Casa creștinului – biserica mică

 

Casă în care locuiește familie creștină este biserică mică. În primul secol al creștinismului, creștinii se adunau pe la casele mari a celor mai înstăriți membrii, unde se rugau, citeau Scripturile și făceau frângerea pâinii. Sfântul Apostol Pavel se adresează către Corinteni, cărora le transmite îmbrățișeri din partea lui Acvila și Priscila, împreună cu Biserica din casa lor (1 Corinteni 16, 19).

Când Bisericile au „ieșit” din case particulare, cele din urmă au rămas „bisericile mici”. Astfel, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur numește familia biserica de acasă sau biserica cea mică.

Bărbat și femeia, încununați întru legătura dragostei devin o „filială” mică a Bisericii mari. Precum în Biserica creștinii sunt adunați din dragoste față de Dumnezeu și din dragoste unii față de alții, tot la fel și în fiecare familie, trebuie să fie mărtuire vie a dragostei desăvârșite, dragoste, care înlocuiește pasiunea cu jertfirea, unde ambiții și egoismul sunt dezrădăcinate, iar în locul lor se sădește dăruire, smerenie, răbdare și înțelepciune.

Totodată dragoste este virtutea cea mai desăvârșită pentru creștini, pentru că, spune Evanghelistul Ioan: dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu (1 Ioan 4, 7). Or familia și casă unită întru legătura dragostei are în mijlocul ei pe Dumnezeu. De aici derivă regulă foarte simplă: Dacă familia cultivă dragostea, în casa va dăinu pe vecie Dumnezeu, iar acolo unde este Dumnezeu, acolo este și dragoste!

Altă dată, creștinii la intrare într-o casă, făceau semnul sfintei crucii către icoană așezată în locul de cinste a casei. Acel loc deosebit și curat, în slavă se mai numea krasnîi ugolok (loc frumos sau luminos), care, în perioada sovietică greșit a fost tradus ca colțar roșu, înlocuind icoana Mântuitorului Hristos cu bustul sau portretul lui Vladimir Lenin. Și locul acela se numea luminos, pentru că ardea candela în fața icoanei, care, în lipsa luminii electrice, lumina întreaga casa.

Vă reamintesc, că Hristos vrea ca noi să fim lumina lumii. Primind la Botez pe Hristos, care este Lumina Lumii, fiecare creștin trebuie să fie purtător de lumină – fosfor (din greacă fos – lumină și verbul forao – a purta) sau purtător de Hristos – hristofor (cel care poartă pe Hristos). Iar Pavel ne învață: așa să lumineze lumina voastră…

Astfel, fiecare familie era o biserică mică, unde ziua se începea și se termina cu Dumnezeu, unde masa și orice lucru se făcea cu invocarea binecuvântării dumnezeiești. Acestea toate făcându-se din dragoste către Dumnezeu și din dorința de a avea prezența Lui în casă. Căci „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”[1].

Dar cum poate o casă să devină biserică dacă în ea nu se regăsește Hristos? Casa creștinului devine biserica dacă în ea semenii „ascultă și păzesc Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 11, 28). Ascultă Poruncile lui Dumnezeu și le păstrează, acasă și în societate!

Dar dacă în casă sunt chefuri și petreceri fără întrerupere, dacă membrii familii suduie și se bat, dacă părinții cu copiii nu se roagă, nu citesc, nu petrec timp împreună, unde atunci să-și plece capul Hristos?

Hristos spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20).

Vă spun o istorioară:

„Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: “Iisus Hristos bătând la uşă”. Toţi cei de faţă îl felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi mireasma de credinţă ce se desprindea din el. Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Şi zise:

– Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi…

Ceilalţi întrebară:

– Ce greşeală?

Acela zise:

– Clanţa uşii nu are mâner pe dinafară.

Atunci toţi priviră mai atent, ca să vadă greşeala. Şi aşa era.

Atunci pictorul răspunse:

– Nu, nu e o greşeală. Intenţionat n-am vrut să-i pun mâner pe dinafară.

Toţi se mirară şi întrebară de ce. Pictorul urmă.

– Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa inimii noastre, El nu deschide, nu forţează. Aşa că nu e nevoie de mâner decât pe dinăuntru. Fiecare este slobod a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos bătând… Aceasta-i lămurirea…

Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi şi încântaţi de mesajul pictorului.”

Hristos și astăzi stă la ușa casei voastre și bate. „Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15) și să deschidă larg ușile casei ca să „vină și să sălășluiască”. Deschideți și acordați loc cuvenit de cinste Stăpânului, întoarceți fața voastră către Bunul Dumnezeu, „care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Faceți casa voastră să fie biserică, unde creștinii se iubesc, se respectă, se ajută, unde rugăciunea și Cuvântul lui Dumnezeu să răsune și să fie auzite în ceruri, pentru că „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

În final vă mai zic încă o istorioară:

„Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un duh necurat șezând pe acoperiș și dormind.

– Doamne, ce înseamnă asta?. întrebă Sfântul Petru.

– Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea duhul necurat doarme liniștit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui.

Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de duhuri necurate străjuind și frământându-se.

– Ce înseamnă asta, Doamne?, întrebă Sfântul Petru.

– În căsuța aceasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit el greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.”

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze casele voastre, să vă povățuiască spre lucrarea tuturor faptelor celor bune și spre împlinirea Sfintelor Porunci ale lui Hristos[2]; să vă umple casele voastre de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dați şi celor lipsiţi[3].

Preotul Maxim Melinti,

Biserica Ghidighici

[1] Rugăciunea amvonului…

[2] Rânduiala binecuvântării casei noi…

[3] Slujba Sfintei Cununii…

7 lucruri esenţiale despre rugăciune

 

Nu există viaţă duhovnicească fără rugăciune.

1. Să facem din rugăciune o obişnuinţă zilnică şi nu doar un gest ocazional.

2. Să nu înceapă ori să se termine ziua fără rugăciune.

3. Cel mai bine e să găsim un timp dedicat doar pentru rugăciune. În acest fel îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel care ne dăruieşte toate clipele vieţii noastre.

4. Oricât de grăbiţi am fi dimineaţa ori de obosiţi seară, trebuie să ne rugăm cât de puţin. ugăciuni ca „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat” ori rostirea rugăciunii lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”) aduc pacea şi binecuvântarea în viaţa noastră.

5. Un creştin adevărat se roagă citind Rugăciunile serii, Rugăciunile dimineţii, Acatiste, Paraclise. Să ne străduim să devenim „profesionişti” ai rugăciunii, să ne impunem o regulă de rugăciune, după ce am discutat-o, mai întâi, cu duhovnicul nostru.

6. Rugăciunea este absolut necesară pentru igiena sufletească.

7. Un suflet care nu primeşte rugăciunea zilnică este ameninţat de tristeţe şi de prăbuşirea în deznădejde.

Unde se amplasează iconostasul în casă?

 

Iconostasul de acasă – loc privat de închinăciune și rugăciune pentru orice creștin

Dumnezeu este în tot ceea ce ne înconjoară, așa că, atunci când suntem acasă, un loc privat de rugăciune și închinăciune este binevenit pentru orice creștin. Acest colț de intimitate religioasă este recomandat spre folosință tuturor membrilor familiei. De altfel, icoanele care se regăsesc în acest spațiu pot fi chiar ale sfinților ale căror nume sunt purtate de către cei care locuiesc în această casă.

La loc de cinste trebuie să se găsească o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot în acest loc special ar trebuie să ajungă toate icoanele și iconițele achiziționate de creștinii din familie atunci când ajung prin diverse locuri de pelerinaj. Alături de icoane, aici ar trebuie să se găsească și mirul, precum și tămâie și o candelă.

Unde se amplasează iconostasul în casă?

Întotdeauna trebuie să se caute răsăritul, astfel încât creștinul, atunci când își face rugăciunea și se închină să fie cu fața către Dumnezeu. În vremurile de demult, creștinii împodobeau acest loc și la icoane aveau un vas cu flori. În zilele de sărbătoare și duminică, aici se aprindea candela, așa cum se făcea și la Biserică, la săvârșirea Sfintei Liturghii. Astăzi, în puține case se mai găsește un iconostas în adevăratul sens al cuvântului. Acest altar de rugăciune și închinare către Domnul s-a transformat într-un spațiu de dimensiuni mici, în care se găsește doar o icoană. Cum însă, Dumnezeu caută către sufletul omului, ce altă icoană mai de preț decât aceasta este pentru Domnul?

Icoana sfințește casa, iar Dumnezeu o binecuvântează!

Avem nevoie de icoane în viața noastră spre a deschide punți vizuale de legătură cu Domnul. Divinitatea este pretutindeni, dar prezența unor astfel de obiecte de cult întărește legătură dintre sufletul omului și Sfânta Treime. Desigur, ne putem ruga în orice loc, dar așa cum se întâmplă cu rugăciunea din Biserică (acesta are cea mai mare putere pentru că este o rugă colectivă), tot așa se întâmplă și atunci când ne rugăm în fața unei icoane. Fiindcă icoana este o portretizare a Divinității, rugăciunea adresată în mod direct ajunge mai rapid la Dumnezeu.

Pentru creștinii din trecut icoana avea și o valoare familială, dat fiind faptul că se trecea din generație în generație. Nu era doar un obiect religios, ci era și un obiect care făcea partea din zestrea familiei. În acest fel, Dumnezeu era prezent prin intermediul icoanei și ca o legătură între generații, ca o formă de conexiune între trecut și prezent.

 

Cele mai multe dintre casele creștinilor au amenajat un loc anume, un colțișor pentru rugăciune. Acesta este intr-un loc mai ferit din casa, desigur tot in partea de răsărit, in jurul unei icoane. Este un fel de altăraş unde se păstrează toate lucrurile sfintite din casa. Aici păstram aghiasma mare, apa sfințită de la sfeștanie, anafora, tămâia, lumânările, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse de la biserica de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulăpior de colţ sau de perete, deschis, unde putem pune icoana si toate celelalte. Tot aici trebuie sa avem o măsuță mica sau un analog mic (ca cel de la biserica pe care se citește Sfânta Evanghelie), pe care vom pune cartea sau cărțile noastre de rugăciune.

