Sinaxar 24 Februarie --✝️ ✝️ Distribuie articolul

 

În această lună, ziua a douăzeci şi patra, pomenirea aflării cinstitului cap al sfântului prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan.

Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar de la aceşti monahi luându-l un oarecare olar, l-a dus în cetatea emesenilor şi cunoscând olarul cum că prin mijlocirea sfântului cap avea bună norocire, îl cinstea în chip de negrăit. Când a fost să moară, l-a lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l cinstească. Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, care era de aceeaşi credinţă cu eresul arienilor. Acesta fiind alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, căci precupeţea tămăduirile care se făceau de sfântul cap şi le arăta ca făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul cap a rămas în peşteră şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei. Atunci mulţi având descoperiri, cinstitul cap a fost găsit a doua oară, într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu, făcând nenumărate tămăduiri şi minuni.

Cu ale Înaintemergătorului Tău rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Troparul Sf. Ioan Botezatorul (Troparul la Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul, 29 aug.)

Pomenirea dreptului cu laude, iar tie destul iti este marturia Domnului, Inaintemergatorule, ca te-ai aratat cu adevarat si decat proorocii mai cinstit, ca si a boteza in repejuni pe Cel propovaduit te-ai invrednicit. Drept aceea, pentru adevar nevoindu-te, bucurandu-te, bine ai vestit si celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a aratat in trup, pe Cel ce a ridicat pacatul lumii si ne-a daruit noua mare mila.

Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar de la aceşti monahi luându-l un oarecare olar, l-a dus în cetatea emesenilor şi cunoscând olarul cum că prin mijlocirea sfântului cap avea bună norocire, îl cinstea în chip de negrăit. Când a fost să moară, l-a lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l cinstească. Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, care era de aceeaşi credinţă cu eresul arienilor. Acesta fiind alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, căci precupeţea tămăduirile care se făceau de sfântul cap şi le arăta ca făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul cap a rămas în peşteră şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei. Atunci mulţi având descoperiri, cinstitul cap a fost găsit a doua oară, într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu, făcând nenumărate tămăduiri şi minuni.

Cu ale Înaintemergătorului Tău rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Canon de rugăciune la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a cinstitului cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

Tropar la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a Cinstitului Cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, glasul al 4-lea:

Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu.

 

Cântarea 1

glasul al 6-lea

Irmosul

Ca pe uscat umblând Israel cu urmele prin adânc, pe prigonitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruinţă să-I cântăm.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi cu răsunător cuvânt şi cu duh puternic ca, lăudând din buze curate pe Înaintemergătorul, glasul Cuvântului, cu cântări duhovniceşti să-l preamărim, credincioşilor.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu aşezământ de pace se alină Biserica lui Hristos şi tare se încântă de nesfârşitele mulţimi ale celor ce strigă ţie cântare în fiecare an, Înaintemergătorule.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel dăruit nouă de Dumnezeu ca o comoară ce nu se poate răpi, capul Înaintemergătorului cel de Dumnezeu purtător, toţi credincioşii adunându-ne, cu cântări, după vrednicie, să-l cinstim.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe al tău Făcător primindu-L, pe Cel Ce S-a Întrupat în chip mai presus de minte precum Însuşi a voit, din pântecele tău cel fără de sămânţă, Preacurată, Stăpână a toată făptura te-ai arătat.

Catavasia

Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împără­tesei Maici; şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

 

Cântarea a 3-a

Irmosul

Nu este sfânt precum tu, Doamne, Dumnezeul meu, Care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra măsturisirii Tale.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pântecele celei neroditoare odraslă Dumnezeiască te-a adus înainte pe tine, slăvitul logoditor al Bisericii celei din păgâni; care ai logodit-o pe dânsa mireasă lui Hristos Dumnezeu, Mirelui Celui Adevărat.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Glasul tău cel de Dumnezeu grăitor, Înaintemergătorule Ioan, nici prin sabie nu l-a putut opri ticăloasa cea desfrânată; că Dumnezeiescul tău cap l-ai arătat nouă din pământ.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prăznuind luminat, cetatea care te iubeşte se veseleşte, ca ceea ce a aflat capul tău, Înaintemergătorule, bogăţie de Taină şi neîmpuţinat izvor de tămăduiri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Minunea Dumnezeieştii naşterii tale, Preacurată, covârşeşte toată rânduiala firii; că ai zămislit în pântece pe Dumnezeu în chip mai presus de fire; şi născându-L ai rămas pururea Fecioară.

Catavasia

Pe ai tăi cântăreţi, Născă­toare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i, în Dumnezeiască Mărirea ta, de cununile măririi învrednicindu-i.

 

Cântarea a 4-a

Irmosul

Hristos este Puterea mea, Dumnezeul şi Domnul, cântă cinstita Biserică, cu Dumnezeiască cuviinţă, strigând din cuget curat, întru Domnul prăznuind.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fost-ai, preafericite, pecete Legii celei Vechi, cu adevărat; şi sfârşitul proorocilor te-ai numit şi cinstit crainic al celei noi te-ai arătat, Înaintemergătorule.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu haină de păr, Înainte­mergătorule, după obicei ai suferit a-ţi acoperi cinstitul şi măritul tău cap, ca şi cu o mantie de purpură împărătească, bucurându-te.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înaintemergătorule roagă-te să se lumineze cetatea care te cinsteşte pe tine totdeauna, cu Strălucirea Dumnezeiescului Duh şi întru pomenirea ta, împreună cu îngerii să se bucure.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mort m-a arătat pe mine mâncarea cea din pom, iar Pomul Vieţii arătându-Se din tine, Preacurată, m-a înviat şi moştenitor Desfătării Raiului m-a aşezat.

Catavasia

Cel Ce şade în Slavă pe Scaunul Dumnezeirii, pe Norul cel Uşor, a venit Iisus, Cel cu totul Dumnezeiesc, din Preacurata Fecioară şi a mântuit pe cei ce strigă: Slavă Puterii Tale, Doamne.

