Îți mulțumesc, o, Doamne,
că seara a sosit
și toată ziua-n pace
cu bine m-ai păzit.
Îți mulțumesc de grija
ce-mi poartă cei iubiți,
de toată bucuria
ce zilnic mi-o trimiți.
Te rog să-mi ierți, Isuse,
tot ce Te-am întristat
și-ajută-mi mai departe
să cresc tot mai curat.
Să scoți din al meu suflet
tot ce mai este rău,
să-Ți fiu pe totdeauna
un bun copil al Tău.
Trimite-mi îngerașii
să-mi fie păzitori,
să-mi fie somnul dulce
Isuse, până-n zori!...
După sfîrşitul pătimirii Sfîntului Simeon, episcopul Persiei, a luat scaunul său Sfîntul Sadoc, în cetăţile Persiei, care se numeau Salic şi Ctisefon. Într-una din zile, Sfîntul Sadoc a văzut un vis înfricoşător şi, sculîndu-se, a chemat clerul său, adică preoţii şi diaconii, căci se ascundeau toţi de frica împărătească şi a început a le spune: "Am văzut în această noapte în vis o scară, al cărei vîrf ajungea la cer şi pe dînsa stătea Sfîntul episcop Simeon în mare slavă şi a strigat cu mare glas către mine, care stăteam pe pămînt: "Suie-te la mine, Sadoc, suie-te şi nu te teme, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum". Aceasta am văzut şi am auzit şi cred că voi fi prins şi chinuit pentru Hristos; iar ceea ce zicea, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum, înseamnă că el a pătimit în anul trecut, iar eu în acest an voi fi muncit şi ucis.
Atunci a început a învăţa clerul său: "Fraţii mei cei iubiţi şi părinţilor, să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul şi pe Domnul nostru Iisus Hristos cu tot gîndul şi, îmbrăcîndu-ne în zaua credinţei, nu ne vom teme de nici un rău. Pentru că, de va veni asupra noastră moarte şi junghiere, să nu ne spăimîntăm, ci fiecare din noi să stea ca un bun ostaş al lui Hristos; căci de vom muri, vom muri desăvîrşit, iar de vom trăi, vom trăi ca cei drepţi, însă să murim pentru Mîntuitorul nostru. Iar de este sabia pricinuitoare vieţii veşnice, apoi să nu ne temem de sabie, ca să primim viaţa veşnică; pînă ce este ziuă. Să ne nevoim la lucru ca să ne îmbogăţim cu nestricăcioasele bunătăţi şi să cîştigăm cinstea şi slava cea nesfîrşită în cereasca împărăţie şi să lăsăm celui de pe urmă neam creştinesc numele nostru slăvit. Fraţilor, să ne rugăm Dumnezeului nostru, ca degrab să aducă la împlinire vedenia mea; pentru că cel ce este duhovnicesc, acela cu bucurie, cu dorire şi cu dragoste mare aşteaptă muceniceasca moarte pentru Hristos şi nu se teme, fiind gata. Iar pentru cel trupesc ceasul morţii este înfricoşat şi plin de spaimă. Oamenii care sînt îmbunătăţiţi caută singuri cu sîrguinţă şi cu mărime de suflet o moarte ca aceasta, ca printr-însa să moştenească viaţa veşnică; iar cei ce sînt leneşi şi neîngrijiţi, aceia, văzînd moartea, se ascund. Cei ce iubesc pe Dumnezeu, vin la Dumnezeu; iar cei ce iubesc lumea, în lume petrec. Deci, aceia se dezleagă din trup cu bucurie şi veselie, iar aceştia rămîn în viaţa aceasta, pentru primejdii şi pentru suspinuri".
În anul al doilea al prigonirii, a venit împăratul Persiei, Savorie, în cetăţile Salic şi Ctisefon, cele ce s-au supus mai înainte, şi a fost clevetit la dînsul Sfîntul episcop Sadoc, al cărui nume se tîlcuieşte "prieten împărătesc"; căci cu adevărat iubea pe cerescul împărat Hristos din tot sufletul şi din toată tăria sa, fiind înfrînat desăvîrşit, plin de credinţă şi de dreptate şi următor Sfîntului Simeon, al cărui scaun arhieresc îl moştenise. Deci, trimiţînd împăratul Savorie ostaşii, a prins pe episcop cu clerul său şi cu alţi mulţi creştini şi monahi, 128 la număr, şi pe toţi legîndu-i împreună cu lanţuri de fier, i-au închis în temniţă într-un loc întunecos şi înfricoşător; acolo au pătimit mare necaz şi torturi cinci luni, pentru că păgînii slujitori ai împăratului celui fără de Dumnezeu, legînd pe fiecare mucenic peste tot trupul cu frînghii subţiri, îl strîngeau cu lemne, încît le trosneau oasele şi le crăpa pielea şi sfinţii răbdau durere mare. Iar cei ce îi chinuiau cu nemilostivire le ziceau: "Închinaţi-vă soarelui şi focului, faceţi voia împăratului şi veţi fi vii".
Sfîntul Sadoc le răspundea: "Noi, creştinii, ne închinăm lui Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pămîntului. Aceluia slujim din tot sufletul şi cu toată puterea noastră, iar soarelui celui făcut de dînsul nu ne închinăm, nici nu cinstim focul, pentru că Dumnezeu, zidind acelea, le-a dat spre slujba oamenilor. Deci, nu vom asculta porunca împărătească şi nu ne vom depărta de Dumnezeul nostru, nici nu ne temem de moarte, care ne trece pe noi din viaţa aceasta vremelnică şi deşartă, la viaţa veşnică; deci nu zăboviţi a ne ucide, nici nu cruţaţi sîngele nostru, care se varsă înaintea ochilor noştri".
După aceasta, împăratul a zis iarăşi: "De nu ascultaţi porunca mea şi de nu faceţi voia mea, va veni asupra voastră răul ceas al pierzării voastre". Iar sfinţii au răspuns într-un glas: "Nu vom pieri întru Dumnezeul nostru, nici vom muri întru Hristosul Lui, pentru că ne înviază întru fericita şi veşnica viaţă şi ne dă ca moştenire şi odihnă împărăţia cea fără de moarte. Sîntem gata să murim cu osîrdie pentru Dumnezeul nostru; pentru că nu ne vom închina soarelui şi focului, nici nu vom asculta poruncile împărăteşti cele păgîneşti şi pline de moarte şi pierzanie".
Împăratul, văzînd statornicia lor cea tare în credinţă, a dat asupra lor hotărîre de moarte, ca toţi să fie tăiaţi cu sabia. Iar sfinţii, auzind osîndirea cea de sabie asupra lor, toţi cu bucurie s-au pregătit de moarte mai înainte şi-i duseră afară din cetate. Ei, mergînd, cîntau cu bucurie: "Judecă nouă, Dumnezeule, şi alege judecata noastră şi de la neamul cel necuvios şi de la oamenii nedrepţi şi înşelători şi băutori de sînge izbăveşte-ne pe noi, că Tu eşti, Dumnezeule, nădejdea noastră".
Sosind la locul de tăiere, cu un suflet deschizîndu-şi gurile, au zis: "Bine eşti cuvîntat, Dumnezeule, că ne-ai învrednicit acestui dar şi n-ai trecut cu vederea rugăciunile noastre, ci ne-ai dat această preascumpă cunună a muceniciei. Căci ştii, Doamne, cît am dorit-o şi căutat-o şi binecuvîntat este Dumnezeul nostru Unul născut, Fiul harului Tău, Cel ce ne-a mîntuit pe noi şi ne-a chemat la viaţa cea veşnică. Deci, să nu ne laşi, Doamne, să ne primejduim în lumea aceasta, ci întăreşte-ne înaintea Ta şi ne spală prin sîngiuirile noastre de păcate; căci Tu Însuţi eşti Dumnezeu prea mărit şi unul este Fiul Tău şi Preasfîntul Tău Duh, în veci. Amin".
Astfel rugîndu-se sfinţii, i-au tăiat necredincioşii şi nu înceta doxologia lui Dumnezeu în gurile lor, pînă ce şi cel de pe urmă a fost tăiat. Iar pe cinstitul şi slăvitul răbdător de chinuri episcopul Sadoc, l-au dus legat în altă cetate ce se numea Vitlapat şi acolo îi tăiară cinstitul şi sfîntul său cap. Deci s-au sfîrşit toţi sfinţii şi slăviţii mucenici în pace, lăudînd şi mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Troparul Sfântului Ierarh Leon, Episcopul Romei
Glasul al 8-lea
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Leon, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Cântarea 1
glasul al 8-lea
Irmosul
Să cântăm Domnului, Celui Ce a povăţuit pe poporul Său prin Marea Roşie, cântare de biruinţă, că S-a preaslăvit.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Sfinţindu-te cu ungerea preoţiei, preafericite, ai împodobit-o pe dânsa cu chipurile virtuţilor, prealăudate.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ca pe un strugure copt storcându-ţi cugetul, înaintea tuturor ai pus paharul de veselie al înţelepciunii tale, părinte.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Făcutu-te-ai moştenitor al scaunului Apostolului Petru, având acelaşi gând cu el şi aceeaşi râvnă a credinţei, înţelepţitule de Dumnezeu.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu strălucirea dogmelor tale, ai risipit norul cel întunecos al eresurilor, ierarhe al Domnului, de Dumnezeu insuflate.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fiind osândit cel întâi zidit pentru călcarea Poruncii, l-ai slobozit, Maica lui Dumnezeu, Preacurată, născând pe Mântuitorul.
Cântarea a 3-a
Irmosul
Doamne, Cel Ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea Ta; că Tu eşti Marginea doririlor şi credincioşilor Întărire, Unule Iubitorule de oameni.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Stâlp al Ortodoxiei, cu osârdie aducând, l-ai ridicat Bisericii lui Hristos, Preaînţeleptule Leon; pe acela Biserica avându-l, risipeşte cetele şi adunările cele fără de Dumnezeu ale ereticilor.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Plin fiind de ceresc şi Dumnezeiesc har, părinte, stai în ajutorul dogmelor Bisericii, luptând împotriva tuturor bârfelilor ereticilor celor fără de Dumnezeu, Preamărite Leon, preafericite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Luminat fiind, cuvioase, de Lumina Cea Preastrălucitoare, ai arătat Întruparea Cuvântului cea de negrăit şi Dumnezeiască, spunând că îndoită este firea şi îndoită este lucrarea lui Dumnezeu, Celui Ce S-a Întrupat.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Înfrumuseţatu-te-ai ca o Mireasă cu frumuseţile fecioriei, Ceea ce eşti Plină de daruri, Fecioară, Maică Nenuntită; că mai mult decât toată zidirea te-ai umplut de daruri, ca Una ce ai născut pe Cuvântul, Pricinuitorul tuturor.
Irmosul
Doamne, Cel Ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea Ta; că Tu eşti Marginea doririlor şi credincioşilor Întărire, Unule Iubitorule de oameni.
Cântarea 4-a
Irmosul
Cuvinte din Munte Umbros, din Una Născătoare de Dumnezeu, cu Dumnezeiască vedere, proorocul mai înainte a cunoscut că Te vei Întrupa. Şi cutremurându-se slăvea Puterea Ta.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Leu cu adevărat te-ai arătat, preafericite, alungând departe vulpile cele tulburătoare şi cu răcnetul cel împărătesc înspăimântând cugetele celor fărădelege.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu năvălirile dogmelor tale ai acoperit urmele eresurilor cele urâtoare de Dumnezeu, descoperind adevărul cel ascuns, învăţătorule de cele Tainice, preacinstite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Zori dinspre apus ai răsărit, de trei ori fericite, trimiţând ca nişte raze Bisericii cartea dogmelor dreptei credinţe, de Dumnezeu cugetătorule şi luminând sufletele noastre.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Omoară pornirile patimilor mele, Fecioară, conteneşte Preabună, tulburarea greşealelor, pierzând viforul păcatului cu liniştea ta, Născătoare de Dumnezeu.
Cântarea a 5-a
Irmosul
Pentru ce m-ai lepădat de la faţa Ta, Cel Ce eşti Lumină Neapusă şi m-a acoperit întunericul cel străin pe mine, ticălosul? Ci, Te rog întoarce-mă şi la Lumina Poruncilor Tale îndreptează căile mele.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Propovăduitor al îndoitei lucrări a Mântuitorului Hristos te-ai făcut, fericite; căci ai zis că fiecare din firile pe care le are lucrează prin împărtăşirea cu cealaltă, cu care este împreună, înţelepţitule de Dumnezeu, ierarhe.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cunoscut-ai pe Cuvântul că este întocmai de o Putere cu Tatăl şi ai crezut, de trei ori fericite, că S-a Întrupat; şi ai propovăduit că amândouă însuşirile lucrează după potriva Trupului şi a Dumnezeirii, fără amestecare şi fără schimbare.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Taina cea mai înainte de toţi vecii, cunoscută numai de Dumnezeu, că Cel Ce stăpâneşte toate zidirile Se va face Om şi Se va Întrupa fără de schimbare, din tine, Fecioară, s-a văzut luând sfârşit.
Cântarea a 6-a
Irmosul
Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele; că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad; şi ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Urmaşul de acum al Cinstitului Petru s-a îmbogăţit şi cu întâistătătoria aceluia; că dobândind râvnă fierbinte a alcătuit din îndemn Dumnezeiesc o carte, în care a zădărnicit frământătura şi amestecarea eresurilor celor tulburătoare.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Un Singur Fiu, pe Hristos şi Domnul, Cel Născut mai înainte de veci din Tatăl şi pentru noi din Fecioară Născut, Care S-a arătat de o fire cu noi, L-ai propovăduit mai presus de fire, slujitorule al celor de negrăit, de Dumnezeu insuflate.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Ţie Preacurată, noi credincioşii, mărturisindu-te Mijlocitoarea mântuirii noastre, îţi strigăm: Bucură-te Preacinstită; Bucură-te Fecioară Mireasă; Bucură-te Muntele lui Dumnezeu cel Umbros, că tu ai izvorât lumii Bucuria cea cu adevărat Nesfârşită.
Irmosul
Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele; că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad; şi ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.
CONDAC
Glasul al 3-lea
Podobie: Fecioara astăzi...
Pe scaunul arhieriei şezând, mărite, gurile leilor celor cuvântători astupându-le cu dogme de Dumnezeu insuflate, lumina cunoaşterii de Dumnezeu a Preacinstitei Treimi ai luminat-o turmei tale. Pentru aceasta ai fost preamărit ca un Dumnezeiesc preot al harului lui Dumnezeu.
Cântarea a 7-a
Irmosul
Tinerii iudei au călcat în cuptor văpaia cu îndrăzneală şi focul în rouă l-au schimbat, strigând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule în veci.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Genelor tale nu ai dat somn, până ce nu ai smuls din rădăcină rătăcirea lui Eutihie cel fără de minte, strigând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule în veci.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Un singur Ipostas în două Firi, mărturisind pe Hristos, cu două lucrări şi cu două voiri, acum cânţi: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule în veci.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Acum scap la tine, Maica lui Dumnezeu, fiind strâns legat cu lanţurile greşealelor mele. Pentru milostivirea milei izbăveşte-mă pe mine, cel ce-ţi strig: Binecuvântat este Rodul pântecelui tău, Preacurată.
Cântarea a 8-a
Irmos
De şapte ori a ars cuptorul nebuneşte chinuitorul haldeilor pentru cinstitorii de Dumnezeu. Dar văzându-i pe aceştia mântuiţi de o Putere mai mare, Făcătorului şi Mântuitorului striga: tineri bine cuvântaţi-L, preoţi lăudaţi-L, popoare preaînălţaţi-L întru toţi vecii.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ca un soare cu totul strălucitor de la apus ai răsărit, lucru cu adevărat minunat, grăitorule de Dumnezeu, nimicind în chip vădit amestecul şi împreunarea lui Eutihie şi ai sfărâmat împărţirea lui Nestorie, învăţând să cinstim un Hristos în două Firi, Neîmpărţit, Neschimbat şi Neamestecat.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Îndemnat fiind de Dumnezeu, ai însemnat învăţăturile dreptei credinţe ca pe nişte lespezi scrise de Dumnezeu, tâlcuindu-le Dumnezeiescului popor şi adunării cinstiţilor învăţători ca un al doilea Moise, strigând: preoţi lăudaţi, tineri bine cuvântaţi, popoare preaînălţaţi pe Hristos în veci.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Întrupat ai cunoscut, Preacuvioase, Sfinte Ierarhe Leon, pe Cel Ce mai înainte era fără de trup, pe Cuvântul Tatălui, Cel Unul-Născut şi împreună fără de început şi ai învăţat că Cel mai presus de vreme a venit sub vreme, mărginit fiind cu trupul, dar ca Ziditor necunoscând mărginire, strigând: preoţi bine cuvântaţi, popoare preaînălţaţi pe Hristos în veci.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cu îmbrăcămintea Trupului S-a îmbrăcat din sângele tău, Preacurată, Dumnezeu, Cel Ce a luminat cerul cu soarele şi luna, frumuseţile luminătorilor, arătându-te pe tine un alt Cer Însufleţit; pe Care tinerii îl bine cuvintează, preoţii îl laudă, popoarele îl preaînalţă întru toţi vecii.
Irmosul
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
De şapte ori a ars cuptorul nebuneşte chinuitorul haldeilor pentru cinstitorii de Dumnezeu. Dar văzându-i pe aceştia mântuiţi de o Putere mai mare, Făcătorului şi Mântuitorului striga: tineri bine cuvântaţi-L, preoţi lăudaţi-L, popoare preaînălţaţi-L întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a
Irmosul
Înfricoşatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au minunat: că Dumnezeu S-a arătat oamenilor Trupeşte; şi pântecele tău s-a făcut mai Desfătat decât cerurile. Pentru aceea pe tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, credincioşii te mărim.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Străluceşti acum, povăţuitorule în Taine al lui Hristos, împodobit fiind cu cununa dreptei credinţe şi ca un preot credincios eşti cu adevărat îmbrăcat în dreptate, dănţuind în Raiul Desfătării, Dumnezeiescule păstor; roagă neîncetat pe Stăpânul pentru turma ta.
Stih: Sfinte Părinte Leon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Unde se găsesc întâistătătoriile şi scaunele şi cetele patriarhilor, acolo te-ai sălăşluit acum după vrednicie, Sfinte Părinte Leon, Preafericite; ca un adevărat patriarh, fiind luminat de credinţă şi de har. Pentru aceasta toţi pururea te fericim.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Depărtându-te de viforul vieţii, te-ai apropiat de Hristos, Preaalesule Leon, odihnindu-te în locul cu verdeaţă, acolo unde sunt Râul Desfătării şi Lumina Cea Neînserată şi Veselia Cea Nespusă şi Bucuria Cea Veşnică.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Viaţă Adevărată culeg, nefiind păgubit de pomul cunoştinţei. Că tu, Preacurată, ai odrăslit pe Hristos, Pomul vieţii, Care a făcut cunoscut tuturor intrările vieţii. Pentru aceasta pe tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, credincioşii te mărim.
Irmosul
Înfricoşatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au minunat: că Dumnezeu S-a arătat oamenilor Trupeşte; şi pântecele tău s-a făcut mai Desfătat decât cerurile. Pentru aceea pe tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, credincioşii te mărim.
SEDELNA
Glasul al 3-lea
Podobie: Pentru mărturisirea...
Luminat fiind de Strălucirile Dumnezeieştilor dogme, ai făcut să strălucească Lumina Ortodoxiei şi ai micşorat întunericul eresurilor, fericite; şi mutându-te din viaţă, te-ai sălăşluit în Lumina Cea Neînserată, Cuvioase Leon; roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Glasul al 3-lea
Podobie: Pentru mărturisirea...
Dumnezeiesc Cort te-ai făcut Cuvântului, Singură Preacurată Fecioară Maică, cu curăţia fiind mai presus de îngeri. Pe mine care mai mult decât toţi am ajuns ţărână, fiind întinat de greşelile trupului, curăţeşte-mă cu rugăciunile tale, prin Apele cele Dumnezeieşti, dându-mi, Preacurată, mare milă.
SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Glasul al 3-lea
Podobie: Pentru mărturisirea...
Mieluşeaua Cuvântului cea Neprihănită, Maica lui Dumnezeu cea Nestricată, văzând pe Cruce spânzurat pe Cel Răsărit dintr-Însa fără de durere, tânguindu-se precum se cuvine unei maici, striga: vai mie, Fiul Meu! Pentru ce pătimeşti, vrând a mântui pe om de patimile necinstei?
Acest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci, rîvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor şi minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinţi de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covîrşitoarea lui faptă bună, pentru vieţuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci şi mai înainte săvîrşea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, avînd grija lucrurilor bisericeşti şi ocîrmuirea, ca un econom credincios şi înţelept slujind tuturor celor împreună robi şi împărţind măsuri din grîul stăpînesc.
Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulţimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voinţă şi au ales toţi pe Leon. Care, după numire, avea şi vitejie de suflet şi dădea război cu bărbăţie împotriva lupilor celor gîndiţi, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni şi cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici şi de diavoli, mustrînd în fiecare zi şi răsturnînd reaua slăvire a deşartei glăsuiri şi vădind basmele păgînilor, ca un prea înţelept, iar către credincioşi era foarte milostiv şi îndurat, dînd multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.
Sfîntul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtînd de grija sufletelor şi de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor şi al celor strîmtoraţi sprijinitor preasîrguitor. Şi, pe scurt, pe toţi lipsiţii şi scăpătaţii îi primea şi îi ajuta cu dare bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mîntuiască pe cît ar fi cu putinţă. Şi avea rîvnă multă la dumnezeiasca credinţă ca un alt Ilie. După aceea, se nevoia să şteargă păgînismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca nişte necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăţa, ci şi cu lucruri şi cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea şi neputinţa deşerţilor zei şi puterea cea covîrşitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulţi oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu şi nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînţeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpînul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; şi îndată, o! minune, a căzut la pămînt şi s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de faţă, văzînd o înfricoşată minune ca aceasta, s-au spăimîntat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinţilor 40 de mucenici şi nu numai această biserică, ci şi o alta prea frumoasă şi vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Muceniţe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele şi sfintele moaşte ale acestui minunat Leon; şi iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curăţitor şi al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvîrşit de trei ori fericitul în viaţă, ba şi mai multe a săvîrşit după moarte şi săvîrşeşte în fiecare zi pînă astăzi; şi tămăduieşte toată neputinţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Pe toate nu le scriem una cîte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvîrşit-o încă trăind, pentru care veţi înţelege cîtă îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.
Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mîndru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.
Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicînd astfel: "Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stîlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi pînă nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale". Atunci, urîtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurîndu-se şi aruncînd în văzduh hîrtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: "Ce-ţi trebuie de la mine?" Iar el a răspuns: "Voiesc să-mi faci tot ce doresc". Iar el a răspuns: "Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!"
Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rînduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lîngă dînsul şi să i se supună totdeauna ca să săvîrşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurîndu-se, necunoscînd ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcîndu-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunînd în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgînul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încît pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblînd, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.
Aflîndu-se într-o zi în tîrgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă rîu prin mijlocul tîrgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cît puteau, iar oamenii rîdeau. Şi nu numai aceasta, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai aceasta săvîrşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întîlnească cu cei îndrăgostiţi de dînsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pîrît la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducîndu-se în casa lui şi în tot locul, dar căutîndu-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpînitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.
Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducîndu-se Iraclid, cînd a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urat, zicînd: "Eu sînt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osîndit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat". Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: "Nu vă îngrijiţi de lucruri care sînt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ". Iar ei, auzind acestea, s-au spăimîntat, ştiind că au făcut 30 de zile pînă au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dînşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălîndu-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimîntat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.
Deci, mergînd în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întîmplate, care s-a minunat de covîrşitoarea păgînătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dînsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecît, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrînd în pahar s-a făcut nevăzut, zicînd: "Rămîi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi". Spăimîntîndu-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osîndit. Şi mergînd, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrînd ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnînd marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mîini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pămînt cu toată sinodia lor şi se minunau.
Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecînd pe lîngă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzînd pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicînd: "Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit". Însă Eleodor s-a mîniat şi a zis către dînsa: "Eu te voi face în toată cetatea de rîs". Deci cu cuvîntul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavînd foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încît nu se mai aflau bucate de mîncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mîna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicînd: "Fii sănătos, împărate, şi te mîntuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte". Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.
Într-una din zile făcîndu-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dînsul: "Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun". Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecînd Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimîntat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţîndu-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luînd-o, l-au eliberat, zicînd către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrînd ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfîrşit rău a avut el, precum i se cădea.
De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l ruga să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sînt bîrfeli sfătuirile şi poruncile sfîntului. Adăugînd fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfînta biserică, ca să ia în rîs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, cînd era un praznic mare şi sfîntul slujea Sfînta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rînduială şi zicea bîrfeli şi hule spre rîs, încît se fălea că va face pe sfînt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.
Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşînd pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfîntul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicînd: "Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora". Acestea zicînd, l-a tras pînă la locul celor osîndiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, pînă cînd a ars Eleodor desăvîrşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osîndă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.
Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzînd-o, cei de faţă s-au spăimîntat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătînd în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfînt scrisori, prin care îl ruga să vină la dînsul să-l vadă şi să-l binecuvînteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzîndu-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfîntului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvîrşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămîie în haina sa şi i-a tămîiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzînd o minune ca aceasta, s-au spăimîntat toţi şi cînd el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.
De viaţa acestui sfînt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoşat de puterea şi stăpînirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimîntat de covîrşitoarea smerenie şi sfinţenie, şi pentru vrednicia facerii de minuni încuviinţate Sfîntului Leon; iar ereticii s-au spăimîntat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuţit de înţelepciunea lui şi desăvîrşit s-au ruşinat. Ochii cei orbiţi s-au luminat, mîinile şi picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea şi boala trupului şi toate mădularele cele bolnave şi pătimaşe s-au tămăduit prin punerea mîinilor sale şi prin rugăciunile lui. Aceste şi alte minuni şi mai slăvite a săvîrşit Sfîntul Leon, nu numai cît a trăit întocmai ca un înger, dar şi după ducerea şi sfînta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, şi mai minunate pînă în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormîntul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvîrşit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.
O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgîndu-i sînge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobîndit nici un folos. Mai pe urmă, luminîndu-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată şi ajungînd la poarta cetăţii, care se numeşte Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo şi căzînd la sfintele lui moaşte cu lacrimi şi cu credinţă, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credinţa ei, îndată a urmat şi împlinirea dorinţei, că i-a încetat curgerea sîngelui în chip minunat; şi dobîndindu-şi tămăduire, s-a întors la casa ei bucurîndu-se, şi a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.
Sfîntul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dîndu-şi fericitul şi fără de prihană sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, iar cinstitul şi sfîntul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei muceniţe şi fecioare Lucia, pe care însuşi a zidit-o. Iar Domnul, Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit şi după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormîntul său, care tămăduieşte toată boala celor ce vin la dînsul cu evlavie şi cu credinţă.
Dar, o! Leone, iubitorule şi moştenitorule al celor cereşti, care te-ai arătat leu cu adevărat şi ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpînitor al patimilor şi al vrăjmaşilor tirani, lucrătorule, care ai spăimîntat ceata ereticilor ca pe nişte vulpi viclene şi cu rîvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioşilor l-ai adunat şi l-ai întărit cu dogme tari şi învăţături preaînţelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru şi în cuvînt şi ai strălucit în amîndouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele şi minunile cele mai mari ai covîrşit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut şi cu cei dintîi şi mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc şi robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor şi rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primeşte cu dragoste şi milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ţi se aduc cu multă dorinţă din minte şi din limbă neiscusită; dăruieşte credincioşilor pace, linişte, sănătate şi veşnică mîntuire a sufletelor şi tuturor celor ce săvîrşesc sfinţită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sînt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoşire de boli şi dobîndire a tuturor bunătăţilor; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăţiei cereşti şi fericirii celei veşnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
În această lună, ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru, Leon, episcopul Cataniei, făcătorul de minuni.
Acest sfânt se trăgea din Ravena, fiind fiu de părinţi de neam ales şi binecredincioşi. Din pricina curăţiei vieţii lui, a nevoinţei şi grijii faţă de cugetul său, trecând după lege prin toate sfinţitele trepte, prin dumnezeiască alegere, a fost făcut întâistătător al mitropoliei Cataniei, care se afla în insula Siciliei. Leon, potrivit cu numele lui, ca un leu plin de îndrăznire şi strălucind ca un luminător, a luminat pe toţi, având grijă de suflete, ajutorând văduvele şi îngrijindu-se de toţi. A ridicat o biserică mare, în cinstea bunei biruitoare muceniţe Lucia şi a ars pe Iliodor cel ce făcea cu farmecele semne şi minuni. Acest Iliodor, făcându-se cunoscut în mijlocul poporului ca făcător de minuni şi de năluciri, a cutezat să săvârşească şi asupra Bisericii lui Dumnezeu, meşteşugirile lui cele rele. Atunci fericitul, prinzându-l cu nevoinţă în mâinile lui şi legându-l cu sfântul epitrahil, a poruncit să fie aprins în mijlocul cetăţii foc mare, şi mărturisind toate farmecele lui, a intrat cu el, ţinându-l legat de grumaz, în mijlocul focului; şi n-a ieşit sfântul din foc până nu a făcut pe acel ticălos cenuşă şi spuză. Faptul acesta a făcut pe toţi să se mire, nu numai pentru că sfântul a rămas nevătămat, ci şi pentru că focul nu s-a atins nici de veşmintele sale. Deci, mergând vestea pretutindeni în lume de această minune şi ajungând şi la urechile împăraţilor Leon şi Constantin, aceştia au trimis de a adus pe sfânt, şi i-au cerut să se roage pentru dânşii. Acest cuvios părinte a fost mare întru minuni, nu numai în timpul vieţii, ci şi după săvârşirea din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Sadoc episcopul şi a sfinţilor ce s-au săvârşit împreună cu dânsul, o sută douăzeci şi opt la număr.
Sf. Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei şi cei 128 de martiri au suferit împreună cu dânsul în Persia, sub împăratul Savoriu al II-lea. Sf. Sadoc era succesorul mucenicului Simeon (prăznuit în 17 aprilie). Odată, Sadoc a avut un vis în care Sf. Simeon îi povestea despre cum a pătimit el însuşi moartea ca martir. Înfăţişat în mare slavă la capătul unei scări care ducea în rai, Sf. Simeon i-a spus: "Ridică-te până la mine, Sadoc, nu-ţi fie teamă. Ieri m-am ridicat eu, astăzi te vei ridica tu."
La puţin timp, împăratul Savoriu a reînceput persecuţia împotriva creştinilor, dând ordin ca Sf. Sadoc împreună cu clerul şi enoriaşii săi să fie prinşi şi arestaţi. În total, 128 de oameni au fost arestaţi, dintre care şi nouă fecioare. Aceştia au fost torturaţi în închisoare timp de 5 luni, cerându-li-se lepădarea de Hristos şi închinarea la zeul soarelui şi al focului. Curajoşii martiri au răspuns: "Noi suntem creştini şi ne închinam la un singur Dumnezeu". Toţi au fost condamnaţi la tăierea capului cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Visarion.
Acest cuvios părinte al nostru Visarion s-a născut trupeşte în Egipt. După ce s-a făcut mai mare şi a fost învăţat Sfintele Scripturi, a strălucit întru inima lui lumina cea sfântă. Pentru aceasta din fragedă vârstă a iubit pe Dumnezeu foarte, neîntinând în nici un fel sfântul botez pe care-l primise în pruncie. Astfel, suindu-se într-un loc pustiu, se nevoia ca fiind fără de trup; şi defăimând trupul ca ceva stricăcios, a supus tot răul binelui şi a avut ajutor pe Dumnezeu, pe Care îl iubea. Păzind curat chipul lui Dumnezeu, cu toată puterea săvârşea aceleaşi lucruri ca şi proorocii cei mari, cei care au vorbit cu Dumnezeu aievea. Astfel dacă Moise, temelia tuturor proorocilor, prin lemn a prefăcut apele cele amare în ape dulci, închipuind Crucea Domnului, ca să liniştească pe iudeii ce cârteau, acest fericit, mergând odată cu ucenicul său pe cale, neavând apă şi fiind arşi de sete, prin însemnarea Crucii în văzduh, a prefăcut apa mării, din sărată şi cu neputinţă de băut în apă dulce şi rece şi bună de băut; din care şi îndestulându-se împreună cu alţii mulţi, au mulţumit lui Dumnezeu. Şi tot astfel după cum Iosua Navi, oarecând, biruind pe Amalic a oprit soarele din drumul său, până ce a înfrânt pe duşmani, şi acest fericit, aflându-se odată într-un loc oarecare şi spre folosul multora vorbind şi fiind vremea spre seară, cerând de la Dumnezeu, a oprit soarele până ce a săvârşit învăţătura. A coborât apoi apă din cer, ca şi Ilie, de mai multe ori, când unii au cerut de la el aceasta. Proorocul Elisei, oarecând, cu cojocul lui Ilie a trecut Iordanul, fără să se ude; iar fericitul acesta în loc de Iordan a trecut Nilul, folosindu-se în loc de cojoc de semnul crucii. Asemenea şi alte semne făcând cu puterea Crucii, şi până la adânci bătrâneţi slujind lui Dumnezeu, s-a mutat către veşnicele locaşuri.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintelui nostru Agaton, papă al Romei.
Acest cuvios părinte al nostru şi făcător de minuni Agaton era din Italia, fiu de părinţi creştini, cucernici şi bine cinstitori, care, ostenindu-se, l-au învăţat toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată şi folositoare. Căci atât de mult s-a folosit şi s-a umilit, încât, după ce au murit părinţii săi, a adunat toată bogăţia lor şi chemând odată pe săraci le-a împărţit-o pe toată şi s-a dus la o mănăstire, unde s-a făcut monah. Şi îmbrăcându-se în chipul îngeresc, slujea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, făcând rugăciuni pentru lume. Şi se nevoia atât de mult spre fapta bună, iar fapta bună nu se ascunde, a ajuns papă al Romei. Şi bine împodobind această vrednicie, în pace s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Chindiu, episcopul Pisidei.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Plotiu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acest Sfânt se trăgea, cu neamul, din Ravena (Italia), din părinți cu bunăstare și credincioși, și a trăit pe vremea împărăției lui Constantin, nepotul lui Iraclie (641-668). Și era prețuit de toți, pentru curăția vieții sale, pentru nevoința și grija de suflete ce avea, pentru duhovniceasca lui înțelepciune și pentru multe faceri de bine, pe care, fără preget, le împărțea în jurul său. Drept aceea, trecând după lege prin toate sfințitele trepte, cu dumnezeiască alegere, a fost hirotonit episcop al cetății Catania, care este în insula Sicilia, unde se află și vulcanul Etna, din care, până astăzi, se pogoară și curge foc.
Deci, Sfântul Leon, strălucea înaintea tuturor, luminând sufletele date în grija sa, ajutând pe orfani și pe văduve și îngrijind de toți cei săraci și nevoiași, încât și de darul facerii de minuni s-a învrednicit. Că numai cu rugăciunea a surpat la pământ un idol. Asemenea, a ridicat o mare și frumoasă biserică în cinstea bunei, biruitoarei Mucenițe Lucia, apărătoarea Siciliei. Apoi, luând îndrăzneală ca un leu - după numele său - a intrat în foc cu vrăjitorul Eliodor, care strica sufletele oamenilor, cu vrăjile lui, legându-l numai cu epitrahilul său, iar focul, arzând de tot pe vrăjitor, pe Sfântul Leon, dimpotrivă, l-a păzit neatins.
Și ajungând vestea despre el până la Constantinopol, împăratul i-a trimis o scrisoare, rugându-l să se ostenească a veni până la dânsul. Și, ducându-se, l-a primit împăratul cu multă cinste, cuprinzându-i picioarele și cerând binecuvântare și rugăciune de la Sfântul. Și s-a întors de acolo, încărcat de multe daruri de la împărat. Și, venind la scaunul său, Sfântul a împărțit săracilor toate cele primite, nepăstrând nimic pentru el.
Și a păstorit mulți ani, cu părintească dragoste, mitropolia Cataniei, pe mulți aducându-i de pe căile pierzaniei, pe mulți ajutându-i, fără să-i întrebe, de ce neam sunt ori de cred în Hristos, făcându-se, tuturor, toate, după cuvântul Apostolului.
Și, ajungând la adânci bătrânete, s-a mutat la Domnul, iar moaștele lui au fost așezate în biserica Sfintei Lucia, de dânsul zidită, unde el face minuni și după moarte.
Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre războiul dracilor, împotriva călugărilor.
Ava Marcel, monahul,
spunea fraților, ca și când era vorba de un alt stareț ce locuia în
Schit - dar el însuși era acela -, că s-a sculat într-o noapte, ca să-și
facă slujba, și a auzit un glas de trâmbiță, ca la un război.
Deci, s-a tulburat starețul și se gândea în sine, de unde este aici
glasul trâmbițelor de război?
Iar când se gândea el așa, îndată a venit aproape diavolul, zicându-i:
"Așa, cu adevărat, război este, iar de nu voiești să ai război
asupră-ți, mergi de dormi și nu vei fi în război. Că noi nu ne luptam cu
cei leneși, ci, cu pustnicii și cu cei ce priveghează întru rugăciuni
ne luptăm și asupra acelora tăbărâm și ne războim".
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Antioh, despre curățirea păcatelor.
Se cade curațitorului, adică preotului, mai întâi, pentru sine a ruga pe Dumnezeu și, după aceea, pentru oameni, după porunca Domnului, Care zice: "Să curățești, mai întâi, partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, și, mai pe urmă, cea dinafară." Cum va putea cineva să facă rugăciune pentru popor, de nu va face, mai întâi, pentru sine? Că a zis Moise lui Aaron, fratele său: "Să aduci jertfă și să te rogi pentru tine, mai întâi, și pentru casa ta, apoi să aduci daruri pentru oamenii tăi și să te rogi pentru dânșii." Asemenea și preotul, după ce se va curăți, singur pe sine, atunci, și pentru popor, primită îi va fi rugăciunea lui. Încă și Ezechil, pentru preoți, zice: "Vin să nu bea preoții, mai înainte de a intra în altar, încă și după ieșire." Și Apostolul zice: "Arhiereul, mai întâi, pentru ale sale păcate aduce jertfă, iar, mai pe urmă, pentru ale poporului, pentru că legea pune arhierei din oameni cu neputințe". Și iarăși: "Orice arhiereu se rânduiește dintre oameni, la slujba cea către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate și care poate să pătimească împreuna cu cei ce nu știu și cu cei ce se rătăcesc, de vreme ce el însuși este cuprins de neputințe. Și, pentru aceasta, dator este, precum pentru popor, așa și pentru sine, să aducă jertfă pentru păcate".
Căci, se cade, celui ce cheamă pe Dumnezeu spre
aducerea darurilor pentru popor, mai întâi, să-și curețe sufletul și
trupul său, de toată prihana, și, așa, va putea să aducă rugăciune către
Dumnezeu și pentru alții și să se asemene marelui arhiereu Zaharia,
tatăl Mergătorului-înainte.
Căci era drept, umblând în toate poruncile Domnului, fără prihană.
Deci, atunci când slujea el, a intrat să cădească în templu, iar
mulțimea poporului aștepta rugăciunea lui și de la Dumnezeu milă, i s-a
arătat lui îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului cădirii, și
i-a zis:
"Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta și femeia ta,
Elisabeta, va naște ție fiu și vei chema numele lui Ioan, și acesta va
fi mare înaintea lui Dumnezeu".
Căruia este slava, în veci !
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre smerita cugetare.
Semnele și cunoașterea celui ce are smerenia cea adevărată sunt acestea: a se socoti pe sine că este mai păcatos decât toți păcătoșii și că nici un bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu. A se prihăni pe sine în toată vremea și în tot locul și în toată lucrarea. A nu năpăstui pe nimeni, nici a socoti că este cineva pe pământ mai pângărit decât dânsul, sau mai păcătos, sau mai leneș. Pe toți de-a pururea a-i lăuda și a-i slăvi. A nu judeca sau a defăima sau a grăi de rău pe cineva, vreodată. A tăcea de-a pururea și a nu grăi ceva, fără de poruncă sau fără de mare trebuință. Iar, când va fi întrebat și va răspunde, aceasta să o facă cu mare alinare și cu liniște și rar, ca și cum silit ar fi, sfiindu-se, să grăiască. A nu-și face închipuire de sine în vreo privință, a nu se supăra cu nimeni, ori pentru credință, ori pentru altceva; ci, dacă zice de bine, să zici și tu așa, iar de zice de rau, să zici: "Tu știi". A avea supunere și a urî voia sa, ca pe o pierzătoare de suflet. A nu căuta la nimeni de sus. A avea înaintea ochilor săi moartea. A nu cuvânta în deșert sau a grăi deșertăciuni sau a minți vreodată. A nu grăi împotriva celui mai mare. A suferi ocările, defăimările, pagubele, cu bucurie. A urî odihna și a iubi osteneala. A nu întărâta pe cineva sau a răni știința cuiva.
Acestea sunt semnele și cunoașterile
smereniei celei adevărate.
Și fericit este cela ce le are pe ele, că acela s-a făcut casă și
biserică a lui Dumnezeu și Dumnezeu S-a sălășluit întru dânsul și
Împărăției Cerurilor moștenitor s-a făcut. Amin.
Când Dumnezeu conduce, nu există o cale greșită,
căci
El este Calea însăși. În Sfânta Liturghie, această călăuzire
dumnezeiască se descoperă în însăși rânduiala slujbei, care nu este o
simplă succesiune de cântări și rugăciuni, ci un drum sigur spre
Împărăție. De aceea, preotul, diaconul și poporul nu merg pe un drum
propriu, ci urmează calea trasată de Hristos prin Biserică – o cale
sigură, care ne scoate din rătăcirile lumii și ne aduce la masa
comuniunii cu Dumnezeu. În acest drum liturgic, fiecare ectenie, fiecare
cântare, fiecare rugăciune este o treaptă spre întâlnirea cu Hristos.
Dacă ne lăsăm conduși de Dumnezeu, nu ne vom pierde niciodată; dar când
punem voia noastră înaintea rânduielii sfinte, riscăm să transformăm
slujirea în obișnuință sau spectacol. Liturghia ne învață că adevărata
libertate este să ne lăsăm purtați de Hristos, căci sub cârmuirea Lui,
pașii noștri se îndreaptă mereu spre lumină, iar dragostea Lui ne așază
pe singura cale care nu dă greș: calea mântuirii.
*text preluat
Calea către Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înăţimea unei cruci (Vladimir Ghika)
Calea celui nebun este dreaptă în ochii lui, iar cel înţelept ascultă de sfat. (Solomon 12.15)
Calea drepţilor e ca zarea dimineţii ce se măreşte mereu până se face ziua mare; iar calea celor fără de lege e ca întunericul şi ei nici nu bănuiesc de ce se pot împiedica. (Solomon 4.18, 19)
Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate. (Sfântul Isaac Sirul)
Calea păcătoşilor este netezită cu pietre, la sfârşitul ei este groapa iadului. (Ecclesiasticul 21.11)
Calea providenţei (+) şi calea judecăţii (-) 7.14
Calea smereniei este pavată cu pietrele răbdării. (Părintele Dumitru Păduraru)
A poseda un mare intelect nu este o cale spre fericire. (Stephen Fry)
A rezolva o problemă înseamnă a găsi o cale de a ocoli un obstacol. (George Polya)
Astfel, pe una o vezi alergând de ici colo şi totdeuna uitând de sine, pe alta o vezi sobră, reţinută şi prudentă în exercitarea adversităţii sale. În sfârşit, soarta fericită, prin mângâierile ei abate şi pe cei slabi din calea adevăratului bine, cea nefericită adesea târăşte cu sila la adevăratele bunuri pe cei rătăciţi. (Betius, scriitor bisericesc)
Aşadar noi am rătăcit de la calea adevărului şi lumina dreptăţii n-a strălucit pentru noi şi nouă soarele nu ne-a răsărit. (Cartea înţelepciunii lui Solomon 5.6)
Boala poate fi un prilej de asceză, de apropiere de Dumnezeu. Este o transformare, o transfigurare chiar a urmării păcatului, care este boala, într-un instrument de curăţire de patimi şi de înţelegere a lui Dumnezeu. Răbdarea şi încrederea în Dumnezeu pot fi calea către unirea cu Acesta. (Amma Sincletica)
Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârşitului, să dea omului după căile lui. (Ecclesiasticul 11.28)
Când căile omului sunt plăcute înaintea Domnului, chiar şi pe vrăjmaşii lui îi sileşte la pace. (Solomon 16.7)
Când te afli în lărgime să nu te bucuri şi când te afli în necazuri să nu te întristezi şi să nu le socoteşti pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu, căci pe calea Lui se umblă din veac şi din neam în neam, prin cruce şi moarte. (Sfântul Isaac Sirul)
Cea mai lungă cale este calea de la minte la inimă. (Părintele Arsenie Boca)
Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci. Vin până la îmbătare să nu bei şi beţia să nu călătorească cu tine pe cale! (Tobit 4.15)
Cei care au ajuns la această treaptă a posului (a patra), pot stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile, şi pot spori mult pe calea rugăciunii. 11.11
Cel ce rătăceşte pe cei drepţi pe o cale rea va cădea în groapa (pe care a săpat-o); cei fără prihană vor fi fericiţi. (Solomon 28.10)
Cel ce umblă întru dreptate se teme de Domnul, iar cel ce umblă pe căi strâmbe Îl dispreţuieşte. (Solomon 14.2)
Cuvintele noastre sunt cărările faptelor noastre. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Da, avem mulţi savanţi şi oameni de ştiinţă, dar atât de ignoranţi în realităţile divine; avem o mulţime de filosofi, dar atât de puţini oameni ai lui Dumnezeu, pentru care Hristos este totul şi care pot să arate semenilor, drumul drept spre mântuire. (Sadhu Sundar Singh, un vestit hindus convertit la creştinism în secolul trecut)
De aceea vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu: pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică. (Iezechiel 18.30)
Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta din pricina duşmanilor mei! Îndreptează înaintea mea calea Ta. (Psalmi 5.8)
El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Îndreptaţi calea Domnului”, precum a zis Isaia proorocul. (Ioan 1.23)
Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. (Ioan 14.6)
Evangheliile sunt calea tămăduirii de orice boală, luptă împotriva amintirilor prin cultivarea virtuţilor. (Cuviosul Talasie)
Fie găsim o cale, fie ne facem una. (Hannibal)
Fiecare om trebuie să-şi inventeze propriul drum. (Jean-Paul Sartre)
Frica de Dumnezeu este urgisirea răului. Mândria şi obrăznicia, calea răutăţii şi gura cea aprigă le urăsc eu. (Solomon 8.13)
Frica ta de Dumnezeu nu-ţi dă încredere şi desăvârşirea căilor tale nu-ţi dă nădejde? (Iov 4.6)
Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta. Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta din pricina duşmanilor mei! Îndreptează înaintea mea calea Ta. (Psalmi 5.7, 8)
Iar Saul – care se numeşte şi Pavel – plin fiind de Duh Sfânt, a privit ţintă la el, şi a zis: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână. (Faptele Apostolilor 13.9-11)
Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (Ioan 14.6)
Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află. (Matei 7.13, 14)
Intuiţia este o aptitudine spirituală şi nu explică, ci doar indică calea. (Florence Scovel Shinn)
Iubirea este o cale spre desăvârşire. (Origen)
Înainte să porneşti pe calea răzbunării, sapă două morminte. (Confucius)
Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea; în calea Ta viază-mă. (Psalmi 118.37)
Înţeleptul merge pe cărarea vieţii ce duce în sus, ca să ocolească drumul iadului care merge în jos. (Solomon 15.24)
Lenea este creativă: progresul este realizat de către oamenii leneşi care caută căi mai uşoare pentru a realiza lucrurile. (Robert Heinlein)
M-am ţinut cu pasul meu după pasul Lui, am păzit calea Lui şi nu m-am abătut din ea. (Iov 23.11)
Minciuna e o potecă de cenuşă. (Proverb african)
Nelegiuitul se va sătura de căile sale şi omul bun de roadele sale. (Solomon 14.14)
Noi, în viaţă, continuăm calea greşită pe care a ales-o Adam. 8.9
Nu te întovărăşi cu omul mânios şi cu cel înfierbântat de furie să n-ai nici un amestec, ca să nu te deprinzi pe calea lui şi să-ţi întinzi o cursă pentru viata ta. (Solomon 22.24, 25)
Nu-ţi abate privirea spre exemplul celor mulţi, care merg pe calea lată, căci în iad va fi locul celor mulţi. (Mitropolitul Filaret)
O mare piedică în calea progresului omenirii este faptul că oamenii nu ascultă pe aceia care vorbesc prudent, ci pe aceia care strigă mai tare. (Arthur Schopenhauer)
O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui! (Romani 11.33)
Ochiul Meu nu te va cruţa, nici nu te va milui, ci-ţi voi răsplăti după căile tale, ticăloşiile tale vor fi peste tine şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul„. (Iezechiel 7.4)
Oricât ar fi muntele de înalt, tot există o cărăruie până în vârf. (Proverb afgan)
Orice vale se va umple şi orice munte şi orice deal se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede. (Luca 3.5)
Ori faci avere în lumea aceasta, ori în cealaltă; cale de mijloc nu există. (Stendhal)
Pe calea cea împărătească să umblaţi şi milele să număraţi şi să nu defăimaţi. (Avva Veniamin)
Pe calea lui Dumnezeu, a sta pe loc înseamnă a da înapoi. (Sfântul Bernard Clairvaux)
Postul, calea pocăinţei şi ziditor al lacrimilor. 2.9
Rugăciunea este o practică de-a dreptul crucială pentru calea salvării. 7.3
Să fii de folos în lume este singura cale spre fericire. (Hans Christian Andersen)
Se poate crede că omul este obligat, pentru a atinge sfinţenia, să aleagă în viaţă calea cea mai marcată de cruce. Se poate crede că putem să fim mai dom al lui Hristos căutând suferinţa, dar astfel cădem în orgoliu spiritual. ….( Teologul catolic Marko Rupnik, vezi Crucea)
Singura cale de a scăpa de efectul coruptibil al laudelor este să continui să lucrezi. (Albert Einstein)
Succesul este simplu. Fă ceea ce este potrivt, pe calea potrivită, la timpul potrivit. (Arnold H. Glasow)
Şi ei n-au cunoscut căile Mele, că M-am jurat întru mânia Mea: „Nu vor intra întru odihna Mea„. (Psalmi 94.12)
Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. (Matei 2.11, 12)
Talentul este un subţirel izvor de munte. Trebuie să-i sapi calea în piatră şi să-l captezi cu înaltă osteneală. (Gala Galaction)
Tânăr sau bătrân, nu este niciodată prea târziu pentru a porni pe calea cea bună. (Jim Rohn)
Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar numai Domnul este Cel ce cercetează duhul. (Solomon 16.2)
Un om care rătăceşte de pe drumul înţelepciunii, se va odihni curând în adunarea celor morţi. (Solomon 21.16)
Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii. (Solomon 14.12)
Unul dă mereu şi se îmbogăţeşte, altul se zgârceşte afară din cale şi sărăceşte. Cel ce binecuvintează va fi îndestulat, iar cel ce blesteamă va fi blestemat. (Solomon 11.24, 25)
Urechea este bulevardul către inimă. (Voltaire)
Zis-a Avva Isidor: Mulţi oameni poftesc fapta cea bună, dar pe calea ce duce spre dânsa pregetă să meargă.
Într-o grădină frumoasă, un trandafir și o broască erau prieteni. Mult
timp au împărtășit tot felul de experiențe, secrete și, mai ales, o
prietenie care părea să dureze o veșnicie.
Viața trecea, iar broasca
privea cum prietenul său devenea din ce în ce mai frumos. Era o plăcere
pentru ea să îl viziteze, să țopăie în jurul lui și să-i povestească
tot ce se întâmpla înafara grădinii.
Într-o zi, trandafirul s-a
gândit la cât de frumos și atrăgător era pentru oameni! Veneau să-l
admire și miroasă, să petreacă timp în fața lui!
Singura problemă era că, din când în când, apărea broasca țopăind în jurul său, speriindu-i pe oameni.
Așa că a venit o zi în care trandafirul, sătul de situație, i-a zis broaștei:
-Ei, nu ai putea să faci același lucru pe care îl faci aici, să sari dintr-o parte în alta, în alt colț al grădinii?
-
Mmm, ba da, a răspunse confuză broască, dar până acum nu te-a deranjat
niciodată prezența mea, mereu ți-a plăcut să mă ai în preajmă!
- Da, e
adevărat, dar am observat că îi sperii pe toți vizitatorii care vin să
mă vadă. Îi sperii și, în plus... înfățișarea ta e complet nepotrivită
cu frumusețea mea.
Broasca s-a întristat. Între cei doi s-a lăsat
tăcerea. Trandafirul aștepta ca broasca să plece, broasca aștepta ca
trandafirul să îi spună că regretă vorbele de dinainte. În cele din
urmă, broasca văzând că trandafirul nu spune nimic, și-a dat seama că nu
are de ales.
- Bine, a zis ea, nu-ți face griji, grădina este foarte mare, pot să mă duc oriunde altundeva, și a plecat țopăind.
Primăvara a trecut, la fel și vara.
În tot acest timp, cei doi nu s-au mai văzut. Într-o zi, broaștei, făcându-i-se dor de trandafir, s-a hotărât să-l viziteze.
Când
a ajuns lângă el, a rămas uimită. Prietenul său, acea floare frumoasă,
era acum ofilită, petalele erau pline de găuri, frunzele îi căzuseră.
Abia dacă mai rămăsese o urmă din frumusețea pe care o avusese cu câteva
luni înainte ....
- Bună, trandafirule!
- Bună, broască!
- Dar ce s-a întâmplat cu tine, ce ți-au făcut de arăți așa de rău?
-
Nu știu! În primele zile după ce ai plecat totul a fost bine, dar,
încetul cu încetul, insectele au început să mă mănânce, mai ales
furnicile. O zi un ciugulit aici, altă zi un alt ciugulit acolo, și
m-au distrus ...
- Oh, îmi pare rău! Înainte să mă alungi, asta era
treaba mea, o făceam zi de zi cu drag, eu mă hrăneam, iar tu rămâneai
frumos și sănătos!
- Nu am știut, am înțeles asta abia după ce nu ai
mai fost aici! Am fost prea ocupat de propria-mi frumusețe ca să mă
întreb cine mă ajută să o întrețin?
Poveste indiană