Candela

In coltisorul de rugaciune trebuie sa avem neaparat o candela, in fiecare casa trebuie sa existe cel putin o candela. Se va folosi candela cu ulei si fitil. Nu este potrivit sa se foloseasca -— beculete, pentru ca adevarata candela, ca si lumanarea, trebuie sa foloseasca spre ardere ulei curat sau ceara curata. Beculetul este de frumusete. Candela nu este pentru frumusete ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui sa o tinem tot timpul aprinsa in casa. Va amintiti pilda fecioarelor din Evanghelie, care asteptau pe Mantuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continua a candelei este raspunsul crestinului la indemnul Mântuitorului: “Privegheati ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului.” (Matei 25,13). Cum spuneam, crestinul aprinde lumanarea sau candela ori de cate ori vine in fata lui Dumnezeu, ori de cate ori, in vreun fel anume, merge sa se intalneasca cu Dumnezeu. Candela aprinsa este semn al nadejdii pe care noi ne-o punem in Dumnezeu, ca El sa fie ocrotitorul nostru si al casei noastre. Cine nu poate pastra candela mereu aprinsa, este bine sa o aprinda seara, sau ori de cate ori se roaga. De asemenea, ardem candela in zilele de sarbatoare, incepand de seara din ajunul sarbatorii respective.

Batranii, mai ales, tin candela aprinsa, pentru ca nu cumva sa le vina ceasul sfarsitului pe neasteptate si sa moara fara lumina, sa mearga la Hristos fara lumina. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu si pentru Imparatia luminii. Alegem lumina pentru ca lumina este semnul ca vrem sa ajungem la Dumnezeu.

Exista candele la magazinele de obiecte bisericesti, la biserici si la manastiri. O candela este compusa dintr-un suport – de obicei metalic – in care se aseaza un pahar special de candela, colorat si o pluta speciala sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vata. La caz de nevoie, se poate improviza o candela foarte usor intr-un paharel sau in orice alt vas mic. Este bine, totusi, sa ne ingrijim de o candela frumoasa, care sa fie si podoaba de pret in casa noastra. Se mai obisnuieste o candela in bucatarie, acolo unde gospodina isi petrece foarte mult timp si chiar familia intreaga. Este foarte frumoasa si draga aceasta insotire a luminii candelei in jurul nostru. Ea ne pastreaza sau ne duce gandul la Dumnezeu si ne aduce aminte de rugaciune.

Căţuia

Căţuia este un mic obiect metalic cu maner, in care aprindem tamaie. Catuia nu poate lipsi din casa crestinului. Ea se pastreaza la coltisorul de rugaciune, sau langa icoana, in casa putem aprinde tamaie ori de cate ori simtim nevoia, dar mai ales atunci cand ne facem rugaciunea. Crestinul poate sa tamaieze singur prin casa, dupa ce face semnul crucii deasupra tamaii aprinse. Se aprinde tamaie si cand suntem tulburati de ganduri urate, de vise urate sau de duhuri necurate. Tamaia binemirositoare este semnul rugaciunii noastre curate care se inalta catre Dumnezeu, dar si semnul darului si al prezentei lui Dumnezeu. De aceea, tamaia este folosita pentru alungarea tuturor rautatilor. Pentru arderea tamaiei avem nevoie de un carbune special pe care-l putem procura de la manastiri sau de la biserici. Mai putem folosi si carbuni aprinsi din foc.

Căţuia a cam disparut din casele credinciosilor, in locul ei se folosesc alte obiecte metalice, cel mai adesea lingura. Trebuie sa ne ingrijim sa ne procuram o catuie frumoasa, pentru a ne arata atentia si grija noastra fata de lucrurile cu care ne prezentam in fata lui Dumnezeu.

Catuia este necesara si ori de cate ori vine preotul pentru a savarsi o slujba in casa. Este bine atunci sa-l asteptam pe preot, cu candela, cu lumanarile si cu catuia aprinse.

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman,  Casa Creștinului – ghid practic al creștinului ortodox, ediţia a II- a, Editura Bizantină, 2016, pp. 103 – 110.

Locul de rugăciune

Cele mai multe dintre casele creştinilor au amenajat un loc anume, un colţişor pentru rugăciune. Acesta este într-un loc mai ferit din casă, desigur tot în partea de răsărit, în jurul unei icoane. Este un fel de altăraş unde se păstrează toate lucrurile sfinţite din casă. Aici păstrăm aghiasma mare, apa sfinţită de la sfeştanie, anafora, tămâia, lumânările, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse de la biserică de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulăpior de colţ sau de perete, deschis, unde putem pune icoana şi toate celelalte. Tot aici trebuie să avem o măsuţă mică sau un analog mic (ca cel de la biserică pe care se citeşte Sfânta Evanghelie), pe care vom pune cartea sau cărţile noastre de rugăciune.

Candela

În colţisorul de rugăciune trebuie să avem neapărat o candelă. În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă. Se va folosi candelă cu ulei şi fitil. Nu este potrivit să se folosească beculeţe, pentru că adevărata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceară curată. Beculeţul este de frumuseţe. Candela nu este pentru frumuseţe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Vă amintiţi pilda fecioarelor din Evanghelie, care aşteptau pe Mântuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." (Matei 25, 13). Cum spuneam, creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, ardem candela în zilele de sărbatoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective. Bătrânii, mai ales, ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva să le vină ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să moară fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu. Există candele la magazinele de obiecte bisericeşti, la biserici şi la mănăstiri. O candelă este compusă dintr-un suport - de obicei metalic - în care se aşează un pahar special de candelă, colorat şi o plută specială sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vată. La caz de nevoie, se poate improviza o candelă foarte uşor într-un păhărel sau în orice alt vas mic. Este bine, totuşi, să ne îngrijim de o candelă frumoasă, care să fie şi podoabă de preţ în casa noastră. Se mai obişnuieşte o candelă în bucătărie, acolo unde gospodina îşi petrece foarte mult timp şi chiar familia întreagă. Este foarte frumoasă şi dragă această însoţire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu şi ne aduce aminte de rugăciune. 

 Căţuia

Căţuia este un mic obiect metalic cu mâner, în care aprindem tămâie. Căţuia nu poate lipsi din casa creştinului. Ea se păstrează la colţişorul de rugăciune, sau lângă icoană. În casă putem aprinde tămâie ori de câte ori simţim nevoia, dar mai ales atunci când ne facem rugăciunea. Creştinul poate să tămâieze singur prin casă, după ce face semnul crucii deasupra tămâii aprinse. Se aprinde tămâie şi când suntem tulburaţi de gânduri urâte, de vise urâte sau de duhuri necurate. Tămâia binemirositoare este semnul rugăciunii noastre curate care se înalţă către Dumnezeu, dar şi semnul darului şi al prezenţei lui Dumnezeu. De aceea, tămâia este folosită pentru alungarea tuturor răutăţilor. Pentru arderea tămâiei avem nevoie de un cărbune special pe care-l putem procura de la mănăstiri sau de la biserici. Mai putem folosi şi cărbuni aprinşi din foc. Căţuia a cam dispărut din casele credincioşilor. În locul ei se folosesc alte obiecte metalice, cel mai adesea lingura. Trebuie să ne îngrijim să ne procurăm o căţuie frumoasă, pentru a ne arăta atenţia şi grija noastră faţă de lucrurile cu care ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu. Căţuia este necesară şi ori de câte ori vine preotul pentru a săvârşi o slujbă în casă. Este bine atunci să-l aşteptăm pe preot, cu candela, cu lumânările şi cu căţuia aprinse.

Dumnezeu poate face din vestirea morții, vestire de viață

 

V-am scris acum vreun an despre o fată căsătorită, cu formațiuni canceroase in interiorul craniului care apăsau pe creier. Mai avea - după spusa doctorilor - câteva luni de trăit. Fata a plâns disperată și s-a rugat mult. Într-o noapte a visat un tânăr mlădios și sfios care i-a spus: de ce nu citești rugăciunea mea? Fata l-a întrebat: ce rugăciune ai tu, că ești tânăr.

El i-a răspuns: Eu sunt Ioan și umblu pe la paturile bolnavilor, ajut bebeluși să poată vorbi, dăruiesc darul nașterii tinerelor femei care nu pot avea bebeluși.

Fata s-a trezit și a început să se roage mult Sfântului Ioan Rusul. În fiecare zi. M-a sunat și a venit de la 400 de km, la noi la Biserică unde i-am citit rugăciuni cu fesul Sfântului Ioan pe cap.

După multe rugăciuni, fiind în spital, a venit noaptea asistenta șefă bosumflată să îi facă analize, că așa a zis doctorul. Acesta l-a visat pe Sfântul Ioan care i-a poruncit să facă din nou analizele, că fata s-a vindecat. Ceea ce s-a întâmplat.

După un an în care fata n-a mai avut absolut nimic, mi-a scris iar cu mii de lacrimi. Are iar dureri de cap mari. A mers la analize. Markerii tumorali sunt iar foarte mari. Doctorii i-au zis că a recidivat cancerul cranian.

M-a lovit cu un baros în cap. Mi-am înghițit lacrimile. Cum așa? Unde am greșit? Sfântul Ioan Rusul nu face minuni doar pentru un an. Și apoi moartea.

I-am scris fetei să se roage Sfântului Ioan. I-am zis: o să îl rog și eu să se ocupe de caz. O zi n-am fost bun de nimic.

Fata îmi scrie tot mai deznădăjduită. Markerii tumorali erau enormi. Doctorii i-au dat o lună de viață. Mi-a zis:

Părintele meu, nu vreau să mor. Rugați-vă la toți sfinții. Pentru mine nu mai e decât un singur lucru: moartea.

I-am zis: Dumnezeu poate să facă din vestirea morții vestire de viață.

Plângea atât de tare la telefon, că nu mai înțelegeam nimic din ce spunea. Eram doar acolo în suferința ei gigantică, neputincios, inutil.

M-am rugat pentru ea. Și totuși. Sfântul Ioan care s-a arătat doctorului a zis clar: E vindecată. Sfântul Ioan nu poate minți.

M-a străfulgerat o idee. Am sunat-o pe fată. "Mergi și fă rmn, ct, toate analizele, că nu e spre moarte. Sfântul nostru iubit nu poate minți".

S-a dus fata. Îndoită. Nu mai credea nimic. Mi-a zis distrusă: mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul de un an de viață. Și a închis.

A doua zi mă sună: părinte!!!!

Markerii tumorali erau enormi pentru că sunt însărcinată. De asta mă durea capul. Ați zis că vestirea de moarte va fi o vestire a vieții. Va fi un bebeluș!

Am mulțumit cu lacrimi Sfântului.

Sfântul Ioan nu poate minți.

 

 

Sinaxar 12 Februarie

 

În această lună, ziua a douăsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Meletie, arhiepiscopul Antiohiei celei mari.

Pentru bunătatea cea desăvârşită şi dragostea curată ce avea către Hristos, sfântul Meletie, era foarte iubit de mulţi. Astfel chiar de la începutul activităţii sale, când intră în cetate, în ziua hirotoniei sale, mânaţi fiind oamenii de dragostea ce aveau către dânsul, îl chemau pe la casele lor, socotind că acestea se vor sfinţi chiar şi numai prin intrarea lui. Dar nici nu împlinise treizeci de zile în cetate, că a şi fost izgonit de către vrăjmaşii adevărului, care cu îngăduinţa lui Dumnezeu au înduplecat pe împărat la aceasta. Iar după această izgonire, întorcându-se, a stat mai bine de doi ani la Constantinopol. Şi iarăşi în urma unor scrisori împărăteşti a fost poftit să meargă tocmai în Tracia. Acolo s-au adunat şi alţi episcopi din multe părţi ale lumii, chemaţi fiind şi ei cu scrisori împărăteşti, că începeau Bisericile lui Dumnezeu să dobândească pacea şi liniştea, mântuindu-se de iarna cea îndelungată a prigoanei. Atunci deci, arătându-se acolo marele Meletie, care era cinstit în chip deosebit de toţi, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, adormind în pace, în pământ străin. Pe acest fericit şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi Grigorie al Nissei, l-au cinstit cu cuvinte de laudă.

Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei Maria, care şi-a schimbat numele în Marin.

Această cuvioasă schimbând hainele femeieşti, s-a îmbrăcat bărbăteşte şi în loc de Maria s-a numit pe sine Marin. Şi intrând în mănăstire împreună cu tatăl ei cel după trup, care se numea Eugeniu, s-a tuns monah, şi slujea împreună cu monahii cei mai tineri, fără să se cunoască nicidecum că este femeie. Odată, găzduind la o casă de oameni, împreună cu alţi fraţi a fost pârâtă că a stricat fecioria fiicei găzduitorului. Ea a primit cu mulţumire clevetirea aceea şi ocara şi a mărturisit că făcuse păcatul, pe care de fapt nu-l făcuse. Pentru aceea a fost izgonită din mănăstire şi timp de trei ani s-a necăjit, fericita, hrănind pruncul acela pe care nu-l născuse ea. Când, mai târziu, a fost primită din nou în mănăstire, avea cu sine şi pruncul acela din desfrânare, care era de parte bărbătească. Dar adevărul nu a întârziat să se arate. Căci murind, s-a cunoscut că era femeie. Iar fiica găzduitorului aceluia, care clevetise pe cuvioasa, a fost chinuită de un demon rău, şi silită în cele din urmă să mărturisească, cum că a fost stricată de un ostaş şi de aceea igumenul şi monahii care mai înainte numeau pe cuvioasa Maria ticăloasă, atunci au numit-o fericită şi de multă cinstire au învrednicit-o.

Tot în această zi, pomenirea precuviosului părintelui nostru Antonie, arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest sfânt, trăgându-se după tată din Asia, iar după mamă din Europa, a avut ca a treia patrie cetatea Constantinopol, care l-a îmbrăţişat, l-a hrănit, l-a văzut dezbrăcându-se de scutecele maicii sale şi crescând în vârstă, l-a învăţat Sfintele Scripturi, iar în urmă l-a câştigat şi păstor al ei. Când a îmbrăţişat viaţa monahală şi a dat dovadă de multă bărbăţie în aducerea la îndeplinire a acestei filozofii practice, împotriva voinţei lui a fost hirotonit preot şi făcut igumen al mănăstirii. De atunci înainte el a urmărit cu şi mai multă râvnă privegherea, postul şi stăruinţa în rugăciune, încât a făcut şi pe tatăl său să îmbrace haina monahală. Şi astfel luând prilej, săvârşea milostenia cu amândouă mâinile, după cum zice proverbul. Odată, pe când sfântul trecea printr-un loc strâmt şi împărţea milostenie, i s-a arătat cineva care ţinea în mâini o mare legătură plină cu galbeni şi care i-a zis: ia aceasta şi să o cheltuieşti cu săracii. Şi mâna aceluia se vedea ţinând galbenii, iar la faţă era cu neputinţă de văzut cel ce îi întindea legătura cu bani. Cu acest fel de bunătăţi era îmbogăţit acest minunat părinte. Pentru aceasta venind vremea când se căuta arhiereu pentru cetatea cea împărătească, prin hotărârea sfântului sinod şi a împăratului, sfântul Antonie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului. După aceea, ca şi cum ar fi fost întraripat de puterea Duhului Sfânt, cu toate că trupul îi era bătrân, vizita toate bisericile oraşului, cu toată râvna şi cu rugăciuni îmblânzea pe Bunul Dumnezeu; ajuta bisericile ce erau dărăpănate de vechime; da cu îmbelşugare cele de nevoie clericilor şi anagnoştilor celor lipsiţi şi mângâia multe mii de săraci, cu dare de grâu şi cu milostenii. Şi astfel făcându-se pricinuitor multora de mult bine şi minuni prea mari săvârşind, la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Satornic şi Plutin, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Hristea grădinarul, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1748, şi a murit de sabie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cuviosul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei

Sfântul Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinți creștini și de neam, deprins în toate învățăturile cele din afară și în sfintele dogme ale credinței creștinești. Apoi s-a desăvârșit în toate faptele cele bune, iar pentru viața lui îmbunătățită, pentru dragostea lui cea înfocată și curată pe care o avea către Dumnezeu și către aproapele, precum și pentru blândețea, nerăutatea și smerenia sa, era iubit de toți. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioși a primi ca un vrednic, păstoria oilor celor cuvântătoare.

Mai întâi s-a făcut episcop al cetății Sevastia, care este în Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun Macedonie, rău-credinciosul eretic și mincinosul păstor al Bisericii Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind, asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului pentru bogății – deoarece în împărăția lui Constantie, fiul marelui Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogății, mai multe decât Antiohia și altele. De aceea, Evdoxie, defăimând scaunul Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru înștiințându-se antiohienii, s-au mâniat foarte pe arhiepiscopul lor Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale și l-au izgonit, iar el s-a dus și a luat scaunul Constantinopolului.

Atunci antiohienii, adunând sobor, făceau alegere cu judecată de obște pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dânșii erau mai mulți arieni, care puteau mult; iar ortodocșii puteau mai puțin și erau trecuți cu vederea, fiind numiți eustatieni, după numele Sfântului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei și care pătimise izgonire pentru buna credință. În acel sobor se purta prin gurile tuturor numele Sfântului Meletie și toți voiau să-l aibă arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că este de un cuget cu dânșii și nădăjduiau că va aduce la aceeași părere a lor și pe eustatieni și pe toată Antiohia o va învăța dogmele ariene.

Ei au întărit judecata alegerii de obște cu iscăliturile lor și au încredințat-o Sfântului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel dreptcredincios care a fost la soborul acela, și trimițând rugăminte la Sfântul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste și întâmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, și apropiindu-se de Antiohia, i-au ieșit în întâmpinare toți câți erau slujitori bisericești, precum și toată mulțimea cetățenilor. Erau până și evreu și păgâni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfântul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înțelept și sfânt. Pentru care, Sfântul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăiește, fericindu-l cu laude și zicând așa: „Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfântul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viața lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viața sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeiești de către toți”.

Atât era de iubit și atâta evlavie avea poporul pentru dânsul, încât se povestește despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au primit antiohienii cu atâta evlavie și credință, încât fiecare dintre dânșii numea pe copii după numele sfântului, socotind că prin numirea aceea îl are pe însuși sfântul în casa sa. Maicile, lăsând pe părinți, pe moși, pe strămoși, puneau numele copiilor lor după al fericitului Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuți, nu numai din dragostea cea firească ci și din așezământul acela, erau iubiți de părinții lor, pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei și întemeierea păcii, iar cei ce se numeau ca dânsul, aveau mare mângâiere. Precum cineva ar fi șezut în întuneric și aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrând ca o lumină în cetate, prin numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia către sfânt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau și pe sfânt în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească și a gândului celui rău. Atât de mult se simțea acest lucru, încât pretutindeni, pe uliți, în târg, prin țarini și în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu numai cu numele sfântului s-a făcut aceasta, ci încă și cu închipuirea trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot așa s-a făcut și cu icoana lui, pentru că pe pecețile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe pereții camerelor, pretutindeni, mulți au închipuit acea icoană a sfântului ca nu numai să audă sfânta lui numire, dar și pretutindeni să vadă închipuirea icoanei sale și să aibă îndoită mângâierea pentru amintirea lui. Atât era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor și atâta elavie aveau ei către dânsul, pentru fapta bună și mare, precum și pentru smerenia și blândețea lui.

Sfântul Meletie, ocupând scaunul Antiohiei, mai întâi învăță pe popor viața cea îmbunătățită și obiceiurile cele bune, netezind în inimile lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credință. Căci sfântul aștepta, ca dacă va îndrepta mai întâi obiceiurile cele rele, smulgând spinii și ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire semințele dreptei credințe. Atunci și pe marele Vasile, care venise de la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfântul Ioan Gură de Aur, care pe acea vreme era încă copil, învățând carte și ieșind în întâmpinarea Sfântului Meletie, împreună cu vârstnicii săi și cu tot poporul, a primit Sfântul Botez de la dânsul, iar mai pe urmă a scris despre el și cuvânt de laudă.

După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfântul a fost izgonit din biserică de către ereticii care vrășmășeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să știe cu încredințare de care mărturisire se ține arhiepiscopul lor cel nou și cu aceasta supărându-l mult, Sfântul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu către popor, preamărind credința cea întărită în Niceea, la întâiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că „Fiul este de o ființă cu Tatăl” și făcător a toată făptura. Astfel învățând sfântul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mâna, ca să nu mărturisească, nici să învețe credința cea dreaptă. Sfântul, având gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mâna către popor și prin degetele mâinii a mărturisit Sfânta Treime, mai bine decât cu gura, căci a arătat mai întâi trei degete, închipuind cele trei fețe dumnezeiești. Apoi, strângându-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.

Arhidiaconul, văzând aceea, a lăsat gura sfântului și i-a apucat mâna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar sfântul, având gura slobodă și dreapta fiindu-i ținută, binecuvânta Treimea într-o unime și unimea în Treime și sfătuia poporul care asculta ca să se țină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Și îi încredința că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupând iarăși gura arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar arhiereul, smucindu-se, învăța poporul, când cu gura, când cu degetele.