 

Cântarea a 5-a

Irmosul

Cu Dumnezeiască Strălucirea Ta, Bunule, sufletele celor ce aleargă la Tine, cu dragoste, Te rog luminează-le ca să Te vadă, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel Ce chemi din negura greşelilor.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu ai fost, Botezătorule, trestia pururea clătinată de vânturile ispitelor vrăjmaşului, ci turn neclintit al Dumnezeiescului popor. Căci cu puterea şi cu duhul lui Ilie tu te-ai arătat.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce se leapădă de Dumnezeire şi micşorează Slava lui Hristos, Cel Ce a fost botezat de tine şi se desparte de Dumnezeiescul tău har, după dreptate, din Dumnezeieştile Curţi se izgoneşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Deschis-ai celor ce te laudă pe tine cu dragoste, Mărite Înaintemergătorule, uşa izvorului celui îndestulat şi Dumnezeiesc, care izvoreşte apele Dumnezeiescului har şi râuri de tămăduiri care pe toţi îi veselesc.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Purtând înţelegătoarea podoabă a Preafrumosului tău suflet, Mireasă a lui Dumnezeu te-ai făcut; pecetluită fiind cu Fecioria, Preacurată şi cu Raza Curăţiei lumea luminând.

Catavasia

Spăimântatu-s-au toate de Dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, Neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

 

Cântarea a 6-a

Irmosul

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prooroc te-a numit pe tine Adevărul Hristos şi mai presus decât proorocii, Botezătorule şi Înaintemergătorule al Vieţii. Că tu ai văzut pe Cel pe Care Proorocii şi Legea mai înainte L-au vestit.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu a îndurat a fi ascuns izvorul minunilor, visteria darurilor, măritul tău cap Botezătorule, Proorocule şi Înaintemergătorule; ci, arătându-se revarsă izvoare de tămăduiri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Preafericita laudă, podoaba luminată şi pavăza de mântuire, această iubitoare de Hristos şi mărită cetatea ta, arată la toată lumea, cinstitul şi Dumnezeiescul tău cap, Înaintemergătorule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Marele între prooroci Moise, mai înainte te-a însemnat pe tine, cu închipuirea, Sicriu şi Masă, Sfeşnic şi Năstrapă, însemnând Întruparea din tine a Celui Preaînalt, Maică Fecioară.

Catavasie

Înţelepţii de Dumnezeu, care faceţi acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit, al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu, Cel Ce s-a născut dintr-însa.

 

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Cântând cele de sus...

Proorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al Harului, aflând capul tău ca un trandafir Preasfinţit din pământ, tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi propovăduieşti, ca mai înainte, pocăinţa în lume.

 

Cântarea a 7-a

Irmosul

Dătător de rouă cuptorul l-a făcut îngerul pentru cuvioşii tineri. Iar pe haldei arzându-i Porunca lui Dumnezeu, pe chinuitor l-a plecat a striga: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce a odrăslit din Fecioară, te-a numit pe tine, că eşti mai presus decât toţi cei născuţi din femeie; căci ca un fără de trup şi întocmai cu îngerii ai vieţuit pe pământ, strigând Lui: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Ce S-a Sălăşluit în sânul Fecioarei L-ai cunoscut din pântecele cel sterp şi răspunzând prin glasul maicii tale, Înaintemergătorule, săltând ai strigat lui: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fericitu-s-a cu adevărat între cetăţi această cetate preamărită, câştigându-te pe tine ocrotitor cetăţii, Înainte­mergătorule al lui Hristos. Pentru aceasta prăznuind, strigă: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prin tine Maică Fecioară, Lumina Cea Curată a Răsărit la toată lumea; că tu ai născut pe Dumnezeu, Ziditorul tuturor; pe Acela roagă-L, Preacurată, să ne trimită nouă, credincioşilor, mare milă.

Catavasia

N-au slujit făpturii cuge­tătorii de Dumnezeu, ci numai Făcătorului; ci, groaza focului bărbăteşte înfruntând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Dumnezeul părinţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat!

 

Cântarea a 8-a

Irmosul

Din văpaie ai izvorât rouă cuvioşilor tineri şi jertfa dreptului cu apă ai ars-o; că toate le faci, Hristoase, cu singură voirea; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înaintemergătorul, glasul celui ce strigă în inimile cele pustiite, a fost trimis să înnoiască credinţa cea dreaptă a Fiului lui Dumnezeu, Cel Ce este cu Adevărat Dumnezeu; pe Acela Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Gătiţi calea Domnului prin sfinţenie, grăieşte şi acum Înaintemergătorul, că Acesta venind cu Tatăl şi cu Duhul se va Sălăşlui în inimile voastre, în veci.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Prin auzul Glasului Părintelui şi prin vederea cu ochii a Dumnezeiescului Duh şi cu totul punându-şi mâna pe Tine prin pipăire, Înaintemergătorul, Hristoase, purtător de Dumnezeu s-a făcut.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfeşnic cu Raze de aur mai înainte te-a închipuit pe tine, Ceea ce ai primit în chip de negrăit Lumina Cea Neapropiată, care cu cunoştinţa Aceluia luminezi toate; pe Care Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Catavasie

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe tinerii cei binecredincioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum plinită, pe toată lumea ridică să-Ţi cânte Ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmosul

Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta Oştile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat; pe Care mărindu-L cu Oştile îngereşti, pe tine te fericim.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu adevărat păzitor tare fiind al celor zece porunci, Înaintemergătorule, la rândul tău ai fost cinstit de Hristos cu zeci de daruri. Pentru aceasta ştiindu-te acum pe tine tăinuitor şi prieten al Cuvântului, te fericim.

Stih: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Şi Prooroc al lui Hristos şi Apostol şi înger şi Înaintemergător al Dumnezeieştii Întrupări, Botezător şi preot şi mucenic credincios şi propovăduitor celor din iad ai fost şi îndreptător celor ce iubesc fecioria şi a pustiului odraslă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Necredinţa sufletului preotului se pilduieşte prin minunea mâinii celei paralizate; căci mâna cea neputincioasă s-a înnoit, întărindu-se iarăşi prin credinţă, când s-a arătat capul tău, fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tămăduiri de boli să luăm, alergând la strălucita biserică a Înaintemergătorului. Că într-însa vin cetele îngereşti şi duhurile tuturor drepţilor şi Stăpâna, cu Botezătorul Ioan dăruind tămăduiri.

