine sa ne gasim altceva de facut”. Continuand parca cele spuse
colegilor de facultate, Parintele Arsenie va nota, intr-o insemnare ce
se pastreaza in chilia sa de la Sinaia: “Cata vreme va tulbura
nimicurile, e semn ca pierdeti esentialul. Intrebati-va, dramatic, pe
voi insiva, cu toata sinceritatea constiintei, ce destin dati vesniciei
voastre? Iisus e un raspuns: dar care trebuie trait. Aceasta e marea
noastra raspundere in fata lui Iisus”.
Interiorul Catedralei mitropolitane din Sibiu
Viitorul ieromonah era de pe atunci constient ca
“preotia Bisericii urmareste ca nici unul din fiii Tatalui sa nu se
invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul
dragostei lui Hristos”, ca “preotii raspund cu sufletul lor de cei pe
care ii pastoresc”. Intr-o scrisoare adresata unui preot de mir care ii
cerea sfatul, Parintele Arsenie scrie: “”Misiunea preotilor” nu e
nicidecum numai licenta in Teologie si actele chiriarhiei, prin care
esti trimis in buna randuiala. Desi obiectiv si asta este. Subiectiv,
trebuie sa stii, trebuie sa fii constient ca esti trimis de Dumnezeu pe
pamant, catre oameni, si ai anumite lucruri de spus”. In concordanta cu
ceea ce el insusi prin sarguinta ascetica si studiu temeinic devenise,
adauga: “Trebuie deci sa fii si om de cultura, cat mai vasta, si om de
credinta, care tii in fiinta ta evidenta divina intr-o neintrerupta
continuitate de constiinta. – Asta, ca sa poti vorbi cu contemporanii
tai, cu oricare s-ar intampla, la cele mai bune nivele si alte
orizonturi ale constiintei, pre limba si la pretentiile lor”. Ca viitor
preot, inainte de a cere altora sa duca o viata potrivit poruncilor si
sfaturilor evanghelice, Zian Boca a inceput prin a le trai el insusi.
Incheiem aceste randuri despre studentia la Sibiu a Parintelui Arsenie,
lasand chiar cuvintele Cuviosiei sale sa-i caracterizeze trairea:
“De viata altora, in afara zidurilor teologiei, am fost in cea mai
perfecta indiferenta si necunostinta. Toate preocuparile mele erau si
sunt pana astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urata, de
cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie
isi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior. Teza de
licenta in Academia Teologica rezuma stradaniile mele spre acea
desavarsire interioara a omului, si purta titlul: Incercari asupra
vietii duhovnicesti”.
”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” – Pr. Arsenie Boca
