Sf. Paul a asemănat la un moment dat calea creştină cu o cursă pentru care atleţii se auto-disciplinează pentru a putea câştiga un premiu: „Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. Orice atlet renunţă la toate” (1Corinteni 9,24-25). Într-adevăr, auto-disciplina este crucială atât pentru atlet cât şi pentru creştin, în special când vine vorba de mâncare. Aşa cum atleţii trebuie să aibă grijă de dieta lor şi să practice auto-controlul în a mânca, nici fiinţele umane nu pot mânca orice doresc, oricând doresc şi oricât de mult doresc, dacă este să aibă succes în viaţă.
După cum am discutat în ultima noastră reflecţie, cumpătarea este virtutea care moderează dorinţa noastră de plăcere, în special plăcerea ce ţine de mâncare, băutură şi relaţii sexuale. Cumpătarea moderează de asemenea suferinţa şi frustrarea pe care le putem experimenta atunci când trebuie să mergem înainte fără aceste plăceri, şi poftele noastre rămân nesatisfăcute. Fără cumpătare, tindem să devenim ţâfnoşi, furioşi sau duri cu ceilalţi dacă dorinţa noastră de plăcere nu a fost împlinită. Fără cumpătare, devenim sclavi ai poftelor noastre şi ne trezim cu uşurinţă distraşi de la binele pe care ar trebui să îl facem (este greu să te concentrezi pe o sarcină de serviciu când te gândeşti doar la prăjitura pe care ai văzut-o în vitrina cofetăriei). Lipsa de cumpătare ne face de asemenea egoişti, prin faptul că punem propria noastră dorinţă de plăcere deasupra binelui altora (nu mai sunt atât de atent la nevoile altora când nu mă pot gândi decât la a-mi umple stomacul sau la a-mi potoli setea).
Eu un gurmand lacom?!
Grigore cel Mare descria lăcomia ca fiind „un duşman din lăuntrul nostru” care trebuie să fie domolit înainte ca să poată fi purtate cu succes alte bătălii spirituale. El spunea: „Atâta timp cât stomacul nu este ţinut în frâu, toate virtuţile eşuează”. Lăcomia este o dorinţă dezordonată pentru mâncare şi băutură. Unii oameni care nu sunt supraponderali ar putea să se gândească că ei nu trebuie să se îngrijoreze pentru acest viciu. Cu toate acestea, oameni slăbuţi care nu mănâncă prea multă mâncare ar putea de fapt să fie mai lacomi decât cineva care este obez. Există multe alte căi, pe lângă a mânca prea mult, prin care cineva poate cădea în lăcomie. Sf. Toma de Aquino explică faptul că pentru a evita capcanele lăcomiei, trebuie să ne preocupe nu doar cât de mult mâncăm, ci şi ce, cum şi cât de des mâncăm.
Cât de mult mănânc. Există două întrebări pe care trebuie să ni le punem aici: În primul rând, mănânc cu prea multă lăcomie – mai mult decât porţia mea – astfel încât alţii de la masă sau de la evenimentul social să nu poată primi la fel de mult? Aşa cum ne aminteşte Cartea Ecclesiasticului: „Să nu-ţi întinzi mâna unde altul se va uita, ca să nu-ţi bagi mâna cu el în blid” (Ecclesiastic 31,16). În al doilea rând, mănânc mai mult decât am nevoie? Nu este greşit să ne astâmpărăm foamea până la un punct şi să ne hrănim adecvat. Dar sunt cu uşurinţă capabil să mă ridic de la masă înainte de a mă ghiftui? Adesea umplerea stomacului la capacitate maximă este un semn al ataşamentului meu prea mare faţă de mâncare şi este o altă formă de lăcomie.