Catavasie

Tot neamul pământesc să salte cu duhul, fiind luminat; şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să strige: Bucură-te, Preafericită Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

 

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină...

Ca o comoară pusă într-o visterie se păzea capul Înainte­mergătorului; în vas de lut era ascuns glasul Cuvântului; ca grâul cel vârât în adâncul pământului încolţind a rodit Dumnezeiască viaţă. Aflarea acestuia cu toţii să o cinstim, slăvind pe Hristos, Cel Ce i-a dat lui har, să izvorască tămăduiri.

 

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină...

Capul Botezătorului era ascuns ca un mărgăritar în pământ într-un vas de lut şi strălucind ca un sfeşnic Dumnezeiesc şi luminat, luminează toată lumea cu facerea de minuni. Înaintemergătorul s-a ridicat ca un răsărit de soare preafrumos şi arătându-ne iarăşi Lumina Cea Neînserată strigă: iată Mielul lui Dumnezeu!

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină...

Porunca cea cu Taină luând-o întru cunoştinţă Cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab a stătut înainte, zicând Celei ce nu ştia de nuntă: Cel Ce a plecat cu pogorârea cerurile, încape fără de schimbare tot întru tine; pe Care şi văzându-L în pântecele tău, luând chip de rob, mă înspăimântez a striga ţie: Bucură-­te Mireasă, pururea Fecioară!

Distribuie articolul

Părintele Arsenie Boca

 „E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte valuri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face, că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

Glasul conştiinţei nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată, începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar, dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale (Matei 5, 25), drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci, cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea, nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu, că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.

Conştiinţa, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul şi păcatul, prin natura ei, ea nu se lăsă învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă şi firea decăzută săvârşeşte păcatul peste opreliştea ei. De aici vin mustrările de conştiinţă – „pârâşul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care „nu tace” până ce omul nu-şi revizuieşte înfrângerile sale şi nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. În cazul când înfrângerile morale se ţin lanţ prin desimea sau gravitatea lor, urmează sancţiuni ale conştiinţei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul minţii – mai uşor sau mai profund, din care se mai poate reveni – şi celelate forme mai grave, schizofrenia, paranoia, nebunia acută şi, în final, sinuciderea.

Toate acestea sunt urmarea în organic a capitulării conştiinţei, ca organ spiritual al omului, şi, ca urmare, cufundarea lui în întuneric şi în muncă. Aceasta-i perspectiva lugubră a vieţii în păcat. Când ai conştiinţa curată, să nu te temi niciodată de nimic.”

Părintele Arsenie Boca

Cum se pot curăța păcatele moştenite din neam?

 Noi nu moştenim păcatul ca vinovăţie, ci păcatul ca boală. Şi se poate vindeca aşa cum se vindecă orice boală: prin chemarea lui Dumnezeu în boala respectivă, prin lucrarea poruncilor, prin Sfânta împărtăşanie.

Prin conştientizarea acestei boli şi prin binecuvântare, prin asumare.

Primesc darul vieţii de la părinţi, cu tot ce conţine el. În acelaşi timp, am primit darul vieţii harice, darul vieţii dumnezeieşti, la naşterea din nou prin Botez.

În acelaşi timp, mă despart, psihologic, de poverile care mă leagă - asta înseamnă a te lepăda de mamă şi de tată.

A te despărţi psihologic de părinţi înseamnă a te despărţi de „aşa am făcut", „aşa am apucat noi", „n-avem încotro", „suntem blestemaţi"!

Mă despart chiar de tatăl meu, care iubea păcatul sau desfrâul [...] în sensul că nu vreau să fac ce-a făcut el, nu vreau să-i fiu credincioasă (este această fidelitate, continuăm „tradiţia"), [...] nu mă lepăd de el ca persoană, ci mă lepăd de stilul lui de viaţă, de păcatul lui, de boala lui.

Şi, în acelaşi timp, ne ajută foarte mult iertarea.

Monahia Siluana Vlad

 

Păcatele părinților care se transmit copiilor. Cum poți scăpa de blestemele moștenite

Se spune că moștenitorii pot să plătească pentru păcatele părinților, asta nu pentru că Dumnezeu i-ar pedepsi pe ei pentru greșelile familiei, ci pentru că, în mod automat, părinții sunt cei care se întristează atunci când propriul copil trece printr-un moment dificil.Încă din cele mai vechi timpuri, s-a crezut că blestemul abătut asupra unui copil, care vine din parte părinților are mari efecte negative și că, în acest fel, Dumnezeu îi pedepsește pe cei care și-au blestemat moștenitorii. Se crede că există câteva păcate care nu pot fi iertate cu ușurință și pot fi transmise până la a treia generație.

Cum poate fi rupt lanțul păcatelor moștenite de la părinți

Copiii au senzația că sunt pedepsiți pe nedreptate pentru greșelile făcute de părinți, dar există o singură metodă prin care se poate rupe lanțul blestemelor, și anume prin binecuvântarea pe care o pot primi copiii, prin intermediul preoților și al rugăciunilor speciale.tunci când o persoană moștenește păcatele părinților, prima reacție este de respingere sau de frustrare față de familie, pentru că trebuie să ducă povara unor fapte pe care nu le-a făcut. Preoții spun că primul pas spre a rupe lanțul blestemelor transmise din generație în generație este iertarea părinților. La fel de important este ca moștenitorii să nu îi judece, ci să caute calea spre credință.

O altă idee extrem de cunoscută este aceea că or

icât de mult ar respinge un copil faptele părinților săi, nu se poate rupe complet de familie. De altfel, credința nici nu încurajează un astfel de comportament, ci îndeamnă la iertarea părinților și acceptarea lucrurilor. În general, copiii pot să se vindece de păcatele moștenite cu ajutorul rugăciunilor și prin a renunța la a-i considera vinovați pe părinți pentru greșelile lor.

Bolile pot fi rezultatul blestemelor moștenite de copii

Se mai spune că există și anumite boli, care sunt transmise din generație în generație, tot prin intermediul păcatelor. În Biblie, este ilustrată o astfel de situație, dar preoții spun că efecte mai însemnate poate avea momentul în care un părinte aruncă un blestem asupra moștenitorului, în mod conștient, copilul, fie că îi spune direct sau atunci când îi dorește răul, dar nu exprimă acest lucru verbal.

