ACEST BLOG ARE ZERO VENIT FINANCIAR -Te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un LIKE mai jos:
Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Casă în care locuiește
familie creștină este biserică mică. În primul secol al creștinismului,
creștinii se adunau pe la casele mari a celor mai înstăriți membrii,
unde se rugau, citeau Scripturile și făceau frângerea pâinii. Sfântul
Apostol Pavel se adresează către Corinteni, cărora le transmite
îmbrățișeri din partea lui Acvila și Priscila, împreună cu Biserica din
casa lor (1 Corinteni 16, 19).
Când Bisericile au „ieșit” din case
particulare, cele din urmă au rămas „bisericile mici”. Astfel, Sfântul
Ierarh Ioan Gură de Aur numește familia biserica de acasă sau biserica
cea mică.
Bărbat și femeia, încununați întru
legătura dragostei devin o „filială” mică a Bisericii mari. Precum în
Biserica creștinii sunt adunați din dragoste față de Dumnezeu și din
dragoste unii față de alții, tot la fel și în fiecare familie, trebuie
să fie mărtuire vie a dragostei desăvârșite, dragoste, care înlocuiește
pasiunea cu jertfirea, unde ambiții și egoismul sunt dezrădăcinate, iar
în locul lor se sădește dăruire, smerenie, răbdare și înțelepciune.
Totodată dragoste este virtutea cea mai
desăvârșită pentru creștini, pentru că, spune Evanghelistul Ioan:
dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din
Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu (1 Ioan 4, 7). Or familia și casă unită
întru legătura dragostei are în mijlocul ei pe Dumnezeu. De aici derivă
regulă foarte simplă: Dacă familia cultivă dragostea, în casa va dăinu
pe vecie Dumnezeu, iar acolo unde este Dumnezeu, acolo este și dragoste!
Altă dată, creștinii la intrare într-o
casă, făceau semnul sfintei crucii către icoană așezată în locul de
cinste a casei. Acel loc deosebit și curat, în slavă se mai numea krasnîi ugolok (loc frumos sau luminos), care,
în perioada sovietică greșit a fost tradus ca colțar roșu, înlocuind
icoana Mântuitorului Hristos cu bustul sau portretul lui Vladimir Lenin.
Și locul acela se numea luminos, pentru că ardea candela în fața
icoanei, care, în lipsa luminii electrice, lumina întreaga casa.
Vă reamintesc, că Hristos vrea ca noi să
fim lumina lumii. Primind la Botez pe Hristos, care este Lumina Lumii,
fiecare creștin trebuie să fie purtător de lumină – fosfor (din greacă fos – lumină și verbul forao – a purta) sau purtător de Hristos – hristofor (cel care poartă pe Hristos). Iar Pavel ne învață: așa să lumineze lumina voastră…
Astfel, fiecare familie era o biserică
mică, unde ziua se începea și se termina cu Dumnezeu, unde masa și orice
lucru se făcea cu invocarea binecuvântării dumnezeiești. Acestea toate
făcându-se din dragoste către Dumnezeu și din dorința de a avea prezența
Lui în casă. Căci „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus
este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”[1].
Dar cum poate o casă să devină biserică
dacă în ea nu se regăsește Hristos? Casa creștinului devine biserica
dacă în ea semenii „ascultă și păzesc Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 11,
28). Ascultă Poruncile lui Dumnezeu și le păstrează, acasă și în
societate!
Dar dacă în casă sunt chefuri și
petreceri fără întrerupere, dacă membrii familii suduie și se bat, dacă
părinții cu copiii nu se roagă, nu citesc, nu petrec timp împreună, unde
atunci să-și plece capul Hristos?
Hristos spune: „Iată, stau la uşă şi
bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi
voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20).
Vă spun o istorioară:
„Într-o zi, la o expoziţie de pictură,
lumea admira un tablou foarte frumos: “Iisus Hristos bătând la uşă”.
Toţi cei de faţă îl felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu
care era făcut tabloul, şi mireasma de credinţă ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Şi zise:
– Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi…
Ceilalţi întrebară:
– Ce greşeală?
Acela zise:
– Clanţa uşii nu are mâner pe dinafară.
Atunci toţi priviră mai atent, ca să vadă greşeala. Şi aşa era.
Atunci pictorul răspunse:
– Nu, nu e o greşeală. Intenţionat n-am vrut să-i pun mâner pe dinafară.
Toţi se mirară şi întrebară de ce. Pictorul urmă.
– Iată de ce: Domnul Hristos doar bate
la uşa inimii noastre, El nu deschide, nu forţează. Aşa că nu e nevoie
de mâner decât pe dinăuntru. Fiecare este slobod a deschide sau nu uşa,
când aude pe Hristos bătând… Aceasta-i lămurirea…
Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi şi încântaţi de mesajul pictorului.”
Hristos și astăzi stă la ușa casei
voastre și bate. „Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15) și
să deschidă larg ușile casei ca să „vină și să sălășluiască”. Deschideți
și acordați loc cuvenit de cinste Stăpânului, întoarceți fața voastră
către Bunul Dumnezeu, „care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și
la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
Faceți casa voastră să fie biserică,
unde creștinii se iubesc, se respectă, se ajută, unde rugăciunea și
Cuvântul lui Dumnezeu să răsune și să fie auzite în ceruri, pentru că
„se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se
pocăieşte” (Luca 15, 10).
În final vă mai zic încă o istorioară:
„Odată, pe când umbla Dumnezeu cu
Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai
frumoasă văzură un duh necurat șezând pe acoperiș și dormind.
– Doamne, ce înseamnă asta?. întrebă Sfântul Petru.
– Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că
oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele
sufletești. De aceea duhul necurat doarme liniștit. Nu se teme de
primejdie, pentru că îi are în mâna lui.
Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de duhuri necurate străjuind și frământându-se.
– Ce înseamnă asta, Doamne?, întrebă Sfântul Petru.
– În căsuța aceasta – răspunse Dumnezeu –
trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța
lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă
pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să
strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit el greul atacului, pentru că
aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.”
Bunul Dumnezeu să binecuvânteze
casele voastre, să vă povățuiască spre lucrarea tuturor faptelor celor
bune și spre împlinirea Sfintelor Porunci ale lui Hristos[2]; să vă umple casele voastre de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dați şi celor lipsiţi[3].
1. Să facem din rugăciune o obişnuinţă zilnică şi nu doar un gest ocazional.
2. Să nu înceapă ori să se termine ziua fără rugăciune.
3. Cel mai bine e să găsim un timp dedicat doar pentru rugăciune. În
acest fel îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel care ne dăruieşte toate clipele
vieţii noastre.
4. Oricât de grăbiţi am fi dimineaţa ori de obosiţi seară, trebuie să
ne rugăm cât de puţin. ugăciuni ca „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu
adevărat” ori rostirea rugăciunii lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”) aduc pacea şi binecuvântarea
în viaţa noastră.
5. Un creştin adevărat se roagă citind Rugăciunile serii, Rugăciunile
dimineţii, Acatiste, Paraclise. Să ne străduim să devenim
„profesionişti” ai rugăciunii, să ne impunem o regulă de rugăciune, după
ce am discutat-o, mai întâi, cu duhovnicul nostru.
6. Rugăciunea este absolut necesară pentru igiena sufletească.
7. Un suflet care nu primeşte rugăciunea zilnică este ameninţat de tristeţe şi de prăbuşirea în deznădejde.
Iconostasul de acasă – loc privat de închinăciune și rugăciune pentru orice creștin
Dumnezeu este în tot ceea ce ne înconjoară, așa că, atunci când
suntem acasă, un loc privat de rugăciune și închinăciune este binevenit
pentru orice creștin. Acest colț de intimitate religioasă este
recomandat spre folosință tuturor membrilor familiei. De altfel,
icoanele care se regăsesc în acest spațiu pot fi chiar ale sfinților ale
căror nume sunt purtate de către cei care locuiesc în această casă.
La
loc de cinste trebuie să se găsească o icoană a Maicii Domnului cu
Pruncul. Tot în acest loc special ar trebuie să ajungă toate icoanele și
iconițele achiziționate de creștinii din familie atunci când ajung prin
diverse locuri de pelerinaj. Alături de icoane, aici ar trebuie să se
găsească și mirul, precum și tămâie și o candelă.
Întotdeauna
trebuie să se caute răsăritul, astfel încât creștinul, atunci când își
face rugăciunea și se închină să fie cu fața către Dumnezeu. În
vremurile de demult, creștinii împodobeau acest loc și la icoane aveau
un vas cu flori. În zilele de sărbătoare și duminică, aici se aprindea
candela, așa cum se făcea și la Biserică, la săvârșirea Sfintei
Liturghii. Astăzi, în puține case se mai găsește un iconostas în
adevăratul sens al cuvântului. Acest altar de rugăciune și închinare
către Domnul s-a transformat într-un spațiu de dimensiuni mici, în care
se găsește doar o icoană. Cum însă, Dumnezeu caută către sufletul
omului, ce altă icoană mai de preț decât aceasta este pentru Domnul?
Icoana sfințește casa, iar Dumnezeu o binecuvântează!
Avem
nevoie de icoane în viața noastră spre a deschide punți vizuale de
legătură cu Domnul. Divinitatea este pretutindeni, dar prezența unor
astfel de obiecte de cult întărește legătură dintre sufletul omului și
Sfânta Treime. Desigur, ne putem ruga în orice loc, dar așa cum se
întâmplă cu rugăciunea din Biserică (acesta are cea mai mare putere
pentru că este o rugă colectivă), tot așa se întâmplă și atunci când ne
rugăm în fața unei icoane. Fiindcă icoana este o portretizare a
Divinității, rugăciunea adresată în mod direct ajunge mai rapid la
Dumnezeu.
Pentru creștinii din trecut icoana avea și o valoare
familială, dat fiind faptul că se trecea din generație în generație. Nu
era doar un obiect religios, ci era și un obiect care făcea partea din
zestrea familiei. În acest fel, Dumnezeu era prezent prin intermediul
icoanei și ca o legătură între generații, ca o formă de conexiune între
trecut și prezent.
Cele mai
multe dintre casele creștinilor au amenajat un loc anume, un colțișor
pentru rugăciune. Acesta este intr-un loc mai ferit din casa, desigur
tot in partea de răsărit, in jurul unei icoane. Este un fel de altăraş
unde se păstrează toate lucrurile sfintite din casa. Aici păstram
aghiasma mare, apa sfințită de la sfeștanie, anafora, tămâia,
lumânările, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse de la biserica de
Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulăpior de colţ
sau de perete, deschis, unde putem pune icoana si toate celelalte. Tot
aici trebuie sa avem o măsuță mica sau un analog mic (ca cel de la
biserica pe care se citește Sfânta Evanghelie), pe care vom pune cartea
sau cărțile noastre de rugăciune.
Candela
In
coltisorul de rugaciune trebuie sa avem neaparat o candela, in fiecare
casa trebuie sa existe cel putin o candela. Se va folosi candela cu ulei
si fitil. Nu este potrivit sa se foloseasca -— beculete, pentru ca
adevarata candela, ca si lumanarea, trebuie sa foloseasca spre ardere
ulei curat sau ceara curata. Beculetul este de frumusete. Candela nu
este pentru frumusete ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere,
de priveghere, pe care ar trebui sa o tinem tot timpul aprinsa in casa.