Ce mănânc. Am tendinţa de a mânca doar mâncăruri scumpe, rafinate? Sunt un mâncător mofturos? Mănânc doar anumite mâncăruri sau mărci alimentare, sau doresc întotdeauna ca mâncărurile mele să fie preparate într-un anumit fel? Când mi se serveşte o mâncare ce nu intră în preferinţele mele („Nu este organică!”, „Este o mâncare ciudată pe care nu am gustat-o niciodată!”, „O, nu, prea multe legume!”), încerc să o mănânc cu dragă inimă şi să îmi exprim mulţumirea faţă de cei care au preparat-o, sau mă plâng de mâncarea care se serveşte la cantină sau acasă la masă? Chiar dacă nu spun nimic cu voce tare, mă plâng în sinea mea că nu este mâncarea care îmi place? Dacă răspunsul este „da” la oricare dintre aceste întrebări, acesta este probabil un semn al faptului că şi eu sunt prea ataşat de anumite tipuri de mâncare şi că viciul lăcomiei îmi stăpâneşte sufletul.
Desigur, unii oameni au nevoi dietetice speciale. Cineva cu probleme cu inima, de exemplu, trebuie să evite mâncărurile cu colesterol ridicat. Şi persoanele cu alergie anafilactică la alune trebuie uneori să îşi înştiinţeze gazdele despre aceasta. Dar când vine vorba de gusturile mele personale, sunt dispus să renunţ la mine în anumite ocazii pentru a-i lăsa pe alţii să ia ceea ce preferă sau pentru ca să le arăt respect celor care mă servesc? Să ne gândim la cum se simt alte persoane când percep atitudinea noastră mofturoasă. Când soţia noastră, părinţii noştri sau o gazdă pregătesc o masă pentru noi, dacă simt gusturile noastre „sofisticate”, se pot simţi jenaţi. Pot simţi stresul de a încerca să se adapteze la mofturile noastre. Capriciile noastre ar putea chiar să îi facă să se simtă prost pentru că ei nu au aceleaşi „standarde înalte” în privinţa mâncării ca şi noi.
Cum mănânc. Mănânc prea repede? Dintr-o perspectivă catolică, o masă este mai mult decât o ocazie de a ne astâmpăra foamea şi a ne hrăni trupurile. O masă este un timp de împărtăşire cu alţii şi de a purta conversaţii. Însă atunci când oamenii mănâncă prea repede, ei sunt atât de concentraţi pe a-şi umple stomacurile încât nu mai sunt prea atenţi la alte persoane. Ei nu se gândesc la nevoile celorlalţi aflaţi la masă. În loc să anticipeze cu bunăvoinţă faptul că ceilalţi ar putea dori mai mult vin, mai multă apă sau pâine, omul lacom este mult mai preocupat de a-şi pune în propria farfurie ceea ce doreşte. Şi unuia care este atât de concentrat să îşi umple gura îi este dificil să poarte conversaţii cu cei alături de care stă la masă. Cina pentru o astfel de persoană devine mai mult un timp pentru satisfacerea propriului apetit decât un cadru pentru comuniunea cu ceilalţi. În loc să trăiască un moment de împărtăşire în jurul mesei, aşa cum trebuie să facă fiinţele umane, unii oameni mănâncă asemenea animalelor, care doar întâmplător mănâncă din aceeaşi troacă, uitându-se doar la mâncare, umplându-şi gurile, şi fără a se privi vreodată în ochi unele cu altele.
În plus, când o persoană mănâncă prea repede, nici nu se bucură atât de mult de mâncarea în sine. Dumnezeu a pus plăcere în mâncarea bună; trebuie să ne mâncăm încet mâncarea pentru a ne putea cu adevărat bucura de ea! Persoana care mănâncă întotdeauna pe fugă nu este capabilă să se delecteze cu plăcerea unei mâncări bune.
Când mănânc. Îmi trebuie întotdeauna să mănânc atunci când simt senzaţia de foame? În familia noastră, copilaşii noştri au trecut fiecare printr-o perioadă dificilă în care trebuiau să înveţe să îşi exprime în mod adecvat dorinţa de a mânca sau a bea ceva. În acele luni de tranziţie, de îndată ce simţeau cea mai mică senzaţie de foame sau sete, obişnuiau să strige cu o voce suferindă de parcă se aflau în mijlocul unei crize majore: „Mi-e atât de foame!” sau „Suuuc! Suuuc!” Şi, desigur, se aşteptau ca foamea sau setea lor să fie satisfăcute imediat.
În mod similar, când pofta noastră de mâncare nu este ţinută sub control, ea devine asemenea unui copilaş înlăuntrul nostru care strigă: „Vreau ciocolată!” sau „Am nevoie imediată de o cafea!” sau „Îmi trebuie acum cartofi prăjiţi de la McDonald’s, chiar acum!” Şi asemenea unui puşti nedisciplinat, lăsăm apetitul nostru să ne controleze. Am putea să o ţinem tot dintr-o gustare în alta de-a lungul întregii zile, pentru că orice senzaţie de foame ar fi prea dureroasă. Sau am putea să începem să mâncăm înainte să se aşeze ceilalţi la masă. Sau ne-am trezi că tot luăm pauze spontane de 10 minute de la muncă, sau că dăm bani pe lucruri pe care nu le aveam în plan – toate acestea pentru a ne potoli acea voce continuă, imperativă a poftei noastre de mâncare.
Postul
A posti este un lucru necesar pentru a ne elibera voinţa de sclavia apetitului nostru. Aquino spunea că postul ţine în frâu poftele trupeşti. Abţinându-ne cu o anumită frecvenţă regulată de la mâncare şi băutură, îi dăm voinţei noastre ocazia de a practica spunerea lui „nu” în faţa foamei şi setei noastre. Ca rezultat, voinţa noastră devine mai puternică şi este mai greu să fim controlaţi de apetitul nostru sau să devenim frustraţi atunci el nu este satisfăcut imediat. Când refuzăm să cedăm în faţa poftei noastre de mâncare pentru lucruri mici precum ciocolata pe durata Postului Mare, sau carnea în zilele de vineri, dobândim un mai mare auto-control. Acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica stabileşte anumite perioade precum Postul Mare şi vinerile ca zile speciale de penitenţă: pentru ca să avem ocazii regulate de a practica auto-controlul şi a creşte astfel în cumpătare.
Beţia şi abstinenţa de la alcool
În final, o notă despre beţie şi abstinenţa de la alcool. A bea alcool nu este în sine un lucru imoral, dar beţia este. Într-adevăr, beţia – a bea până la punctul în care uzul raţiunii noastre este întunecat şi ne pierdem controlul – este un păcat de moarte, potrivit lui Toma de Aquino. Sf. Paul enumeră beţia între păcatele care ne ţin departe de împărăţia lui Dumnezeu (1Corinteni 6,10; Galateni 5,21).
Aquino explică faptul că atunci când un om este conştient de faptul că a băut prea mult dar doreşte să se îmbete în loc să se oprească din băut, beţia lui este un păcat de moarte, deoarece „cu ştiinţă şi cu voinţă se lipseşte pe sine de uzul raţiunii cu ajutorul căreia poate să facă acte de virtute şi să evite păcatul, şi astfel păcătuieşte grav expunându-se riscului de a cădea în păcat” (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica II-II, Q. 150, Art. 2). După cum a spus odată în clasă un fost student: „Este deja destul de greu să încerci să fii un bun creştin atunci când eşti treaz!” Într-adevăr, trăirea virtuţilor este dificilă chiar şi atunci când ne este intact uzul raţiunii. A ne pune de bunăvoie într-o situaţie care împiedică uzul raţiunii noastre, aşa cum se întâmplă atunci când ne îmbătăm, compromite şi mai mult capacitatea noastră de a face binele şi a ne împotrivi păcatului.
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg){kind=link}