Atunci, cei dreptcredincioși, care de eretici se numeau eustatieni, s-au veselit cu bucurie negrăită, văzând pe un arhiereu ca acela, dreptcredincios, stând pe scaunul apostolesc și, de bucurie strigau, ajutând păstorului lor în dreapta credință. Arienii s-au mâniat, s-au mâhnit și au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu și au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la surghiunie, în patria lui, Armenia. Și, când era să-l izgonească din cetate arienii, – căci cu cuviință este și aceasta a nu o trece cu vederea, pentru folosul ascultătorilor -, șezând ighemonul în caretă, iar pe sfânt punându-l lângă dânsul, a trecut prin mijlocul cetății, ca să-l scoată din cetate și să-l ducă la surghiun. Creștinii, nesuferind despărțirea de sfânt, azvârleau asupra ighemonului pietre din toate părțile, voind mai bine să se lipsească de viața aceasta, decât să se despartă de sfânt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzând azvârliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale capul voievodului, rușinând pe vrăjmași, iar pe ucenicii săi îi învăța să se arate răbdători față de rele și cu nepomenire de rău către cei ce ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie, apărător al dogmelor lui Arie, care era în rânduiala diaconiei.

Sfântul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzând tulburarea făcută de eretici în Biserica Antiohiei și nevinovata chinuire a Sfântului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculându-se, a ieșit din Antiohia, nespunând nimănui și s-a dus în cetatea sa. Atunci și-au adus aminte arienii, că alegerea cea de obște a Sfântului Meletie a fost întărită de mâinile tuturor și se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să fie mustrați cândva la sobor, căci singuri într-un glas alegându-l episcop, îndată l-au și izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i se încredințase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfântului Evsevie, cu cai de olac. Ajungând trimișii pe episcopul Evsevie și spunându-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: „Judecata cea de obște ce mi s-a încredințat o voi face, numai când toți cei ce mi-au încredințat-o se vor aduna la un loc”.

Întorcându-se trimișii la împărat, s-a mâniat împăratul foarte și a trimis a doua oară, scriind cu asprime și poruncind de nu va voi să facă aceea judecată, să i se taie mâna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să înfricoșeze pe sfântul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă lucrul acesta. Ajungând iarăși trimisul împărătesc pe Sfântul Evsevie, dându-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată și a întins amândouă mâinile spre tăiere, zicând: „Nu numai dreapta, ci și stânga tăiați-o, iar judecata prin care se mustra răutatea și fărădelegea ariană n-o voi face”. Deci s-a întors trimisul iarăși în deșert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de bărbăția și de statornicia lui cea tare și mai pe urmă îl lăuda înaintea tuturor.

După izgonirea Sfântului Meletie din scaunul său, s-au despărțit cu totul credincioșii de arieni, căci, luând ei o biserică din afara cetății, la locul ce se numea Palea, acolo își săvârșeau slujbele, având preot pe unul Paulin. După câțiva ani a murit Constantie, împăratul, și după dânsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăției sale, fățărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toți episcopii care au fost izgoniți i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în scaunele lor.

Atunci și Sfântul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a găsit Biserica dreptcredincioșilor despărțită în două – pentru că o parte, mai înainte de venirea lui, alegând la episcopie pe Paulin, preotul cel pomenit mai sus, s-au despărțit de cei ce așteptau întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalți meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la dreapta credință, prin învățătura Sfântului Meletie. Pe care paulienii nu-i primeau întru împărtășirea lor din două pricini: întâi că erau botezați de arieni iar al doilea că Sfântul Meletie era ales de arieni, la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amândouă părțile acelea păstrau credința cea adevărată, totuși, pentru niște pricini ca acestea se despărțiseră. Venind sfântul, se îngrijea pentru pacea bisericească, adică cum ar putea iarăși să unească turma cea despărțită. Însă episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blând și cu inima smerită și singur povățuia turma cea nouă, de la arieni, la dreapta credință.

După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăție, s-a lepădat pe față de Hristos și s-a închinat idolilor. Atunci sfântul iarăși a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat prigonire asupra creștinilor prin toată lumea și mai ales în Antiohia. Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostășească mergând în Persia, a venit și în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetății Antiohiei, unde erau puse și moaștele Sfântului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci, întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la oameni: „Birui-voi pe perși?” Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru că, de când se adusese în acel loc moaștele Sfântului Vavila, a fugit diavolul de acolo și tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci diavolul răspundea printr-însul.

Mâhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înștiințat de la slujitorii cei de acolo că din cauza moaștelor lui Vavila a amuțit Apolon și îndată a poruncit împăratul galileenilor – astfel numindu-i pe creștini – ca să ia de acolo moaștele acelea. După luarea lor, a căzut foc din cer peste capiștea lui Apolon și a ars cu idol cu tot. De acest lucru umilindu-se necurații slujitori, de rușine și de jale, au adus năpasta asupra creștinilor, zicând împăratului că galileenii, din ură, au aprins, noaptea, capiștea lui Apolon. Deci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să le facă rău creștinilor și a fost izgonit din cetate Sfântul arhiepiscop Meletie, iar alții, fugind, se ascundeau. Atunci și cei doi sfinți presviteri din Antiohia, Evghenie și Macarie, au fost chinuiți, precum și Sfântul Artemie.

Dar, pierind cu sunet urâtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian și după el venind la împărăție dreptcredinciosul și iubitorul de Hristos Iovian, Antiohia iarăși a avut păstor pe Sfântul Meletie, învățătorul credinței. Iar împăratul Iovian îl cinstea și-l iubea foarte mult pe sfânt; de aceea sfântul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din episcopii lor s-au învoit, deși cu fățărnicie, la dreapta mărturisire, numai și numai ca să fie plăcuți împăratului și lui Meletie, arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în Antiohia de către Sfântul Meletie și Evsevie al Samosatelor, la care arienii au mărturisit cuvântul că Fiul este de o ființă cu Tatăl, precum și credința cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă tot cu fățărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el venind Valens, ereticii iarăși s-au întors la a lor credință, amăgind și pe împărat, prin soția sa Domnica.

Atunci iarăși Biserica celor dreptcredincioși se persecuta și păstorii ei se izgoneau. Căci petrecând acel rău credincios împărat Valens în Antiohia nu puțină vreme și întărind eresul arian, a izgonit pe preasfințitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni și a fost sfântul în izgonire până la pieirea lui Valens.

După Valens a venit împărat drept credinciosul Grațian. Atunci ortodocșii arhierei au fost eliberați de la surghiunie, prin împărătească poruncă și fără de opreală și-au luat scaunele.

Sfântul Meletie s-a întors iarăși în Antiohia, la scaunul său, a treia oară, iar între credincioși se făcea dezbinare, pentru cei doi arhierei, Paulin și Meletie, unii ținându-se de cel dintâi, iar alții de celălalt, înstrăinându-se unul de altul. Sfântul însă punea multă sârguință ca desăvârșit să facă pace între dânșii. În acea vreme, drept credinciosul și de Hristos iubitorul împărat Grațian a dat împărătească poruncă în toată stăpânirea sa, să se ia biserica de la arieni și să se întoarcă dreptcredincioșilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în Antiohia un boier, anume Sapor.

Atunci, Sfântul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de față acel boier: „Deoarece și mie mi-a încredințat Domnul grija pentru oile acestea și tu ți-ai separat o parte dintr-însele, deși oile nu se deosebesc între ele, având dreapta credință, deci, să unim turma, o! prietene, și să depărtăm gâlceava pentru întâietate. De aici încolo vom paște împreună oile cele cuvântătoare, purtând grija de obște pentru dânsele. Iar dacă scaunul naște gâlceavă între noi, mă voi sârgui s-o pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie și voi face ca amândoi să ședem de părțile Evangheliei. De voi sfârși eu mai întâi viața vremelnică, vei paște turma tu, singur, prietene. Iar de se va întâmpla sfârșitul tău mai întâi, eu singur, după puterea mea, voi avea grijă de oi”.

Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfântul Meletie, cel mai blând dintre toți. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor a înștiințat pe împărat și, prin poruncă de la dânsul, a luat Biserica Ortodoxă precum și celelalte biserici de la arieni și le-a dat Prea sfințitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de la început le-a deosebit pentru el.

Luând Sfântul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început cu bunăvoirea tuturor, a cârmuit bine păstoria sa, în pace și în liniște, până la fericitul său sfârșit, neputând mai mult arienii să se ridice și să facă rău Bisericii lui Hristos și păstorilor celor buni ai ei. Mai ales Sfântului Meletie care, prin dreapta credință și prin sfânta sa viață, strălucea ca soarele, luminând Biserica și întunericul eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povățuire și învățătură și prin chipul vieții celei neprihănite, mulți din Antiohia au sporit în fapte bune și în credință și s-au făcut desăvârșiți luminători ai Bisericii.

Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui. Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al Tarsului și Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în Laodicea. Și, mai ales, Sfântul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur, fiind pus de dânsul în rânduiala diaconiei și Vasile, prietenul lui, nu cel din Cezareia, ci altul cu același nume și mai tânăr de ani, născut în Antiohia, de o vârstă cu Sfântul Ioan. Aceștia și mulți alții, povățuindu-se prin Sfântul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos și o luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeșnic.

În zilele acestui sfânt Meletie, în părțile Siriei, în care se află și Antiohia, a început nevoința și Sfântul Simeon, care mai pe urmă s-a suit pe stâlp. Dar mai întâi s-a urcat pe un deal înalt și s-a ferecat cu un lanț de fier, precum se scrie în viața lui. Auzind de dânsul, Sfântul Meletie s-a dus la el și, văzându-l ferecat, i-a zis: „Poate omul și fără obezi să se stăpânească pe sine și nu cu fiare să se lege de un loc, ci cu voia și înțelegerea”. Cuviosul Simeon, auzind acestea, s-a folosit și, scoțând obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună voie să fie legat pentru Iisus Hristos.

Nu cu mulți ani mai înainte de sfârșitul fericitului Meletie, a împărățit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul Grațian, voievod cinstit și vestit pentru vitejia sa, biruind de multe ori cu slavă oștile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăției, a văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfânt Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de dânsul. Teodosie l-a văzut stând aproape de el, punând pe dânsul hlamidă și coroană împărătească. Deșteptându-se, a spus această vedenie unuia dintre casnicii săi și se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Grațian împăratul, văzând că îi este cu neputință să cârmuiască Răsăritul și Apusul, pentru depărtare și pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaș la împărăție pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz și dreptcredincios. Și, încredințându-i lui tot Răsăritul, pe care mai înainte îl stăpânea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie, luând împărăția Răsăritului și biruindu-i pe goții ce năvăleau asupra Traciei, a venit la Constantinopol și dorea să vadă pe Sfântul Meletie, pe care îl văzuse în vedenie încoronându-l la împărăție.