 

Arsenie Boca: Cele 3 pacate care se transmit pana la a 3-a generatie

 Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta.– Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapanul lor.
– Pacatul cel mai mare este razvratirea impotriva lui Dumnezeu; atinge prima generatie si se nasc orbi. Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia, atinge a treia generatie. Sa ne cunoastem strabunicii si sa ne rugam pentru ei.
– Multi sunt mai betegi la minte decat la stomac.
– Daca impiedici un guturai prin medicamente, il transformi in alte primejdii – exemplu sinuzita. Lasa fazele obisnuite ale bolii – ca-i usoara – ca-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.
– Obisnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capatul alergarii spre desavarsire.
– Cine-i ingust la minte, n-are leac nicaieri.
– Nu vreau ca neamul acesta, care are o asa de mare chemare la Dumnezeu, sa se corceasca.
– Sa-i iubim pe toti oamenii, dar nimic din cele omenesti.
– Asceza (infranarile de orice fel), fara iubire, e departe de Dumnezeu.
– Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii, adica s-o astepte cu bucurie, ca pe-o izbavire sigura din imparatia pacatului.
– Impliniti-mi dorintele, sfaturile minime, si va schimba Dumnezeu situatiile, problemele voastre, fara sa fiu eu prezent, caci Dumnezeu e Cel ce le schimba.
– Neamurile au un destin ascuns in Dumnezeu. Cand isi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cand si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa.

Sunt pedepsiti copiii pentru pacatele parintilor?

Chiar daca ar exista in om o mostenire pacatoasa, aceasta nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu.
Atunci cand o persoana, aparent evlavioasa si cu frica de Dumnezeu, are multe greutati, cei din jur dau, uneori, urmatorul verdict: „plateste pentru pacatele parintilor sai”, iar in lumea satului inca se mai foloseste explicatia: „isi trage pacatele parintilor”.

De fapt, o astfel de conceptie nu este una originala, specifica poporului roman, ci ea este intalnita si in Sfanta Scriptura, chiar in societatea evreiasca. Despre ea ne da marturie profetul Iezechiel si se pare ca avea radacini destul de adanci in constiinta poporului, dupa cum reiese din criticile pe care profetul le aduce. Iezechiel a activat in cea mai nefasta perioada a istoriei evreilor, cand Ierusalimul a fost distrus si poporul a fost deportat in Babilon. Cu toate ca discursul profetilor, inainte de caderea Ierusalimului, s-a concentrat exclusiv pe evidentierea starii pacatoase a locuitorilor, care avea sa duca la dezastru, iudeii deportati aveau sentimentul ca nu ei erau raspunzatori pentru starea in care se aflau, ci ca erau pedepsiti de Dumnezeu doar din cauza pacatelor parintilor lor. Chiar circula intre ei un proverb, legat de aceasta: „Parintii au mancat agurida (strugurele inca necopt, cu gust foarte acru) si copiilor li s-au strepezit dintii”(Iezechiel 18, 2). In opinia lor, aceasta afirmatia era veridica, pornind de la a doua porunca din Decalog, care zice: „Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam”(Iesirea 20, 5). Pentru a le infirma aceasta gandire care nu facea nimic altceva, decat sa le adoarma constiinta, transferand responsabilitatea asupra stramosilor, profetul Iezechiel le transmite ca fiecare om este raspunzator pentru pacatele sale si nimeni nu este pedepsit pentru pacatele altcuiva: „Un fiu, care, vazand pacatele, vazand toate cate le-a facut tatal sau, el se pazeste si nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptatile parintelui sau, ci in veci va trai …pentru ca fiul a facut ceea ce era drept si legiuit si toate legile Mele le-a tinut si le-a implinit; de aceea va trai Sufletul care pacatuieste va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatalui, si tatal nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rau, rautatea sa” (Iezechiel18, 14, 17, 19-20).

Asadar, dupa cum ne arata capitolul 18 al cartii profetului Iezechiel, copiii nu sunt pedepsiti pentru pacatele savarsite de parintii lor. Nici parintii nu sunt pedepsiti pentru pacatele copiilor lor, daca cei dintai au avut grija sa aiba o viata curata inaintea lui Dumnezeu si sa le-o transmita si urmasilor.

Radacinile pacatului

Exista citate biblice care ar putea duce la concluzia ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacat ar avea consecinte si asupra generatiilor ulterioare si unul dintre aceste versete este cel de la Iesire 20, 5, pe care l-am mentionat mai sus. Partea explicativa a celei de-a doua porunci, cu afirmatia ca pedeapsa va cadea asupra copiilor din cauza pacatelor parintilor a cauzat adeseori grave neintelegeri. Aceste randuri nu pot fi scoase din context, caci, in caz contrar, li s-ar denatura sensul.

Nu poate fi vorba de pedeapsa lui Dumnezeu pentru o intreaga generatie nevinovata, din cauza pacatelor unei generatii anterioare, deoarece tot Dumnezeu a dat porunca ca „parintii sa nu fie pedepsiti cu moartea pentru vina copiilor si nici copiii sa nu fie pedepsiti cu moartea pentru vina parintilor; ci fiecare sa fie pedepsit cu moartea pentru pacatul sau” (Deuteronom 24,16). Cercetand contextual celei de-a doua porunci, se observa ca Dumnezeu face referire la pacatul idolatriei atunci cand vorbeste despre pedepsirea copiilor. Pe langa practicile odioase, care acompaniau venerarea idolilor in Vechiul Testament (ex: Iezechiel 23, 37-39), idolatria avea puterea de a se imprima in cultura unui popor. Astfel, exista o probabilitate destul de ridicata ca, fiind crescuti intr-un astfel de mediu, copiii sa continue sa faca aceleasi pacate, pentru care vine si pedeapsa divina. Efectul unei generatii pacatoase este acela ca pacatul prinde radacini atat de adanci, incat este nevoie de mai multe generatii pentru a fi eliminat.

Implicatiile versetului de la Iesirea 20, 5 sunt acelea ca fiii sunt la fel ca parintii lor. Aceasta tema, care se repeta si in alte pasaje din Vechiul Testament (Iesire 34, 7; Deuteronom 5, 9, Ieremia 32, 18 etc.) vorbeste despre hotararea lui Dumnezeu de a pedepsi generatii succesive pentru pacatele pe care le-au invatat de la parintii lor, deoarece o noua generatie va tinde sa repete greselile inaintasilor. Asadar, expresia „Dumnezeu pedepseste copiii” este un alt fel de a spune ca fiii repeta pacatele parintilor.

„Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o natura umana mai slefuita”

Chiar daca nu sunt mostenite pacatele parintilor, dupa cum nu se mosteneste nici pacatul stramosesc al lui Adam, ci consecintele pacatului sau, adica natura umana bolnava, asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, exista o mostenire spirituala pe care parintii o lasa copiilor. Sfantul Ioan Scararul spune ca unii oameni sunt inclinati, prin firea lor, spre abstinenta, tacere, smerenie si timiditate. Altii au chiar o piedica pentru calitatile bune, dar ei se straduiesc sa fie buni. Intelepciunea lui Solomon explica aceasta piedica, spunand ca „pruncii nascuti din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii parintilor, cand stai sa-i cercetezi” (4, 6), adica, cei nascuti din desfranare sunt o marturie pentru cei din jur, prin inclinatia spre pacatul parintilor, care nu e tot timpul evidenta, ci acest lucru iese la iveala dupa o anumita cercetare.

In acest sens, mitropolitul Antonie de Suroj spune ca „fiecare dintre noi nu se naste ca o faptura noua, ci ca un mostenitor al tuturor generatiilor care l-au precedat. In toate aceste nasteri pot exista sfinti, cat si pacatosi obisnuiti (oameni nedesavarsiti), dar si mari pacatosi… Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o natura umana mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea, mai devreme sau mai tarziu”.

Asadar, primim uneori si particularitati negative, iar atunci, ceea ce vom face in viata depinde doar de noi si de modul in care Il primim pe Dumnezeu, caci chiar daca ar exista in om o mostenire pacatoasa, aceasta nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu, care „totdeauna pe cele neputincioase le vindeca si pe cele lipsa le implineste” (rugaciune din Taina Hirotoniei).

Surse: ”Sfaturi si indemnuri” – Pr. Arsenie Boca; IOAN-LUCIAN RADU, Doxologia.ro

 

 

 

Puterea tăcerii și cele șapte cuvinte

 

E de-a dreptul anacronic să le vorbeşti oamenilor despre beneficiile spirituale ale tăcerii, într-o vreme în care aceştia vor să comunice cât mai mult. Să se comunice, să îşi exprime, fără rest, dorinţele, aşteptările, opiniile sau preferinţele. Şi totuşi… actul comunicării impune nişte reguli stricte fără de care aceasta se deteriorează într-atât, încât ajunge să se confunde cu antipodul ei: cu trăncăneala sau vorbăria fără rost şi fără şir. Practica limbajului cotidian a creat cuvântul potrivit pentru omul care nu-şi poate ţine în frâu limba: limbutul.

Înţelepciunea noastră autohtonă a surprins câteva nuanţe notabile ale flecărelii. Despre un astfel de om, ţăranul român zicea că „are gura slobodă”, că „are gură de cârpă” sau că „amestecă vorba ca făcăleţul mămăliga”. Guralivul, în ochii străbunilor noştri, apărea ca unul care îşi uită scopul pe care şi l-a propus şi, din cauza lipsei de măsură în vorbire, se abate din drumul său: „Cel ce tace/merge-n pace;/Cel ce vorbeşte/mai mult zăboveşte”. Înţelepciunea ţărănească observa memorabil caracterul contagios al flecărelii care, pe nesimţite, se transformă în bârfă: „Când nu tace o gură, nu tace o lume întreagă”. Ca sinonime simpatice pentru flecar găsim „guralivul” sau „vorbăreţul”, unele fiind ieşite din uz, dar cu atât mai grăitoare: „limbăreţul”, „limbuţelnicul”. Cehov îl numeşte pe un asemenea ins, foarte plastic: limbă-lungă.

Arta tăcerii în diverse tradiţii spirituale

Antropologul francez David Le Breton a consacrat tăcerii o carte aparte, el expunându-i cititorului modul în care diversele culturi au înţeles valoarea tăcerii. Cuvântul şi tăcerea constituie doi poli, aflaţi în tensiune, iar această legătură inextricabilă joacă un rol esenţial în devenirea spirituală a oricărui om. El scrie: „Orice act de vorbire este precedat de o voce tăcută. (…) Orice vorbire îşi trage seva din acest loc fără spaţiu şi timp care este numit, în lipsă de altceva, interioritatea individului”. Citându-l pe Plutarh, Le Breton ne aminteşte că în vorbirea spartanilor nu ai fi găsit nimic de prisos, ea fiind limpede şi tăioasă asemeni unui cuţit. Aflăm că laponii din nordul Suediei, dacă sunt invitaţi la cafea, în decurs de o oră nu vor schimba mai mult de cinci, şase fraze cu gazda, preferând tăcerea consistentă unei vorbării lipsite de conţinut. La fel, japonezii, vestiţi pentru rezerva de care dau dovadă în mişcări şi comportament, se simt mult mai „acasă” în tăcerea învăluitoare. Antropologul citează o serie de proverbe din culturi diferite, menite să pună în lumină rolul paideic al tăcerii: din cea finlandeză („Gura e una, urechile sunt două”), spaniolă („Omul se-nţelepţeşte ascultând”), arabă („Nu deschide gura decât dacă eşti sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea”), iudaică („Vreme este să taci, şi vreme să grăieşti – Ecclesiastul, 3,7). Analizând „disciplinele tăcerii”, Le Breton aminteşte rolul terapeutic al acesteia în relaţia dintre psihanalist şi pacient, când primul tace strategic pentru a asculta mai bine confesiunea celui din urmă şi pentru a da o greutate mai mare cuvintelor pe care i le va adresa. Cuvântul şi tăcerea în paginile Patericului

În Patericul egiptean vom întâlni multe ziceri, capete de învăţătură şi întâmplări elocvente care au ca temă tăcerea şi silirea de sine a omului (care şi-a închinat întreaga-i fiinţă slăvirii şi slujirii lui Dumnezeu) pentru dobândirea tăcerii.

Astfel, Avva Pimen învăţa: „De îşi va aduce omul aminte de cuvântul scris că din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai mult tăcerea”. Avva Arsenie mărturisea: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut niciodată”. Odată, slujba sfârşindu-se, Avva Macarie Egipteanul, ieşind cu împreună-vieţuitorii săi întru Hristos din biserică, le spune: „Fugiţi, fraţilor!” Unul dintre bătrâni îl întreabă: „Unde putem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?” Punându-şi degetele pe gură, Avva i-a răspuns: „De aceasta să fugiţi”. Apoi a intrat în chilia sa, încuind uşa după el.

Despre Avva Amoi citim că atunci când mergea la biserică nu îşi lăsa ucenicul să păşească alături de el. Iar când acesta venea la dânsul ca să-şi spovedească gândurile, după ce şi le mărturisea, Avva îl izgonea, zicându-i: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”. Iar despre Avva Agathon se vorbea că trei ani s-a ostenit să ţină o piatră în gura sa, până când s-a deprins să tacă.

Limbuţia şi tăcerea în Scara Sfântului Ioan

Sfântul Ioan Sinaitul consacră cea de-a unsprezecea treaptă a Scării sale patimii limbuţiei şi virtuţii care i se opune acesteia, tăcerea. „Limbuţia, scrie el, este tronul pe care are obiceiul a se arăta şi a se făli slava deşartă”. Prin urmare, există o strânsă legătură între nestăpânirea limbii şi patima slavei deşarte. Tot Sfântul Ioan ne învaţă că limbuţia poate avea ca sursă lipsa autocontrolului (prea marea libertate de vorbire) sau lăcomia. Oamenii fiind atât de diferiţi, originea vorbăriei incontinente este şi ea diferită.

Sfântul Ioan Scărarul ne ajută să conştientizăm neajunsurile pe care limbuţia le provoacă sufletului: acest viciu ne face să îi clevetim pe cei apropiaţi; să ne veselim prosteşte; limbuţia favorizează minciuna şi alungă starea de umilinţă a celui ce se pocăieşte; vesteşte trândăvia; împrăştie gândurile şi atenţia minţii; nimiceşte paza sufletului (starea de trezvie); răceşte fierbinţeala inimii, adică râvna pentru lucrarea duhovnicească; întunecă rugăciunea. Sfântul Ioan ne portretizează, prin contrast, chipul înnobilat al virtuţii tăcerii: ea este „mamă a rugăciunii”; ne izbăveşte de sub robia gândurilor rele; păzeşte „focul dumnezeiesc” ce arde tainic în inima creştinilor; apără sufletul împotriva duşmanilor săi; este „prietenă a lacrimilor” de pocăinţă; ne aminteşte de moarte; se opune atitudinii îndrăzneţe; este „tovarăşă a isihiei (liniştii)”. Într-un cuvânt, tăcerea este „progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită spre Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Sinaitul ne înfăţişează atitudinea diferită a celui care îşi conştientizează păcatele, se pocăieşte pentru ele, se abţine să vorbească mai mult decât trebuie – toate dovedind cunoaştere de sine -, precum şi a celui robit de patima limbuţiei, care vădeşte prin această slăbiciune că nu a ajuns să se cunoască aşa cum este, în realitatea nudă a fiinţei sale, dincolo de măştile sale psihologice sau sociale: „Cel ce-şi recunoaşte păcatele îşi pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”.

Trăind într-o lume preocupată de eficienţă şi pragmatism, întrebarea „dar ce vom câştiga dacă ne vom abţine de la prea-multa vorbire?” ne vine spontan pe buze. Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte în privinţa câştigului inestimabil de care se va bucura cel ce iubeşte tăcerea: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”. Comuniunea profundă cu Dumnezeu şi cunoaşterea izvorâtă din această comuniune sunt bunurile spirituale spre care tinde sufletul fiecărui creştin, dobândite, de multe ori, după ani îndelungaţi de aşteptare şi nevoinţă.

Şapte cuvinte pe zi

Ştim, din lecturile noastre, despre acel părinte îmbunătăţit care se silea pe sine să nu rostească mai mult de şapte cuvinte pe zi. La prima vedere, acest sfat este potrivit doar anahoreţilor retraşi cu totul din lume. Mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o carte în care rememorează întâlnirile prilejuite de frecventarea grupului Rugul Aprins, ne învaţă cum am putea pune în aplicare acest sfat, chiar dacă suntem trăitori în lume: „Cei care doresc o viaţă duhovnicească mai profundă, după tradiţie, n-au voie să spună de la ei decât şapte cuvinte pe zi. Dacă sunt provocaţi, atunci pot să vorbească, pot să răspundă la orice, dar de la ei, nu pot porni decât şapte cuvinte pe zi”. Să reţinem: chiar dacă avem familie şi soţul, soţia sau copiii ne provoacă necontenit la conversaţie, chiar dacă suntem nevoiţi să dialogăm cu colegii de birou, ne putem impune să spunem de la noi doar şapte cuvinte. În acest fel, chiar dacă nu vom petrece necontenit într-o tăcere deplină, vom simţi negreşit roadele acestui exerciţiu: ne vom exersa stăpânirea de sine, nu vom lansa cuvinte deşarte, lipsite de conţinut sau vătămătoare pentru semenii noştri. În plus, momentele de tăcere ne vor ajuta să ne vedem mai clar gândurile, tăcerea ne va da putere să ne împotrivim impulsurilor păcătoase şi vom simţi mai profund comuniunea cu Dumnezeu.

Ciprian Voicilă (Permanenţe Nr. 10/2019)

Predică la Nașterea Domnului a Sfântului Nicolae Velimirovici în urmă cu o sută de ani Hristos Se naște!

 

Dragi frați, vă salut cu această îndătinată salutare a nădejdii și mângâierii: Hristos Se naște!

S-a născut printre ciobani, ca să-i înalțe pe ciobani până la Îngeri.

S-a născut în staul, printre oi și boi, să arate prețuire animalelor, făpturilor frumoase și blânde ale lui Dumnezeu.

S-a născut Sărac, să arate că lui Dumnezeu Îi sunt mai apropiați săracii cei drepți, decât bogații cei nedrepți.

S-a născut Muncitor, tâmplar, să sfințească munca ca datorie și bucurie tuturor oamenilor de pe pământ.

S-a născut Învățător, să învețe pe oameni unirea cu Dumnezeu și dragostea între frați.

S-a născut Mântuitor, să izbăvească pe oameni de păcat, de blestem și moarte.

S-a născut Dătător de Lege, aducă lumii cea de pe urmă Lege a lui Dumnezeu, legea Duhului, Adevărului și Dragostei.

S-a născut Proroc, văzător de taine, care vede sufletul și rostul tuturor lucrurilor și întâmplărilor, să arate oamenilor ce se va întâmpla până la sfârșitul istoriei.

S-a născut Arhipăstor, să Se aducă pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor.

S-a născut Împărat, să stăpânească asupra sufletelor oamenilor și să scoată din iad în Rai pe cei care recunosc Împărăția și Stăpânirea Sa.

Fraților, S-a născut Dumnezeu în chip omenesc, a rupt perdeaua între cer și pământ și a adus Pământului pace și bunăvoire.

De la Nașterea Mântuitorului nostru până astăzi, pacea și bunăvoirea sunt legate de Numele lui Hristos și nimeni nu poate avea pace neavându-L pe Hristos, precum nimeni nu poate avea bunăvoire neavându-L pe Hristos. Pacea vine de la cunoașterea apropierii de Dumnezeu, iar bunăvoirea față de oameni vine de la cunoașterea înrudirii între oameni prin paternitatea lui Dumnezeu. De aceea și apropierea de Dumnezeu și paternitatea lui Dumnezeu s-au arătat până la desăvârșire în Iisus Hristos. Așadar, Iisus Hristos este dovada apropierii lui Dumnezeu și paternității lui Dumnezeu față de toate făpturile din Cosmos. După însăși mărturia lui Hristos, prin El Dumnezeu Tatăl a vorbit și a lucrat. Trăind în această unire deplină cu Dumnezeu, Hristos a simțit în El o pace nemăsurat de adâncă și o bunăvoire nemăsurat de întinsă, iar dorind oamenilor fericirea El le spunea: Fiți una cu Mine, precum Eu sunt una cu Tatăl, căci în această unire cu Tatăl, Hristos a simțit fericire, pace, putere și nemurire, și a năzuit ca această simțire a Sa, a fericirii, păcii, puterii și nemuririi, să o transmită și tuturor oamenilor, ca în acest chip să-i facă pe toți oamenii dumnezeu-oameni, precum El a fost Dumnezeu-Om, și astfel să plămădească Împărăția lui Dumnezeu, împărăția dumnezeilor pe Pământ și împărăția păcii și bunăvoirii, în care boii și mieii împart așternutul cu fiii lui Dumnezeu, iar ciobanii și Îngerii cântă ca dintr-o gură Slavă lui Dumnezeu.

Însă mai lesne este să faci din pietre oameni, decât să faci din oameni dumnezei. Hristos nu S-a înșelat în această privință. El a înainte văzut și a prorocit ceea ce s-a și întâmplat. Lui, Care a adus oamenilor cel mai mare bine, oamenii i-au declarat război de la bun început. Și în acest război împotriva lui Hristos, împotriva lui Dumnezeu, omenirea se zbate de 19 veacuri. Partea cea mai zbuciumată și cea mai tragică a istoriei omenești de la începutul lumii este partea de la Hristos până în zilele noastre. Cu Hristos tocmai s-a și născut tragedia în lume. Înainte de El a existat durerea seacă și fără leac a oamenilor, însă nu și tragedia, căci tragedia cere lămurire. De aici, Nașterea lui Hristos este nașterea tragediei și 19 veacuri ale creștinătății înfățișează 19 scene înfricoșate a adevăratei tragedii omenești. Cu venirea Sa, Hristos nu a micșorat durerea omenirii, ci a mărit-o. Prin trezirea omenirii El a mărit durerea omenirii, căci cu adevărat mai puțin simt durerea cei care dorm pe spini decât cei care stau treji pe spini. Oare Hristos n-a făcut mai rău prin venirea Sa? Socotiți și singuri dacă este mai bine să lași pe cineva să doarmă în buruieni și spini sau a-l trezi ca să urle de durere și să încerce să se izbăvească.

Hristos a pricinuit cea mai mare alarmă în istoria omenirii: a sunat în goarnă răscoala și răscoala a venit, însă cu ea și nedumerirea. Fiarele cu bucurie îl privesc pe păzitorul lor câtă vreme acesta stă deasupra gropii lor și le aruncă mâncare, însă îndată ce păzitorul ar coborî în groapă ca din mâna sa să dea mâncare fiarelor, acestea ar uita de mâncarea adusă și ar sări pe păzitor ca să-l sfâșie. Din nefericire, asemenea s-a întâmplat și cu oamenii. Oamenilor le este pe plac ca Dumnezeu să le facă bine din depărtare, însă nu-L îndură în apropiere, iar când Dumnezeu S-a arătat în Iisus Hristos cu mâinile pline de daruri cerești, oamenii au sărit la El și L-au sfâșiat. Însă Dumnezeu nu este la fel ca păzitorul fiarelor. Și sfâșiat, Dumnezeu nu este sfâșiat; și răstignit El trăiește; și umilit El Se ridică în înălțimi; și lepădat El biruie.

Așa este și cu Hristos. Oamenii nedumeriți, simțind suflarea lui Dumnezeu aproape de ei, au sărit pe Fiul lui Dumnezeu, L-au scuipat, L-au zgâriat, L-au răstignit. El, Dumnezeu, pe Acest Hristos L-a înviat și L-a făcut Cârmuitorul împărăției duhovnicești și Judecătorul oamenilor de la începutul până la sfârșitul vremii.

Și acum Hristos pășește ca Mare Voievod al oștii duhovnicești, înconjurat de Îngeri și Sfinți, încoronat de Slavă și Biruință, pășește și întinde mâna mântuirii celor care dansează pe spini și în durerea lor Îl hulesc pe Dumnezeu. El încă mereu le dă pâinea celor care aruncă cu pietre în El și le dă pește celor ce îi trimit șarpe. Biruința Lui este întărită prin răbdarea Sa dumnezeiască. El nu Se luptă cu potrivnicii Săi, precum doctorul nu se ia la harță cu bolnavii din spital, ci îi vindecă cu răbdare și fără patimă. Ferice de cei care își deschid rănile în fața lui Hristos și se lasă a fi lecuiți!

Mulți dintre voi, fraților, sunteți întristați, însă tristețea este boala celor care nu cred că moartea nu este abator, ci poartă care duce în altă viață. Chemați-L pe Hristos, și El vă va vindeca de această boală.

Alții sunt prea încărcați de griji pentru cele trebuincioase familiei lor. Și prea încărcarea cu griji este boală pe care Hristos o lecuiește. Chemați-L în rugăciune cu încredere, și El vă va lecui și veseli, căci vă va zice că grija voastră o duce unul care este mai puternic și mai bogat decât voi.

Alții sunt necăjiți de nedreptatea pe care oamenii le-o pricinuiesc din răutate și neînțelegere, iar acest necaz este boală pe care Hristos o lecuiește, El, Căruia i se face încă cea mai mare nedreptate.

Alții sunt deznădăjduiți pentru că nu pot găsi rostul vieții lor. Cu adevărat, deznădejdea lor este o boală grea pentru care nu se află lecuitori printre oameni. Fie ca aceștia să îngenuncheze în fața lui Hristos și să tragă cu urechea ce leac le va prescrie El. Iar El, de bună seamă, îi va chema să Îi urmeze și să se înroleze în oastea Lui, care mărșăluiește prin viața plină de spini spre Împărăția Cerească.

Frați și surori, Hristos se naște!

Datorită lui Hristos Pământul nostru a primit un preț îndoit printre stele. Datorită lui Hristos, dreptatea a ajuns scumpă ca grâul, iar nedreptatea ieftină ca pleava. Datorită lui Hristos Cerul s-a deschis către Pământ, încât Îngerii se apropie de el și ascultă suspinele și rugăciunile noastre. Datorită lui Hristos neamul omenesc a dobândit o vrednicie pe care n-a avut-o fără El și pe care nu o au omizile din iarbă și nici viermii din țarină.

Unii dintre ei, care sunt părtași potrivnicilor lui Hristos, vă vor spune că și ei sunt în stare să pronunțe aceleași cuvinte mărețe pe care și Hristos le-a rostit. Și ei pronunță repede și ușor cuvintele: adevăr, dreptate, libertate, frăție, copac, piatră, varză, însă deosebirea este mare; este deosebire când aceste cuvinte sunt rostite de Hristos și atunci când sunt rostite de antihriști:

Când antihristul rostește cuvântul adevăr, îi vedeți minciuna în ochi, însă când Hristos rostește „adevăr” – toate lucrurile freamătă de bucurie, precum cineva freamătă când un bun prieten îl strigă pe nume.

Când antihristul rostește cuvântul dreptate, voi îndată simțiți că în spatele dreptății el se gândește doar la folosul personal spre paguba multora și multora. Când Hristos rostește „dreptate”, iadul se prăbușește de groază, iar toți drepții de pe Pământ și din Cer se simt răsplătiți pentru strădaniile lor.

Când antihristul rostește cuvântul libertate, voi vedeți că din rostirea mustind a ură, el se gândește la înlănțuirea tuturor, afară de el și de adunătura lui de tâlhari. Însă când Hristos rostește „libertate”, orice făptură vie simte ușurarea poverii sale și începe să respire mai liber.

Când antihrist rostește cuvântul frăție, în spatele limbii sale voi vedeți cuțite învăpăiate pregătite să înjunghie pe toți cei ce nu se închină înțelepciunii și programului său. Iar când Hristos rostește „frăție”, el rostește cu lacrimi în ochi, gata să spele de necurăție pe oricare făptură murdară de pe Pământ, ca să se înfățișeze curat și luminat Tronului lui Dumnezeu.

Asta este deosebirea între aceleași cuvinte rostite de buze diferite, prin care vorbesc duhuri diferite. Deosebirea între cuvintele mărețe pe care Hristos le-a rostit și aceleași cuvinte rostite de antihrist este aproape aceeași deosebire care este între ceea ce spune un om și ceea ce repetă un papagal.

Fraților, Hristos ne vine în vizită. Cel mai curat și Cel mai mare oaspete Care în fiecare an ne colindă în chip nevăzut. Curățați-vă gândurile de toate cele pământești, căci El este oaspete din Ceruri. Curățați-vă inimile de dorințe urâte, căci El nu vizitează inima care dorește încă ceva pe lângă El.

Tămâiați casele voastre și pe vecinii voștri cu pace și bunăvoire, și atunci Îl veți simți când va intra la voi, veți auzi când vă va spune: Pace casei voastre!

Pocăiți-vă pentru tot răul pe care l-ați gândit, pe care l-ați făptuit și pe care plănuiți să-l faceți, și astfel, prin pocăință, vă veți împăca cu Dumnezeu, și când vă veți împăca cu Dumnezeu, ușor vă veți împăca cu toții viii și morții cărora le-ați îngreunat viața. Iar când vă împăcați cu Dumnezeu și cu toți viii și morții, atunci Îl veți înțelege și-L veți iubi pe Hristos. Veți înțelege, fraților, că Hristos înseamnă biruința fiecărui bine asupra fiecărui rău și-L veți iubi pe Hristos cu aceea dragoste cu care se poate iubi un biruitor viteaz, și inima voastră se va umple de o bucurie curată și deplină precum inima păstorilor din Bethleem din acea noapte în care S-a născut Mântuitorul lumii, și veți simți că vă sunt aproape toate cele care fără Hristos vi se păreau departe: și Dumnezeu, și Îngerii, și ciobanii din Bethleem, și stelele, și boii și mieii, și cei săraci și împărații, și toată firea de la un capăt la altul. Și împreună cu toate făpturile de pe Pământ și din Cer, împăcate întru Numele lui Iisus Hristos, într-un suflet și-o inimă, veți împreuna vocile voastre și veți cânta cântarea din Bethleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe Pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Smeritul vostru rugător întru Dumnezeu,

Episcopul Nicolae