Când corabia ta aruncă, uneori, ancora, oprindu-se pe lângă țărmuri străine, poți prea bine să te dai jos pe uscat, pentru un pahar cu apă, ori o scoică lucitoare, ori o floricică, ce-ți iese în cale. Dar gândul tău să rămâie veșnic sus și urechea la semnalul cârmaciului; și cum l-ai auzit, lasă toate și fugi Ia locul tău, ca să nu te trezești luat și aruncat sus ca o vită nesimțitoare. Așa și în viața aceasta pământească, dacă ai dat de o soție și un copilaș, prea bine. Dar dacă te cheamă cârmaciul de sus, fugi Ia corabia ta fără a întoarce măcar capul înapoi. Și, mai ales, când ești bătrân, nu te îndepărta deloc de corabie, ca nu cumva sa te prăpădești pe meleaguri străine.

 Ați privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă-și agită valurile din scârba de ea însăși. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Așa pățim și noi. Cine ne întoarce spre noi înșine, când ne sforțăm mai mult a ne îndepărta?

Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frământarea zadarnică a tuturor mărilor, sa nu fie un gust de plictiseala infinită și o senzație de evanescență mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica și nici îmbrățișările nu te apropie de dulceața destrămării ca valurile ce se urcă spre absența și nimicnicia ta și te mângâie cu insinuări de dispariție! Marea – comentariu fără sfârșit la Ecleziast…

Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca și cum marea ar fi făcuta pentru oameni! Pentru aceștia e pamântul, acest amărât pământ… Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasa și sfâșietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.

Și astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfârșit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu-ți trebuie o inima bolnavă de nuanțe și nici o simțire atinsă de subtilitățile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele și vocile melancoliei. Atunci nu mai ești sigur de identitatea ta și trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiești neîncetat, spre a nu te înghiți mările din tine și din afara. Nu te poți stăpâni decât între patru pereți. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenței tale…

Marea este o ispită de dispariție numai pentru cei ce au descoperit-o în zile și în nopți, prin introspecție… Având-o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile și acelor nopți… Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adânc în noi…, o nobilă descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Și apoi, nu zvâcnește sângele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, mișcătoare și infinite? Suferința asta vastă și lichidă, ea să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate și să-mi astâmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-și spargă valurile de inima omenească!

Lași Paradisul pentru rahitici când rătăcești pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m-a urmărit decât în momentele acelea periculoase în care ți se topesc încheieturile și ți se moaie oasele, într-o supremă slăbiciune, într-o maximă deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuiește mintea este emanația unei vitalități vacante.

Nicăieri mai mult ca la mare nu ești înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și nicăieri nu ești mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepție ar fi o revelație. Ești pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine…

Emil Cioran
Amurgul gândurilor

⚡𝑃𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑒𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑒𝑠𝑎𝑡̧𝑖, 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑡𝑜𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑐𝑎̆𝑑𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑢𝑓𝑙𝑒𝑡𝑒𝑠̧𝑡𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑎 : când te supără „lumina Evangheliei”, când nu vezi necazurile altora, când nu mai vezi cărarea ce duce spre bisericuţă, când îi vezi pe cei de lângă tine răi, urâţi şi cu toate defectele (inclusiv soţia şi fraţii), iar pe tine te vezi în lumină, când nu mai distingi bine culorile, ajungând să confunzi negrul cu alb.

 PILDA

🍯Un om, care era orb din naştere, a cerut odată un pahar cu lapte şi a întrebat pe cel care i l-a adus:
"Cum arată laptele?"
I s-a răspuns: "Laptele este un lichid alb".
 Orbul iar a întrebat: "Dar ce înseamnă alb?"
Omul i-a spus: "Albul este culoarea lebedei".
Orbul iar a întrebat: "Ce este o lebădă?"
Celălalt i-a răspuns: "Lebăda este o pasăre cu un gât îndoit".
"Dar ce înseamnă îndoit?
 l-a întrebat orbul.
Omul i-a răspuns: "O să îmi îndoiesc cotul şi tu îl vei atinge şi vei înţelege ce înseamnă îndoit".
Orbul a atins cotul îndoit al omului şi a spus:
"Aha, acum ştiu cum arată laptele şi ce înseamnă alb!
Ce tragedie pentru un om lipsit de vedere şi ce bucurie, ce dar mare de la Dumnezeu pentru cel care pot contempla creaţia lui Dumnezeu.
Însă, după cum ştim, oamenii nu au numai ochi trupeşti, ci au şi ochi sufleteşti.
     Din păcate, mulţi oameni sunt lipsiţi de vederea sufletească, duhovnicească.
      Unii se nasc aşa – orbi din naştere – fără vedere spirituală, din motive ereditare, din părinţi lipsiţi de vedere duhovnicească. Aceştia, totuşi, au mari şanse de vindecare, dacă se tratează la “doctori” iscusiţi.
Alţi oameni, deşi se nasc din părinţi cu vedere sufletească bună, pe parcurs, din neatenţie, îşi pierd “vederea”.
     Când unui om îi scade vederea trupească, nu stă aşa.
Aleargă la medic, se tratează, îşi procură ochelari şi într-o oarecare măsură îşi recapătă vederea.
     Dar când i se îmbolnăvesc ochii cei sufleteşti, tot amână să meargă la “medic”, până când orbeşte complet.
      Şi nici cei din jur nu-l ajută.
Dureros lucru este că unui astfel de orb, oricât i-ai explica ce înseamnă “alb”, ce înseamnă “lumină”, el nu mai poate pricepe.
    Unul ca acesta nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu, fiindcă îi lipsesc ochii sufleteşti.
 El vede numai şi numai cu ochii trupeşti şi pentru el totul e numai materie. Grozavă orbire!
      Acesta este mai de plâns decât orbul din istorioară, lipsit de vederea trupească.
     Aşadar, fraţii mei, să ne îngrijim şi ochii cei trupeşti, dar cu mult mai mult pe ce sufleteşti!

 
⚡𝑃𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑒𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑒𝑠𝑎𝑡̧𝑖, 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑡𝑜𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑐𝑎̆𝑑𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑢𝑓𝑙𝑒𝑡𝑒𝑠̧𝑡𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑎 :
 când te supără „lumina Evangheliei”,
 când nu vezi necazurile altora,
 când nu mai vezi cărarea ce duce spre bisericuţă, când îi vezi pe cei de lângă tine răi, urâţi şi cu toate defectele (inclusiv soţia şi fraţii),
 iar pe tine te vezi în lumină, când nu mai distingi bine culorile, ajungând să confunzi negrul cu alb.
Când ai o soţie care nu se roagă, nu merge niciodată la biserică, atunci trebuie să te îngrijorezi. Şi dacă nici tu nu te rogi, atunci tuturor le va fi frică de voi.

Dar dacă amândoi vă rugaţi, nu vă veți teme de nimeni: Hristos vă va lumina. Hristos nu a despărțit pe nimeni. Când El vede mâinile ridicate în rugăciune, inima Sa iartă. El recunoaște fiul loial şi umil, recunoscând suflarea Sa într-un „vas de lut”, liber, docil şi gata pentru a zbura spre El. Cum ar putea El să nu se grăbească în ajutor, El, care S-a răstignit pentru duşmanii Lui, El, care s-a rugat pentru cei care I-au pironit mâinile, cum ar putea să nu-i asculte pe copiii lui smeriți şi credincioşi, care cerșesc cu mâinile ridicate? ”

Învățătorule, învață-mă calea cunoașterii!

 

"Nu e nimic de știut: e doar de reținut." Nimeni nu te poate învăța amintiri. Deja te plac! "

"Cum poate cineva să-și amintească? "

"Cu amintirea inimii care este instinct, încredere, prezență." Amintirea minții este un ghiveci plin de informații care, în loc să-ți amintească ce contează cu adevărat, te duce pe un alt drum, făcut din frică, neîncredere, confuzie. Și cu cât se umple vaza asta mai mult, cu atât te îndepărtezi de tine. "

"Ar trebui să-mi golesc memoria minții? Am muncit toată viața pentru a acumula informații utile pe drumul meu... "

"Inima devine grea, amețită și obosește dacă mintea ta acumulează știri." Și uită cunoștințele care se află în fiecare om. Știi deja, ești deja: fă-ți spațiu în tine și sufletul tău își va revărsa toată înțelepciunea. Cine nu se așteaptă ca altceva să fie primit de tine. "

"Ar trebui să arunc tot ce am învățat pentru a-mi trezi cunoștințele străvechi? "

"În viață nu se învață, îți amintești." ” Suntem aici pentru a ne reconecta la acea scânteie divină care trăiește în fiecare dintre noi. Orice altceva este o distracție a minții. Cine vrea să te abate de la adevărata ta cale. Știi drumul, deja l-ai parcurs de un infinit de ori: trebuie doar să-l recunoști în viața asta. Păstrează doar ceea ce îți permite să îți amintești: arde restul! Și dansați în jurul acelui foc de tabără al neantului: acesta va fi începutul cunoașterii adevărate! "

Imaginați-vă următoarea scenă: sunteți acasă, vă gândiți la viața voastră și la un moment dat vă întrebați de ce v-ați născut pe Pământ, care este Menirea voastră în această viață.

Și poate că până la acel moment, de-a lungul timpului, citind sau auzind diverse lucruri, v-ați mai întrebat de câteva ori acest lucru, dar era doar o curiozitate de moment, un gând care vă trecea prin minte și de care uitați după câteva secunde; de data asta, însă, vă întrebați la modul serios.

Îngerul vostru - care e lângă voi și care în trecut dădea ochii peste cap, plictisit, fiindcă știa că nu sunteți cu adevărat interesați să vă aflați/ urmați Menirea și de aceea nu vă lua în serios - știe că de data asta chiar vorbiți serios și spune „Ok, în sfârșit, a venit timpul să ne apucăm de treabă; se pare că acum ești pregătit. O să mă ocup la modul mai serios de tine, o să intervin în viața ta mai mult decât am făcut-o până acum. O să-ți reorganizez viața în așa fel, încât să rezolvăm toate prostioarele pe care le-a făcut egoul tău până acum. O să scot din viața ta toate acele lucruri, persoane, relații, situații care te fac să pierzi energie/ putere, ca să ai suficientă putere interioară pentru noua etapă a vieții tale. Această tranziție s-ar putea să fie puțin mai neplăcută pentru tine, dar asta e…

Primul lucru de care ne ocupăm este slujba ta, care nu ți se mai potrivește. Preferi să îți dai demisia sau vrei să fac în așa fel, încât să fii concediat?”.

Și tu te duci la slujbă, observi că de la o zi la alta lucrurile încep să se schimbe „în rău” și nu-ți dai seama ce se întâmplă, fiindcă din ce știi tu (aspectul tău uman), tot ce ai făcut a fost să te întrebi care este Menirea ta în această viață, nimic mai mult… Dar acesta este modul în care Divinitatea răspunde rugăciunilor tale (iar acea întrebare pe care ai pus-o la modul serios a fost o formă de rugăciune).

Și așa constați în scurt timp că ai fost concediat, iar îngerul tău bifează primul punct și zice „Ok, am rezolvat-o pe asta. Mai departe: relația ta de cuplu nu este una care să servească Binelui tău și tu deja știi asta. Preferi să-i pui tu punct sau mă ocup eu?”.

Și începi să constați că lucrurile devin din ce în ce mai dificile în relația ta de cuplu, că nu vă mai înțelegeți de niciun fel, că nu mai rezonezi deloc cu partenerul, iar îngerul tău îți spune: „Îți mai dau o lună. Ocupă-te tu de chestiunea asta sau mă ocup eu. Dacă nu îi pui punct de bună voie o să fac în așa fel, încât o să vă simțiți mizerabil și n-o să mai rezistați împreună. Nu e o problemă pentru mine, se aranjează” și fiindcă tu nu vrei să îi pui punct, se întâmplă ceva dramatic și relația se rupe.

Îngerul tău bifează și punctul doi și zice: „Ok, am rezolvat-o și pe asta. Vreau să termini cu starea asta de apatie în care zaci toată ziua în pat și să începi să faci mișcare, fiindcă este nevoie să fii în formă pentru următoarea etapă a vieții tale”. Tu ești dărâmat, pentru că ți-ai pierdut slujba și relația de cuplu într-o perioadă foarte scurtă de timp și tendința este să te afunzi în resentimente, să-ți plângi de milă și să întrebi plin de furie „De ce mi se întâmplă tocmai mie toate astea?”, adică să intri în tiparul victimei și să privești totul din perspectiva suferinței tale.

Dar există și o altă variantă: să conștientizezi că tot ce ți se întâmplă are un scop, că totul este orchestrat divin și că totul este parte din procesul evoluției tale. Adică să conștientizezi: „Toate aceste dezastre care s-au întâmplat într-un timp atât de scurt în viața mea nu pot fi întâmplătoare, e o prăbușire mult prea mare ca să fie opera omului din mine. Așa ceva numai Dumnezeu poate aranja… E clar că Dumnezeu are un plan cu mine. Bine, Doamne, mi-ai atras atenția!”. Și poți decide să capitulezi, să accepți tot ce ți se întâmplă știind că are un rost/ sens și să te lași ghidat.

Varianta de a intra în tiparul victimei este cea mai neinspirată posibil, este cea mai distructivă.

Varianta de a privi totul din postura Observatorului neutru, de a înțelege că totul este orchestrat divin și că totul are un rost, că toate provocările ne învață niște lecții și decizia de a te confrunta cu acele provocări și de a învăța lecțiile aferente este cea mai benefică, fiindcă acele lecții sunt necesare pentru ca tu să treci în următoarea etapă a vieții tale. Și chiar dacă acele provocări sunt dureroase, ele te fac mai puternic.

De fiecare dată când reușim să privim în acest mod provocările din viața noastră, noi reușim să pătrundem mai adânc în interiorul nostru, să descoperim mai mult din puterea noastră interioară, să facem față din ce în ce mai bine provocărilor următoare și să iertăm mai ușor. Ajungem la nivelul la care nu ne mai lăsăm copleșiți atât de ușor de diverse probleme/ provocări/ emoții, ne este mai ușor să ne menținem echilibrul emoțional/ energetic în situații care în trecut ne dărâmau, suntem capabili să ne spunem: „Am făcut față atâtor provocări, am depășit atâtea obstacole; o să fac față și acestei situații. Mă descurc, e în regulă”. Nu mai alunecăm în tiparul victimei, indiferent ce ni se întâmplă. (Caroline Myss)