Să nu crezi ceea ce ai auzit.

 Să nu crezi ceea ce ai auzit.
Să nu crezi în tradiție pentru că e transmisă peste generații.
Să nu crezi în nimic despre care s-a vorbit de multe ori.
Să nu crezi deoarece afirmațiile scrise vin de la vreun înțelept bătrân.
Să nu crezi în ipoteze.
Să nu crezi în autoritate sau în învățători sau în bătrâni.
Ci numai după o cercetare și o observație atente, dacă e în acord cu rațiunea și va fi spre beneficiul tuturor, atunci acceptă și trăiește în concordanță.

Canon de rugaciune catre Dumnezeu in amintirea marelui cutremur din Constantinopol (26 octombrie)

 

In anul 740, în timpul domniei împăratului Leon Isaurul, Constantinopolul a fost zguduit de un cutremur foarte lung şi înfricoşator. Poporul a socotit că aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor, şi s-a rugat cu lacrimi la Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherne (https://acoperamantulmaiciidomnului.wordpress.com/2021/04/16/acatistul-icoanei-maicii-domnului-din-vlaherne-2-iulie-asezarea-vesmantului-nascatoarei-de-dumnezeu-in-vlaherne-7-iulie-si-in-sambata-a-cincea-din-postul-mare-sambata-imnului-acatist/) şi la Sfantul Dimitrie (https://acoperamantulmaiciidomnului.wordpress.com/2021/05/13/acatistul-sfantului-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-26-octombrie/), pînă cînd, prin mila lui Dumnezeu, a încetat cumplitul cutremur.

Cutremurul din 740 a fost într-adevăr „grozav și teribil” – multe clădiri, temple, o parte a zidului teodosian și unele dintre turnurile sale au fost distruse, multi oameni au murit. Dar contemporanii au perceput evenimentul ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu și un semn al sfârșitului iminent al domniei împăratului iclonoclast Leo al III-lea Isaurianul, persecutorul altarelor ortodoxe. Împăratul a murit la câteva luni după cutremur. În memoria cutremurului, a fost întocmit un canon de rugaciune.

Canon de rugaciune catre Dumnezeu in amintirea marelui cutremur din Constantinopol

Traducere din limba rusa

Tropr, glasul al 8-lea

Te-ai uitat spre pământ și l-ai făcut să se clatine, izbăvește-ne de teribila amenințare a cutremurului, Hristos Dumnezeul nostru și trimite-ne milele tale bogate prin rugăciunile Maicii Domnului și ne mântuiește.

Condac, glasul al 6-lea

Izbăvește-ne pe toți de cutremurul greu, și de rănile insuportabile din cauza păcatelor noastre Doamne; miluiește, Dumnezeule, poporul tău ortodox pe care l-ai salvat cu sângele Tău, și nu pierde cetatea Ta in cutremur teribil, pentru că nu am cautat catre alt Dumnezeu decât spre Tine, Doame, noi Te cinstim și Te chemăm sa ne spui: „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastra”.

Cântarea 1.

Irmos: În timp ce Israelul umbla pe uscat, persecutorul faraonul era înecat, iar noi inaltam cântarea victoriei lui Dumnezeu strigând:

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Mânia Ta este înspăimântătoare, dar din ea ne-ai izbăvit, Doamne, caci Tu auzi toate rugaciunile noastre iar noi Iti suntem recunoscători.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Bucură-te de îndreptarea noastră veșnică, Doamne, caci sufletul nostru e ca o frunză vibrând la poruncile Tale cu credinta, Doamne.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Elibereaza-ne pe toți de moarte și nu ne da, Doamne, să pierim din moștenirea Ta, intareste-ne cu răbdarea Ta caci mulți sunt cei care s-au mâniat asupra noastra.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Strig către Tine, Născătoare de Dumnezeu, spre mila Ta cea mare față de oraș și de oameni, arată-ne indurare caci suntem pacatosi si ranile pacatelor noastre ne pedepsesc.  

Cântarea 3.

Irmos: Nu este sfânt așa cum ești Tu Doamne Dumnezeul meu, Cel ce ridici capul credincioșilor Tăi, Dumnezeule, și ne intaresti pe stânca mărturisirii Tale.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Pământul este zdrobit, suntem pacatosi și mânia Ta se stârnește împotriva noastră, Doamne, dar miluiește, Doamne, pe robii Tăi.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Cutremură, Doamne, pământul, si alunga duhurile raului, pedepsindu-le,  și schimba slăbiciunea noastră in putere, fiind intariti de Harul Tau Divin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Moartea este amară, durerea grea și rănile insuportabile. Să fugim, fraților, de păcat, și vom plăcea Dumnezeului pocăinței.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ne rugam tie, Preasfanta Fecioară Maria, sa te rogi cu sârguință Unuia care este Bun, Cuvântul atotputernic, sa ne scape cutremur și de mânia Sa.

Sedelna, voce 4.

Nu i-ai ingaduit pe cei care au păcătuit împotriva Ta, dar, după ce le-ai poruncit, i-ai îndreptat cu milă; cu mania Ta Divina ai zguduit pământul, dar Tu Esti îndelung răbdător si pentru dragostea Ta nu ii ranesti niciodată pe milostivii Tăi slujitori. Cu teamă Te laudăm noi cei care cerem Harul Tau.

Cântarea 4.

Irmos: Hristos este puterea mea, Dumnezeu și Domnul, Biserica cinstită îl cântă pe Dumnezeu, strigând si sarbatorind pe Domnul.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Legănându-se, Doamne, pământul, ne-a cuprins frica cea adevărată Doamne, apara-ne de uneltirile vrajmasului.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Prin Vointa Ta Divină tremură și se îngrozesc inimile celor vii de pe pământ, Doamne; Slăbește valurile mâniei Tale, Doamne.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Niciunul dintre cei care au în minte frica Ta, nu este înspăimântat de cutremurarea întregului pământ, caci Tu ca unul care Esti Milostiv, ne ocrotesti prin mila Ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Esti Templul sfânt in care s-a zamislit Dumnezeul Hristos, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu Doamnă; ridicam mâinile noastre in rugăciune catre Tine: vezi răutatea noastră și da-ne ajutor.

Cântarea 5.

Irmos: Prin lumina Ta, Dumnezeule, potolesti durerile sufletului cu dragoste, mă rog Tie, Cuvântul Dumnezeu adevărat, scoate-ma din întunericul plânsului păcătos.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Și tu, inimă, te-ai clătinat acum, văzând porunca divină, și ai strigat: Miluiește-ți poporul Tău, Doamne, și pune-ți mâna Ta cea dreaptă binecuvântandu-ma.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Oamenii și orașul au primit jertfa sângelui Tău, Iisuse, Cel care nu ne trădezi spre pierzanie; chiar daca pacatele noastre ne duc la piere înfricoșătoare, ne rugam Ție.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Aduna-ne pe cărările Tale, Doamne, caci i-ai invins pe cei răi care au încălcat poruncile Tale; Tu esti milostiv și generos față de noi, lucrul Mainilor Tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Acum a sosit timpul pentru ajutor, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, roaga-te către Fiul Tău și Domnul sa ierte păcatul adăpostit in noi și sa ne elibereze de mânia Lui fulgeratoare.

Cântarea 6.

Irmos: Marea vieții este tulburata în zadar de furtuna; alergam la lăcașul Tău liniștit si strigăm Tie: da-ne viata vesnica, Mult milostive Doamne.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Nu am, Doamne, îndrăzneala de a mă ruga Tie, nici smerenie sa imi ridic ochii spre înălțimea Ta, dar ma rog îngerilor Tăi aleși sa ma izbaveasca de furia Ta.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Astăzi, prin cunoștință, Doamne, m-am bucurat de mantuirea Ta și nu te-am acoperit în niciun fel sub pământ cu păcatele mele; Tie Doamne Iti multumesc.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vei cutremura de temelie pământul, ca să ne smerim, dar oamenii buni care au frica Ta vor fi salvati.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfânta Mireasă a lui Dumnezeu, fa pentru noi rugăciunile Tale de Mamă, inlatura supararea lui Dumnezeu împotriva noastră, ne rugăm către Tine.

Condac, glasul al 6-lea

Elibereaza-ne de jugul greu al pacatelor noastre, Doamne, caci durerile ne-au inconjurat din pricina faradelegilor. Miluiește, Doamne, poporul tău ortodox, caci pentru noi Ti-ai jertfit sângele, și nu trimite sa ne distruga grindina, cutremurul si potopul, caci Tu Esti Dumnezeu bun si indurator, si noi te chemam sa auzim de la Tine: “Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra”.

Cântarea 7.

Irmos: Tinerii evreieşti, cu îndrăzneală au călcat în picioare văpaia cuptorului si focul în rouă l-au schimbat, cântând: Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, în veci.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Domnul este îndelung răbdător, căci nu si-a inspaimantat slujitorii cu cutremure înfricoșătoare ale pământului, ci doar i-a speriat ca sa caute să se întoarca din cenușă și să aiba viata vesnica cu El.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Să plângem din inimă și să vărsăm lacrimi pentru că Domnul este milostiv, sa ne rugam la Hristos sa nu ne zdrobeasca pe toți pentru înmulțirea păcatelor noatre.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vai, să Il chemăm și să ridicăm rugaciuni la Dumnezeu Cel Preaînalt și să nu mai facem lucruri rele: iată, puterile ceresti sunt suparate si se zbuciuma tot pământul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Uită-te, Preacurată, și mântuiește-i pe toți cei care Îți cântă, potoleste mânia lui Dumnezeu și de marea și cumplita furie a mustrării Lui ne pazeste, caci L-am suparat cu mulțimea păcatelor noastre.

Cântarea 8.

Irmos: Flacăra Harului s-a revărsat si jertfă sfântă s-a facut prin Hristos, Dumnezeul nostru. Tot ce doreste El se implineste. Te laudam, indelug Rabdatorule.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Spre mânia Ta cea dreaptă, Iubitorule de oameni, suntem dati din senin, nu lasa disperarea sa ne cuprinda caci ne înfricoșoseaza privirea Ta.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Să ne întindem mâinile cu credința și să ne uităm la singurul Stăpân care Ii poate mântui pe cei puternici, strigând: Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fa ca mânia Ta sa se întorca de la noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Îngeri, Mucenici, Profeti și Apostoli, Sfinți, Ierarhi, si toate Puterile Ceresti se roaga Tie, Stapane: Miluiește-i pe oamenii tăi umili.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, tu esti generoasă, ne cunosti slăbiciunea și firea cazuta, amărăciunea și gemetele, grăbește-te sa alungi mânia lui Dumnezeu caci Tu ne privesti prin mila Ta.

Cântarea 9

Irmos: Este imposibil ca un om să-L vadă pe Dumnezeu, îngerii nu îndrăznesc să-L privească; Catre Tine, O, Preafericitule Doamne, Cuvântul  întrupat, ne rugăm.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Iată, am păcătuit cu toții și pământul este îngrozit si chinuit caci ne pedepsesti, Iubitorul omenirii; Sa ne rugam cu pocainta si să avem grijă de mântuirea noastră.

Stih: Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Îți mulțumim Ție, Doamne, ca desi suntem nepocaiți ne arati mila din multa Ta bunătate, caci Tu esti iubitor de oameni si mare este dragostea Ta pentru noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Salvează-i pe slujitorii si pe orașul Tău care se roaga Tie de sabie si robie, Hristoase al nostru, caci Tu ne dai căderea și bucuria, durerea și amărăciunea fiecăruia.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pământul strigă, gemând: de ce mă pangariti voi ce rai si pacatosi? Dar Domnul este cruțător, El ne salveaza. Preasfanta Maica Domnului, îndreapta mania lui Dumnezeu ducandu-ne la pocăință.

Cu rugaciunile Maicii Domnului sa ne mântuim de toata groaza si sa ne învrednicim de vesnicile bunatati, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Caruia este slava si stapânirea în vecii vecilor, Amin.

Sinaxar 26 Ianuarie

 În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea cuviosului nostru părinte Xenofont, a soţiei sale Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan.

Cuviosul Xenofont era din Constantinopol, om bogat pe dinafară, iar pe dinăuntru plin de cucernicie. Deci, şi-a trimis pe cei doi fii ai săi la Beirut în Fenicia, pentru deprinderea de bune obiceiuri şi pentru învăţătura de carte. Dar aflând că s-a nimicit corabia în care călătoreau fiii săi, a purces cu soţia să-i caute. Şi i-a găsit la Ierusalim, îmbrăcaţi în haine monahiceşti. Atunci s-a călugărit şi el cu soţia lui; şi atât au sporit în fapte bune încât s-au învrednicit a face şi minuni. Fiind plăcuţi până la sfârşit lui Dumnezeu, s-au mutat în locaşurile cereşti.

Tot în această zi, pomenirea cutremurului celui mare.

Acest cutremur s-a întâmplat la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie şi al Eudoxiei, într-o zi de duminică, la două ceasuri din zi. Şi au căzut zidurile cetăţii şi multe case s-au surpat, mai ales de la intrarea Troadisienilor până la Poarta de Aramă cea cu patru uşi. Cutremurul a ţinut trei luni. Iar împăratul, făcând litanie cu tot soborul, zicea cu lacrimi: "Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă, şi şterge păcatele noastre, prin pocăinţă, căci ai clătinat pământul şi l-ai cutremurat, pentru păcatele noastre, că să Te preaslăvim pe Tine, Bunule şi de oameni Iubitorule, Dumnezeul nostru".

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Simeon, numit cel bătrân.

Acesta, iubind din copilărie viaţa paşnică, s-a sălăşluit într-o crăpătură mică de stâncă, unde se hrănea numai cu buruieni. Deci, având dorinţă dumnezeiască, s-a dus la muntele Sinai. Şi intrând în peştera în care s-a ascuns odinioară Moise, a căzut cu faţa în jos şi a zăbovit aşa, şapte zile, în rugăciune, cu lacrimi, fără hrană, până a auzit glas dumnezeiesc poruncindu-i să se scoale şi să mănânce trei mere ce erau puse înaintea lui. Deci, sculându-se şi aflând merele, le-a mâncat cu osârdie. Apoi, coborându-se din munte şi zidind două mănăstiri, viaţa lui cea plină de osteneli a luat sfârşit, mai înainte săvârşind minuni mărite, spre slava lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Anania preotul, Petru temnicerul şi alţi şapte ostaşi care au fost cu dânşii.

Aceştia au trăit pe vremea împăratului Diocleţian şi a lui Maxim, ocârmuitorul Feniciei. La acesta fiind adus preotul Anania, a mărturisit pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. Pentru aceasta a fost bătut cu toiege şi ars pe spate cu frigări înroşite, apoi a fost uns cu oţet şi cu saramură, pe părţile arse. Prin rugăciunea lui, el a zguduit templul idolilor şi idolii căzând, s-au zdrobit. Fiind închis, s-a împărtăşit de hrană dumnezeiască şi a adus la credinţa în Hristos pe păzitorul închisorii împreună cu şapte ostaşi paznici. Toţi aceştia, din porunca dregătorului, au fost chinuiţi cu tot felul de chinuri, iar mai târziu au fost înecaţi în mare, izbăvindu-se astfel de chinurile cele cumplite.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Amona, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Gavriil, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea a doi mucenici din Frigia, care s-au săvârşit, fiind bătuţi.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Luna ianuarie in 26 zile: Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Xenofont, a sotiei lui Maria si a fiilor lor Arcadie si Ioan (sec.VI)

    Acest preacuvios Xenofont era din Constantinopol, mare dregator al imparatiei si bogat in averile cele din afara. Dar era si mai bogat in avutiile cele dinlauntru, adica, in dreapta credinta si in milostenie la saraci. Sotia lui, Maria, ii urma intru toate, cautand sa placa lui Dumnezeu. Si aveau doi fii, Ioan si Arcadie. Voind ei ca fii lor sa le fie mostenitori, nu numai ai averilor, ci si ai vietii lor intelepte si placute lui Dumnezeu, au trimis la scoli pe amandoi feciorii, la cetatea Berit, din Fenicia, cetate vestita, in acea vreme, pentru invatatura bunelor deprinderi si pentru inalta ei scoala de intelepciune elineasca.

    Si, plutind cei doi fii spre Fenicia, s-a starnit deodata o groaznica furtuna pe mare si s-a sfaramat corabia cu dansii, incat nu se putea sti de a mai scapat cineva cu viata. Deci, de aceasta instiintandu-se, au purces si Xenofont, cu sotia sa, si s-au dus, ca sa-si caute feciorii. Si mult s-au minunat indureratii parinti, afland, dupa indelungata cautare, printre calugarii din Ierusalim, pe cei doi feciori ai lor. Ca, drept multumita pentru dumnezeiasca lor izbavire din valuri, cei doi feciori intrasera in manastire si se facusera calugari.

    Si multe lacrimi de bucurie au picurat, din ochii tuturor celor patru, parinti si feciori, din aceasta neasteptata regasire.

    Deci, mult fericindu-si feciorii, s-au facut monahi si Xenofont si sotia sa Maria si, mergand fiecare la manastirea sa, atata au sporit in bunatatile sufletului, si ei si fiii lor, incat s-au invrednicit ca si lucruri minunate a lucrat Dumnezeu printr-insii. Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi ! Amin.
 

Sinaxar 25 Ianuarie

 În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea sfântului nostru părinte Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Publie.

Publie se trăgea dintr-un neam de sfetnici din cetatea Zevgma, de lângă râul Eufrat. Împărţind săracilor toată averea părintească s-a retras în munţi, unde şi-a săpat o peşteră mică, în care trăia. Dar vestea despre el ducându-se pretutindeni, mulţi au venit la el ca să ia parte la nevoinţele lui sihăstreşti. Iar el, poruncindu-le să-şi facă chilii mici, îi cerceta deseori, ca nu cumva să aibă în chiliile lor lucruri netrebuincioase. Căci şi pâinea le-o cumpănea cu cântarul şi de găsea la unul mai multă, îl numea rob al pântecelui şi iubitor de saţiul trupului. Iar de găsea că vreunul deosebea făina de tărâţe, îi zicea că se face părtaş al desfătării sibaritice. Şi noaptea, fără de veste, mergând pe la uşa fiecăruia, dacă îl afla făcându-şi rugăciunea, se depărta tăcând; dar de simţea pe vreunul dormind, lovea cu mâna în uşă şi-l mustra cu cuvântul. Prin această cercetare deasă a lui a crescut mulţi ucenici, cărora le-a întipărit în suflet toate virtuţile sale. Aşa a fost Teotehn şi Aftoniu, care şi-au luat asupra lor apărarea şi îngrijirea fraţilor, după săvârşirea cu pace a cuviosului Publie.

Tot în această zi, pomenirea părintelui nostru Maris.

Acest sfânt părinte al nostru Maris, când se afla în lume era tânăr şi frumos; avea glas minunat şi împodobea sărbătorile domneşti şi ale sfinţilor cu dulcile lui cântări. Dar de cursele dulceţilor lumeşti se ferea şi iubea pe Dumnezeu şi poruncile Lui, păzindu-şi trupul curat şi sufletul neîntinat. Lepădându-se de cele lumeşti, s-a dus într-un sat numit Omir şi acolo făcându-şi o chilioară s-a închis într-însa şi a trăit în ea treizeci şi şapte de ani. Chilioara primea umezeală de la un munte vecin. Umezeala îl vătăma, dar el n-a vrut să schimbe locuinţa până la sfârşitul vieţii. Iubea simplitatea, îi era silă de obiceiurile cele felurite şi înşelătoare. A trăit nouăzeci de ani, întrebuinţând haina din păr de capră şi se hrănea cu pâine şi cu puţină sare. Dorind de multă vreme să vadă aducându-i-se dumnezeiască Jertfă, un preot a întrebuinţat mâinile diaconilor în loc de altar şi înaintea cuviosului a sfinţit Jertfa cea mântuitoare; iar cuviosul umplându-se de toată dulceaţa i se părea că vede cerul însuşi. Şi aşa bine vieţuind şi la ceruri luându-şi zborul, se veseleşte împreună cu toţi sfinţii în locaşurile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Medula împreună cu însoţitoarele ei, care în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Apollos (Apolo), care în pace s-a săvârşit, despre care se face pomenire şi în Patericul egiptean.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Castin, episcopul Bizanţului.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Dimitrie Schevofilaxul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului nou mucenic Auxentie, care a mărturisit în Constantinopol la anul 1720 şi care prin sabie şi-a găsit sfârşitul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna ianuarie in 25 zile:Pomenirea celui intre Sfinti, Parintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvantatorul, arhiepiscopul Constantinopolului

    Marele Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, a trait pe vremea imparatiei lui Valens (364-378) si Teodosie cel Mare (379-395) si s-a nascut in cetatea Nazianz din Capadochia, catre anul 328. Se tragea din parinti de bun neam si drepti, Grigorie si Nona, tatal sau, macar ca de curand era venit la credinta, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz.

    Ajuns la masura varstei si placandu-i sa invete, SfantuI Grigorie a strabatut, ca nimeni altul, tot mestesugul invataturii, umbland la scolile cele mai de seama din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a imprietenit cu Sfantul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria si la Atena, scoala cea mai inalta de atunci, unde a si fost rugat sa ramana ca dascal.

    S-a intors, insa, si s-a facut dascal in Capadochia, langa tatal sau, batran, care l-a sfintit, fara voia lui, preot. Voind insa tatal sau sa-l sfinteasca episcop, in locul sau, Sfantul Grigorie a fugit in pustie, langa Sfantul Vasilie, prietenul sau, de unde peste o vreme, s-a intors totusi, chemat in ajutor de tatal sau, ajuns, acum, la neputinta. A fost sfintit episcop, mai tarziu, de Sfantul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fara voia lui.

    Era un cuvantator innascut. Iubea viata duhovniceasca, poezia crestina si teologia pe intelesul oamenilor.

    Iar cand Biserica cea mare din Constantinopol era amenintata de ratacire, cand dreapta credinta era primejduita de inselatoarea invatatura a lui Arie, Sfantul Grigorie a fost chemat de putinii dreptcredinciosi din cetate, ca sa le fie pastor, si el a primit. Sfantul Grigorie a adunat pe credinciosi intr-o bisericuta marginasa, deschisa chiar in casa uneia din rudele sale, bisericuta pe care el, a numit-o biserica Invierii. Aici a rostit el cele cinci cuvantari teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvantator al lui Dumnezeu. Ca ele talmaceau, pe inteles omenesc, dreapta invatatura despre Sfanta Treime. Si pe multi i-a intors la dreapta credinta.

    Fericitul Grigorie a fost, o vreme, si patriarh al marii cetati a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a tinut, la anul 381, in Constantinopol, pe vremea binecredinciosului imparat Teodosie, Sfantul Grigorie a adus multe dovezi contra gresitelor invataturi, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neintelegeri, in scurta vreme, Sfantul a parasit, insa scaunul patriarhicesc si s-a retras in singuratate, unde pana la sfarsitul vietii sale, multe scrieri si poeme de viata duhovniceasca, de teologie pe inteles si de poezie crestina a lasat Bisericii.

    In teologia lui, Biserica Rasaritului si-a vazut talmacita propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi si, iata de ce, ea il cinsteste pe Sfantul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seama.

    Si asa, traindu-si credinta si talmacind pe Dumnezeu si tainele Lui oamenilor, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, in anul 389.

 
 

Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Episcop Bretanion al Tomisului (Vetranion)
La 25 ianuarie Biserica sarbatorea pe Sfantul Bretanion (Bretanion, Vetranion), stralucit episcop din secolul al IV-lea.

    Despre viata si activitatea acestuia au ramas destul de putine stiri. Se stie insa sigur ca el pastorea Biserica tomitana si a intregii provincii Scitia (Dobrogea), in vremea cand pe tronul imperial al Constantinopolului se afla imparatul Valens. Venit in partile Dunarii de Jos cu prilejul unor razboaie purtate cu barbarii goti, acesta a poposit in anul 369 la Tomis, unde a fost intampinat de ierarhul tomitan in catedrala orasului. Intalnirea aceasta, relatata de istoricii bisericesti Sozomen si Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrarii episcopiei Tomisului in istorie.

    Evenimentui mai prilejuieste constatarea ca Biserica tomitana era condusa de ierarhi destoinici, aparatori ai credintei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

    Istoricii de mai sus relateaza ca Valens, care era un aprig sustinator al ereziei ariene, a venit la Tomis si, intrand in catedrala orasului, a incercat sa-l determine pe Episcopul Bretanion sa imbratiseze credinta ratacita: "Si era acolo popor mult, aproape tot orasul, fiindca voia sa-l vada pe imparat, banuind ca se va intampla si ceva deosebit. Insa Bretanion, plin de credinta, si-a aprins cugetul cu ravna (dumnezeiasca) si a discutat cu mult curaj in fata stapanitorului, aparand dogmele Sinodului de la Niceea, asemanandu-se dumnezeiescului David, care a zis: "Grait-am intru marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat" (Psalmi 118,46). Dupa aceea l-a parasit pe imparat mergand in alta biserica, iar poporul l-a urmat". Istoricul Sozomen da si amanuntul ca Valens, "parasit acolo, a suportat cu greu aceasta infruntare si prinzandu-l pe Bretanion a poruncit sa fie trimis in exil, dar nu dupa mult timp l-a readus la locul sau." Motivul restabilirii episcopului in drepturile sale a fost, dupa Sozomen, teama imparatului de o revolta a poporului, fiindca stia ca "locuitorii tinutului sunt viteji din fire si prin pozitia locurilor necesari lumii romane, fiind asezati ca un zid in fata presiunii barbarilor".

    Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem ca Bretanion trebuie sa fi fost de mai multa vreme in fruntea episcopiei Tomisului, fiindca poporul se simtea legat de el incat n-a ezitat sa-l paraseasca pe imparat si sa mearga cu episcopul in alta biserica. Comportarea aceasta a crestinilor este cu atat mai semnificativa cu cat trebuie sa ne imaginam ca vizitele imparatesti in orasele de granita, cum erau si cele din Scitia, nu reprezentau evenimente curente in viata de atunci a imperiului, si, pe de alta parte, ca imparatii dispuneau de puteri discretionare in deciderea pedepsei lor impotriva celor care li se opuneau. In confruntarea dintre ierarhul tomitan si Valens, constatam, deci, ca primul a iesit biruitor fata de cel de al doilea. Istoricul citat isi incheie relatarea cu urmatoarele consideratii: "In acest chip, Bretanion s-a aratat mat puternic decat zelul stapanitorului; era de altfel un barbat destoinic si renumit prin virtutea vietii sale, dupa cum marturisesc chiar scitii (locuitorii Scitiei) insisi". Teodoret al Cyrului aminteste si el ca Bretanion stralucea prin tot felul de virtuti si ca pastorea ca arhiereu peste cetatile intregii Scitii".

    Curajul si virtutile care-i impodobeau viata l-au impus in fata poporului in asa masura, incat nici chiar imparatul bizantin n-a putut sa-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit si respectat de credinciosii sai, el numarandu-se printre acei pastori sufletesti despre care Sozomen spune ca "daca se intampla ca Bisericile sa fie bine conduse de oameni indrazneti, poporul nu-si schimba credinta de mai inainte".

    Desigur, istoricul bizantin se refera aici la statornicia in vechea credinta niceeana (ortodoxa).

    Alte stiri despre viata si activitatea Sfantului ierarh tomitan le dobandim din evenimentele legate de mucenicia Sfantului Sava de la Buzau si de trimiterea moastelor sale in Capadocia, la cererea Marelui Vasile.

    Unii invatati considera ca actul martiric al Sfantului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere si ca Sfantul Vasile i se adreseaza episcopului tomitan in legatura cu aceasta si cu primirea moastelor in Capadocia, in scrisorile sale numarul 164 si 165. Din citirea atenta a actului martiric al Sfantului Sava reiese insa ca redactarea lui s-a facut "pe pamant roman", unde fusesera aduse moastele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunare, "din tara barbara". Acelasi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie sa fi dispus si redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul sau. De altfel, limba in care e compus documentul este o greaca literara, care cu greu putem admite ca se vorbea in mediu etnic atat de amestecat din stanga Dunarii, unde predomina latina si gotica. Aceasta limba era insa la ea acasa la Tomis, cetate de veche traditie greaca. In afara de aceasta, autorul actului martiric se dovedeste un om de aleasa formate teologica si cu profunde cunostinte ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gandul la Tomis, centru teologic atat de important in aceasta vreme.

    Exista insa in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasile cel Mare cateva amanunte care, credem, constitute dovezi clare in favoarea adresarii ei lui Bretanion; totodata din aceasta se poate deduce participarea directa a episcopului tomitan la trimiterea moastelor in Capadocia.

    Marele ierarh capadocian il considera pe adresantul scrisorii "un cetatean al patriei sale, care intocmai ca o creanga inflorita din radacina nobila a umplut cu fructele Duhului o tara indepartata". Aceasta "tara indepartata" nu putea fi decat Scitia, deoarece el se afla in inima imperiului si nu parea nimanui - oriunde s-ar fi gasit - atat de inaccesibil. De altfel, in partea de inceput a scrisorii, Sfantul Vasile se plange "de marea departare" dintre el si adresant, care ii impiedica intalnirea personala si "impartasirea reciproca a darurilor duhovnicesti".

    Destinatarul scrisorii este considerat mai departe "mladita cu care patria mama se poate mandri pe drept" si motivul aratat pentru aceasta este faptul ca "a reusit in luptele pentru credinta, aratandu-se o buna mostenire a parintilor. Se pune acum intrebarea: cine a biruit in luptele pentru credinta ? Nu Bretanion, care l-a infruntat pe imparatul Valens, aparand dogmele de la Niceea ? Sfantul Vasilie scrie imediat mai departe: "Dar care este realitatea ta cea mai noua ? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atat de stralucit in tara barbara cu tine, oferind ca un gradinar iscusit, ca rasplata primele fructe acelora care i-au dat lui samanta".

    Martirul trimis in patrie este Sfantul Sava, iar "tara barbara" nu poate fi decat Gotia, adica nord-estul Munteniei si sudul Moldovei.

    Se surprind astfel doua momente in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasilie. Primul este lauda pe care marele Parinte capadocian o aduce destinalarului pentru lupta in apararea credintei ortodoxe; al doilea este multumirea pentru trimiterea martirului in tara sa natala. Cine putea fi acesta mai bine decat Bretanion ? Lui i s-ar potrivi si epitetul de "pios", pe care il foloseste Sfantul Vasilie in scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adauga faptul ca marele ierarh isi incheie textul scrisorii cu cuvintele: "Te rog, aminteste-ti de rugaciunile tale si de noi, cei care te iubim, rugandu-te cu osardie Domnului pentru sufletele noastre, ca sa fim vrednici sa slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mantuirea noastra".

    Dupa sosirea moastelor Sfantului Sava in Capadocia, a actului martiric si a unei scrisori insotitoare, Sfantul Vasilie se adreseaza din nou cu o scrisoare de multumire: este Scrisoarea nr. 164 prin care multumeste expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasa dragoste, "dintr-o tara indepartata" (aceeasi expresie ca mai sus, in Scrisoarea nr. 165) si totodata i-a trimis pe un martir "din tara barbara, de dincolo de Dunare".

    Credem ca cel mai indicat in expedierea scrisorii si a moastelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu "tara barbara". Putem oare concepe ca in evenimentele legate de Sfntul Sava si in care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, si el capadocian de neam, Bretanion se va fi tinut departe de ele ? Nu isi aveau ambele personalitati sediul in acelasi oras ? Nu erau asemenea lucruri, in primul rand, de competenta ierarhului ? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stanga Dunarii, mai ales cand acestia erau in majoritate originari din Capadocia ? De altfel, un argument in plus in favoarea identificarii adresantului Scrisorilor nr. 164 si 165 ale Sfantului Vasile cu Bretanion este amanuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, ca scrisoarea primita de el cuprindea stiri despre Eutihie, misionar si martir capadocian in mediul gotic. Nu erau gotii vecini cu eparhia lui Bretanion ?

    In sfirsit, un ultim element cuprins in Scrisoarea 164 a Sfantului Vasilie care sugereaza redactarea actului martiric de catre Bretanion, sau de catre cei apropiati lui, este faptul ca marele Parinte afla despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supusi mucenicii, despre statornicia lor in toate incercarile din scrisoarea pe care el o numeste "raportul tau". Este sigur ca acest document contine stiri importante despre activitatea misionara la Dunarea de Jos si despre suferintele celor care o implineau. Nimeni nu cunostea mai bine aceste realitati ca episcopal Tomisului.

    In lumina acestor consideratii putem afirma ca Bretanion a fost in stnnsa legatura cu Sfantul Vasilie cel Mare, ca a purtat cu el o corespondenta si ca Scrisorile nr. 164 si 165 i-au fost adresate de marele Parinte. Activitatea misionara la Dunare, de care Sfantul Vasilie se interesa, iar Bretanion era direct implicat in ea, i-a apropiat. In plus, amandoi erau capadocieni si aparatori ai Ortodoxiei, asa cum fusese stabilita la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune si afinitatile sufletesti i-au legat intr-o stransa colaborare si prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitean atestat sigur in documentar, ci si cel dintai care a facut o legatura a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Parinti ai crestinatatii.

    Sfantul Vasilie lauda sfintenia, evlavia si darurile duhovnicesti ale lui Bretanion. Din pacate nu s-au pastrat scrisorile de raspuns ale acestuia, ca sa apreciem pregatirea teologica si toate darurile sufletesti ale ierarhului tomitan. Nu cunoastem nici alte aspecte ale activitatii sale, practice ori spirituale. Este sigur insa ca ele l-au impus in fata poporului, ca "viata sa stralucea prin tot felul de virtuti" si aceasta l-a ajutat sa infrunte tot felul de pericole. Impodobit cu atatea calitati, plin de credinta si neinfricat pastor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului pana aproape de anul 381, cand a inchis ochii in ziua de 25 ianuarie, parasind astfel viata pamanteasca pentru cununa vietii vesnice, pe care a binemeritat-o. Credinciosii eparhiei l-au pastrat in amintirea si dragostea lor, sarbatorindu-l in fiecare an cu mare evlavie. Iar urmasul sau, tot un ierarh destoinic (poate unul dintre ucenicii sai), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca sa apere, ca si el, dreapta credinta a Bisericii in Duhul Sfant.
 

 
 

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie, papa al Romei, despre primirea de straini.

    Un oarecare om bogat slujea cu mare osardie, impreuna cu toata casa lui, oaspetilor, ca, in fiecare zi, aducea straini la masa sa. Si intr-o zi, a venit un strain, impreuna cu multi altii, si l-a dus si pe acesta la masa sa. Insa, cand a vrut, dupa obiceiul smereniei sale, sa-i toarne apa pe mainile lui si s-a intors sa ia ibricul cu apa, indata nu l-a mai vazut pe acela, pe ale carui maini voia sa toarne apa. Si facandu-se lucrul acesta, se mira omul singur intru sine. Dar in noaptea aceea, i-a zis lui Domnul, in vis: "In celelalle zile M-ai primit, adica, prin fratii mei mai mici, iar in ziua de ieri, pe Mine insumi M-ai primit. Deci, la judecata cea viitoare, se va zice tie: Cele ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, acelea Mie le-ati facut." Iata, dar, mai inainte de judecata, ca Domnul arata ca, atunci cand este primit prin fratii Lui mai mici, atunci ne scocoteste pe noi ca pe cei ce-L primesc pe El insusi. Si noi, dar, sa nu ne lenevim spre primirea de straini. Socotiti, fratilor, cat de mare este lucrul primirii de straini. La mesele voastre, pe Hristos primiti-L, ca si voi sa fiti primiti de El la ospatul cel vesnic. Dati, acum, strainului Hristos, la primirea de straini, ca si El, pe voi, la ziua Judecatii, nu ca pe niste straini sa va stie, ci ca pe cei apropiati ai Sai, in Imparatia Sa sa va primeasca.
 

Intru aceasta zi, cuvant al aceluiasi Sfant Grigorie, despre moartea dreptilor.

    Ne spunea noua Sfantul Grigorie : "A fost, zicea, un oarecare rob, pe care multi din voi, impreuna cu mine, il stiu si era sarac in viata lumii acesteia, iar cu faptele bune era bogat. Pe acesta il cuprinsese o boala grea si lunga, incat nu putea niciodata sa se scoale de pe patul sau, nici sa stea, nici sa se intoarca pe alta parte, nici nu putea sa-si duca mainile sale la gura. Insa maica lui si fratii ii erau lui de slujba, si cele ce-i dadeau lui crestinii, pentru Dumnezeu, pe acelea toate, cu mainile maicii sale si ale fratilor lui le impartea la saraci. Carte nu invatase, dar isi cumparase carti si cei ce-l cercetau, pentru Dumnezeu, aceia ii citeau si el, ascultandu-i, se mangaia in boala sa si lauda pe Dumnezeu in toate ceasurile si vremile.

    Iar cand i s-a apropiat lui ceasul, ca sa se duca din viata aceasta, in vremea mutarii sale, a inceput a canta si a slavi pe Dumnezeu; inca si pe cei ce veneau atunci la dansul, ii indemna sa cante impreuna cu dansul. Iar o data, dupa ce au inceput sa cante cu el, a strigat zicand : "Taceti, taceti, au nu auziti cat de mari laude graiesc in ceruri ?" Si intru acel ceas, acel sfant suflet s-a luat din trup de ingeri. Si toti s-au umplut de buna mireasma din trupul lui si au cunoscut toti ca primit este la ceruri sufletul lui.

    Deci, aceasta va rog eu pe voi, fratilor, sa cunoasteti ce vom lua, la Judecata cea infricosatoare, noi, daca vom slabi in fapte bune, de vreme ce acest sarac, fara de maini, a putut sa implineasca poruncile Domnului. Au nu ne va arata atunci Domnul, impotriva noastra, pe Apostoli, care au adus multimi de credinciosi in Imparatie, impreuna cu dansii ? Au nu ne va arata noua impotriva pe Mucenicii, care si-au varsat sangele lor pentru dansul ? Iar noi ce vom zice atunci, cand pe acest rob, de care am vorbit, il vom vedea mantuit ? Drept aceea, acestea le graiesc, indemnandu-va pe voi ca sa faceti fapte bune, ca sa fim si noi partasi mostenirii acestora si Imparatiei cerurilor sa ne invrednicim, intru Hristos Iisus, Domnul nostru."
 

 

Intru aceasta zi, cuvant din Everghitinos, despre faptul ca se cuvine pururea a ne aduce aminte de moarte si de judecata.

    Trei lucruri sunt, pe care cu anevoie le castiga omul si acestea pazesc toate faptele bune: plangerea, a plange pentru pacatele sale si a avea inaintea ochilor moartea sa. Ca cel ce gandeste in toate zilele si zice intru sine: "Numai astazi mai am a fi in lume," niciodata nu va gresi inaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce asteapta a trai multa vreme, cu multe pacate se va acoperi. Celui ce se gateste a da seama inaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu se ingrijeste a-i curati toata calea lui de pacat. Iar cel ce defaima si zice : "Cine stie cand voi ajunge acolo," acelea locuieste in rautati. Mai inainte de a face orice lucru, in fiecare zi, adu-ti aminte unde esti, si unde ai a merge, cand vei iesi din trup. Si, sa nu te lenevesti de sufletul tau nici o zi; ia aminte la tine, ca de-a pururea sa pomenesti si sa ai inaintea ochilor moartea si vesnicile munci si pe cei ce acolo se muncesc si se chinuiesc si, ca pe unul dintre acei pe tine sa te socotesti, mai vartos decat ca pe unul dintre cei vii. Vai noua ca, vrand a ne muta de pe pamatul in care pacatuim, ne facem griji indelungate pentru lucruri pamantesti si stricacioase. Si, in vremea neiertatei noastre duceri de aicea, nu ne invrednicim a aduna nici un lucru. Vai noua, ca vom suferi intrebare, la infricosatorul Judecator, pentru toata fapta cea din viata pamanteasca si pentru tot cuvantul desert si pentru toate relele ammtiri si necurate si pentru toate aducerile aminte ale sufletului. Si, iata, ca niste nevinovati, in toata vremea vietii noastre suntem, fara de grija de sufletele noastre. Pentru aceasta ne asteapta pe noi, acolo, focul cel nestins al gheenei si intunericul cel mai dinafara si viermele cel neadormit si plangerea si scrasnirea dintilor si vesnica rusine, inaintea a toata zidirea, cea de sus si cea de jos. Vai noua, ca acele si intepaturile mustelor, ale trantorilor si ale albinelor nu le rabdam, iar de balaurul care ne musca in fiecare zi, care, ca intr-o sorbitura, ne inghite pe noi, si care ne strapunge peste tot cu boldurile veninoase ale mortii, de loc nu ne ingrijim si nici sa fugim de dansu, nu voim. Si, atunci, cum, oare, vom putea suferi infricosatele si nesfarsitele munci ?

    Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
 

Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos.

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numește și Nazianz. Părinții lui erau de bun neam și cinstiți, tatăl său avea același nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredință, fiind născut de părinți necredincioși, din tată elin și din maică evreică, și amândurora le urmă în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât și cu necredința iudeilor, precum este credința cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericită Nona, era creștină drept-credincioasă, născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii; ea era bine învățată, iar prin judecățile lui Dumnezeu a fost însoțită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă și pe acela la sfânta credință și să se sfințească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.

Fericită Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înțelepțite și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creștinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis că aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soția sa, care adeseori se ruga; el nici nu știa cum să se roage și nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simțit în inimă o mare plăcere; apoi, deșteptându-se, se veselea și a spus soției sale. Iar ea înțelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăța credința creștină și a-l povățui la calea mântuirii.

Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creștinului celui adevărat și desăvârșit.

Atât de mult a sporit în dreapta credință și în fapte bune, încât mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta viețuind fericită Nona în cinstită însoțire și dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălța rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăților, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei și în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Și a văzut Nona înainte de nașterea fiului, ce fel va fi el, cum și numele lui l-a știut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, și l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înștiințase înainte. Apoi a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și purtării Lui de grijă a încredințat pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulți creștini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică până la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie de Nissa și de alți mari părinți. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creștini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.

Crescând pruncul în casa părinților, când a venit la vârsta de copil, îndată a învățat carte și crescând cu anii, creștea și cu înțelepciunea, pentru că era, după numele său: isteț la minte, deștept și sârguitor în învățături, încât întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilărești la înțelegerea lucrurilor pe care le învățau cei în vârstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrânesc; pentru că jucăriile și glumele copilărești și tot felul de priveliști, le-a urât cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, și mai vârtos la învățătură; cheltuindu-și vremea, nu în deșertăciune. Și după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa maică îl învăța dreapta credință cu multe învățături, spunându-i că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osârdnice l-a cerut de la Dumnezeu și că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului.

Deci, bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa și i se lumina sufletul în credință, în nădejde și în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înțelepciune sufletească și curăția trupească a iubit-o foarte mult și și-a pus în gând, ca să-și păzească cu dinadinsul fecioria sa până la sfârșitul său; iar la aceasta a fost povățuit, pe de o parte de învățăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereții, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stând aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, și amândouă de vârstă și de ani potrivite, însă amândouă neînfrumusețate cu podoabele cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preț și mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu frumusețile feței, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumești se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate și încinse cu cinste, având acoperite cu mahrame subțiri, nu numai capetele, ci și fețele lor, privind cu ochii în jos și roșindu-se cu obrajii de rușine feciorească; apoi erau pline de curățenie, buzele erau că floarea trandafirului roșu și cu tăcere multă arătându-se. Iar el văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din cei ce covârșesc firea omenească.

Acelea văzându-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebându-le el: „Cine sunteți și de unde ați venit?”. Cea dintâi i-a spus că este curăția, iar a doua s-a numit înfrânarea și spunea că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos și de frumusețile cereștilor fecioare se îndulcesc. Și-i ziseră: „Fii de un gând cu noi, unește mintea ta cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălțăm la cer, în lumina cea aleasă, și aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem”. Acestea zicându-i, s-au înălțat la cer, precum cu niște aripi zburând în sus. Iar tânărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, până ce au intrat în cele cerești, apoi deșteptându-se, și-a simțit inima sa plină de negrăită plăcere și veselie. Și dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osârdie a fecioriei sale, pe care cu multă înfrânare se sârguia a o păzi, fugind de toată hrana dulce, de beții, și de îmbuibări.

După nașterea Sfântului Grigorie, fericită Nona a mai născut și alt fiu, anume Chesarie, și o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credință și învățătura cărții. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârșit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, și cu toată înțelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei, și acolo petrecând cu cei mai aleși și mai învățați dascăli, s-a deprins în puțină vreme din destul la învățături; mai întâi că era foarte isteț la minte, și al doilea, avea multă sârguință, și s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învățături și avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulți bărbați comoara înțelepciunii și cu înțelepciunea îmbogățindu-se.

După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioși. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încât toți plângeau deznădăjduindu-se de viața lor și de moartea cea trupească; atunci Grigorie temându-se de moartea cea sufletească, plângea, de vreme ce nu era botezat, ci era numai catehumen; și își aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roșie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele chitului; și se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinților lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinți către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce înota în mare.

Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora și pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna și valurile și s-a făcut liniște pe mare. Și toți cei din corabie, văzându-se mai presus de nădejde mântuiți de înecare și scăpați ca din ghearele morții, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că știau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic și cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi, un tânăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut și iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericită Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, și târând-o la uscat; și a spus la toți acea vedenie, după ce s-a făcut alinare și toți au mărturisit că este ajutător Dumnezeul lui Grigorie; au mulțumit și au crezut în El.

Tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăși altă vedenie, și anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mântuirea lui Grigorie de înecare și a dat lui Dumnezeu mulțumire, împreună cu soția sa.

Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecând în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea plină de înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfântul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau amândoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casă și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiți în Atena, căci în puțină vreme au întrecut pe dascălii lor și ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constanțiu, fiul marelui Constantin, împărățea peste Roma și peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) și depărtat de la Dumnezeu, învăța cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: „O! cât de mare răutate hrănește pământul Romei și al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.

Deci, petrecând Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecând toată învățătura desăvârșit, chiar și mai presus de toată înțelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte și puțin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lingă dânsul, acasă. Și și-a pus rânduiala ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

După aceea, tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot și încă voia ca să-l facă și episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind o vrednicie și cinste ca aceea, și liniștea monahicească dorind-o, a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfântul Vasile; care și el era acum preot și avea în Pont o mânăstire cu o mulțime de monahi și care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemându-l la sine. Deci, iarăși amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a viețui împreună, unul pe altul având ca model de fapte bune și unul altuia urmând. Deci, au scris împreună pustnicescul așezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile, vreme destulă.

Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plângeau părinții foarte mult după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrânețe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserică era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care și tatăl lui Grigorie, fiindcă era neînvățat, se vătămase în parte, a mers iarăși din Pont în Nazianz și ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericești și în rânduielile casei, spunându-i despre rătăcirea lui Arie și întărindu-l în dreapta credință.

După moartea împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin, luând împărăția Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos și ridicând prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe și înțelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea și pierzătoarea înșelăciune idolească, cum și basmele elinești cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăția dreptcredinciosul creștin Iovian (363-364), iarăși a înflorit credința lui Hristos.

Iar după Iovian, urmând la împărăție Valens arianul(364-378) și pe mulți vătămându-i cu credința cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum și arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptură cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credință. De aceasta Sfântul Grigorie a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioși. Deci, a scris Sfântului Vasile, sfătuindu-l prietenește și rugându-l ca, nepomenind mânia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, și să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăși să o întărească. Astfel, Sfântul Grigorie, făcând pace între Eusebiu arhiepiscopul și Sfântul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfântului Vasile la întoarcerea în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost rușinați, încât unii au tăcut, iar alții au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de Sfântul Vasile și, în dragoste cu dânsul viețuind, s-a sfârșit; iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioși, marele Vasile, chiar nevrând. Iar cei răucredincioși neîngăduind aceasta și cu zavistie pornindu-se, au făcut că cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop Antim, care se fățărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.

Acela cu alți episcopi, de un gând cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; și a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărțirea eparhiei. Văzând Sfântul Vasile luate din eparhia sa câteva cetăți și sate, a socotit astfel: era între Cezareea și între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfântul Vasile voia să așeze noul scaun de episcopie și să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia că astfel să potolească și certurile, și sufletele multora întru dreaptă credință să le păzească. Însă neavând bărbat iscusit, a trimis la Sfântul Grigorie prietenul său, rugându-l să primească sfințirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credință, precum era el.

Sfântul Grigorie i-a scris, lepădându-se de ea cu totul; dar Vasile scriind de multe ori către dânsul și necîștigîndu-și dorirea, s-a sculat și a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrânul Grigorie, episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile și bătrânul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să primească sfințirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetății Sasimei. De care lucru înștiințându-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun și străjuia drumurile venirii lui. Sfântul Grigorie venind acolo și înștiințându-se despre răutatea lui Antim și despre puterea ostașilor, s-a dus într-o mânăstire, unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălășluit în pustie, la dorita lui liniște.

După câtăva vreme însă, iarăși prin părinteasca rugăciune s-a întors în Nazianz, pentru că părinții lui îmbătrâniseră și le trebuia la bătrânețe ajutor de la dânsul, fiindcă ei nu mai aveau alți fii, afară de acesta singur, pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a pomenit. Asemenea și fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, și acolo îngropară pe sora lor. Sfântul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; și rămăsese singur la părinți, ca o lumină a ochilor, și nu era cu putință ca să nu asculte pe părinții lui, ci era dator să le slujească la bătrânețile lor, și apoi, sfârșindu-se ei, să-i dea obișnuitei îngropări.

Întorcându-se iarăși Sfântul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrânețea, a voit ca, în viață fiind, să așeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări și cu rugăminte, ci și cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grijă pentru bisericeștile rânduieli, nu se lepăda, supunându-se la porunca tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. „Nu este cu putință mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viața aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău.” Iar tatăl nemaisupărându-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru Biserică punând asupra lui, i-a zis: „Viu fiind eu, o! fiul meu, să fii toiag bătrâneților mele, iar după ducerea mea, vei face precum îți va fi plăcerea!”.

Nu mult după aceasta s-a sfârșit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl Sfântului Grigorie, având pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a viețuit 100 de ani de la nașterea sa, și a fost îngropat cu cinste, venind și Sfântul Vasile cel Mare la îngroparea lui. Și a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfântului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme și aceea s-a odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani.

Îngropând Sfântul Grigorie pe ai săi sfinți părinți, s-a ușurat de grijă pentru dânșii; apoi, vrând să scape și de tulburare, de vreme ce îl silea poporul că, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia și petrecea lângă biserica Sfintei celei dintâi Mucenițe Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a primit grija pentru casele de străini și de bolnițe; pentru că Sfântul Vasile zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-și plece capul, aduna pe săraci și bolnavi, văduvele, sărmanii și străinii acolo, și de hrana cea rânduita lor îngrijindu-se, a încredințat iubitului său prieten grija pentru dânșii. Și era Sfântul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor și odihnitorul străinilor.

Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor, încă de mulți ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulți; iar acum se mai ivise și eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfântului Duh. Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o ființă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl și huleau pe Sfântul Duh. Unii dintr-înșii numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, și nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfântul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfântul Duh nu-L cinsteau. Și se înmulțea acel eres mai mult în Constantinopol.

Apoi, cu sfatul de obște al Sfântului marelui Vasile și al altor mulți credincioși și episcopi, Sfântul Grigorie, ca un bărbat înțelept și puternic la cuvânt, a fost îndemnat să meargă la Bizanț, pentru biruirea învățăturii celei eretice și pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credințe. Dar mai înainte de a merge la Bizanț, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfârșit; și așa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult și cu cuvânt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui și ajungând la Bizanț, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioșii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuținată și numărul credincioșilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetății se dusese pe urma eresului și toate bisericile lui Dumnezeu cele mari și frumoase le țineau ereticii; numai una mică și veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dânșii, era lăsată dreptcredincioșilor.

Drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu praștia cuvântului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările și dogmele lor, pe care le rupea ca pe niște pânze de păianjen; și în toate zilele întorcea pe mulți de la credința cea rea către dreapta credință; apoi, cu cuvintele cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu, în puțină vreme a înmulțit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putință a se număra. Iar numărul ereticilor se împuțina din zi în zi și se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David și a lui Saul: casa lui David se înălța și se întărea, iar casa lui Saul slăbea.

Neîncetând răutatea arienilor și a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înțelegea rău întruparea Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca și cum Hristos n-ar fi luat suflet, și că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela și iscusit în înțelepciunea elinească, pe mulți a înșelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pământul, vânând pe cei neînvățați și atrăgându-i la pierzare, ca cu o undiță. Iar bunul nevoitor, Sfântul Grigorie, avea iarăși mare nevoință, luptându-se cu ereticii aceia și cu cei căzuți din dreapta credință, învățându-i, rugându-i, și pe unii păzindu-i în credință, iar pe alții ridicându-i din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurând poporul, cleveteau pe Sfântul Grigorie, ca și cum Hristos ar fi despărțit în doi fii; apoi, mereu semănând o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mânie și răutate împotriva Sfântului Grigorie, pentru că și picăturile de apă picând, adeseori, găuresc piatra.

Deci, cei ce nu puteau să priceapă meșteșugul cuvintelor eretice și să înțeleagă adâncul tainelor lui Hristos, lupii și ereticii erau crezuți și cinstiți, în locul păstorilor și bunilor învățători; iar păstorul cel ce învăța adevărul, se socotea că un lup și eretic. Și făcând gâlceava, aruncau pietre asupra sfântului, ca și altădată iudeii asupra Sfântului întâiului Mucenic Ștefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea lor, l-au prins că fiarele și l-au adus înaintea judecății eparhului cetății, ca pe un tulburător și pricinuitor de gâlceavă și de zavistie.

Dar sfântul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blând și smerit cu inima, într-atâta primejdie și năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești. Iar eparhul știindu-i nevinovăția și văzând răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; și a ieșit mucenicul fără răni și fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, având totuși voință să pătimească pentru Hristos.

Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de „Cuvântător de Dumnezeu”, măcar că se dă de obște tuturor celor mai mari învățători și arhierei, pentru că toți au predicat cu dreapta credință Sfântă Treime; însă Sfântului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească „Cuvântător de Dumnezeu”, spre semn de biruință asupra acelor atât de mari și de mulți eretici; și de atunci au început toți a-l chema „Cuvântător de Dumnezeu”.

Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioși și toată mulțimea voia să-l aibă patriarh. Chiar și Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, încredințându-i scaunul cetății lui Constantin (379-381) ca unui păstor vrednic și ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos. Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.

Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, meșter în răutate, tare viclean și înșelător. Acela venind la fericitul păstor Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea elinească și fiind botezat, s-a unit cu Sfânta Biserică; dar viețuia cu vicleșug, acoperindu-se fățărnicește cu cucernicia, ca și cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, neștiindu-i vicleșugul lui și întoarcerea de la păgânătate spre creștinătate socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperământ cu el; el însă, urmând lui Iuda, a gândit să se depărteze de părintele și învățătorul său și să ridice război asupra lui și luând ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător de Dumnezeu și iscusit a țese vicleșuguri. Cu acela a început cu vicleșug a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuință nu de puțin aur, adică cu plată și cu daruri să înduplece pe mulți la împlinirea gândului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întâi, și cu sporirea satanei și-a câștigat dorința în acest chip.

A venit în Bizanț un prezbiter din insula Tasos, aducând aur mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la Procones; pe acela înșelându-l cu mari făgăduințe, au luat aur destul, să le ajungă pentru săvârșirea vicleșugului scornit și au trimis în taină la Alexandria multe și mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor și clericilor de lângă dânsul, rugându-l foarte mult să-i trimită la Bizanț pe episcopii săi și prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile, ca și cum ar fi uitat de scrisoarea să mai înainte către Sfântul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor și nezăbovind episcopii cei trimiși de dânsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunând nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cântării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) și voiau să-l sfințească pe Maxim ca arhiepiscop.

Înștiințându-se aceasta îndată la toți, degrabă s-au adunat prezbiterii, clericii și popor mult, nu numai credincioși, ci și eretici, pentru că toți, mirându-se de acea răutate tăinută și de hirotonia cea fără de rânduiala, s-au aprins de mânie, și strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu rușine ieșind din biserică, au intrat în casa unui om, și acolo, făcând sfințirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), având ajutor pe unii din clerici și mireni, din care unii din greșeală erau despărțiți de Biserică, alții pentru plată, iar alții prin făgăduință de daruri și de cinstire erau înșelați; se țineau lingă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulți și mai cinstiți cetățeni aprinzându-se, defăimau cu negrăite ocări și dosădiri pe Maxim; dar și pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să viețuiască în casă cu dânsul și că de prieteșugul său l-a învrednicit.

Sfântul răspundea către dânșii, zicând: „Nu vă miniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă această, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez și în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, și se arăta îmbunătățit, deși cu fățărnicie, precum acum s-a vădit fățărnicia și răutatea lui; și nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneștile gândiri, nici știm ce va să fie, fără numai când Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la față căutăm, iar Dumnezeu în inimă”.

Cu niște cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luându-și soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeștile rânduieli, s-a gândit să aibă prin poruncă împărătească stăpânirea ocârmuirii bisericești, vrând mai ales să domnească decât să păstorească.

De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mânie și îngrozire a izgonit de la dânsul pe Maxim și pe episcopii care veniseră cu dânsul. Și au plecat toți în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplând mâinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală și fără rușine zicea către patriarhul Petru: „Sau să mijlociți scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta”. Și săpa groapa patriarhului prin viclene meșteșugiri și ar fi săvârșit răutatea sa, de nu s-ar fi înștiințat despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temându-se ca să nu se ridice vreo tulburare în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.

Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanț de o boală trupească, s-a lepădat de grijă pentru ocârmuirea Bisericii Bizanțului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Și a făcut către popor cuvântul cel de pe urmă, învățând să păzească credința fără de prihănire și să facă lucruri bune. Iar poporul înțelegând că vrea să se ducă, și-a ridicat glasul și toți plângeau, zicând cu o gură: „O! părinte, plecând de la noi, duci cu tine și pe Sfânta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credință”.

Un glas ca acesta și plângerea poporului auzind Sfântul Grigorie, a părăsit scopul său și a făgăduit să petreacă cu ei până ce va fi venirea episcopilor. Pentru că era așteptare ca, adunându-se episcopii, să aleagă la patriarhie un bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aștepta sfântul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.

În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci țineau Biserica cea sobornicească arienii, având patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioșii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică și veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemând împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decât să se depărteze de la credința lui cea rea.

Atunci împăratul a dat Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o țineau, cum și celelalte biserici. Și când arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul și poporul, mulțimea arienilor înarmându-se ca la război, stăteau lângă biserică, oprind intrarea credincioșilor; iar pe sfânt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tânăr îndrăzneț și voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pântece.

Atunci s-a făcut tulburare și gâlceava de arieni; și cu adevărat ar fi făcut acel rău sfântului, dacă n-ar fi venit împăratul și n-ar fi dus singur în biserică pe sfântul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioși, cu mare bucurie și veselie a înălțat glasuri de laudă și slavă lui Dumnezeu, vărsând lacrimi de bucurie, ridicând și mâinile în sus, căci bisericile după atâția ani, iarăși și-au dobândit a lor sfințenie; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfântul neputând singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupești, a strigat printr-un oarecare cleric: „O! fiilor, acum este vremea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăși să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rândui mai pe urmă altă vreme”. Un răspuns că acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; și după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudându-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut rușinați.

Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar la împăratul, aducându-și aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, că nu cumva săturîndu-se de tine, să te urască. Iar sârguința sfântului era ca de-a pururea să învețe pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi și să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiților, să sprijinească pe cei neputincioși și să-și curețe turma să de vătămările eretice. Ieșea uneori la sat, iubind liniștea și tămăduind puțin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpânind mari averi bisericești, nici un ban nu și-a oprit sieși și nici nu cerceta pe iconomii bisericești, cât au adunat și cât au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toți îndemna să-și păzească conștiința curată pentru Dumnezeu.

Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea și de bătrânețe, s-a îmbolnăvit odată și zăcea la pat; de care lucru înștiințându-se poporul, au venit să-l cerceteze, iar el șezând în pat, întreba: „Ce voiți, fiilor? Care este pricina venirii voastre la mine?”. Iar aceia, închinându-se, îi aduceau mulțumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curățat cetatea de eresuri și a întors iarăși la dreapta credință sfintele biserici, pe care de mulți ani le țineau arienii; că atât de mult bine a făcut tuturor, prin învățătură și prin păstoresca grijă cea pentru toți; iar după aceea îi ziceau: „Acum, o! părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat și pentru toată Biserica”. Dar sfântul spunându-le că boala să nu este spre moarte și învățându-i după obicei, i-a slobozit.

Ieșind aceia, a rămas un tânăr, care stând la picioarele sfântului, cu lacrimi și cu tânguire îl ruga, să-i ierte greșeala. Iar sfântul întrebându-l care este greșeala lui, tânărul nu răspundea nimic, ci numai se tânguia și cerea iertăciune. Iar unul din cei ce stă înaintea lui a zis: „Acesta este ucenicul tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pântecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căiește și cere iertăciune”.

Sfântul a zis tânărului: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie milostiv, o! iubite, și să-ți ierte greșeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ți eresul și apropie-te de Hristos Dumnezeu și slujește Aceluia cu credință”. Și astfel a liberat cu iertăciune pe tânărul acela; de care lucru înștiințându-se toată cetatea și minunându-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dânsul.

După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanț, pe de o parte pentru alegerea patriarhului cetății împărătești, iar pe de alta ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Și adunându-se episcopi credincioși, 150, printre care era începător Sfântul Meletie antiohianul; atunci, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, chiar și nevrând, fiind bolnav și plângând, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugându-l împăratul și tot poporul. Apoi nu multe zile trecând, preasfințitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul.

Atunci au venit îndată episcopii din Egipt și din Macedonia și nu îngăduiau așezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dânșii este ales, și ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întâi, și pe acela trebuia să se așeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînțelegere și gâlceava între episcopi, unii zicând că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alții împotrivindu-se; și așa episcopii se gâlceveau unul cu altul.

Sfântul Grigorie, văzând cearta care era între episcopi pentru el, le-a ținut în sobor o cuvântare, zicând: „Eu, păstori sfințiți și cinstiți, n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a crescut și s-a întărit cu ale mele sudori și osteneli, era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, și de la El să aștept răsplată; totuși dragostea turmei celei cuvântătoare și judecata arhiereilor cea de obște m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulți că nu mă voiesc pe mine. Deci, să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episcopie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Zicând acestea, a ieșit, lăsând casa patriarhală, și s-a sălășluit într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gâlceavă și de întrebările celor ce veneau la dânsul. Apoi, mulți din popor alergând la dânsul, îl rugau să se milostivească spre turma să, să n-o lase, căci a crescut-o și a înmulțit-o cu atâtea osteneli și sudori; și-i ziceau: „Dă, o! părinte, darul tău iubiților tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruiește nouă și rămășița zilelor tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce suntem luminați prin învățăturile tale”. Iar sfântul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioșa cu inima și nu știa ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rânduiască cum e mai bine pentru turma să.

Adunându-se mai mulți episcopi, și mai mare neunire și gâlceava făcând, fericitul Grigorie, stând în mijlocul soborului, a zis: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urât și cu totul trist ar fi dacă învățând pe alții pace, înșivă să ridicați război unii către alții; căci pe alții învățați a se uni într-un cuget, iar voi înșivă sunteți neuniți; deci, vă rog pentru însăși Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace, iar de sunt eu pricinuitor de dezbinare, nu sunt mai cinstit decât proorocul Iona, deci, aruncați-mă în mare și va înceta dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice ați voi, deși sunt nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea, precum zice Zaharia, iubiți-le; fiți sănătoși, sfinți păstori, și a pomeni ostenelile mele să nu încetați”.

Acestea zicându-le, ei s-au rușinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfântul, ieșind din sinod și gândind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: „Pentru ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ți răsplătească Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpâne, să nu te îndoiești a mi-l dărui. Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preț; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze și zavistia multora și să aibă pace episcopii, prin sârguința ta; alinează războiul arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpânirea ta cea purtătoare de biruință s-o împodobești prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace și unire între ei; și o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o poftesc; acest dar desăvârșit să-l arăți mie”.

Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfântul și a lăcrimat; la fel și boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toți erau cuprinși de mare dragoste către dânsul și nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punând înainte bătrânețile și bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dânsul între episcopi, și mult rugind pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voiește; ca celelalte zile ale vieții sale să le săvârșească în pace, odihnindu-se puțin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toți și, pace dând oilor sale, ieșea din cetate, tot poporul petrecându-l și cu mare tânguire plângând. Apoi, episcopii care iubeau pe Sfântul Grigorie și plângeau după dânsul au ieșit din cetate, lăsând soborul și s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei și mulți alții. Iar soborul cel ce a rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.

Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, mergând în țara Capadociei, s-a sălășluit în satul părintesc, care se numea Arianz, și se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuși nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflându-și patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curățit-o prin multe sfătuiri și scrisori. Și fiind rugat de cetățeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios și îmbunătățit, l-a pus episcop; iar el se liniștea în satul Arianz, unde viețuind câtva vreme, și multe scrieri folositoare lăsând, întru adânci bătrânețe a trecut la viața cea neîmbătrânită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, și a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz.

După mulți ani, cinstitele lui moaște le-a mutat dreptcredinciosul împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol și le-a pus în biserica Sfinților Apostoli, spre ajutorul și apărarea cetății și spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.

Acatistul Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Pe marele Ierarh și apărător al Sfintei Treimi veniți toți cu duhovnicești laude să-l fericim și din izvorul învățăturilor lui luând cuvinte de laudă, să-i cântăm așa: Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Icosul 1

Astăzi darul cel în trei lumini al Preasfintei Treimi să ne lumineze pe noi, vrednice cântări de laudă să aducem la pomenirea slăvitului, îndreptătorului și învățătorului dreptei credințe, zicând:
Bucură-te, tăinuitorul Sfintei Treimi;
Bucură-te slujitorul cerescului Împărat;
Bucură-te, întărirea dreptei credințe;
Bucură-te, steaua Bisericii prealuminată;
Bucură-te, luceafăr ceresc strălucitor;
Bucură-te, împărțitor de mir duhovnicesc;
Bucură-te, luminătorul cel din Treime al Arhiereilor;
Bucură-te, prieten iubit al marelui Vasile;
Bucură-te, odraslă sfântă, din slăviți părinți născut;
Bucură-te, credincioasă slugă a lui Hristos;
Bucură-te, odor sfânt și preafrumos;
Bucură-te, că Sfânta Treime lăcaș în inima ta a făcut;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu Grigorie!

Condacul al 2-lea

Către tine alergând popoarele și din învățăturile tale cunoscând adevărata cale către cer, așază în lumina Sfintei Treimi pe cei ce cu frică și dragoste curată cântă: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Curățenia și înfrânarea iubind, așa cum ai văzut în vedenie că cele două fecioare cinstite s-au numit pe ele, și de la acelea ai învățat viața cea fără de prihană, pentru care noi te cinstim așa:
Bucură-te, păstor al fecioriei;
Bucură-te, iubitor al înfrânării;
Bucură-te, cinstitor al pustniciei;
Bucură-te, îndemnător al milosteniei;
Bucură-te, cel ce cu sabia înfrânării tai patimile;
Bucură-te, că pe oile tale la pășunea cea a faptelor bune le-ai povățuit;
Bucură-te, că din întunericul iadului le-ai mântuit;
Bucură-te, că din izvorul ostenelilor tale turma ta o ai adăpat;
Bucură-te, că pildă te-ai făcut prin lumina faptelor bune;
Bucură-te, că smerenia lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, că sarcina cea ușoară a lui Hristos tu întâi ai purtat;
Bucură-te, că apoi altora o ai arătat;
Bucură-te, că prin sudorile și ostenelile tale Biserica lui Hristos ai curățat;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul a 3-lea

Blând fiind la obicei din pruncie, bătrân s-a arătat, depărtându-se de la priveliștile și petrecerile deșertăciunilor lumești, și bunăcuviința de la maica sa învățându-se, în Biserica lui Dumnezeu ziua și noaptea slavoslovea cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Plin fiind de darul Sfântului Duh, ai gonit eresul cel viclean al lui Macedonie, hulitorul Sfântului Duh, și rușinat l-ai depărtat de la Biserică, iar pe cei dreptcredincioși întărindu-i, pe cei rătăciți întorcându-i, i-ai sfințit cu pecetea Duhului Sfânt, iar ei fiind luminați, cântau:
Bucură-te, păstorul cel bun;
Bucură-te, gonitorul eresurilor;
Bucură-te, că ai rușinat pe Macedonie;
Bucură-te, că ai sfărâmat trâmbița eresurilor lui;
Bucură-te, cale nerătăcită a celor dreptcredincioși;
Bucură-te, luminat propovăduitor al sfintei credințe;
Bucură-te, cu Marele Vasile împreună lucrător;
Bucură-te, pom înflorit în casa Domnului;
Bucură-te, al eresurilor surpător;
Bucură-te, al Darurilor lui Hristos împărțitor;
Bucură-te, al credincioșilor apărător;
Bucură-te, al tuturor cald folositor;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 4-lea

Iubitorul de oameni Iisus, Care a îmbrăcat cu putere de sus pe Apostolii Săi în Ierusalim, ți-a dat ție putere tare asupra duhurilor și eresurilor, ca să le gonești și Biserica Sa cea sfântă și ca o mireasă împodobită să o aduci Lui, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Vifor mare și străin eres având Apolinarie, care rău înțelegea Întruparea Domnului, pe toți trăgându-i la pieire, l-ai gonit departe de turma ta, și dogma Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu întărind-o, propovăduiai pe Cel născut din Fecioara, iar pe tine cinstindu-te, zicem:
Bucură-te, luminătorul nostru;
Bucură-te, raza mântuirii noastre;
Bucură-te, păzitor al dreptei credințe;
Bucură-te, sfeșnic cu lumină de aur;
Bucură-te, podoaba Arhiereilor;
Bucură-te, a Bisericii bucurie și pace;
Bucură-te, piatră nesfărâmată;
Bucură-te, turn neclintit al Bisericii;
Bucură-te, cetate tare împotriva vrăjmașilor;
Bucură-te, armă asupra patimilor;
Bucură-te, minte cinstită;
Bucură-te, vas curat al darurilor Domnului;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 5-lea

Văzând vicleanul vrăjmaș odihna Bisericii, a izvorât asupra ta ispite, necazuri și izgoniri, iar tu cu darul lui Hristos ai vădit meșteșugirile celui meșter în răutate, și ca un biruitor cântai: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Înțelegând poporul de ducerea ta de la dânșii, a ridicat glasuri de plângeri, zicând: O! Părinte! Ducându-te de la noi, duci cu tine și Sfânta Treime și va ieși din Cetate binecuvântarea. Și socotindu-se ei sărmani, ziceau așa:
Bucură-te, hrănitorul săracilor;
Bucură-te, slujitorul bolnavilor;
Bucură-te, odihna străinilor;
Bucură-te, mângâierea bătrânilor;
Bucură-te, ajutorul necăjiților;
Bucură-te, izbăvitorul năpăstuiților;
Bucură-te, viteazule biruitor;
Bucură-te, curățitorul eresurilor;
Bucură-te, al plevelor eresuri curățitor;
Bucură-te, arzător cu duhul în slujba lui Dumnezeu;
Bucură-te, scara care ne sui pe toți la ceruri;
Bucură-te, cel ce cu părintească dragoste ai deschis mila tuturor celor ce au venit la tine;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 6-lea

Minunat între Ierarhi te-ai arătat, că gura ta ca o praștie a gonit toate eresurile și toate meșteșugirile viclene le-ai smuls din inimile credincioșilor; pentru aceasta Biserica împreună cu dânșii cântă: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ritorii cei preaînțelepți n-au putut sta împotriva cuvintelor tale celor arzătoare, când ai arătat în Biserică taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar noi, bucurându-ne, cântăm:
Bucură-te, cap sfințit;
Bucură-te, minte zburătoare în sferele cerești;
Bucură-te, ochi neadormit;
Bucură-te, ostaș nebiruit;
Bucură-te, vorbitorule cu îngerii;
Bucură-te, petrecătorule cu Apostolii;
Bucură-te, dănțuitorule cu Mucenicii;
Bucură-te, lucrător cu Mărturisitorii;
Bucură-te, al celor ce se pocăiesc mântuitor;
Bucură-te, al greșiților îndreptător;
Bucură-te, hrănitor duhovnicesc;
Bucură-te, ostenitor netrupesc;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 7-lea

Dumnezeiasca vestire a cuvintelor tale a înconjurat pământul ca un fulger, învățând pe toți Treimii întru unime și unimii întru Treime să ne închinăm, cântând: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Dorind înțelepciunea cea de sus, Cel Atotputernic ți-a dat cununa darurilor și frumusețea cuvintelor ți-a adăugat. Deci noi, luând din cuvintele tale, aducem ție această cântare:
Bucură-te, soare luminos;
Bucură-te, văzător al tainelor lui Dumnezeu;
Bucură-te, că împreună cu Mucenicii ai mărturisit;
Bucură-te, că împreună cu Cuvioșii pe Hristos ai mărit;
Bucură-te, că cele șapte soboare cu cuvintele tale s-au întărit;
Bucură-te, sabie de foc care tai eresurile;
Bucură-te, bisturiu care cureți rănile nevindecate;
Bucură-te, chezașul păcătoșilor spre mântuire;
Bucură-te, că din raza Sfântului Duh ai luat lumina;
Bucură-te, că în cetatea Arhiereilor luminezi ca un luceafăr;
Bucură-te, prietenul cel bun al Marelui Vasile;
Bucură-te, că amândoi adânci învățături ați lăsat în lume;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu Grigorie!

Condacul al 8-lea

Toată cântarea ce se aduce pomenirii tale nu poate aduce mulțumirea cuvenită pentru cele multe și frumoase osteneli cu care ai împodobit Biserica, iar turmei tale mântuire ai lăsat, pentru care îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Bogat fiind de înțelepciune și frumos grăitor, ai vărsat pe pământ sămânța cea bună a Sfintelor Scripturi, pentru aceasta noi cinstim pomenirea ta, zicând:
Bucură-te, preaînțelepte;
Bucură-te, preafericite;
Bucură-te, Arhiereule cinstite;
Bucură-te, podoaba Bisericii;
Bucură-te, gură cerească;
Bucură-te, minte apostolească;
Bucură-te, odraslă sfântă;
Bucură-te, slugă credincioasă a lui Hristos;
Bucură-te, văzător al tainelor dumnezeiești;
Bucură-te, teologule preadulce;
Bucură-te, mijlocitor către Dumnezeu;
Bucură-te, părintele Bisericii;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 9-lea

Cu totul fiind unit cu raza Duhului, tu, sfințite părinte, afară de lume ai viețuit, și acum întru slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh luminat fiind, veselindu-ne, cântare îți aducem: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Sfârșindu-ți călătoria vieții în multe osteneli și necazuri, te-ai mutat către Domnul. Deci, ca un prieten al Sfintei Treimi, fă rugăciune pentru noi, care îți cântăm:
Bucură-te, că mare dogmatist ai fost pentru Sfânta Treime;
Bucură-te, cel ce ai învățat că Duhul de la Tatăl purcede;
Bucură-te, că, împreună cu Tatăl și cu Fiul, o Treime singură stăpânitoare ai arătat;
Bucură-te, lucrător al tainei Mântuitorului;
Bucură-te, cântător al slujbei Bisericii;
Bucură-te, către popor frumos grăitor;
Bucură-te, primitorul Sfântului Duh;
Bucură-te, că ai învățat întocmirea ființei și a firii;
Bucură-te, că teolog al Treimii te-ai arătat;
Bucură-te, cel ce prin cuvintele tale, izvor și dulceața Bisericii ai rămas;
Bucură-te, cel ce cu osârdie sufletul tău ți-ai pus pentru noi;
Bucură-te, că pe cel rău l-ai surpat;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 10-lea

„Cuvântul lui Dumnezeu cel slăvit de îngereștile cântări pentru noi a sărăci bine a voit”, a spus marele Ierarh popoarelor, „și Fiul cel născut din Fecioara ne-a învățat a cânta: Aliluia!”.

Icosul al 10-lea

Săgețile ereticilor cele aprinse în chipul văpăii stinge-le cu sfintele tale rugăciuni, ca mântuiți fiind să te cinstim cu laude ca acestea:
Bucură-te, odor sfânt al Bisericii;
Bucură-te, tăinuitorule de cele cerești;
Bucură-te, că pomenirea ta este plină de veselie;
Bucură-te, că ai fost plin de dumnezeiesc dar;
Bucură-te, că îndumnezeit te-ai făcut;
Bucură-te, că înfricoșate taine Dumnezeu ți-a descoperit;
Bucură-te, căci Cuvântul Tatălui Taina Întrupării Sale ți-a descoperit;
Bucură-te, că teologia prin îngerul Său te-a învățat;
Bucură-te, că podoaba Bisericii te-ai arătat;
Bucură-te, că acum slava lui Dumnezeu ai dobândit;
Bucură-te, că pământul cel înțelenit purtător de flori l-ai arătat;
Bucură-te, că dar sfințit din buzele tale ai vărsat;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 11-lea

Luminată avându-ți mintea cu nemăsurată pustie, curată de toată grija pământească o ai păzit, și străbătând adâncurile Duhului întru veselie, te bucuri acum cântând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cu dumnezeiască și mai presus de fire putere ai învățat, Ierarhe Grigorie, pe toți luminându-ne și învățându-ne a cânta așa:
Bucură-te, Grigorie, podoaba Arhiereilor;
Bucură-te, a Scripturii celei vechi limpede tâlcuitor;
Bucură-te, al Testamentului Nou frumos grăitor;
Bucură-te, al Treimii apărător;
Bucură-te, al Dogmelor descoperitor;
Bucură-te, al dumnezeieștilor taine învățător;
Bucură-te, al bolnavilor tămăduitor;
Bucură-te, al celor întristați mângâietor;
Bucură-te, al năpăstuiților izbăvitor;
Bucură-te, al celor din ispite ajutor;
Bucură-te, al celor din închisori cercetător;
Bucură-te, al celor greșiți lesne iertător;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 12-lea

Lăudăm înțelepciunea ta, cinstim ostenelile tale, cântăm pomenirea ta, întru care Biserica, cu cântări împodobindu-se, împreună cu poporul cel luminat prin învățăturile tale, cu mulțumire cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cu bucurie cântă cetele cerești, întâmpinându-te, primindu-te și închinându-te Sfintei Treimi: „Intră întru bucuria Domnului tău”. Auzi-ne și pe noi, care te rugăm să faci rugăciune pentru toată lumea, ca să se păzească Biserica de nevoi și de eresuri, ca păzite fiind cu darul lui Dumnezeu, să-ți cântăm ție:
Bucură-te, singur păzitor al legilor tale;
Bucură-te, zid de apărare al Bisericii;
Bucură-te, liman lin al celor învăluiți în necunoștință;
Bucură-te, că tuturor ai deschis ușa mântuirii;
Bucură-te, că luminos ai arătat calea cea dreaptă;
Bucură-te, că ne duci de mână pe toți spre cer;
Bucură-te, al nostru folositor;
Bucură-te, grabnic ajutător;
Bucură-te, că tuturor te-ai făcut ascultător, ca pe toate să le dobândești;
Bucură-te, al oilor tale bun păstor;
Bucură-te, al sufletelor noastre mântuitor;
Bucură-te, al trupurilor noastre ajutător;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 13-lea

O, preaînțelepte Ierarhe Grigorie, primește această puțină rugăciune de mulțumire a noastră și o du la tronul dumnezeirii și cere de acolo pace lumii și unire Bisericii, ca păziți fiind în pace, cu mulțumire, împreună cu tine, lui Dumnezeu să-I cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Astăzi darul..., Condacul 1: Pe marele ierarh..., și se face otpustul.

Icosul 1

Astăzi darul cel în trei lumini al Preasfintei Treimi să ne lumineze pe noi, vrednice cântări de laudă să aducem la pomenirea slăvitului, îndreptătorului și învățătorului dreptei credințe, zicând:
Bucură-te, tăinuitorul Sfintei Treimi;
Bucură-te slujitorul cerescului Împărat;
Bucură-te, întărirea dreptei credințe;
Bucură-te, steaua Bisericii prealuminată;
Bucură-te, luceafăr ceresc strălucitor;
Bucură-te, împărțitor de mir duhovnicesc;
Bucură-te, luminătorul cel din Treime al Arhiereilor;
Bucură-te, prieten iubit al marelui Vasile;
Bucură-te, odraslă sfântă, din slăviți părinți născut;
Bucură-te, credincioasă slugă a lui Hristos;
Bucură-te, odor sfânt și preafrumos;
Bucură-te, că Sfânta Treime lăcaș în inima ta a făcut;
Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu Grigorie!

Condacul 1

Pe marele Ierarh și apărător al Sfintei Treimi veniți toți cu duhovnicești laude să-l fericim și din izvorul învățăturilor lui luând cuvinte de laudă, să-i cântăm așa: Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!