Va amintiti pilda fecioarelor din Evanghelie, care asteptau pe
Mantuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient
untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea
Mântuitorului. Arderea continua a candelei este raspunsul crestinului la
indemnul Mântuitorului: “Privegheati ca nu stiti ziua, nici ceasul cand
vine Fiul Omului.” (Matei 25,13). Cum spuneam, crestinul aprinde
lumanarea sau candela ori de cate ori vine in fata lui Dumnezeu, ori de
cate ori, in vreun fel anume, merge sa se intalneasca cu Dumnezeu.
Candela aprinsa este semn al nadejdii pe care noi ne-o punem in
Dumnezeu, ca El sa fie ocrotitorul nostru si al casei noastre. Cine nu
poate pastra candela mereu aprinsa, este bine sa o aprinda seara, sau
ori de cate ori se roaga. De asemenea, ardem candela in zilele de
sarbatoare, incepand de seara din ajunul sarbatorii respective.
Batranii,
mai ales, tin candela aprinsa, pentru ca nu cumva sa le vina ceasul
sfarsitului pe neasteptate si sa moara fara lumina, sa mearga la Hristos
fara lumina. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu si
pentru Imparatia luminii. Alegem lumina pentru ca lumina este semnul ca
vrem sa ajungem la Dumnezeu.
Exista
candele la magazinele de obiecte bisericesti, la biserici si la
manastiri. O candela este compusa dintr-un suport – de obicei metalic –
in care se aseaza un pahar special de candela, colorat si o pluta
speciala sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vata. La caz de
nevoie, se poate improviza o candela foarte usor intr-un paharel sau in
orice alt vas mic. Este bine, totusi, sa ne ingrijim de o candela
frumoasa, care sa fie si podoaba de pret in casa noastra. Se mai
obisnuieste o candela in bucatarie, acolo unde gospodina isi petrece
foarte mult timp si chiar familia intreaga. Este foarte frumoasa si
draga aceasta insotire a luminii candelei in jurul nostru. Ea ne
pastreaza sau ne duce gandul la Dumnezeu si ne aduce aminte de
rugaciune.
Căţuia
Căţuia
este un mic obiect metalic cu maner, in care aprindem tamaie. Catuia nu
poate lipsi din casa crestinului. Ea se pastreaza la coltisorul de
rugaciune, sau langa icoana, in casa putem aprinde tamaie ori de cate
ori simtim nevoia, dar mai ales atunci cand ne facem rugaciunea.
Crestinul poate sa tamaieze singur prin casa, dupa ce face semnul crucii
deasupra tamaii aprinse. Se aprinde tamaie si cand suntem tulburati de
ganduri urate, de vise urate sau de duhuri necurate. Tamaia
binemirositoare este semnul rugaciunii noastre curate care se inalta
catre Dumnezeu, dar si semnul darului si al prezentei lui Dumnezeu. De
aceea, tamaia este folosita pentru alungarea tuturor rautatilor. Pentru
arderea tamaiei avem nevoie de un carbune special pe care-l putem
procura de la manastiri sau de la biserici. Mai putem folosi si carbuni
aprinsi din foc.
Căţuia
a cam disparut din casele credinciosilor, in locul ei se folosesc alte
obiecte metalice, cel mai adesea lingura. Trebuie sa ne ingrijim sa ne
procuram o catuie frumoasa, pentru a ne arata atentia si grija noastra
fata de lucrurile cu care ne prezentam in fata lui Dumnezeu.
Catuia
este necesara si ori de cate ori vine preotul pentru a savarsi o slujba
in casa. Este bine atunci sa-l asteptam pe preot, cu candela, cu
lumanarile si cu catuia aprinse.
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Casa Creștinului – ghid practic al creștinului ortodox, ediţia a II- a, Editura Bizantină, 2016, pp. 103 – 110.
Locul de rugăciune
Cele mai multe dintre casele creştinilor au
amenajat un loc anume, un colţişor pentru rugăciune. Acesta este într-un
loc mai ferit din casă, desigur tot în partea de răsărit, în jurul unei
icoane. Este un fel de altăraş unde se păstrează toate lucrurile
sfinţite din casă. Aici păstrăm aghiasma mare, apa sfinţită de la sfeştanie, anafora,
tămâia, lumânările, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse de la
biserică de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de
dulăpior de colţ sau de perete, deschis, unde putem pune icoana şi toate
celelalte. Tot aici trebuie să avem o măsuţă mică sau un analog mic (ca
cel de la biserică pe care se citeşte Sfânta Evanghelie), pe care vom
pune cartea sau cărţile noastre de rugăciune.
Candela
În colţisorul de rugăciune trebuie să avem neapărat o candelă. În
fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă. Se va folosi candelă
cu ulei şi fitil. Nu este potrivit să se folosească beculeţe, pentru că
adevărata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere
ulei curat sau ceară curată. Beculeţul este de frumuseţe. Candela nu
este pentru frumuseţe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de
veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă
în casă. Vă amintiţi pilda fecioarelor din Evanghelie, care aşteptau pe
Mântuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient
untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea
Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la
îndemnul Mântuitorului: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului."
(Matei 25, 13). Cum spuneam, creştinul aprinde lumânarea sau candela
ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu
Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem
în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Cine
nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau
ori de câte ori se roagă. De asemenea, ardem candela în zilele de
sărbatoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective.
Bătrânii, mai ales, ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva să le vină
ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să moară fără lumină, să meargă la
Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru
Dumnezeu şi pentru Împărăţia luminii. Alegem lumina pentru că lumina
este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu. Există candele la magazinele
de obiecte bisericeşti, la biserici şi la mănăstiri. O candelă este
compusă dintr-un suport - de obicei metalic - în care se aşează un pahar
special de candelă, colorat şi o plută specială sau un alt suport, cu
fitil de bumbac sau vată. La caz de nevoie, se poate improviza o candelă
foarte uşor într-un păhărel sau în orice alt vas mic. Este bine,
totuşi, să ne îngrijim de o candelă frumoasă, care să fie şi podoabă de
preţ în casa noastră. Se mai obişnuieşte o candelă în bucătărie, acolo
unde gospodina îşi petrece foarte mult timp şi chiar familia întreagă.
Este foarte frumoasă şi dragă această însoţire a luminii candelei în
jurul nostru. Ea ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu şi ne aduce
aminte de rugăciune.
Căţuia
Căţuia este un mic obiect metalic cu mâner, în care aprindem tămâie.
Căţuia nu poate lipsi din casa creştinului. Ea se păstrează la
colţişorul de rugăciune, sau lângă icoană. În casă putem aprinde tămâie
ori de câte ori simţim nevoia, dar mai ales atunci când ne facem
rugăciunea. Creştinul poate să tămâieze singur prin casă, după ce face
semnul crucii deasupra tămâii aprinse. Se aprinde tămâie şi când suntem
tulburaţi de gânduri urâte, de vise urâte sau de duhuri necurate. Tămâia
binemirositoare este semnul rugăciunii noastre curate care se înalţă
către Dumnezeu, dar şi semnul darului şi al prezenţei lui Dumnezeu. De
aceea, tămâia este folosită pentru alungarea tuturor răutăţilor. Pentru
arderea tămâiei avem nevoie de un cărbune special pe care-l putem
procura de la mănăstiri sau de la biserici. Mai putem folosi şi cărbuni
aprinşi din foc. Căţuia a cam dispărut din casele credincioşilor. În
locul ei se folosesc alte obiecte metalice, cel mai adesea lingura.
Trebuie să ne îngrijim să ne procurăm o căţuie frumoasă, pentru a ne
arăta atenţia şi grija noastră faţă de lucrurile cu care ne prezentăm în
faţa lui Dumnezeu. Căţuia este necesară şi ori de câte ori vine preotul
pentru a săvârşi o slujbă în casă. Este bine atunci să-l aşteptăm pe
preot, cu candela, cu lumânările şi cu căţuia aprinse.
V-am scris acum vreun an despre o fată căsătorită, cu formațiuni canceroase in interiorul craniului care apăsau pe creier. Mai avea - după spusa doctorilor - câteva luni de trăit. Fata a plâns disperată și s-a rugat mult. Într-o noapte a visat un tânăr mlădios și sfios care i-a spus: de ce nu citești rugăciunea mea? Fata l-a întrebat: ce rugăciune ai tu, că ești tânăr.
El i-a răspuns: Eu sunt Ioan și umblu pe la paturile bolnavilor, ajut bebeluși să poată vorbi, dăruiesc darul nașterii tinerelor femei care nu pot avea bebeluși.
Fata s-a trezit și a început să se roage mult Sfântului Ioan Rusul. În fiecare zi. M-a sunat și a venit de la 400 de km, la noi la Biserică unde i-am citit rugăciuni cu fesul Sfântului Ioan pe cap.
După multe rugăciuni, fiind în spital, a venit noaptea asistenta șefă bosumflată să îi facă analize, că așa a zis doctorul. Acesta l-a visat pe Sfântul Ioan care i-a poruncit să facă din nou analizele, că fata s-a vindecat. Ceea ce s-a întâmplat.
După un an în care fata n-a mai avut absolut nimic, mi-a scris iar cu mii de lacrimi. Are iar dureri de cap mari. A mers la analize. Markerii tumorali sunt iar foarte mari. Doctorii i-au zis că a recidivat cancerul cranian.
M-a lovit cu un baros în cap. Mi-am înghițit lacrimile. Cum așa? Unde am greșit? Sfântul Ioan Rusul nu face minuni doar pentru un an. Și apoi moartea.
I-am scris fetei să se roage Sfântului Ioan. I-am zis: o să îl rog și eu să se ocupe de caz. O zi n-am fost bun de nimic.
Fata îmi scrie tot mai deznădăjduită. Markerii tumorali erau enormi. Doctorii i-au dat o lună de viață. Mi-a zis:
Părintele meu, nu vreau să mor. Rugați-vă la toți sfinții. Pentru mine nu mai e decât un singur lucru: moartea.
I-am zis: Dumnezeu poate să facă din vestirea morții vestire de viață.
Plângea atât de tare la telefon, că nu mai înțelegeam nimic din ce spunea. Eram doar acolo în suferința ei gigantică, neputincios, inutil.
M-am rugat pentru ea. Și totuși. Sfântul Ioan care s-a arătat doctorului a zis clar: E vindecată. Sfântul Ioan nu poate minți.
M-a străfulgerat o idee. Am sunat-o pe fată. "Mergi și fă rmn, ct, toate analizele, că nu e spre moarte. Sfântul nostru iubit nu poate minți".
S-a dus fata. Îndoită. Nu mai credea nimic. Mi-a zis distrusă: mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul de un an de viață. Și a închis.
A doua zi mă sună: părinte!!!!
Markerii tumorali erau enormi pentru că sunt însărcinată. De asta mă durea capul. Ați zis că vestirea de moarte va fi o vestire a vieții. Va fi un bebeluș!
În această lună, ziua a douăsprezecea, pomenirea
celui între sfinţi părintele nostru Meletie, arhiepiscopul Antiohiei
celei mari.