În acea vreme prin conglăsuirea sfinților părinți cei mari și după învoirea dreptcredincioșilor împărați Grațian și Teodosie, a început a se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; și erau chemați la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori împărătești. Deci a venit și Preasfințitul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, și a poruncit împăratul boierului și casnicilor săi ca nimeni să nu-i arate pe Sfântul Meletie, pentru că voia ca singur să-l cunoască, din vedenia în care îi văzuse fața, și să știe mai cu încredințare cine este Meletie, bunul și blândul arhiereu, care în vis l-a încoronat la împărăție. Intrând episcopi mulți în palatul împărătesc, iar împăratul privind către dânșii, îndată a văzut și a recunoscut pe Sfântul Meletie, apoi lăsând pe toți la o parte, a alergat la dânsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă și, sărutându-i mâinile, pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punând pe dânsul împărăteasca coroană și porfiră, apoi făcea sfântului cinste mare, mai mult decât celorlalți arhierei.

În acel sinod, Sfântul Meletie a mulțumit pe toți prin semne ca acestea: neînțelegând arienii Sfânta Treime și dreapta credință, răzvrătiseră lumea prin păgâneasca lor învățătură. Atunci, sculându-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învățătură de la dânsul trei degete, în chipul celor trei fețe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunându-le și pe unul îndoindu-l, a binecuvântat pe popor și a ieșit de la dânsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: „Că trei ipostasuri înțelegem, însă numai despre o ființă vorbim”. Astfel, pe toți minunându-i, a rușinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioși i-a întărit în credința cea dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.

După puține zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie, îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plângere împăratului, arhiereilor și la tot poporul dreptcredincios, care îl îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, așezându-l aproape de Sfințitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetății și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh este slăvit în veci. Amin.

Cuvânt la înmormântarea Sfântului Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei

A sporit numărul apostolilor cu acest nou apostol, cel împreună hotărât ca să fie cu ei. Căci au chemat sfinții la dânșii pe cel de un obicei cu dânșii, pe nevoitorul, pe încununatul, pe cel curat cu sufletul și propovăduitorul cuvântului. Meletie, părintele nostru, este fericit pentru sălășluirea cu apostolii și pentru ducerea sa către Hristos. Dar noi nu putem ferici, după cum se cade, pe părintele nostru, fiind în stare de orfani fără de vreme. Sfântul Meletie dorea mai bine să fie împreună cu Hristos, iar nouă ne este greu și cumplit a ne despărți de părinteasca lui părtinire, căci acum ar fi vreme de sfătuire, dar sfătuitorul tace. Războiul ne-a înconjurat, războiul ereticilor, dar voievodul nu este. Bolește trupul cel de obște al Bisericii, dar pe doctor nu-l aflăm. Vedeți, deci, în ce fel de vreme ne aflăm noi.

Am fi voit, de ar fi fost cumva cu putință, ca, întărindu-mi a mea neputință, să mă ridic la măsura primejdiei, să scot glas după mărirea durerii, precum au făcut vitejii aceștia care se tânguiesc cu mare glas după părintele lor. Dar cum voi sili limba spre grăirea cuvântului, ea care este ferecată cu niște obezi grele? Cum voi deschide gura mea, care este ținută cu negrăirea? Cum voi scoate glasul meu, care în dureri este alunecat? Cum voi privi în sus cu ochii sufletului, fiind acoperit cu negura primejdiei? Cine, desfăcându-mi adâncul acesta și întunecatul nor al mâhnirii, îmi va arăta iarăși raza păcii?

O! ce întunecare, care nu mai nădăjduiește în răsărirea luminătorului. Mai înainte dănțuiam ca la nuntă, iar acum jalnic suspinăm. Atunci cântam ca de nuntă, iar acum de îngropare. Aduceți-vă aminte când pentru nunta cea duhovnicească v-am ospătat pe voi, aducând în casa bunului mire pe fecioară, și darurile de fecioară ale cuvântului, după puterea noastră i le-am adus, veselindu-se și înveselindu-ne. Iar acum ni s-a întors bucuria în plângere și îmbrăcămintea veseliei ca un sac s-a făcut. Oare, se cădea în tăcere a încuia durerea de vreme ce s-a ridicat de la noi bunul mire? Plini de bunătăți am venit la voi, iar acum goi și săraci ne întoarcem. Dreaptă aveam făclia care cu multă lumină strălucea, iar acum stinsă o ducem înapoi. Avem comoara cea mare în vas de lut, dar acum comoara s-a făcut nevăzută și vasul cel de lut se întoarce, deșert de bogăție, la Cel ce ni l-a dat.

O! ce înecare de corabie! Cum în mijlocul limanului nădejdii noastre s-a spart corabia! Cum corabia cea încărcată cu nenumărate bogății, cufundându-se cu povara, ne-a lăsat goi pe noi care eram bogați! Unde este cârma cea întemeiată a sufletelor noastre, prin care întreitele valuri eretice fără de părtinire le despicam? Unde este ancora cea nestrămutată, prin care cu toată întemeierea ne odihnim noi, cei obosiți? Unde este cârmaciul cel bun, care îndrepta corabia către limanul cel de sus? Împrumutați-ne fraților, împrumutați-ne lacrimi cu milostivire, căci atunci când voi vă veseleați și noi ne-am împărtășit de veselia voastră. Deci, dați-ne această schimbare, a ne bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng.

Cândva poporul cel străin a lăcrimat pentru patriarhul Iacov, când fiii mutau pe tatăl lor din Egipt și au jelit 40 de zile și tot atâtea nopți. De obște erau atunci lacrimile celor străini și ale celor de casă, de obște facă-se și acum, fiindcă și durerea este de obște. Patriarhii aceștia toți sunt fiii lui Iacov al nostru, nici unul nu este din mamă străină și neadevărată. Ați auzit nu demult de Efrem și de Manase, ce fel și câte a povestit despre părintele nostru Meletie, încât minunile covârșesc cuvântul. Dați-mi și mie voie să zic ceva despre aceasta.

Cred că voi cunoașteți cine este bărbatul acesta de neam bun, odraslă din cei de la răsăritul soarelui, fără de prihană, drept, adevărat, de Dumnezeu cinstitor, depărtându-se de la tot lucrul rău.

Socotesc că nu va pizmui marele Iov, în mărturiile despre dânsul, ca și următorul său, Meletie, să se împodobească bine. Însă, zavistia, care vede pe toate cele bune, a văzut și binele nostru cu ochi răi. Și cel ce umblă în lume și printre noi, a mers pe urma necazului. Dar nu a pierdut cirezi de boi, nici turme de oi. Nu în acestea ne este vătămarea, nici prin asini și cămile nu i s-a făcut paguba. Nici cu răni în părțile trupului n-a fost vătămat, ci însuși capul ni l-a răpit, și împreună cu capul s-au dus și simțirile noastre cele cinstite. Nu mai este ochiul care vede cele cerești, nici auzul care aude dumnezeiescul glas, nici limba aceea curată care spunea adevărul. Unde este alinarea cea dulce a ochilor? Unde este zâmbirea cea strălucită din buze? Unde este dreptatea cea veselă prin care binecuvântarea gurii și degetele împreună le unea? Mi-e jale de tine, o, Biserică! Către tine grăiesc, o! cetate a lui Antioh. Mi-e jale de tine, pentru grabnica ta schimbare. Cum te-ai lipsit de o așa frumusețe? Cum te-ai jefuit de o așa podoabă? Cum fără de veste ți s-a ofilit floarea? Cu adevărat s-a uscat iarba și floarea a căzut! Ce ochi cu privire rea au năvălit asupra Bisericii?

A lipsit izvorul, s-a uscat râul și iarăși apa în sânge s-a prefăcut. O! ce durere se vestește Bisericii Antiohiei! Cine va spune fiilor că au rămas sărmani? Cine va vesti miresei că a rămas văduvă? O! ce pagubă mare! Chivot era, o! fraților, omul lui Dumnezeu, chivot care cuprindea în sine tainele cele dumnezeiești, acolo era năstrapa cea de aur, plină de mană dumnezeiască, plină de hrană cerească. Întru acela, însă, erau tainele Testamentului scrise pe tablele inimii, cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu cu cerneală, căci nici o gândire întunecată și neagră nu era întru curățenia inimii sale. În chivotul acela erau stâlpii, temeliile, coroanele, cădelnița, luminătorul, curățitorul și catapetezmele. Întru acela era toiagul preoției, care a odrăslit, și orice știm că avea chivotul legii, toate se cuprindeau în sufletul bărbatului acestuia. Acolo erau giulgiuri curate și țesăturile cele din mătăsuri, acolo îndestulare de miruri și de aromate.

O! ce fel de glas s-a auzit iarăși în Roma! Rahila, plângându-și, nu pe fiii săi, ci pe bărbatul său și neprimind mângâiere. Nu vă ispitiți a o mângâia, căci greu se jeluiește văduva. Lăsați-o să simtă paguba, căci de mai înainte s-a obișnuit cu nevoințele pătimitorului, a suferi singurătatea. Desigur că vă aduceți aminte în ce chip cuvântul cel mai înainte a povestit nouă luptele bărbatului pentru Preasfânta Treime, iar în numărul luptelor este cinstirea în trei năvăliri de ispite. Ați auzit urmarea durerilor, cum a fost în cele dintâi, cum în cele din mijloc și cum în cele de pe urmă.

Când a văzut întâi Biserica pe bărbatul acesta, a văzut cu adevărat o față dumnezeiască, a văzut izvorând dragostea, a văzut hotarul cel nesfârșit și desăvârșit al smeritei cugetări despre care nu se poate cugeta mai mult. A văzut blândețea lui David, priceperea lui Solomon, bunătatea lui Moise, păzirea cea cu dinadinsul a lui Samuil, întreaga înțelepciune a lui Daniil, fiind ca marele Ilie întru râvna credinței, ca Ion cel drept întru nestricăciunea trupului și ca Pavel întru necovârșita dragoste. A văzut adunare de atâtea bunătăți într-un suflet, căci s-a pătruns cu fericitul dor, iubindu-l cu curată inimă pe Mirele său. Dar mai înainte de a-și potoli dorul, Biserica, cu dragoste arzând, a fost lăsată singură, chemând ispitele pe pătimitorul către nevoințe. Acela pătimea nevoile pentru buna credință, iar Biserica răbda în tăcere a sa întreagă înțelepciune.

A trecut vreme multă la mijloc și oarecare desfrânare se ispitea a se atinge de cămara cea neîntinată. Însă mireasa Domnului nu s-a întinat. Apoi a doua oară și a treia oară asemenea, până când Domnul, desfăcând întunericul cel eretic și aducând raza păcii, a dat odihna spre a se liniști după osteneala cea lungă. Dar după ce s-au văzut unii cu alții și s-a înnoit întreaga înțelepciune și dulcețile cele duhovnicești, iarăși s-a aprins dorul. Deci au venit, ca niște mirese, să vă împodobească și n-au greșit prin a lor sârguință. A pus peste buna însoțire cununile binecuvântării, a urmat pe stăpânul, precum Domnul în Cana Galileii, așa și aici următorul lui Hristos. Pentru că vasele cele iudaice, care erau pline de apă eretică, le-au umplut de vin nestricat, cu puterea credinței. De multe ori a pus înaintea voastră ospăț cuvântător, când el binecuvânta și povățuia, iar bunii săi ucenici slujeau popoarelor împărțind cuvântul; și noi ne veselim, făcând slava neamului vostru și a noastră.

O! cât de frumoasă povestire! Cât de fericit lucru era, ca să înceteze cuvântul! Dar după acestea chemați plângătoare, zice Ieremia, că nu este cu putință altfel să se potolească inima cea arsă de durere, fără numai cu suspinuri și cu lacrimi. Atunci se mângâia prin nădejdea întoarcerii, iar acum cu cea mai de pe urmă despărțire, că s-a dus de la noi. Prăpastia mare dintre dânsul și Biserică s-a întărit. El adică se odihnește în sânul lui Avraam, iar acela care ar putea aduce o picătură de apă, ca să răcorească limba celor ce se chinuiesc, nu este. S-a dus frumusețea, a tăcut glasul cel dulce, s-au închis buzele, a zburat de la noi darul și buna norocire s-a făcut poveste. Ilie a mâhnit oarecând pe poporul evreu, când a zburat de pe pământ spre Dumnezeu. Dar îl mângâia Elisei, împodobindu-se cu cojocul dascălului său. Acum, rana este mai presus de tămăduire. Căci și Ilie s-a înălțat și nici Elisei nu ni s-a lăsat. Ați auzit de plângerile cele jalnice ale lui Ieremia pe care le grăia când se pustiise cetatea Ierusalimului. El zice încă și aceasta: Căile Sionului plâng. Acestea s-au auzit atunci, iar acum s-au împlinit. Când se va vesti peste tot durerea, atunci se vor umple căile de plângători și se vor îndurera cei ce se pășteau de dânsul, glasul ninivitenilor urmându-l. Dar mai vârtos decât aceea, se vor chinui mai cu durere; căci plânsul acelora a încetat, iar acestora nici o dezlegare de rele nu se nădăjduiește.

Știu și un alt glas al lui Ieremia, care este numărat în cărțile psalmilor, pe care l-a grăit pentru robia lui Isreel. Iată cum zice cuvântul: Căci în sălcii am atârnat harpele noastre! Chiar a mea este cântarea aceasta. Căci dacă voi vedea tulburarea eretică, pe acestea le socot că sunt curgerile babilonești, lângă care șezând, plângem; căci nu mai avem pe acelea care să ne treacă printr-acestea. Prin sălcii și harpele noastre să le închipuim atârnate. Căci cu adevărat în sălcii este viața și cum salcia este copac neroditor, tot așa și rodul vostru cel dulce al vieții s-a scuturat. Deci, sălcii neroditoare ne-am făcut, spânzurând în ele organele dragostei deșarte și nemișcate. De te voi uita pe tine, Ierusalime, – zice psalmul – uitată să fie dreapta mea. Dați-mi voie și mie să schimb cele scrise, căci nu noi am uitat dreapta, ci dreapta noastră s-a uitat și limba, de gâtlej lipindu-se, a oprit graiurile glasurilor. De aceea, nici noi glasul cel dulce nu-l mai auzim.

Dar ștergeți-mi lacrimile, căci mă simt mai presus de durere. Nu s-a luat de la noi mirele, ci stă în mijlocul nostru, deși noi nu-l vedem. În cele neintrate se află arhiereul, el stă în cele mai dinlăuntru ale catapetesmei, unde a intrat înainte pentru noi, Hristos. S-a lăsat catapeteasma templului. Nu mai slujește prin închipuire și umbră cele cerești, ci privește la însăși icoana lucrurilor. Nu mai vorbește cu Dumnezeu prin oglindă și prin ghicitură, ci față către față. Și mijlocește pentru noi și pentru neștiințele poporului. A lepădat hainele cele de piele, căci nici nu mai au trebuință cei ce petrec în rai de niște haine ca acestea. Căci el are îmbrăcămintea cu care s-a împodobit prin curăția vieții sale. Cinstită este înaintea Domnului moartea unuia ca acesta. Iar, mai vârtos, nu este moarte, ci rupere a legăturilor. Căci zice: rupt-ai legăturile mele. S-a dezlegat Simeon și s-a liberat din legăturile trupului. Cursa s-a zdrobit și pasărea a zburat. A părăsit Egiptul, adică viața aceasta materială. A trecut, nu marea cea Roșie, ci pe cea neagră, a vieții. A intrat în pământul făgăduinței și-a dezlegat încălțămintele sufletului, ca să pășească cu curată gândire a minții pe sfântul pământ, de unde vede pe Dumnezeu.

Această mângâiere având-o, fraților, voi ce mutați oasele lui Iosif în pământul binecuvântării, ascultați pe Pavel care vă poruncește: Nu vă întristați ca și ceilalți care n-au nădejde. Spuneți poporului celui de acolo și povestiți cele bune. Mângâiați-vă unii pe alții cu cuvintele acestea.

Solomon vindecă întristarea noastră, căci poruncește ca celor din nevoi să li se dea vin. Dați, dar, vinul vostru celor întristați, nu pe cel aducător de beție, care e vrăjmașul minții și stricătorul trupului, ci pe cel ce veselește inima, pe care proorocul ni l-a arătat, zicând: Vinul veselește inima omului. Deci cu mai îndestulate pahare primiți cuvântul cel duhovnicesc, ca și nouă, iarăși, întru veselie și întru bucurie să ni se întoarcă plânsul. Cu darul Unuia născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care se cuvine slava lui Dumnezeu și Tatălui în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Alexie, Mitropolitul Kievului și a toată Rusia

Sfântul Alexie, făcătorul de minuni al Rusiei, a fost de neam boieresc. Părinții lui se numeau Teodor și Maria și erau din părțile Severului, din cetatea Cernigovului. El s-a născut pe vremea marelui cneaz Ioan Daniilovici, care i-a fost naș la Sfântul Botez, și-i puseră numele Elefterie. După ce a venit în cuviincioasa vârstă, părinții l-au dat la învățătură și, fiind el de 12 ani, i s-a întâmplat a umbla prin pustie unde întindea curse pentru prinderea păsărilor. Apoi, adormind, se auzi către dânsul un glas, zicând: „Alexie, pentru ce te ostenești în deșert? Iată, te voi face vânător de oameni”.

Atunci, deșteptându-se copilul din somn, nu a văzut pe nimeni și s-a mirat de glasul ce auzise. Din ceasul acela era în mare chibzuire, nepricepând ce sfârșit are să aibă o vedenie ca aceea.

Iubind pe Dumnezeu din tinerețe, cuviosul a lăsat pe părinții săi și căsătoria. Apoi, dorind să slujească Stăpânului Hristos, s-a dus în Mănăstirea Sfintei dumnezeieștii Arătări (Boboteaza), din cetatea Moscova, și s-a tuns în chipul monahicesc de egumenul Ștefan, fratele făcătorului de minuni Serghie. La tundere, îi puseră numele Alexie, cum s-a spus mai sus, când a avut vedenie visului, zicând către sine glasul care-i spunea: în loc de vânare de păsări, vei vâna oameni.

Când s-a tuns avea 20 de ani și a petrecut în rânduiala monahicească până la 40 de ani, slujind lui Dumnezeu cu post, cu veghere de toată noaptea și cu neîncetate rugăciuni, încât mulți se minunau de nevoința lui. Era vestit și slăvit de toți pentru viața sa îmbunătățită, și chiar marele cneaz al Moscovei, Simeon Ioanovici și mitropolitul Teognost îl iubeau foarte mult. Pentru prea multele sale fapte bune, îl puseră episcop în marea cetate Vladimir. Iar după moartea mitropolitului Teognost, marele cneaz Ioan Ioanovici, care luase domnia după fratele său Simeon, a ales cu sobornicească judecată pe Sfântul Alexie și l-a trimis la Constantinopol spre sfințire, la prea sfințitul patriarh Filotei. Apoi l-a așezat mitropolit a Kievului și a toată Rusia. Deci, întorcându-se Sfântul Alexie de la Constantinopol și luând acea mare ocârmuire a Bisericii, a început a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, încât era la toți luminător și chip turmei cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.

În acea vreme, împărățea în Sciția păgânul împărat Verdevir, care-și ucisese cei 12 frați ai săi, fiind cumplit și foarte nemilostiv, care voia război asupra creștinilor și toți se temeau de el. Sfântul Alexie, fiind rugat de marele cneaz Ioan, s-a dus în tabără la Verdevir și, potolind mânia lui cu cuvinte blânde, a mijlocit pace creștinilor și s-a întors iarăși la Moscova, la scaunul său. Căci, din cauza războaielor dese și a năvălirilor barbare, se mutase acolo scaunul mitropoliei de către Sfântul Petru, mitropolitul Kievului. După aceasta a ridicat o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adică a Chipului celui nefăcut de mâini. Apoi a așezat mănăstire și a alcătuit într-însa viață de obște, încredințând egumenia lui Andronic, ucenicul Sfântului Serghie, făcătorul de minuni; după aceea a ridicat și multe alte biserici prin alte cetăți și locuri.

Deci, străbătea despre dânsul cinstea cea mare, nu numai între credincioși, dar și între necredincioșii agarieni, care nu auziseră de Hristos. Dar păgânul împărat Amurat, al agarenilor, avea pe împărateasă oarbă de trei ani și, auzind de Sfântul Alexie și de câte face Dumnezeu prin rugăciunea lui, a trimis la marele cneaz Dimitrie Ioanovici și l-a rugat să trimită la dânsul pe omul lui Dumnezeu, Alexie, ca să se roage pentru împărăteasa lui și să-i dea vedere, zicând: „De se va tămădui împărăteasa mea prin rugăciunea aceluia, vei avea pace cu mine, iar de nu-l vei trimite, apoi cu sabie și cu foc îți voi prăda țara”.

Primind o scrisoare ca aceasta de la acel împărat și ajungând în cetatea Moscovei, Sfântul Alexie socotea greu lucrul acela, zicând că este mai presus de puterea sa. Însă, rugându-l marele cneaz Dimitrie, a binevoit să meargă în pământul agarienilor; dar, mai întâi a făcut rugăciune cu tot clerul în biserica cea mare, sobornicească, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Săvârșind rugăciunile sale, acest mare arhiereu al lui Dumnezeu, s-a aprins o lumânare singură la mormântul Sfântului Petru, făcătorul de minuni și priveau toți. Din această întâmplare Sfântul Alexie a luat încredințare despre ajutorul lui Dumnezeu care îi gătea calea cea cu bună sporire. Luând o părticică de ceară din lumânarea care se aprinsese de la sine, a făcut o lumânărică și a pornit pe cale cu sfințitul cler, punându-și nădejdea în Dumnezeu cu neîndoire. Dar, mai înainte de a ajunge sfântul în cetatea agarenelor, împărăteasa a văzut în vedenie pe arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, venind cu toți preoții în veșminte arhierești. Deșteptându-se din somn, a poruncit ca îndată să gătească veșminte de mare preț arhiereului și preoților, după cum văzuse în vis.

Deci, apropiindu-se sfântul, l-a întâmpinat împăratul agarenilor cu mare cinste și l-a dus în palatele sale. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, începând cântarea, a poruncit să aprindă lumânarea făcută din ceara luată de la lumânarea care se aprinsese singură la mormântul Sfântului Petru și, după multă rugăciune, a stropit pe împărăteasa cea oarbă cu apă sfințită și, îndată, împărăteasa a văzut bine din ceasul acela. Atunci împăratul, cu boierii săi și cu toți câți erau acolo s-au mirat foarte de acea minune preaslăvită și înălțau laude lui Dumnezeu, apoi, cinstind împăratul pe Sfântul Alexie și pe cei ce erau cu dânsul, i-a eliberat cu cinste și cu daruri multe, la ale lor cu pace.

Întorcându-se de acolo, Sfântul Alexie a ridicat o biserică de piatră înăuntrul cetății Moscova, în numele Sfântului Arhanghel Mihail, în amintirea cinstitei și slăvitei lui minuni, ce s-a făcut odată în Hone. Apoi a întemeiat o mănăstire, care până acum se cheamă Minune și a poruncit ca într-acea biserică să-l pună după moartea sa. Încă și alte multe lucruri de mirare făcând întru slava lui Dumnezeu și păscând turma oilor lui Hristos celor bine cuvântătoare s-a apropiat de fericitul său sfârșit, în adânci bătrânețe.

Cunoscând plecarea sa către Dumnezeu, a săvârșit slujba cea dumnezeiască și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi, dând pace voievodului și poporului în sărutarea cea de pe urmă tuturor, s-a dus către Domnul, în anul 6886 (1378 d.Hr.) în 12 zile ale lunii februarie. A petrecut în arhierie 24 ani, iar vârsta lui era de 85 de ani. Și-l îngropară cu cinste, în biserica Sfântului Arhanghel Mihail, cea zidită de el în hotarele Bunei Vestiri a Preacuratei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu. După mulți ani s-au găsit sfintele și mult tămăduitoarele lui moaște întregi, iar veșmintele nestricate, ca îmbrăcate de ieri. După aceasta, a fost adus Sfântul Alexie în biserica cea zidită în numele lui, în care și până acum izvorăsc multe tămăduiri din sfintele lui moaște, ca din izvor, și se dă ajutor tuturor care cu credință cer sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Dumnezeu și al Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuvioasa Maria și Cuviosul Evghenie

În Bitinia era un bărbat, anume Evghenie. Acela avea o femeie foarte cinstită și temătoare de Dumnezeu, care i-a născut o fiică, căreia i-au pus numele Maria. Dar murind femeia lui Evghenie, creștea fiica sa întru frica lui Dumnezeu. După ce a crescut copila, i-a zi tatăl ei: „Fiică iubită, iată toate averile mele le pun în mâinile tale, pentru că eu mă duc la o mănăstire să-mi mântuiesc sufletul”. Copila, auzind aceasta de la tatăl său, i-a zis: „Tată, tu voiești ca singur să te mântuiești, iar pe mine să mă pierzi? Oare nu știi pe Domnul care zice în Evanghelie: Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi; pentru că cel ce mântuiește sufletul cuiva este ca și cel ce-l zidește”.

Auzind acestea, Evghenie s-a bucurat de cuvintele ei, pentru că ea plângea și se tânguia, zicând unele ca acestea. Și i-a zis tatăl ei: „Fiică iubită, ce să-ți fac nu știu. Pentru că tu ești parte femeiască, iar eu voi să merg în mănăstire bărbătească și cum vei putea să locuiești cu mine acolo? Pentru că diavolul ridică prin partea femeiască război asupra robilor lui Dumnezeu”. Copila, auzind aceasta, i-a zis: „Tată, nu voi intra astfel în mănăstirea bărbătească, precum zici tu, ci, tunzând părul capului meu și îmbrăcându-mă în haine bărbătești, voi intra cu tine la călugărie, neștiind nimeni că sunt parte femeiască”.

Fericitul Evghenie, auzind cuvintele acelea grăite de dânsa, mai mult s-a bucurat cu duhul și, împărțind toate averile sale săracilor, scăpătaților și văduvelor, a tuns pe fiica sa și a îmbrăcat-o în haină bărbătească, chemând-o în loc de Maria, Marin. Și a zis către dânsa: „Vezi, fiică, cum te ferești și să-ți tăinuiești firea ta, pentru că știi că nu intră femeile în mănăstire iar tu vei fi între bărbați, locuind ca în mijlocul focului. Deci să te păstrezi curată mirelui Hristos căci, când vom împlini făgăduințele noastre, ne vom învrednici împărăției cerești”. Acestea zicându-le Evghenie și rugându-se lui Dumnezeu, a luat pe fiica sa în chip de copil de parte bărbătească și a intrat în viața de obște.

Petrecând ei în mijlocul monahilor, copila sporea în faptele bune din zi în zi, în ascultare, în smerenie și în deprinderea nevoinței. După ce a petrecut în mănăstire câțiva ani, monahii o socoteau că este tânăr eunuc, de vreme ce nu se arătau perii la mustață și la barbă și glasul îi era subțire, iar unii socoteau că din cauza marii nevoințe și a postului are glasul subțire, căci peste zi nu mânca, ci numai a doua zi primea puțină hrană. Iar după câtăva vreme, Cuviosul Evghenie, fiind în rânduială monahicească, s-a mutat către Dumnezeu și a rămas fericita Maria, fecioară sărmană, sau tânărul Marin, care se dădea și la mai mari nevoințe, omorându-și trupul cu multe osteneli și cu înfrânare. Apoi a sporit atâta cu darul lui Dumnezeu, încât a luat putere și asupra diavolilor, căci câți se aduceau chinuiți de duhuri necurate, pe aceia, punând mâinile sale și rugându-se, gonea pe diavoli dintr-înșii și-i făcea sănătoși.

Erau în mănăstirea aceea 40 de frați, toți împodobiți cu toată fapta bună și cu înțelepciunea duhovnicească, dintre care în fiecare lună se trimiteau la țarină 4 monahi pentru trebuințele mănăstirești, pentru că mănăstirea aceea avea țarinile sale afară, departe. Între mănăstire și țarinile mănăstirești în mijlocul drumului era o casă de oaspeți în care se odihneau frații care se duceau și se întorceau de la țarină, pentru depărtarea căii. Acolo, primitorul de oaspeți arăta multă dragoste pentru frați, dându-le deosebită cămară și odihnindu-i. Dar urâtorul binelui, diavolul, văzând viața cea îmbunătățită a tinerei fecioare cea în chip bărbătesc și dragostea cea mare a ei către Dumnezeu precum și osârdia ei cea mare către nevoințe și osteneli monahicești și, mai ales, bărbăția cea nebiruită în răbdare, s-a sculat asupra ei cu meșteșugurile sale, vrând să-i facă împiedicare în acea bună alegare a ei spre cer. Deci, ca să o mâhnească și să o defaime, a făcut prin vicleanul său meșteșug un lucru ca acesta:

Într-una din zile, egumenul acelei mănăstiri, chemând pe tânărul monah Marin, i-a zis: „Frate Marine, te știu cu viața desăvârșită în toate, dar mai ales întru ascultare. Să nu te lepezi a merge la slujba mănăstirească, căci frații se mâhnesc asupra ta, că nu ieși din mănăstire la țarină, ca să te ostenești acolo. Deci, mergi, o! fiule, ca mai multă plată să primești de la preabunul Dumnezeu, căci și Domnul nostru nu s-a înjosit a sluji ucenicilor săi. Acestea auzindu-le Marin de la egumen, s-a aruncat la picioarele lui, zicând: „Binecuvântează, cinstite părinte, că eu voi merge oriunde vei porunci”. Deci, ieșind Marin cu ceilalți trei monahi la slujba mănăstirească, s-a odihnit pe cale în casa aceea de oaspeți și a rămas acolo.

Gazda aceea însă avea o fiică, de aceeași vârstă, pe care, un ostaș, odihnindu-se la acea gazdă, a prihănit-o noaptea și a zămislit în pântece. Apoi ostașul i-a poruncit ei, zicând: „De se va cunoaște lucrul acesta și te vor întreba părinții de unde-ți vine aceasta, să le spui că acel monah tânăr și frumos a dormit cu tine”. După aceasta, trecând câtăva vreme, s-a cunoscut că fecioara este însărcinată, crescându-i pântecele și, întrebând-o cu cine a zămislit, a zis: „Acel monah tânăr și frumos, din viața de obște, care se cheamă Marin, a dormit cu mine și m-a lăsat însărcinată”. Tatăl ei, mâhnit foarte, sculându-se, cu sârguință a mers la mănăstire, strigând cu mânie: „Unde este acel viclean și mincinos creștin, care ziceți că este monah?” Deci a venit la dânsul portarul mănăstirii, zicând: „Bine ai venit frate, de ce ești așa mâhnit și pentru ce strigi așa cu mânie. Încetează puțin din mânie, rogu-mă ție”.

I-a răspuns gazda, zicând: „Să piară ceasul în care i-am cunoscut pe monahi. Vai mie! ce mi s-a întâmplat! Și ce să fac nu știu!” Înștiințându-se de aceasta egumenul, l-a chemat la sine și i-a zis: „Ce voiești frate, de ce ești mâhnit?”. Răspuns-a gazda: „Ce să voiesc? Voiesc ca de acum înainte nici un monah să nu mai văd niciodată, nici să vorbesc cu dânsul”. Întrebându-l egumenul pentru care pricină grăiește acestea, a răspuns: „Numai o fiică am avut, spre care îmi pusesem toată nădejdea că-mi va sprijini bătrânețele mele și iată ce a făcut Marin, căruia îi ziceați că este dreptcredincios și monah bun; el a însărcinat pe fiica mea”.

Auzind aceasta, egumenul s-a mirat foarte și i-a zis lui: „Ce să-ți fac, fiindcă nu este Marin aici, căci nu s-a întors încă de la slujbă, iar de va veni nimic nu-i voi face, fără numai îl voi izgoni din mănăstire”. După aceasta, a venit Marin cu alți trei frați și, chemându-l egumenul, i-a zis: „Frate asta este viața și nevoința ta? Odihnindu-te în casa de oaspeți, oare ai prihănit pe fiica gazdei și ai lăsat-o însărcinată? Iată, tatăl ei, venind aici, pe toți ne-a ocărât pentru tine”. Marin, auzind acestea, a căzut cu fața la pământ, zicând către egumen: „Iartă-mă, părinte, pe mine, păcătosul, iartă-mă pentru Domnul, că am greșit ca un om”. Atunci egumenul, mâniindu-se foarte, a izgonit pe Marin din mănăstire cu necinste.

Ieșind nevinovatul Marin din mănăstire, petrecea înaintea porților, fără de acoperământ, răbdând frigul și arșița. Iar cei ce intrau și ieșeau îl întrebau, zicând: „De ce șezi aici, pătimind fără acoperământ?” Iar el le răspundea: „Am greșit și pentru aceea sunt izgonit din mănăstire”. Iar când a venit vremea ca fiica gazdei să nască, a născut prunc parte bărbătească, pe care, luându-l gazda, a mers la mănăstire și a aflat pe Marin în fața porții șezând și aruncându-i pruncul, s-a dus îndată. Marin, luând pruncul în mâinile sale, a zis cu tânguire: „Vai mie! ticălosului și lepădatului, eu cu adevărat primesc cele vrednice după faptele mele. Iar acest amărât prunc pentru ce să moară lângă mine?” Deci, a început a cere lapte de la păstori și a hrăni pe prunc, ca un adevărat tată. Dar nu era destul nevinovatului Marin ca să pătimească în toate zilele frigul și zăduful, rușinea și lipsa, ci și pruncul îi făcea nu puțină mâhnire și supărare, plângând și întinându-i hainele. Așa a chinuit într-o pătimire rea ca aceea trei ani, răbdând și mulțumind lui Dumnezeu, iar după trei ani le-a fost milă fraților de Marin și, adunându-se toți, au mers la egumen, zicându-i: „Cinstite părinte, destul este fratelui Marin pocăința pe care a suferit-o. Ne rugăm ție, să-l primești iarăși în mănăstire și, mai ales, că înaintea tuturor și-a mărturisit greșeala sa”.

Egumenul, nevrând să-i asculte și nevoind să primească pe Marin în mănăstire, au început iarăși monahii a-i zice: „De nu vei primi pe fratele Marin iarăși în mănăstire, o! părinte, apoi și noi toți ne vom duce. Cum putem să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greșelile noastre, dacă noi nu iertăm fratelui nostru care pătimește de trei ani înaintea porții, fără de acoperământ”. Niște cuvinte ca acestea auzindu-le egumenul de la monahi, le-a zis lor: „Cu adevărat, pentru păcatul pe care l-a făcut Marin nu este vrednic să intre aici, dar pentru dragostea și rugăciunile voastre îl voi primi”. Deci, chemând pe Marin înaintea tuturor, i-a zis: „Frate, nu ești vrednic să stai la locul cel dintâi între frați, pentru păcatul cel făcut de tine, dar pentru dragostea fraților celor ce mă roagă, te voi primi în locul cel mai de pe urmă și să fii decât toți mai pe urmă”. Atunci Marin a început a grăi către egumenul cu lacrimi: „Și acesta mare lucru este, prea cinstite părinte, că-mi poruncești să intru înăuntrul mănăstirii, ca să mă învrednicesc a sluji sfinților mei părinți”.

Astfel, egumenul, primind iarăși pe Marin, îi poruncea să facă cele mai proaste și mai de pe urmă lucruri mănăstirești. El pe toate acelea le săvârșea cu mare sârguință și frică, cu inima înfrântă și cu duh smerit. Dar avea cu sine Marin și pe prunc, care, umblând după el, striga: „Tată, tată”. Și cerea hrana cea trebuincioasă lui. Pentru aceea, nu numai cu alte nevoi și rele pătimiri era strâmtorat Marin, ci se îngrijea și pentru hrănirea pruncului, care mai pe urmă, venind în vârstă potrivită, a sporit bine întru smerenie și întru ascultare cu rugăciunile celui ce părea tatăl său. Era drag tuturor pentru faptele sale bune. Apoi l-a învrednicit rânduielii monahicești. Însă toate acestea au fost după moartea fericitului Marin, al cărui sfârșit a fost astfel:

După o năpastă ca aceasta și după atâtea primejdii și rele pătimiri, văzând Hristos Domnul credința și răbdarea miresei Sale, care în chip bărbătesc bine i-a plăcut Lui și voind să o mângâie după necazuri și după osteneli să o odihnească, a luat-o pe ea în veșnicele locașuri ale Raiului, în cămara cea cerească, neștiind nimeni, pentru că a murit în chilia sa și nimeni nu știa – de dânsa. Apoi, văzând egumenul că fratele Marin de trei zile nu vine nici la cântarea bisericească, nici la slujba mănăstirească, a întrebat pe frați, zicând: „Unde este părintele Marin? că trei zile au trecut de când nu-l văd. Totdeauna venea întâi, iar acum nu-l vedem. Mergeți în chilia lui ca să vedeți, oare n-a căzut în vreo boală?”

Atunci s-au dus frații și au aflat pe Marin răposat întru Domnul și pruncul șezând lângă dânsul, plângând. Frații, degrab alergând, au spus egumenului: „Fratele Marin a adormit”. Egumenul, auzind aceea, s-a mirat și a zis: „Cum a ieșit sufletul lui? Ce răspuns va da lui Dumnezeu de păcatul său?”. Apoi a poruncit să se îngrijească ca de obicei, trupul lui. Și, pregătind frații trupul lui Marin pentru îngropare, l-au aflat că a fost femeie cu firea, apoi, spăimântându-se, începură toți cu un glas a striga : „Doamne, miluiește”.

Egumenul, auzind strigarea fraților, se mira și a întrebat: „Ce este aceasta?”. Iar ei au răspuns cu mirare: „Fratele nostru Marin este femeie cu firea”. Alergând egumenul și văzând lucrul cel minunat și neașteptat, s-a aruncat la picioarele sfintei și, cu multe lacrimi, striga: „Iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase, că am greșit întru neștiință, mâhnind atât de mult pe sfânta și curata Mireasa ta”. Și iarăși, căzând la sfintele ei moaște, striga: „Aici să mor la cinstitele tale picioare, până ce voi câștiga iertarea greșelilor mele, cu care am greșit, o! sfânto”. Astfel plângând el mult și tânguindu-se, a venit un glas de sus, zicându-i: „De ai fi făcut aceea întru știință, nu s-ar ierta ție, dar de vreme ce, neștiind, ai greșit, iertate sunt greșalele tale”. Sculându-se egumenul de la cinstitele ei moaște, a trimis îndată omul care adusese copilul, zicând: „Vino la noi degrab căci am trebuință să-ți spun ceva”. Venind acela în mănăstire, egumenul a zis: „Fratele Marin a murit”. El a răspuns: „Dumnezeu să-i ierte păcatul pe care l-a făcut fiicei mele”. Egumenul i-a zis: „Pocăiește-te, o! frate, căci ai greșit înaintea lui Dumnezeu și pe mine m-ai înșelat cu cuvintele tale că am greșit și eu prin tine, căci Marin este cu adevărat femeie”. Auzind acestea, omul s-a înspăimântat și tăcea ca un mut. Egumenul, luându-l de mână l-a dus la locul unde zăcea sfântul trup al fericitei Maria, cel cu cinste îngrijit și i-a arătat că este parte femeiască și fără de vină năpăstuită pentru prihănirea fiicei lui.

Atunci omul, văzând acea minune neașteptată, a început a plânge și a se tângui. Apoi, egumenul cu monahii, cântând cele de deasupra gropii, au pus cu cinste curatul și feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui Hristos în mănăstire, la loc cinstit. După aceea, a venit fiica gazdei, muncită de diavol și a mărturisit tot adevărul, înaintea tuturor, spunând cine a amăgit-o pe ea și a îngreunat-o și cum i-a poruncit să clevetească pe tânărul monah, adică pe fecioara pe care toți o socoteau că este parte bărbătească.

După ce aduseră pe cea îndrăcită la mormântul Sfintei Maria, îndată a ieșit dintr-însa diavolul și s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Atunci, toți, văzând acea minune, au preamărit pe milostivul Dumnezeu, pentru darul Lui cel minunat și pentru răbdarea Sfintei Maria, roaba Lui, care a petrecut până la moarte, nearătând nimănui taina că este femeie și cum a răbdat năpastă și multe rele pătimiri, pentru împărăția cerurilor.

Deci și noi, o! iubiți frați, să urmăm bărbăției, statorniciei și răbdării ei, ca să aflăm milostivire și dar în veacul ce va să vie de la marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă și stăpânire, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ce sunt miridele? Pr. Alexandru-Mihai Tacu

 

Miridele sunt părticele mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din prescurile folosite la Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul Agneț) și așezate pe disc, alături de Sfântul Agneț.

Cuvântul „miride” provine din limba greacă, de la un verb însemnând „a împărți, a distribui, a diviza”. Astfel, miridele sunt părticele mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din prescurile folosite la Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul Agneț) și așezate pe disc, alături de Sfântul Agneț. Fiecare dintre bucățile mici pe care preotul, când proscomidește, le scoate cu copia din prescură (în formă de triunghi) și pe care le așază pe disc în jurul agnețului sunt pentru pomenirea Maicii Domnului (1 miridă), a sfinților (9 miride), a episcopului local (1 miridă), a conducătorilor statului (1 miridă) și a ctitorilor (1 miridă), firimiturile mici fiind pentru pomenirea viilor și a morților ale caror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creștini.

Miridele – atât cele pentru sfinți cât și cele pentru credincioși – nu se prefac în Trupul Domnului ca Sfântul Agneț, ci numai se împărtășesc de sfințenia pe care o primesc de la Sfântul Agneț, lângă care sunt așezate.

În Biserica primară, participarea credincioșilor la Sfânta Jertfă consta în împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. În condițiile în care împărtășania a devenit tot mai rară s-a simțit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioși ca o substituire a împărtășaniei. Venind la slujbă, credincioșii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume.