Când corabia ta aruncă, uneori, ancora, oprindu-se pe lângă țărmuri străine, poți prea bine să te dai jos pe uscat, pentru un pahar cu apă, ori o scoică lucitoare, ori o floricică, ce-ți iese în cale. Dar gândul tău să rămâie veșnic sus și urechea la semnalul cârmaciului; și cum l-ai auzit, lasă toate și fugi Ia locul tău, ca să nu te trezești luat și aruncat sus ca o vită nesimțitoare. Așa și în viața aceasta pământească, dacă ai dat de o soție și un copilaș, prea bine. Dar dacă te cheamă cârmaciul de sus, fugi Ia corabia ta fără a întoarce măcar capul înapoi. Și, mai ales, când ești bătrân, nu te îndepărta deloc de corabie, ca nu cumva sa te prăpădești pe meleaguri străine.
Ați privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă-și agită valurile
din scârba de ea însăși. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele
revin, revin neîncetat. Așa pățim și noi. Cine ne întoarce spre noi
înșine, când ne sforțăm mai mult a ne îndepărta?
Nevoia tainică
de a te abandona mării, de a te risipi în frământarea zadarnică a
tuturor mărilor, sa nu fie un gust de plictiseala infinită și o senzație
de evanescență mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica și
nici îmbrățișările nu te apropie de dulceața destrămării ca valurile ce
se urcă spre absența și nimicnicia ta și te mângâie cu insinuări de
dispariție! Marea – comentariu fără sfârșit la Ecleziast…
Un om
fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca și cum marea ar fi
făcuta pentru oameni! Pentru aceștia e pamântul, acest amărât pământ…
Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie
voluptuoasa și sfâșietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.
Și
astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui
sfârșit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu-ți trebuie o
inima bolnavă de nuanțe și nici o simțire atinsă de subtilitățile
extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar
o înclinare spre tainele și vocile melancoliei. Atunci nu mai ești
sigur de identitatea ta și trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiești
neîncetat, spre a nu te înghiți mările din tine și din afara. Nu te
poți stăpâni decât între patru pereți. Chemările depărtărilor te împing
mai departe de calculul existenței tale…
Marea este o ispită de
dispariție numai pentru cei ce au descoperit-o în zile și în nopți, prin
introspecție… Având-o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile
și acelor nopți… Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia
nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adânc în noi…, o nobilă
descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Și apoi, nu zvâcnește
sângele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii
albastre, mișcătoare și infinite? Suferința asta vastă și lichidă, ea
să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate și să-mi astâmpere setea
de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-și spargă valurile
de inima omenească!
Lași Paradisul pentru rahitici când
rătăcești pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana
raiului nu m-a urmărit decât în momentele acelea periculoase în care ți
se topesc încheieturile și ți se moaie oasele, într-o supremă
slăbiciune, într-o maximă deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o
alcătuiește mintea este emanația unei vitalități vacante.
Nicăieri
mai mult ca la mare nu ești înclinat a socoti lumea o prelungire a
sufletului. Și nicăieri nu ești mai capabil de un fior religios prin
faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un nimb de absolut, ar fi
aceea în care orice percepție ar fi o revelație. Ești pe cale a o
realiza în sugestia amurgurilor marine…
Emil Cioran
Amurgul gândurilor