Pentru
bunătatea cea desăvârşită şi dragostea curată ce avea către Hristos,
sfântul Meletie, era foarte iubit de mulţi. Astfel chiar de la
începutul activităţii sale, când intră în cetate, în ziua hirotoniei
sale, mânaţi fiind oamenii de dragostea ce aveau către dânsul, îl
chemau pe la casele lor, socotind că acestea se vor sfinţi chiar şi
numai prin intrarea lui. Dar nici nu împlinise treizeci de zile în
cetate, că a şi fost izgonit de către vrăjmaşii adevărului, care cu
îngăduinţa lui Dumnezeu au înduplecat pe împărat la aceasta. Iar după
această izgonire, întorcându-se, a stat mai bine de doi ani la
Constantinopol. Şi iarăşi în urma unor scrisori împărăteşti a fost
poftit să meargă tocmai în Tracia. Acolo s-au adunat şi alţi episcopi
din multe părţi ale lumii, chemaţi fiind şi ei cu scrisori împărăteşti,
că începeau Bisericile lui Dumnezeu să dobândească pacea şi liniştea,
mântuindu-se de iarna cea îndelungată a prigoanei. Atunci deci,
arătându-se acolo marele Meletie, care era cinstit în chip deosebit de
toţi, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, adormind în pace,
în pământ străin. Pe acest fericit şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur
şi Grigorie al Nissei, l-au cinstit cu cuvinte de laudă.
Tot în această zi, pomenirea preacuvioasei Maria, care şi-a schimbat numele în Marin.
Această cuvioasă schimbând hainele femeieşti, s-a
îmbrăcat bărbăteşte şi în loc de Maria s-a numit pe sine Marin. Şi
intrând în mănăstire împreună cu tatăl ei cel după trup, care se numea
Eugeniu, s-a tuns monah, şi slujea împreună cu monahii cei mai tineri,
fără să se cunoască nicidecum că este femeie. Odată, găzduind la o casă
de oameni, împreună cu alţi fraţi a fost pârâtă că a stricat fecioria
fiicei găzduitorului. Ea a primit cu mulţumire clevetirea aceea şi
ocara şi a mărturisit că făcuse păcatul, pe care de fapt nu-l făcuse.
Pentru aceea a fost izgonită din mănăstire şi timp de trei ani s-a
necăjit, fericita, hrănind pruncul acela pe care nu-l născuse ea. Când,
mai târziu, a fost primită din nou în mănăstire, avea cu sine şi
pruncul acela din desfrânare, care era de parte bărbătească. Dar
adevărul nu a întârziat să se arate. Căci murind, s-a cunoscut că era
femeie. Iar fiica găzduitorului aceluia, care clevetise pe cuvioasa, a
fost chinuită de un demon rău, şi silită în cele din urmă să
mărturisească, cum că a fost stricată de un ostaş şi de aceea igumenul
şi monahii care mai înainte numeau pe cuvioasa Maria ticăloasă, atunci
au numit-o fericită şi de multă cinstire au învrednicit-o.
Tot în această zi, pomenirea precuviosului părintelui nostru Antonie, arhiepiscopul Constantinopolului.
Acest sfânt, trăgându-se după tată din Asia, iar
după mamă din Europa, a avut ca a treia patrie cetatea Constantinopol,
care l-a îmbrăţişat, l-a hrănit, l-a văzut dezbrăcându-se de scutecele
maicii sale şi crescând în vârstă, l-a învăţat Sfintele Scripturi, iar
în urmă l-a câştigat şi păstor al ei. Când a îmbrăţişat viaţa monahală
şi a dat dovadă de multă bărbăţie în aducerea la îndeplinire a
acestei filozofii practice, împotriva voinţei lui a fost hirotonit
preot şi făcut igumen al mănăstirii. De atunci înainte el a urmărit cu
şi mai multă râvnă privegherea, postul şi stăruinţa în rugăciune, încât
a făcut şi pe tatăl său să îmbrace haina monahală. Şi astfel luând
prilej, săvârşea milostenia cu amândouă mâinile, după cum zice
proverbul. Odată, pe când sfântul trecea printr-un loc strâmt şi
împărţea milostenie, i s-a arătat cineva care ţinea în mâini o mare
legătură plină cu galbeni şi care i-a zis: ia aceasta şi să o
cheltuieşti cu săracii. Şi mâna aceluia se vedea ţinând galbenii, iar
la faţă era cu neputinţă de văzut cel ce îi întindea legătura cu bani.
Cu acest fel de bunătăţi era îmbogăţit acest minunat părinte. Pentru
aceasta venind vremea când se căuta arhiereu pentru cetatea cea
împărătească, prin hotărârea sfântului sinod şi a împăratului, sfântul
Antonie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului. După aceea,
ca şi cum ar fi fost întraripat de puterea Duhului Sfânt, cu toate că
trupul îi era bătrân, vizita toate bisericile oraşului, cu toată râvna
şi cu rugăciuni îmblânzea pe Bunul Dumnezeu; ajuta bisericile ce erau
dărăpănate de vechime; da cu îmbelşugare cele de nevoie clericilor şi
anagnoştilor celor lipsiţi şi mângâia multe mii de săraci, cu dare de
grâu şi cu milostenii. Şi astfel făcându-se pricinuitor multora de
mult bine şi minuni prea mari săvârşind, la adânci bătrâneţi, s-a mutat
către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Satornic şi Plutin, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea
sfântului noului mucenic Hristea grădinarul, care a mărturisit în
Constantinopol, la anul 1748, şi a murit de sabie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cuviosul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei
Sfântul
Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinți creștini
și de neam, deprins în toate învățăturile cele din afară și în sfintele
dogme ale credinței creștinești. Apoi s-a desăvârșit în toate faptele
cele bune, iar pentru viața lui îmbunătățită, pentru dragostea lui cea
înfocată și curată pe care o avea către Dumnezeu și către aproapele,
precum și pentru blândețea, nerăutatea și smerenia sa, era iubit de
toți. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioși a primi ca un
vrednic, păstoria oilor celor cuvântătoare.
Mai întâi s-a făcut episcop al cetății Sevastia, care este în
Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales
arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun
Macedonie, rău-credinciosul eretic și mincinosul păstor al Bisericii
Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind,
asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului
pentru bogății – deoarece în împărăția lui Constantie, fiul marelui
Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogății, mai multe
decât Antiohia și altele. De aceea, Evdoxie, defăimând scaunul
Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru
înștiințându-se antiohienii, s-au mâniat foarte pe arhiepiscopul lor
Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale și l-au izgonit, iar el s-a
dus și a luat scaunul Constantinopolului.
Atunci antiohienii, adunând sobor, făceau alegere cu judecată de
obște pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dânșii
erau mai mulți arieni, care puteau mult; iar ortodocșii puteau mai
puțin și erau trecuți cu vederea, fiind numiți eustatieni, după numele
Sfântului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei și care
pătimise izgonire pentru buna credință. În acel sobor se purta prin
gurile tuturor numele Sfântului Meletie și toți voiau să-l aibă
arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că
este de un cuget cu dânșii și nădăjduiau că va aduce la aceeași părere a
lor și pe eustatieni și pe toată Antiohia o va învăța dogmele ariene.
Ei au întărit judecata alegerii de obște cu iscăliturile lor și au
încredințat-o Sfântului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel
dreptcredincios care a fost la soborul acela, și trimițând rugăminte la
Sfântul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste și
întâmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul,
astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, și apropiindu-se de
Antiohia, i-au ieșit în întâmpinare toți câți erau slujitori
bisericești, precum și toată mulțimea cetățenilor. Erau până și evreu și
păgâni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus
Sfântul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat
vrednic, înțelept și sfânt. Pentru care, Sfântul Epifanie, care a fost
pe vremurile acelea, grăiește, fericindu-l cu laude și zicând așa: „Cu
cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfântul Meletie), despre a
cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viața lui era
statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor,
pentru viața sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeiești
de către toți”.
Atât era de iubit și atâta evlavie avea poporul pentru dânsul, încât
se povestește despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au
primit antiohienii cu atâta evlavie și credință, încât fiecare dintre
dânșii numea pe copii după numele sfântului, socotind că prin numirea
aceea îl are pe însuși sfântul în casa sa. Maicile, lăsând pe părinți,
pe moși, pe strămoși, puneau numele copiilor lor după al fericitului
Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuți, nu numai din dragostea cea
firească ci și din așezământul acela, erau iubiți de părinții lor,
pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei și întemeierea păcii,
iar cei ce se numeau ca dânsul, aveau mare mângâiere. Precum cineva ar
fi șezut în întuneric și aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot
astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrând ca o lumină în cetate, prin
numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia
către sfânt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau și pe sfânt
în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească și a gândului celui
rău. Atât de mult se simțea acest lucru, încât pretutindeni, pe uliți,
în târg, prin țarini și în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu
numai cu numele sfântului s-a făcut aceasta, ci încă și cu închipuirea
trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot așa s-a făcut și cu
icoana lui, pentru că pe pecețile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe
pereții camerelor, pretutindeni, mulți au închipuit acea icoană a
sfântului ca nu numai să audă sfânta lui numire, dar și pretutindeni să
vadă închipuirea icoanei sale și să aibă îndoită mângâierea pentru
amintirea lui. Atât era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor și
atâta elavie aveau ei către dânsul, pentru fapta bună și mare, precum și
pentru smerenia și blândețea lui.
Sfântul Meletie, ocupând scaunul Antiohiei, mai întâi învăță pe popor
viața cea îmbunătățită și obiceiurile cele bune, netezind în inimile
lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credință. Căci sfântul aștepta,
ca dacă va îndrepta mai întâi obiceiurile cele rele, smulgând spinii și
ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire
semințele dreptei credințe. Atunci și pe marele Vasile, care venise de
la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfântul Ioan Gură de
Aur, care pe acea vreme era încă copil, învățând carte și ieșind în
întâmpinarea Sfântului Meletie, împreună cu vârstnicii săi și cu tot
poporul, a primit Sfântul Botez de la dânsul, iar mai pe urmă a scris
despre el și cuvânt de laudă.
După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfântul a fost
izgonit din biserică de către ereticii care vrășmășeau asupra
adevărului; pentru că tot poporul, dorind să știe cu încredințare de
care mărturisire se ține arhiepiscopul lor cel nou și cu aceasta
supărându-l mult, Sfântul Meletie a făcut în biserică propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu către popor, preamărind credința cea întărită în
Niceea, la întâiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că
„Fiul este de o ființă cu Tatăl” și făcător a toată făptura. Astfel
învățând sfântul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei
fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a
astupat gura cu mâna, ca să nu mărturisească, nici să învețe credința
cea dreaptă. Sfântul, având gura astupată cu palma arhidiaconului, a
întins mâna către popor și prin degetele mâinii a mărturisit Sfânta
Treime, mai bine decât cu gura, căci a arătat mai întâi trei degete,
închipuind cele trei fețe dumnezeiești. Apoi, strângându-le, a arătat
numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.
Arhidiaconul, văzând aceea, a lăsat gura sfântului și i-a apucat
mâna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar
sfântul, având gura slobodă și dreapta fiindu-i ținută, binecuvânta
Treimea într-o unime și unimea în Treime și sfătuia poporul care asculta
ca să se țină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Și
îi încredința că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu
adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupând iarăși gura
arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar
arhiereul, smucindu-se, învăța poporul, când cu gura, când cu degetele.
Atunci, cei dreptcredincioși, care de eretici se numeau eustatieni,
s-au veselit cu bucurie negrăită, văzând pe un arhiereu ca acela,
dreptcredincios, stând pe scaunul apostolesc și, de bucurie strigau,
ajutând păstorului lor în dreapta credință. Arienii s-au mâniat, s-au
mâhnit și au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu și au
început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au
îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la
surghiunie, în patria lui, Armenia. Și, când era să-l izgonească din
cetate arienii, – căci cu cuviință este și aceasta a nu o trece cu
vederea, pentru folosul ascultătorilor -, șezând ighemonul în caretă,
iar pe sfânt punându-l lângă dânsul, a trecut prin mijlocul cetății, ca
să-l scoată din cetate și să-l ducă la surghiun. Creștinii, nesuferind
despărțirea de sfânt, azvârleau asupra ighemonului pietre din toate
părțile, voind mai bine să se lipsească de viața aceasta, decât să se
despartă de sfânt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzând
azvârliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale
capul voievodului, rușinând pe vrăjmași, iar pe ucenicii săi îi învăța
să se arate răbdători față de rele și cu nepomenire de rău către cei ce
ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie,
apărător al dogmelor lui Arie, care era în rânduiala diaconiei.
Sfântul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzând tulburarea făcută de
eretici în Biserica Antiohiei și nevinovata chinuire a Sfântului
Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculându-se, a ieșit din
Antiohia, nespunând nimănui și s-a dus în cetatea sa. Atunci și-au adus
aminte arienii, că alegerea cea de obște a Sfântului Meletie a fost
întărită de mâinile tuturor și se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să
fie mustrați cândva la sobor, căci singuri într-un glas alegându-l
episcop, îndată l-au și izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era
atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i
se încredințase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfântului
Evsevie, cu cai de olac. Ajungând trimișii pe episcopul Evsevie și
spunându-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: „Judecata cea de
obște ce mi s-a încredințat o voi face, numai când toți cei ce mi-au
încredințat-o se vor aduna la un loc”.
Întorcându-se trimișii la împărat, s-a mâniat împăratul foarte și a
trimis a doua oară, scriind cu asprime și poruncind de nu va voi să facă
aceea judecată, să i se taie mâna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să
înfricoșeze pe sfântul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă
lucrul acesta. Ajungând iarăși trimisul împărătesc pe Sfântul Evsevie,
dându-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată și a
întins amândouă mâinile spre tăiere, zicând: „Nu numai dreapta, ci și
stânga tăiați-o, iar judecata prin care se mustra răutatea și
fărădelegea ariană n-o voi face”. Deci s-a întors trimisul iarăși în
deșert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de
bărbăția și de statornicia lui cea tare și mai pe urmă îl lăuda înaintea
tuturor.
După izgonirea Sfântului Meletie din scaunul său, s-au despărțit cu
totul credincioșii de arieni, căci, luând ei o biserică din afara
cetății, la locul ce se numea Palea, acolo își săvârșeau slujbele, având
preot pe unul Paulin. După câțiva ani a murit Constantie, împăratul, și
după dânsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăției
sale, fățărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toți episcopii care au
fost izgoniți i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în
scaunele lor.
Atunci și Sfântul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a
găsit Biserica dreptcredincioșilor despărțită în două – pentru că o
parte, mai înainte de venirea lui, alegând la episcopie pe Paulin,
preotul cel pomenit mai sus, s-au despărțit de cei ce așteptau
întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalți
meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la
dreapta credință, prin învățătura Sfântului Meletie. Pe care paulienii
nu-i primeau întru împărtășirea lor din două pricini: întâi că erau
botezați de arieni iar al doilea că Sfântul Meletie era ales de arieni,
la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amândouă părțile acelea păstrau
credința cea adevărată, totuși, pentru niște pricini ca acestea se
despărțiseră. Venind sfântul, se îngrijea pentru pacea bisericească,
adică cum ar putea iarăși să unească turma cea despărțită. Însă
episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blând și cu
inima smerită și singur povățuia turma cea nouă, de la arieni, la
dreapta credință.
După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăție, s-a
lepădat pe față de Hristos și s-a închinat idolilor. Atunci sfântul
iarăși a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat
prigonire asupra creștinilor prin toată lumea și mai ales în Antiohia.
Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostășească mergând în Persia,
a venit și în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care
era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetății Antiohiei, unde erau
puse și moaștele Sfântului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci,
întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la
oameni: „Birui-voi pe perși?” Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru
că, de când se adusese în acel loc moaștele Sfântului Vavila, a fugit
diavolul de acolo și tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci
diavolul răspundea printr-însul.
Mâhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înștiințat de la
slujitorii cei de acolo că din cauza moaștelor lui Vavila a amuțit
Apolon și îndată a poruncit împăratul galileenilor – astfel numindu-i pe
creștini – ca să ia de acolo moaștele acelea. După luarea lor, a căzut
foc din cer peste capiștea lui Apolon și a ars cu idol cu tot. De acest
lucru umilindu-se necurații slujitori, de rușine și de jale, au adus
năpasta asupra creștinilor, zicând împăratului că galileenii, din ură,
au aprins, noaptea, capiștea lui Apolon. Deci împăratul, umplându-se de
mânie, a poruncit să le facă rău creștinilor și a fost izgonit din
cetate Sfântul arhiepiscop Meletie, iar alții, fugind, se ascundeau.
Atunci și cei doi sfinți presviteri din Antiohia, Evghenie și Macarie,
au fost chinuiți, precum și Sfântul Artemie.
Dar, pierind cu sunet urâtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian și după
el venind la împărăție dreptcredinciosul și iubitorul de Hristos Iovian,
Antiohia iarăși a avut păstor pe Sfântul Meletie, învățătorul
credinței. Iar împăratul Iovian îl cinstea și-l iubea foarte mult pe
sfânt; de aceea sfântul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din
episcopii lor s-au învoit, deși cu fățărnicie, la dreapta mărturisire,
numai și numai ca să fie plăcuți împăratului și lui Meletie,
arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în
Antiohia de către Sfântul Meletie și Evsevie al Samosatelor, la care
arienii au mărturisit cuvântul că Fiul este de o ființă cu Tatăl, precum
și credința cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă
tot cu fățărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el
venind Valens, ereticii iarăși s-au întors la a lor credință, amăgind și
pe împărat, prin soția sa Domnica.
Atunci iarăși Biserica celor dreptcredincioși se persecuta și
păstorii ei se izgoneau. Căci petrecând acel rău credincios împărat
Valens în Antiohia nu puțină vreme și întărind eresul arian, a izgonit
pe preasfințitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni și a fost
sfântul în izgonire până la pieirea lui Valens.
După Valens a venit împărat drept credinciosul Grațian. Atunci
ortodocșii arhierei au fost eliberați de la surghiunie, prin
împărătească poruncă și fără de opreală și-au luat scaunele.
Sfântul Meletie s-a întors iarăși în Antiohia, la scaunul său, a
treia oară, iar între credincioși se făcea dezbinare, pentru cei doi
arhierei, Paulin și Meletie, unii ținându-se de cel dintâi, iar alții de
celălalt, înstrăinându-se unul de altul. Sfântul însă punea multă
sârguință ca desăvârșit să facă pace între dânșii. În acea vreme, drept
credinciosul și de Hristos iubitorul împărat Grațian a dat împărătească
poruncă în toată stăpânirea sa, să se ia biserica de la arieni și să se
întoarcă dreptcredincioșilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în
Antiohia un boier, anume Sapor.
Atunci, Sfântul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de față
acel boier: „Deoarece și mie mi-a încredințat Domnul grija pentru oile
acestea și tu ți-ai separat o parte dintr-însele, deși oile nu se
deosebesc între ele, având dreapta credință, deci, să unim turma, o!
prietene, și să depărtăm gâlceava pentru întâietate. De aici încolo vom
paște împreună oile cele cuvântătoare, purtând grija de obște pentru
dânsele. Iar dacă scaunul naște gâlceavă între noi, mă voi sârgui s-o
pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie și voi face
ca amândoi să ședem de părțile Evangheliei. De voi sfârși eu mai întâi
viața vremelnică, vei paște turma tu, singur, prietene. Iar de se va
întâmpla sfârșitul tău mai întâi, eu singur, după puterea mea, voi avea
grijă de oi”.
Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfântul Meletie, cel mai blând
dintre toți. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor
a înștiințat pe împărat și, prin poruncă de la dânsul, a luat Biserica
Ortodoxă precum și celelalte biserici de la arieni și le-a dat Prea
sfințitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de
la început le-a deosebit pentru el.
Luând Sfântul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început
cu bunăvoirea tuturor, a cârmuit bine păstoria sa, în pace și în
liniște, până la fericitul său sfârșit, neputând mai mult arienii să se
ridice și să facă rău Bisericii lui Hristos și păstorilor celor buni ai
ei. Mai ales Sfântului Meletie care, prin dreapta credință și prin
sfânta sa viață, strălucea ca soarele, luminând Biserica și întunericul
eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povățuire și învățătură și prin
chipul vieții celei neprihănite, mulți din Antiohia au sporit în fapte
bune și în credință și s-au făcut desăvârșiți luminători ai Bisericii.
Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui.
Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al
Tarsului și Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în
Laodicea. Și, mai ales, Sfântul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur,
fiind pus de dânsul în rânduiala diaconiei și Vasile, prietenul lui, nu
cel din Cezareia, ci altul cu același nume și mai tânăr de ani, născut
în Antiohia, de o vârstă cu Sfântul Ioan. Aceștia și mulți alții,
povățuindu-se prin Sfântul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos și o
luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeșnic.
În zilele acestui sfânt Meletie, în părțile Siriei, în care se află
și Antiohia, a început nevoința și Sfântul Simeon, care mai pe urmă s-a
suit pe stâlp. Dar mai întâi s-a urcat pe un deal înalt și s-a ferecat
cu un lanț de fier, precum se scrie în viața lui. Auzind de dânsul,
Sfântul Meletie s-a dus la el și, văzându-l ferecat, i-a zis: „Poate
omul și fără obezi să se stăpânească pe sine și nu cu fiare să se lege
de un loc, ci cu voia și înțelegerea”. Cuviosul Simeon, auzind acestea,
s-a folosit și, scoțând obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună
voie să fie legat pentru Iisus Hristos.
Nu cu mulți ani mai înainte de sfârșitul fericitului Meletie, a
împărățit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul
Grațian, voievod cinstit și vestit pentru vitejia sa, biruind de multe
ori cu slavă oștile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăției, a
văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfânt
Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de
dânsul. Teodosie l-a văzut stând aproape de el, punând pe dânsul hlamidă
și coroană împărătească. Deșteptându-se, a spus această vedenie unuia
dintre casnicii săi și se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe
zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Grațian împăratul, văzând că îi
este cu neputință să cârmuiască Răsăritul și Apusul, pentru depărtare și
pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaș la
împărăție pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz și
dreptcredincios. Și, încredințându-i lui tot Răsăritul, pe care mai
înainte îl stăpânea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie,
luând împărăția Răsăritului și biruindu-i pe goții ce năvăleau asupra
Traciei, a venit la Constantinopol și dorea să vadă pe Sfântul Meletie,
pe care îl văzuse în vedenie încoronându-l la împărăție.
În acea vreme prin conglăsuirea sfinților părinți cei mari și după
învoirea dreptcredincioșilor împărați Grațian și Teodosie, a început a
se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; și erau
chemați la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori
împărătești. Deci a venit și Preasfințitul Meletie, arhiepiscopul
Antiohiei, și a poruncit împăratul boierului și casnicilor săi ca nimeni
să nu-i arate pe Sfântul Meletie, pentru că voia ca singur să-l
cunoască, din vedenia în care îi văzuse fața, și să știe mai cu
încredințare cine este Meletie, bunul și blândul arhiereu, care în vis
l-a încoronat la împărăție. Intrând episcopi mulți în palatul
împărătesc, iar împăratul privind către dânșii, îndată a văzut și a
recunoscut pe Sfântul Meletie, apoi lăsând pe toți la o parte, a alergat
la dânsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă și, sărutându-i mâinile,
pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punând
pe dânsul împărăteasca coroană și porfiră, apoi făcea sfântului cinste
mare, mai mult decât celorlalți arhierei.
În acel sinod, Sfântul Meletie a mulțumit pe toți prin semne ca
acestea: neînțelegând arienii Sfânta Treime și dreapta credință,
răzvrătiseră lumea prin păgâneasca lor învățătură. Atunci, sculându-se
Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau
învățătură de la dânsul trei degete, în chipul celor trei fețe ale
Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunându-le și pe unul îndoindu-l, a
binecuvântat pe popor și a ieșit de la dânsul foc ca fulgerul, apoi
vrednicul de laudă a strigat: „Că trei ipostasuri înțelegem, însă numai
despre o ființă vorbim”. Astfel, pe toți minunându-i, a rușinat pe
eretici, iar pe cei dreptcredincioși i-a întărit în credința cea
dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfântul Grigorie, cuvântătorul
de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.
După puține zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie,
îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plângere
împăratului, arhiereilor și la tot poporul dreptcredincios, care îl
îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, așezându-l
aproape de Sfințitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetății și spre
slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul
Duh este slăvit în veci. Amin.
Cuvânt la înmormântarea Sfântului Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei
A
sporit numărul apostolilor cu acest nou apostol, cel împreună hotărât
ca să fie cu ei. Căci au chemat sfinții la dânșii pe cel de un obicei cu
dânșii, pe nevoitorul, pe încununatul, pe cel curat cu sufletul și
propovăduitorul cuvântului. Meletie, părintele nostru, este fericit
pentru sălășluirea cu apostolii și pentru ducerea sa către Hristos. Dar
noi nu putem ferici, după cum se cade, pe părintele nostru, fiind în
stare de orfani fără de vreme. Sfântul Meletie dorea mai bine să fie
împreună cu Hristos, iar nouă ne este greu și cumplit a ne despărți de
părinteasca lui părtinire, căci acum ar fi vreme de sfătuire, dar
sfătuitorul tace. Războiul ne-a înconjurat, războiul ereticilor, dar
voievodul nu este. Bolește trupul cel de obște al Bisericii, dar pe
doctor nu-l aflăm. Vedeți, deci, în ce fel de vreme ne aflăm noi.
Am fi voit, de ar fi fost cumva cu putință, ca, întărindu-mi a mea
neputință, să mă ridic la măsura primejdiei, să scot glas după mărirea
durerii, precum au făcut vitejii aceștia care se tânguiesc cu mare glas
după părintele lor. Dar cum voi sili limba spre grăirea cuvântului, ea
care este ferecată cu niște obezi grele? Cum voi deschide gura mea, care
este ținută cu negrăirea? Cum voi scoate glasul meu, care în dureri
este alunecat? Cum voi privi în sus cu ochii sufletului, fiind acoperit
cu negura primejdiei? Cine, desfăcându-mi adâncul acesta și întunecatul
nor al mâhnirii, îmi va arăta iarăși raza păcii?
O! ce întunecare, care nu mai nădăjduiește în răsărirea
luminătorului. Mai înainte dănțuiam ca la nuntă, iar acum jalnic
suspinăm. Atunci cântam ca de nuntă, iar acum de îngropare. Aduceți-vă
aminte când pentru nunta cea duhovnicească v-am ospătat pe voi, aducând
în casa bunului mire pe fecioară, și darurile de fecioară ale
cuvântului, după puterea noastră i le-am adus, veselindu-se și
înveselindu-ne. Iar acum ni s-a întors bucuria în plângere și
îmbrăcămintea veseliei ca un sac s-a făcut. Oare, se cădea în tăcere a
încuia durerea de vreme ce s-a ridicat de la noi bunul mire? Plini de
bunătăți am venit la voi, iar acum goi și săraci ne întoarcem. Dreaptă
aveam făclia care cu multă lumină strălucea, iar acum stinsă o ducem
înapoi. Avem comoara cea mare în vas de lut, dar acum comoara s-a făcut
nevăzută și vasul cel de lut se întoarce, deșert de bogăție, la Cel ce
ni l-a dat.
O! ce înecare de corabie! Cum în mijlocul limanului nădejdii noastre
s-a spart corabia! Cum corabia cea încărcată cu nenumărate bogății,
cufundându-se cu povara, ne-a lăsat goi pe noi care eram bogați! Unde
este cârma cea întemeiată a sufletelor noastre, prin care întreitele
valuri eretice fără de părtinire le despicam? Unde este ancora cea
nestrămutată, prin care cu toată întemeierea ne odihnim noi, cei
obosiți? Unde este cârmaciul cel bun, care îndrepta corabia către
limanul cel de sus? Împrumutați-ne fraților, împrumutați-ne lacrimi cu
milostivire, căci atunci când voi vă veseleați și noi ne-am împărtășit
de veselia voastră. Deci, dați-ne această schimbare, a ne bucura cu cei
ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng.
Cândva poporul cel străin a lăcrimat pentru patriarhul Iacov, când
fiii mutau pe tatăl lor din Egipt și au jelit 40 de zile și tot atâtea
nopți. De obște erau atunci lacrimile celor străini și ale celor de
casă, de obște facă-se și acum, fiindcă și durerea este de obște.
Patriarhii aceștia toți sunt fiii lui Iacov al nostru, nici unul nu este
din mamă străină și neadevărată. Ați auzit nu demult de Efrem și de
Manase, ce fel și câte a povestit despre părintele nostru Meletie, încât
minunile covârșesc cuvântul. Dați-mi și mie voie să zic ceva despre
aceasta.
Cred că voi cunoașteți cine este bărbatul acesta de neam bun, odraslă
din cei de la răsăritul soarelui, fără de prihană, drept, adevărat, de
Dumnezeu cinstitor, depărtându-se de la tot lucrul rău.
Socotesc că nu va pizmui marele Iov, în mărturiile despre dânsul, ca
și următorul său, Meletie, să se împodobească bine. Însă, zavistia, care
vede pe toate cele bune, a văzut și binele nostru cu ochi răi. Și cel
ce umblă în lume și printre noi, a mers pe urma necazului. Dar nu a
pierdut cirezi de boi, nici turme de oi. Nu în acestea ne este
vătămarea, nici prin asini și cămile nu i s-a făcut paguba. Nici cu răni
în părțile trupului n-a fost vătămat, ci însuși capul ni l-a răpit, și
împreună cu capul s-au dus și simțirile noastre cele cinstite. Nu mai
este ochiul care vede cele cerești, nici auzul care aude dumnezeiescul
glas, nici limba aceea curată care spunea adevărul. Unde este alinarea
cea dulce a ochilor? Unde este zâmbirea cea strălucită din buze? Unde
este dreptatea cea veselă prin care binecuvântarea gurii și degetele
împreună le unea? Mi-e jale de tine, o, Biserică! Către tine grăiesc, o!
cetate a lui Antioh. Mi-e jale de tine, pentru grabnica ta schimbare.
Cum te-ai lipsit de o așa frumusețe? Cum te-ai jefuit de o așa podoabă?
Cum fără de veste ți s-a ofilit floarea? Cu adevărat s-a uscat iarba și
floarea a căzut! Ce ochi cu privire rea au năvălit asupra Bisericii?
A lipsit izvorul, s-a uscat râul și iarăși apa în sânge s-a prefăcut.
O! ce durere se vestește Bisericii Antiohiei! Cine va spune fiilor că
au rămas sărmani? Cine va vesti miresei că a rămas văduvă? O! ce pagubă
mare! Chivot era, o! fraților, omul lui Dumnezeu, chivot care cuprindea
în sine tainele cele dumnezeiești, acolo era năstrapa cea de aur, plină
de mană dumnezeiască, plină de hrană cerească. Întru acela, însă, erau
tainele Testamentului scrise pe tablele inimii, cu Duhul lui Dumnezeu
celui viu, nu cu cerneală, căci nici o gândire întunecată și neagră nu
era întru curățenia inimii sale. În chivotul acela erau stâlpii,
temeliile, coroanele, cădelnița, luminătorul, curățitorul și
catapetezmele. Întru acela era toiagul preoției, care a odrăslit, și
orice știm că avea chivotul legii, toate se cuprindeau în sufletul
bărbatului acestuia. Acolo erau giulgiuri curate și țesăturile cele din
mătăsuri, acolo îndestulare de miruri și de aromate.
O! ce fel de glas s-a auzit iarăși în Roma! Rahila, plângându-și, nu
pe fiii săi, ci pe bărbatul său și neprimind mângâiere. Nu vă ispitiți a
o mângâia, căci greu se jeluiește văduva. Lăsați-o să simtă paguba,
căci de mai înainte s-a obișnuit cu nevoințele pătimitorului, a suferi
singurătatea. Desigur că vă aduceți aminte în ce chip cuvântul cel mai
înainte a povestit nouă luptele bărbatului pentru Preasfânta Treime, iar
în numărul luptelor este cinstirea în trei năvăliri de ispite. Ați
auzit urmarea durerilor, cum a fost în cele dintâi, cum în cele din
mijloc și cum în cele de pe urmă.
Când a văzut întâi Biserica pe bărbatul acesta, a văzut cu adevărat o
față dumnezeiască, a văzut izvorând dragostea, a văzut hotarul cel
nesfârșit și desăvârșit al smeritei cugetări despre care nu se poate
cugeta mai mult. A văzut blândețea lui David, priceperea lui Solomon,
bunătatea lui Moise, păzirea cea cu dinadinsul a lui Samuil, întreaga
înțelepciune a lui Daniil, fiind ca marele Ilie întru râvna credinței,
ca Ion cel drept întru nestricăciunea trupului și ca Pavel întru
necovârșita dragoste. A văzut adunare de atâtea bunătăți într-un suflet,
căci s-a pătruns cu fericitul dor, iubindu-l cu curată inimă pe Mirele
său. Dar mai înainte de a-și potoli dorul, Biserica, cu dragoste arzând,
a fost lăsată singură, chemând ispitele pe pătimitorul către nevoințe.
Acela pătimea nevoile pentru buna credință, iar Biserica răbda în tăcere
a sa întreagă înțelepciune.
A trecut vreme multă la mijloc și oarecare desfrânare se ispitea a se
atinge de cămara cea neîntinată. Însă mireasa Domnului nu s-a întinat.
Apoi a doua oară și a treia oară asemenea, până când Domnul, desfăcând
întunericul cel eretic și aducând raza păcii, a dat odihna spre a se
liniști după osteneala cea lungă. Dar după ce s-au văzut unii cu alții
și s-a înnoit întreaga înțelepciune și dulcețile cele duhovnicești,
iarăși s-a aprins dorul. Deci au venit, ca niște mirese, să vă
împodobească și n-au greșit prin a lor sârguință. A pus peste buna
însoțire cununile binecuvântării, a urmat pe stăpânul, precum Domnul în
Cana Galileii, așa și aici următorul lui Hristos. Pentru că vasele cele
iudaice, care erau pline de apă eretică, le-au umplut de vin nestricat,
cu puterea credinței. De multe ori a pus înaintea voastră ospăț
cuvântător, când el binecuvânta și povățuia, iar bunii săi ucenici
slujeau popoarelor împărțind cuvântul; și noi ne veselim, făcând slava
neamului vostru și a noastră.
O! cât de frumoasă povestire! Cât de fericit lucru era, ca să
înceteze cuvântul! Dar după acestea chemați plângătoare, zice Ieremia,
că nu este cu putință altfel să se potolească inima cea arsă de durere,
fără numai cu suspinuri și cu lacrimi. Atunci se mângâia prin nădejdea
întoarcerii, iar acum cu cea mai de pe urmă despărțire, că s-a dus de la
noi. Prăpastia mare dintre dânsul și Biserică s-a întărit. El adică se
odihnește în sânul lui Avraam, iar acela care ar putea aduce o picătură
de apă, ca să răcorească limba celor ce se chinuiesc, nu este. S-a dus
frumusețea, a tăcut glasul cel dulce, s-au închis buzele, a zburat de la
noi darul și buna norocire s-a făcut poveste. Ilie a mâhnit oarecând pe
poporul evreu, când a zburat de pe pământ spre Dumnezeu. Dar îl mângâia
Elisei, împodobindu-se cu cojocul dascălului său. Acum, rana este mai
presus de tămăduire. Căci și Ilie s-a înălțat și nici Elisei nu ni s-a
lăsat. Ați auzit de plângerile cele jalnice ale lui Ieremia pe care le
grăia când se pustiise cetatea Ierusalimului. El zice încă și aceasta: Căile Sionului plâng.
Acestea s-au auzit atunci, iar acum s-au împlinit. Când se va vesti
peste tot durerea, atunci se vor umple căile de plângători și se vor
îndurera cei ce se pășteau de dânsul, glasul ninivitenilor urmându-l.
Dar mai vârtos decât aceea, se vor chinui mai cu durere; căci plânsul
acelora a încetat, iar acestora nici o dezlegare de rele nu se
nădăjduiește.
Știu și un alt glas al lui Ieremia, care este numărat în cărțile
psalmilor, pe care l-a grăit pentru robia lui Isreel. Iată cum zice
cuvântul: Căci în sălcii am atârnat harpele noastre! Chiar a mea
este cântarea aceasta. Căci dacă voi vedea tulburarea eretică, pe
acestea le socot că sunt curgerile babilonești, lângă care șezând,
plângem; căci nu mai avem pe acelea care să ne treacă printr-acestea.
Prin sălcii și harpele noastre să le închipuim atârnate. Căci cu
adevărat în sălcii este viața și cum salcia este copac neroditor, tot
așa și rodul vostru cel dulce al vieții s-a scuturat. Deci, sălcii
neroditoare ne-am făcut, spânzurând în ele organele dragostei deșarte și
nemișcate. De te voi uita pe tine, Ierusalime, – zice psalmul – uitată să fie dreapta mea.
Dați-mi voie și mie să schimb cele scrise, căci nu noi am uitat
dreapta, ci dreapta noastră s-a uitat și limba, de gâtlej lipindu-se, a
oprit graiurile glasurilor. De aceea, nici noi glasul cel dulce nu-l mai
auzim.
Dar ștergeți-mi lacrimile, căci mă simt mai presus de durere. Nu s-a
luat de la noi mirele, ci stă în mijlocul nostru, deși noi nu-l vedem.
În cele neintrate se află arhiereul, el stă în cele mai dinlăuntru ale
catapetesmei, unde a intrat înainte pentru noi, Hristos. S-a lăsat
catapeteasma templului. Nu mai slujește prin închipuire și umbră cele
cerești, ci privește la însăși icoana lucrurilor. Nu mai vorbește cu
Dumnezeu prin oglindă și prin ghicitură, ci față către față. Și
mijlocește pentru noi și pentru neștiințele poporului. A lepădat hainele
cele de piele, căci nici nu mai au trebuință cei ce petrec în rai de
niște haine ca acestea. Căci el are îmbrăcămintea cu care s-a împodobit
prin curăția vieții sale. Cinstită este înaintea Domnului moartea unuia
ca acesta. Iar, mai vârtos, nu este moarte, ci rupere a legăturilor.
Căci zice: rupt-ai legăturile mele. S-a dezlegat Simeon și s-a liberat
din legăturile trupului. Cursa s-a zdrobit și pasărea a zburat. A
părăsit Egiptul, adică viața aceasta materială. A trecut, nu marea cea
Roșie, ci pe cea neagră, a vieții. A intrat în pământul făgăduinței și-a
dezlegat încălțămintele sufletului, ca să pășească cu curată gândire a
minții pe sfântul pământ, de unde vede pe Dumnezeu.
Această mângâiere având-o, fraților, voi ce mutați oasele lui Iosif
în pământul binecuvântării, ascultați pe Pavel care vă poruncește: Nu vă întristați ca și ceilalți care n-au nădejde. Spuneți poporului celui de acolo și povestiți cele bune. Mângâiați-vă unii pe alții cu cuvintele acestea.
Solomon vindecă întristarea noastră, căci poruncește ca celor din
nevoi să li se dea vin. Dați, dar, vinul vostru celor întristați, nu pe
cel aducător de beție, care e vrăjmașul minții și stricătorul trupului,
ci pe cel ce veselește inima, pe care proorocul ni l-a arătat, zicând: Vinul veselește inima omului.
Deci cu mai îndestulate pahare primiți cuvântul cel duhovnicesc, ca și
nouă, iarăși, întru veselie și întru bucurie să ni se întoarcă plânsul.
Cu darul Unuia născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care se cuvine slava lui
Dumnezeu și Tatălui în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Alexie, Mitropolitul Kievului și a toată Rusia
Sfântul
Alexie, făcătorul de minuni al Rusiei, a fost de neam boieresc.
Părinții lui se numeau Teodor și Maria și erau din părțile Severului,
din cetatea Cernigovului. El s-a născut pe vremea marelui cneaz Ioan
Daniilovici, care i-a fost naș la Sfântul Botez, și-i puseră numele
Elefterie. După ce a venit în cuviincioasa vârstă, părinții l-au dat la
învățătură și, fiind el de 12 ani, i s-a întâmplat a umbla prin pustie
unde întindea curse pentru prinderea păsărilor. Apoi, adormind, se auzi
către dânsul un glas, zicând: „Alexie, pentru ce te ostenești în deșert?
Iată, te voi face vânător de oameni”.
Atunci, deșteptându-se copilul din somn, nu a văzut pe nimeni și s-a
mirat de glasul ce auzise. Din ceasul acela era în mare chibzuire,
nepricepând ce sfârșit are să aibă o vedenie ca aceea.
Iubind pe Dumnezeu din tinerețe, cuviosul a lăsat pe părinții săi și
căsătoria. Apoi, dorind să slujească Stăpânului Hristos, s-a dus în
Mănăstirea Sfintei dumnezeieștii Arătări (Boboteaza), din cetatea
Moscova, și s-a tuns în chipul monahicesc de egumenul Ștefan, fratele
făcătorului de minuni Serghie. La tundere, îi puseră numele Alexie, cum
s-a spus mai sus, când a avut vedenie visului, zicând către sine glasul
care-i spunea: în loc de vânare de păsări, vei vâna oameni.
Când s-a tuns avea 20 de ani și a petrecut în rânduiala monahicească
până la 40 de ani, slujind lui Dumnezeu cu post, cu veghere de toată
noaptea și cu neîncetate rugăciuni, încât mulți se minunau de nevoința
lui. Era vestit și slăvit de toți pentru viața sa îmbunătățită, și chiar
marele cneaz al Moscovei, Simeon Ioanovici și mitropolitul Teognost îl
iubeau foarte mult. Pentru prea multele sale fapte bune, îl puseră
episcop în marea cetate Vladimir. Iar după moartea mitropolitului
Teognost, marele cneaz Ioan Ioanovici, care luase domnia după fratele
său Simeon, a ales cu sobornicească judecată pe Sfântul Alexie și l-a
trimis la Constantinopol spre sfințire, la prea sfințitul patriarh
Filotei. Apoi l-a așezat mitropolit a Kievului și a toată Rusia. Deci,
întorcându-se Sfântul Alexie de la Constantinopol și luând acea mare
ocârmuire a Bisericii, a început a se nevoi, adăugând osteneli peste
osteneli, încât era la toți luminător și chip turmei cu cuvântul, cu
viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.
În acea vreme, împărățea în Sciția păgânul împărat Verdevir, care-și
ucisese cei 12 frați ai săi, fiind cumplit și foarte nemilostiv, care
voia război asupra creștinilor și toți se temeau de el. Sfântul Alexie,
fiind rugat de marele cneaz Ioan, s-a dus în tabără la Verdevir și,
potolind mânia lui cu cuvinte blânde, a mijlocit pace creștinilor și s-a
întors iarăși la Moscova, la scaunul său. Căci, din cauza războaielor
dese și a năvălirilor barbare, se mutase acolo scaunul mitropoliei de
către Sfântul Petru, mitropolitul Kievului. După aceasta a ridicat o
biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adică a Chipului celui
nefăcut de mâini. Apoi a așezat mănăstire și a alcătuit într-însa viață
de obște, încredințând egumenia lui Andronic, ucenicul Sfântului
Serghie, făcătorul de minuni; după aceea a ridicat și multe alte
biserici prin alte cetăți și locuri.
Deci, străbătea despre dânsul cinstea cea mare, nu numai între
credincioși, dar și între necredincioșii agarieni, care nu auziseră de
Hristos. Dar păgânul împărat Amurat, al agarenilor, avea pe împărateasă
oarbă de trei ani și, auzind de Sfântul Alexie și de câte face Dumnezeu
prin rugăciunea lui, a trimis la marele cneaz Dimitrie Ioanovici și l-a
rugat să trimită la dânsul pe omul lui Dumnezeu, Alexie, ca să se roage
pentru împărăteasa lui și să-i dea vedere, zicând: „De se va tămădui
împărăteasa mea prin rugăciunea aceluia, vei avea pace cu mine, iar de
nu-l vei trimite, apoi cu sabie și cu foc îți voi prăda țara”.
Primind o scrisoare ca aceasta de la acel împărat și ajungând în
cetatea Moscovei, Sfântul Alexie socotea greu lucrul acela, zicând că
este mai presus de puterea sa. Însă, rugându-l marele cneaz Dimitrie, a
binevoit să meargă în pământul agarienilor; dar, mai întâi a făcut
rugăciune cu tot clerul în biserica cea mare, sobornicească, a
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Săvârșind rugăciunile sale, acest mare arhiereu al lui Dumnezeu, s-a
aprins o lumânare singură la mormântul Sfântului Petru, făcătorul de
minuni și priveau toți. Din această întâmplare Sfântul Alexie a luat
încredințare despre ajutorul lui Dumnezeu care îi gătea calea cea cu
bună sporire. Luând o părticică de ceară din lumânarea care se aprinsese
de la sine, a făcut o lumânărică și a pornit pe cale cu sfințitul cler,
punându-și nădejdea în Dumnezeu cu neîndoire. Dar, mai înainte de a
ajunge sfântul în cetatea agarenelor, împărăteasa a văzut în vedenie pe
arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, venind cu toți preoții în veșminte
arhierești. Deșteptându-se din somn, a poruncit ca îndată să gătească
veșminte de mare preț arhiereului și preoților, după cum văzuse în vis.
Deci, apropiindu-se sfântul, l-a întâmpinat împăratul agarenilor cu
mare cinste și l-a dus în palatele sale. Iar arhiereul lui Dumnezeu,
Alexie, începând cântarea, a poruncit să aprindă lumânarea făcută din
ceara luată de la lumânarea care se aprinsese singură la mormântul
Sfântului Petru și, după multă rugăciune, a stropit pe împărăteasa cea
oarbă cu apă sfințită și, îndată, împărăteasa a văzut bine din ceasul
acela. Atunci împăratul, cu boierii săi și cu toți câți erau acolo s-au
mirat foarte de acea minune preaslăvită și înălțau laude lui Dumnezeu,
apoi, cinstind împăratul pe Sfântul Alexie și pe cei ce erau cu dânsul,
i-a eliberat cu cinste și cu daruri multe, la ale lor cu pace.
Întorcându-se de acolo, Sfântul Alexie a ridicat o biserică de piatră
înăuntrul cetății Moscova, în numele Sfântului Arhanghel Mihail, în
amintirea cinstitei și slăvitei lui minuni, ce s-a făcut odată în Hone.
Apoi a întemeiat o mănăstire, care până acum se cheamă Minune și a
poruncit ca într-acea biserică să-l pună după moartea sa. Încă și alte
multe lucruri de mirare făcând întru slava lui Dumnezeu și păscând turma
oilor lui Hristos celor bine cuvântătoare s-a apropiat de fericitul său
sfârșit, în adânci bătrânețe.
Cunoscând plecarea sa către Dumnezeu, a săvârșit slujba cea
dumnezeiască și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi, dând pace
voievodului și poporului în sărutarea cea de pe urmă tuturor, s-a dus
către Domnul, în anul 6886 (1378 d.Hr.) în 12 zile ale lunii februarie. A
petrecut în arhierie 24 ani, iar vârsta lui era de 85 de ani. Și-l
îngropară cu cinste, în biserica Sfântului Arhanghel Mihail, cea zidită
de el în hotarele Bunei Vestiri a Preacuratei Fecioare, Născătoare de
Dumnezeu. După mulți ani s-au găsit sfintele și mult tămăduitoarele lui
moaște întregi, iar veșmintele nestricate, ca îmbrăcate de ieri. După
aceasta, a fost adus Sfântul Alexie în biserica cea zidită în numele
lui, în care și până acum izvorăsc multe tămăduiri din sfintele lui
moaște, ca din izvor, și se dă ajutor tuturor care cu credință cer
sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Dumnezeu și al Domnului nostru
Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Cuvioasa Maria și Cuviosul Evghenie
În
Bitinia era un bărbat, anume Evghenie. Acela avea o femeie foarte
cinstită și temătoare de Dumnezeu, care i-a născut o fiică, căreia i-au
pus numele Maria. Dar murind femeia lui Evghenie, creștea fiica sa întru
frica lui Dumnezeu. După ce a crescut copila, i-a zi tatăl ei: „Fiică
iubită, iată toate averile mele le pun în mâinile tale, pentru că eu mă
duc la o mănăstire să-mi mântuiesc sufletul”. Copila, auzind aceasta de
la tatăl său, i-a zis: „Tată, tu voiești ca singur să te mântuiești, iar
pe mine să mă pierzi? Oare nu știi pe Domnul care zice în Evanghelie: Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi; pentru că cel ce mântuiește sufletul cuiva este ca și cel ce-l zidește”.
Auzind acestea, Evghenie s-a bucurat de cuvintele ei, pentru că ea
plângea și se tânguia, zicând unele ca acestea. Și i-a zis tatăl ei:
„Fiică iubită, ce să-ți fac nu știu. Pentru că tu ești parte femeiască,
iar eu voi să merg în mănăstire bărbătească și cum vei putea să
locuiești cu mine acolo? Pentru că diavolul ridică prin partea femeiască
război asupra robilor lui Dumnezeu”. Copila, auzind aceasta, i-a zis:
„Tată, nu voi intra astfel în mănăstirea bărbătească, precum zici tu,
ci, tunzând părul capului meu și îmbrăcându-mă în haine bărbătești, voi
intra cu tine la călugărie, neștiind nimeni că sunt parte femeiască”.
Fericitul Evghenie, auzind cuvintele acelea grăite de dânsa, mai mult
s-a bucurat cu duhul și, împărțind toate averile sale săracilor,
scăpătaților și văduvelor, a tuns pe fiica sa și a îmbrăcat-o în haină
bărbătească, chemând-o în loc de Maria, Marin. Și a zis către dânsa:
„Vezi, fiică, cum te ferești și să-ți tăinuiești firea ta, pentru că
știi că nu intră femeile în mănăstire iar tu vei fi între bărbați,
locuind ca în mijlocul focului. Deci să te păstrezi curată mirelui
Hristos căci, când vom împlini făgăduințele noastre, ne vom învrednici
împărăției cerești”. Acestea zicându-le Evghenie și rugându-se lui
Dumnezeu, a luat pe fiica sa în chip de copil de parte bărbătească și a
intrat în viața de obște.
Petrecând ei în mijlocul monahilor, copila sporea în faptele bune din
zi în zi, în ascultare, în smerenie și în deprinderea nevoinței. După
ce a petrecut în mănăstire câțiva ani, monahii o socoteau că este tânăr
eunuc, de vreme ce nu se arătau perii la mustață și la barbă și glasul
îi era subțire, iar unii socoteau că din cauza marii nevoințe și a
postului are glasul subțire, căci peste zi nu mânca, ci numai a doua zi
primea puțină hrană. Iar după câtăva vreme, Cuviosul Evghenie, fiind în
rânduială monahicească, s-a mutat către Dumnezeu și a rămas fericita
Maria, fecioară sărmană, sau tânărul Marin, care se dădea și la mai mari
nevoințe, omorându-și trupul cu multe osteneli și cu înfrânare. Apoi a
sporit atâta cu darul lui Dumnezeu, încât a luat putere și asupra
diavolilor, căci câți se aduceau chinuiți de duhuri necurate, pe aceia,
punând mâinile sale și rugându-se, gonea pe diavoli dintr-înșii și-i
făcea sănătoși.
Erau în mănăstirea aceea 40 de frați, toți împodobiți cu toată fapta
bună și cu înțelepciunea duhovnicească, dintre care în fiecare lună se
trimiteau la țarină 4 monahi pentru trebuințele mănăstirești, pentru că
mănăstirea aceea avea țarinile sale afară, departe. Între mănăstire și
țarinile mănăstirești în mijlocul drumului era o casă de oaspeți în care
se odihneau frații care se duceau și se întorceau de la țarină, pentru
depărtarea căii. Acolo, primitorul de oaspeți arăta multă dragoste
pentru frați, dându-le deosebită cămară și odihnindu-i. Dar urâtorul
binelui, diavolul, văzând viața cea îmbunătățită a tinerei fecioare cea
în chip bărbătesc și dragostea cea mare a ei către Dumnezeu precum și
osârdia ei cea mare către nevoințe și osteneli monahicești și, mai ales,
bărbăția cea nebiruită în răbdare, s-a sculat asupra ei cu
meșteșugurile sale, vrând să-i facă împiedicare în acea bună alegare a
ei spre cer. Deci, ca să o mâhnească și să o defaime, a făcut prin
vicleanul său meșteșug un lucru ca acesta:
Într-una din zile, egumenul acelei mănăstiri, chemând pe tânărul
monah Marin, i-a zis: „Frate Marine, te știu cu viața desăvârșită în
toate, dar mai ales întru ascultare. Să nu te lepezi a merge la slujba
mănăstirească, căci frații se mâhnesc asupra ta, că nu ieși din
mănăstire la țarină, ca să te ostenești acolo. Deci, mergi, o! fiule, ca
mai multă plată să primești de la preabunul Dumnezeu, căci și Domnul
nostru nu s-a înjosit a sluji ucenicilor săi. Acestea auzindu-le Marin
de la egumen, s-a aruncat la picioarele lui, zicând: „Binecuvântează,
cinstite părinte, că eu voi merge oriunde vei porunci”. Deci, ieșind
Marin cu ceilalți trei monahi la slujba mănăstirească, s-a odihnit pe
cale în casa aceea de oaspeți și a rămas acolo.
Gazda aceea însă avea o fiică, de aceeași vârstă, pe care, un ostaș,
odihnindu-se la acea gazdă, a prihănit-o noaptea și a zămislit în
pântece. Apoi ostașul i-a poruncit ei, zicând: „De se va cunoaște lucrul
acesta și te vor întreba părinții de unde-ți vine aceasta, să le spui
că acel monah tânăr și frumos a dormit cu tine”. După aceasta, trecând
câtăva vreme, s-a cunoscut că fecioara este însărcinată, crescându-i
pântecele și, întrebând-o cu cine a zămislit, a zis: „Acel monah tânăr
și frumos, din viața de obște, care se cheamă Marin, a dormit cu mine și
m-a lăsat însărcinată”. Tatăl ei, mâhnit foarte, sculându-se, cu
sârguință a mers la mănăstire, strigând cu mânie: „Unde este acel
viclean și mincinos creștin, care ziceți că este monah?” Deci a venit la
dânsul portarul mănăstirii, zicând: „Bine ai venit frate, de ce ești
așa mâhnit și pentru ce strigi așa cu mânie. Încetează puțin din mânie,
rogu-mă ție”.
I-a răspuns gazda, zicând: „Să piară ceasul în care i-am cunoscut pe
monahi. Vai mie! ce mi s-a întâmplat! Și ce să fac nu știu!”
Înștiințându-se de aceasta egumenul, l-a chemat la sine și i-a zis: „Ce
voiești frate, de ce ești mâhnit?”. Răspuns-a gazda: „Ce să voiesc?
Voiesc ca de acum înainte nici un monah să nu mai văd niciodată, nici să
vorbesc cu dânsul”. Întrebându-l egumenul pentru care pricină grăiește
acestea, a răspuns: „Numai o fiică am avut, spre care îmi pusesem toată
nădejdea că-mi va sprijini bătrânețele mele și iată ce a făcut Marin,
căruia îi ziceați că este dreptcredincios și monah bun; el a însărcinat
pe fiica mea”.
Auzind aceasta, egumenul s-a mirat foarte și i-a zis lui: „Ce să-ți
fac, fiindcă nu este Marin aici, căci nu s-a întors încă de la slujbă,
iar de va veni nimic nu-i voi face, fără numai îl voi izgoni din
mănăstire”. După aceasta, a venit Marin cu alți trei frați și,
chemându-l egumenul, i-a zis: „Frate asta este viața și nevoința ta?
Odihnindu-te în casa de oaspeți, oare ai prihănit pe fiica gazdei și ai
lăsat-o însărcinată? Iată, tatăl ei, venind aici, pe toți ne-a ocărât
pentru tine”. Marin, auzind acestea, a căzut cu fața la pământ, zicând
către egumen: „Iartă-mă, părinte, pe mine, păcătosul, iartă-mă pentru
Domnul, că am greșit ca un om”. Atunci egumenul, mâniindu-se foarte, a
izgonit pe Marin din mănăstire cu necinste.
Ieșind nevinovatul Marin din mănăstire, petrecea înaintea porților,
fără de acoperământ, răbdând frigul și arșița. Iar cei ce intrau și
ieșeau îl întrebau, zicând: „De ce șezi aici, pătimind fără
acoperământ?” Iar el le răspundea: „Am greșit și pentru aceea sunt
izgonit din mănăstire”. Iar când a venit vremea ca fiica gazdei să
nască, a născut prunc parte bărbătească, pe care, luându-l gazda, a mers
la mănăstire și a aflat pe Marin în fața porții șezând și aruncându-i
pruncul, s-a dus îndată. Marin, luând pruncul în mâinile sale, a zis cu
tânguire: „Vai mie! ticălosului și lepădatului, eu cu adevărat primesc
cele vrednice după faptele mele. Iar acest amărât prunc pentru ce să
moară lângă mine?” Deci, a început a cere lapte de la păstori și a hrăni
pe prunc, ca un adevărat tată. Dar nu era destul nevinovatului Marin ca
să pătimească în toate zilele frigul și zăduful, rușinea și lipsa, ci
și pruncul îi făcea nu puțină mâhnire și supărare, plângând și
întinându-i hainele. Așa a chinuit într-o pătimire rea ca aceea trei
ani, răbdând și mulțumind lui Dumnezeu, iar după trei ani le-a fost milă
fraților de Marin și, adunându-se toți, au mers la egumen, zicându-i:
„Cinstite părinte, destul este fratelui Marin pocăința pe care a
suferit-o. Ne rugăm ție, să-l primești iarăși în mănăstire și, mai ales,
că înaintea tuturor și-a mărturisit greșeala sa”.
Egumenul, nevrând să-i asculte și nevoind să primească pe Marin în
mănăstire, au început iarăși monahii a-i zice: „De nu vei primi pe
fratele Marin iarăși în mănăstire, o! părinte, apoi și noi toți ne vom
duce. Cum putem să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greșelile noastre,
dacă noi nu iertăm fratelui nostru care pătimește de trei ani înaintea
porții, fără de acoperământ”. Niște cuvinte ca acestea auzindu-le
egumenul de la monahi, le-a zis lor: „Cu adevărat, pentru păcatul pe
care l-a făcut Marin nu este vrednic să intre aici, dar pentru dragostea
și rugăciunile voastre îl voi primi”. Deci, chemând pe Marin înaintea
tuturor, i-a zis: „Frate, nu ești vrednic să stai la locul cel dintâi
între frați, pentru păcatul cel făcut de tine, dar pentru dragostea
fraților celor ce mă roagă, te voi primi în locul cel mai de pe urmă și
să fii decât toți mai pe urmă”. Atunci Marin a început a grăi către
egumenul cu lacrimi: „Și acesta mare lucru este, prea cinstite părinte,
că-mi poruncești să intru înăuntrul mănăstirii, ca să mă învrednicesc a
sluji sfinților mei părinți”.
Astfel, egumenul, primind iarăși pe Marin, îi poruncea să facă cele
mai proaste și mai de pe urmă lucruri mănăstirești. El pe toate acelea
le săvârșea cu mare sârguință și frică, cu inima înfrântă și cu duh
smerit. Dar avea cu sine Marin și pe prunc, care, umblând după el,
striga: „Tată, tată”. Și cerea hrana cea trebuincioasă lui. Pentru
aceea, nu numai cu alte nevoi și rele pătimiri era strâmtorat Marin, ci
se îngrijea și pentru hrănirea pruncului, care mai pe urmă, venind în
vârstă potrivită, a sporit bine întru smerenie și întru ascultare cu
rugăciunile celui ce părea tatăl său. Era drag tuturor pentru faptele
sale bune. Apoi l-a învrednicit rânduielii monahicești. Însă toate
acestea au fost după moartea fericitului Marin, al cărui sfârșit a fost
astfel:
După o năpastă ca aceasta și după atâtea primejdii și rele pătimiri,
văzând Hristos Domnul credința și răbdarea miresei Sale, care în chip
bărbătesc bine i-a plăcut Lui și voind să o mângâie după necazuri și
după osteneli să o odihnească, a luat-o pe ea în veșnicele locașuri ale
Raiului, în cămara cea cerească, neștiind nimeni, pentru că a murit în
chilia sa și nimeni nu știa – de dânsa. Apoi, văzând egumenul că fratele
Marin de trei zile nu vine nici la cântarea bisericească, nici la
slujba mănăstirească, a întrebat pe frați, zicând: „Unde este părintele
Marin? că trei zile au trecut de când nu-l văd. Totdeauna venea întâi,
iar acum nu-l vedem. Mergeți în chilia lui ca să vedeți, oare n-a căzut
în vreo boală?”
Atunci s-au dus frații și au aflat pe Marin răposat întru Domnul și
pruncul șezând lângă dânsul, plângând. Frații, degrab alergând, au spus
egumenului: „Fratele Marin a adormit”. Egumenul, auzind aceea, s-a mirat
și a zis: „Cum a ieșit sufletul lui? Ce răspuns va da lui Dumnezeu de
păcatul său?”. Apoi a poruncit să se îngrijească ca de obicei, trupul
lui. Și, pregătind frații trupul lui Marin pentru îngropare, l-au aflat
că a fost femeie cu firea, apoi, spăimântându-se, începură toți cu un
glas a striga : „Doamne, miluiește”.
Egumenul, auzind strigarea fraților, se mira și a întrebat: „Ce este
aceasta?”. Iar ei au răspuns cu mirare: „Fratele nostru Marin este
femeie cu firea”. Alergând egumenul și văzând lucrul cel minunat și
neașteptat, s-a aruncat la picioarele sfintei și, cu multe lacrimi,
striga: „Iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase, că am greșit întru
neștiință, mâhnind atât de mult pe sfânta și curata Mireasa ta”. Și
iarăși, căzând la sfintele ei moaște, striga: „Aici să mor la cinstitele
tale picioare, până ce voi câștiga iertarea greșelilor mele, cu care am
greșit, o! sfânto”. Astfel plângând el mult și tânguindu-se, a venit un
glas de sus, zicându-i: „De ai fi făcut aceea întru știință, nu s-ar
ierta ție, dar de vreme ce, neștiind, ai greșit, iertate sunt greșalele
tale”. Sculându-se egumenul de la cinstitele ei moaște, a trimis îndată
omul care adusese copilul, zicând: „Vino la noi degrab căci am trebuință
să-ți spun ceva”. Venind acela în mănăstire, egumenul a zis: „Fratele
Marin a murit”. El a răspuns: „Dumnezeu să-i ierte păcatul pe care l-a
făcut fiicei mele”. Egumenul i-a zis: „Pocăiește-te, o! frate, căci ai
greșit înaintea lui Dumnezeu și pe mine m-ai înșelat cu cuvintele tale
că am greșit și eu prin tine, căci Marin este cu adevărat femeie”.
Auzind acestea, omul s-a înspăimântat și tăcea ca un mut. Egumenul,
luându-l de mână l-a dus la locul unde zăcea sfântul trup al fericitei
Maria, cel cu cinste îngrijit și i-a arătat că este parte femeiască și
fără de vină năpăstuită pentru prihănirea fiicei lui.
Atunci omul, văzând acea minune neașteptată, a început a plânge și a
se tângui. Apoi, egumenul cu monahii, cântând cele de deasupra gropii,
au pus cu cinste curatul și feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui
Hristos în mănăstire, la loc cinstit. După aceea, a venit fiica gazdei,
muncită de diavol și a mărturisit tot adevărul, înaintea tuturor,
spunând cine a amăgit-o pe ea și a îngreunat-o și cum i-a poruncit să
clevetească pe tânărul monah, adică pe fecioara pe care toți o socoteau
că este parte bărbătească.
După ce aduseră pe cea îndrăcită la mormântul Sfintei Maria, îndată a
ieșit dintr-însa diavolul și s-a tămăduit femeia din ceasul acela.
Atunci, toți, văzând acea minune, au preamărit pe milostivul Dumnezeu,
pentru darul Lui cel minunat și pentru răbdarea Sfintei Maria, roaba
Lui, care a petrecut până la moarte, nearătând nimănui taina că este
femeie și cum a răbdat năpastă și multe rele pătimiri, pentru împărăția
cerurilor.
Deci și noi, o! iubiți frați, să urmăm bărbăției, statorniciei și
răbdării ei, ca să aflăm milostivire și dar în veacul ce va să vie de la
marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine
slavă și stăpânire, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.
Miridele
sunt părticele mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din
prescurile folosite la Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul
Agneț) și așezate pe disc, alături de Sfântul Agneț.
Cuvântul
„miride” provine din limba greacă, de la un verb însemnând „a împărți, a
distribui, a diviza”. Astfel, miridele sunt părticele mărunte de pâine,
pe care preotul le scoate din prescurile folosite la Proscomidie(fără cea din care s-a scos Sfântul Agneț)
și așezate pe disc, alături de Sfântul Agneț. Fiecare dintre bucățile
mici pe care preotul, când proscomidește, le scoate cu copia din
prescură (în formă de triunghi) și pe care le așază pe disc în jurul
agnețului sunt pentru pomenirea Maicii Domnului (1 miridă), a sfinților (9 miride), a episcopului local (1 miridă), a conducătorilor statului (1 miridă) și a ctitorilor
(1 miridă), firimiturile mici fiind pentru pomenirea viilor și a
morților ale caror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creștini.
Miridele – atât cele pentru sfinți cât și cele pentru credincioși – nu se prefac în Trupul Domnului ca Sfântul Agneț, ci numai se împărtășesc de sfințenia pe care o primesc de la Sfântul Agneț, lângă care sunt așezate.
În Biserica primară, participarea credincioșilor la Sfânta Jertfă consta în împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.
În condițiile în care împărtășania a devenit tot mai rară s-a simțit
nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare
practica scoaterii miridelor pentru credincioși ca o substituire a
împărtășaniei. Venind la slujbă, credincioșii aduceau câte o prescură
pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul
s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume.