De Crăciun

 

În Rusia Crăciunul este sărbătorit în mod oficial începănd de la sfârșitul secolului al X-lea, odată cu celebrarea botezului prințului Vladimir. Nașterea Domnului este sărbătorită și azi în 7 ianuarie și este considerată una dintre cele mai mari sărbători ale Bisericii Ortodoxe Ruse.

În ajunul Crăciunului familiile ruse asistă la Sfânta Liturghie, după care se întorc acasă pentru pentru tradiționala "Sfânta Cină" din Ajunul Crăciunului. Aici se servesc în mod tradițional 12 feluri de mâncare, câte una în onoarea fiecăruia dintre cei Doisprezece Apostoli. Cele mai gătite feluri de mâncare sunt gâsca sau rața cu mere și purcelul umplut. Peștele, ciorba de sfeclă și varza cu mei sunt de asemenea nelipsite de pe masa de Crăciun. Se pregătesc și numeroase dulciuri: biscuiți în formă de fulgi de nea, colaci, chifle, plăcinte sau torturi ornate în formă de ceas care arată miezul nopții. Familiile de credincioși revin apoi la biserică pentru “Privegherea de toată noaptea”.

Ded Moroz și Snegurochka

Perioada interbelică a însemnat însă un răstimp în care nu a fost permisă sărbătorirea Crăciunului în statele care compuneau Uniunea Sovietică. Celebrarea sărbătorilor religioase au fost oprite încă din anul 1920 de către guvernul comunist condus de V.I. Lenin. Sărbătorirea Crăciunului  și chiar posibilitatea de a îmbodobi un brad în perioada sărbătorilor de iarnă a fost interzisă mai apoi și printr-o Ordonanță a  Consiliului Comisarilor Poporului din 24 septembrie 1929. Cu toate acestea Crăciunului a continuat să fie sărbătorit în famiilile ruse, pe ascuns. Ținând cont de această realitate, Stalin a revenit în anul 1935 la decizia inițială încercând, și reușind în mare măsură, să de-a o semnificație laică acestei sărbători. S-a “legalizat” împodobirea unui copac sau brad (împodobit în vârf cu o stea sovietică cu cinci colțuri nu cu șapte colțuri ca cea tradițională de la Betleem) și posibilitatea de a organiza reuniuni de familie de… Anul Nou. Cadourile erau însă oferite de către "Ded Moroz"(Moș Gerilă) și de nepoata sa "Snegurocika" ("Zâna zăpezii").

Nu au fost însă uitate cu totul vechile tradiții slave. La țară se păstra obiceiul de a se acoperi podeaua caselor cu fân iar pe masă să se pună paie și numai deasupra lor faţa de masă, în amintirea faptului că Mântuitorul s-a născut într-o iesle. S-a păstrat și obiceiul ca în zilele de Crăciun să se împărtă mâncare săracilor, să se trimită daruri la azilurile de bătrâni, la casele văduvelor și ale orfanilor și la spitale, astfel încât nimeni să nu se simtă singur în aceste zile de sărbătoare.

România anului 1948 era administrată deja de câțiva ani de guvernele comuniste conduse de Petru Groza. Regele Mihai abdicase și părăsise România în urmă cu aproape un an. Regatul României devenise Republica Populară Română. Economia țării era secătuită de societățile mixte de tip SovRom prin care se exportau în U.R.S.S., la prețurile impuse de la Moscova, mărfurile produse la noi. În toate ministerele erau plasați consilieri sovietici, care aveau întreaga putere de decizie. Închisorile erau pline de deținuți politici. Dar încă se mai se sărbătorea Crăciunul. 

 

O grupare artistică de copii  la festivalul A.R.L.U.S. 1948

 

Primul Crăciun din Republica Populară Română

 

"În Republica Populară Română, Crăciunul din anul acesta se sărbătorește în împrejurările activității intense depuse de oamenii muncii pentru consolidarea țării și prin aceasta pentru întărirea frontului păcii care are în frunte pe marea noastră vecină de la răsărit, Uniunea Sovietică. Întrecerile socialiste în muncă, producerea de bunuri cât mai multe și de cât mai bună calitate, lozincă lansată de Partidul Muncitoresc Român, au mobilizat toate forțele productive ale oamenilor muncii, în marea cursă a îmbunătățirii din ce în ce a condițiilor de viață din Republica Populară Română.”

Cât de repede s-a schimbat societatea românească, nu-i așa? Și cât de repede limbajul de lemn și sloganurile comuniste au pătruns în paginile publicațiilor românești! În 1948 însă, în Republica Populară Română, încă se mai sărbătorea Crăciunul. Chiar dacă Moș Crăciun fusese expulzat deja din lumea copilăriei noastre și se pregătea venirea triumfalistului Moș Gerilă:

Brazi pentru toți...

“Brazii stau culcați, acolo în piață, în grămezi înalte, verzi, cu vârfurile drepte și țepoase, înălțate semeț și închirciurate de brumă groasă, așteptând lumini și bucurii pentru ochii copiilor. Și’n alți ani stăteau așa. Și limuzine luxoase sau sănii ușoare cu clopoței și telegari sprinteni îi purtau spre casele oamenilor bogați care își îngăduiau pentru copiii lor toate bucuriile din lume. Și rămâneau în urmă ceilalți copii, cei foarte mulți, care înfruntau gerul și asprimea serilor de iarnă cu ochii măriți, ca în extaz, cu inimile stinse de înfrigurare și sufletul jinduind după bucurii care nu erau pentru ei. Și brazi și jucării și lumini și artificii erau pentru acei ce le puteau plăti, cu bani mulți. Ale lor credeau ei că sunt toate bucuriile din lume. Și fulgii de nea care pluteau ireal de ușor în văzduh și troienii albi de zăpadă și luciul gheții bună de patinat și brazii pădurilor. Pentru copii cei mulți și necăjiți erau doar nevoile, mizeria, lipsurile.

Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Uniunea Sovietică

Se scriau povești înduioșătoare despre mizeria acestor foarte mulți copii sărmani. Povești pe care odraslele avuților le citeau cu înfrigurare la gura căminului în care focul duduia din plin. Copilul sărman cu năsucul lipit de geamul vitrinei feeric luminate, privea cu ochii măriți de dorință în fața bradului care se înălța acolo strălucitor împodobit: “Crăciunul copilului sărac.”

O producție mărită și raționalizată
a făcut posibil ca piața să fie
inundată de dulciuri

Dar a sosit o zi în care s’au răsturnat stări de fapte care păreau de neînlăturat. A dispărut vitrina care despărțea bradul de Crăciun, luminat și împodobit, de ochii și mânuțele copiilor. Ale tuturor copiilor care au dreptul la bucurii. Astăzi bradul e al tuturor. Copiii i-au pipăit crengile țepoase, acolo sus în munți, în vara care a fost pentru ei o întâlnire cu sănătatea, cu munții, cu marea. Iar acum îl așteaptă să coboare în mijlocul lor, în căsuțele frumos zugrăvite. 

 

Ați privit vitrinele cofetăriilor și dulciuri în acest an? Mirajul de altădată al copilăriei? Stau doldora piramidele de acadele de toate culorile, de bomboane de toate specialitățile și gusturile, de fursecuri și prăjituri. O producție mărită și raționalizată a făcut posibil ca piața să fie inundată de aceste articole în ajunul sărbătorilor care se apropie. Fabricile de zahăr au lucrat din plin iar cele de produse zaharoase nu mai prididesc cu prelucrările. Ca șuvoaiele curg siropurile dulci și parfumate, iar cazanele mari, ca într’o poveste minunată, mestecă pasta care va prinde formele cele mai diverse.

În sala sindicatului

În țesătoria aceasta mare, lucrul a încetat în sala mașinilor. Războaiele care au țiuit o zi întreagă în ritmul sacadat s’au oprit, iar țesătoarele au întrerupt câteva ore jocul mâinilor pe claviatura ițelor. Au coborât jos și s’au oprit în sala sindicatului. S’au așezat liniștite în fața mesei lungi pe care s’au așezat grămezi de sculuri și bobine de lână moale, de toate nuanțele și culorile. Mâinile au prins andrelele, degetele au început să se joace cu firele moi și țesătura crește văzând cu ochii. Ciorăpei, jachețele, mănuși, bonete pentru copii... Pentru toți copiii din fabrică...

(...) Alături, la altă masă, câteva lucrătoare tinere fac pungile de bomboane. În ochiul lor aceleași lumini... Iar cântecul muncitoresc care a isvorât de undeva din mijlocul lor, irumpe toată bucuria oamenilor din fabrici și uzine. În preajma Lipscanilor, forfota din zilele acestea care preced sărbătorile parcă s’a mai întețit. (...) Și’n alți ani vitrinele magazinelor gemeau de lucruri strălucitor expuse în preajma sărbătorilor. Dar câți se puteau apropia de mirajul lor? Câți oameni muncitori din țara aceasta își puteau îngădui luxul de a păși pragul acestor magazine strălucitoare? Dar de jucăriile care se expuneau în vitrinele de cristal vă mai amintiți? Pentru micuți “jucării” incitatoare la violență, la ură. Iar pentru fetițe? Păpuși care reprezentau idealurile de atunci ale femeii... Rimel... fard... ochi mari... expresie de igenuă... rochii spumoase... mătase... strălucire... Și fetițele deveneau femei, femei robite luxului și prejudecăților care le încătușau de veacuri.

"Cântec triumfător de muncă  și de luptă"

Astăzi se lucrează altfel de jucării: jucării care să formeze un spirit sănătos, constructiv, copilului, cetățeanul de mâine al unei lumi noi, de muncă, de cinste, de sănătate morală. Cuburi de construcție, mașini și unelte, traforaje, vapoare și avioane care să-i desvolte gustul pentru tot ce înseamnă muncă constructivă. (…) Undeva, în înserarea care s’a lăsat peste oraș, a răsunat un cântec. Cântec triumfător de muncă și de luptă... Glasurile de copii se înalță cristaline, dincolo de ferestrele școlii și pornesc să se împrăștie deasupra orașului care freamătă în ritmul muncii intense. Cântecul pregătește clipa în care copiii, toți copiii din țara aceasta vor porni să înalțe, în jurul bradului, sub crengile frumos împodobite, imn de mulțumire celor care le-au redat copilăria.”

O lume pe care unii dintre noi ne-o mai amintim, nu-i așa? Dar și un avertisment: societatea capitalistă e departe de a fi una perfectă....

Sursa:

- articolul “Primul Crăciun în Republica Populară Română” - semnat de Ada Bârseanu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 26 decembrie 1948

 

În țările slave noaptea Crăciunului este considerată ca fiind magică. Tocmai de aceea în această noapte se practicau și multe obiceiuri de origine păgână. O parte dintre acestea ne sunt dezvăluite într-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în 21 decembrie 1929:

Cocoșul... prezicător

“Cel mai cunoscut e obiceiul fetelor tinere de căuta în aceste zile norocul sub chipul viitorului soț. Procedeele variază: se toarnă ceara într'un vas cu apă care clocotește și se observă apoi formele și arabescurile desemnate de ceara care s'a prins în apă. Altădată, fata rămâne ore întregi, în timpul nopții, singură, nemișcată, cu privirea fixă, privind un pahar cu apă pe fundul căruia se găsește o monedă nouă de argint și așteaptă cu teamă apariția logodnicului predestinat, bălai sau oacheș, după cum l-a visat, dar întotdeauna frumos și impunător. Nemișcarea atât de îndelungată, singurătatea, încordarea peste măsură a nervilor, produc de obicei efectul voit. Spre marea bucurie a tinerei fete, dar și spre teama ei, bărbatul visat se oglindește în suprafața sclipitoare a argintului. Dar vai de aceea care se îndoiește de realitatea apariției!

(…) Există și un alt chip de a prevedea viitorul: după chipul cum umblă prin curte păsările, mai ales cocoșii și găinile. Chaldeenii, grecii, romanii, care obișnuiau și ei acest mod de prezicere, creaseră chiar o instituție și desigur că aceasta a fost adusă în Rusia, prin Bizanț. Un arhiepiscop al Nowgorod-ului, Ghenadie, care a trăit prin secolul al XV-lea, menționează acest obicei ca devenit tradițional în ținutul său.

         

În Ucraina, prevederea logodnicului are mult pitoresc. Fetele tinere se adună în cea mai spațioasă “khata" (colibă), făcând cerc în jurul unei grămezi de grâu pe care se află un inel. Un cocoș, introdus în colibă, mănâncă din gramada de grâu, până ce găsește inelul, pe care, bineînțeles, îl dă deoparte. Inelul se rostogolește și cade la picioarele uneia dintre fete: aceea se va mărita în cursul anului care vine.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Rusia” – semnat  E. Halperine - Kaminsky – publicat în “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Crăciunul american era în perioada interbelică  - la fel ca și astăzi de altfel – o împletire a tradițiilor tuturor popoarelor care alcătuiesc “marea națiune americană”. Se poate spune așadar că americanii sărbătoresc Crăciunul adunând într-un conglomerat plin de farmec toate obiceiurile Pământului. Ei au adăugat însă acestei sărbători grandoarea specifică Americii și mai ales… comercialul dus la extrem. Americanii sunt părinții onorifici al celebrului Moș Crăciun (Santa Claus) și al celebrei lui sănii trase de reni – urmașul strălucitor al europeanului Moș Nicolae.

Santa Claus venea încă din anul 1929 cu avionul

Bradul de Crăciun din fața Casei Albe este cel mai stralucitor și cel mai spectaculos din lumea întreagă și este aprins în fiecare an de președintele Americii. În celebrul Rockefeller Center se împodobesc brazi de zeci de metri înălțime. În Boston principala atracție de Crăciun o reprezintă un mare festival al colinzilor. În New Orleans un bivol – cel mai mare bineînțeles – este plimbat împodobit pe arterele principale. America este de asemenea la originea impresionantelor spectacole de artificii de azi: americanii își felicitau de Crăciun vecinii îndepărtați cu focuri de arme sau cu focuri de artificii.

Crăciun strălucitor marca Hollywood

Un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în anul 1929 ne spune – cu umor - prin ce se deosebește Crăciunul american de cel al tuturor celorlalte popoare ale lumii: “Prin ce se deosebeste Crăciunul american de celelalte Crăciunuri? Toate persoanele care au întrebuințat transatlanticele vă vor răspunde: prin “colosalul" său. Oamenii din cealaltă parte a mării au legături de rudenie cu toate rasele pământului. Ei pot să revendice toate tradițiile. Ei își însușesc, în bloc, obiceiurile cele mai disparate. Ei nu țin să fie originali, ci “să bată recordul". Și ei bat și recordul Crăciunului. Crăciunul este cea mai copilărească dintre sărbători. Dar americanii au geniul disproporției, după cum îl au și pe cel al măsurii. Ei, pe 25 Decembrie, îl fac grandios, tot astfel cum procedează cu celelalte 364 zile ale anului. Toți anglo-saxonii mănânca la banchetele de Crăciun, “curcan”, pudding și “mince-pies". Dar un american nu admite să se găsească în altă parte decât în America o pasăre atât de colosală, făină de calitate atât de bună, struguri atât de gustoși: am cunoscut unul care se găsea la această epocă a anului prin modesta noastră Europă și care se întorcea grăbit, până la San Francisco, ca să caute “materiale" convenabile pentru “mince-pies-ul", pudding-ul și curcanul tradițional.

Bietul brad german, cu fructele sale, cu nucile aurite și lumânările lui, îi face să râdă. “Ah, e atât de mic"- spun ei. Americanilor le trebuie un copac întreg din pădure, al cărui vârf să atingă plafonul și care să poarte baloane de celuloid luminate cu electricitate. Ei atârnă, tot ca noi, jucării. Dar ce jucării și ce bibelouri, ce giuvaeruri, ce daruri de preț atârnă dânșii! Căci la ei sărbătoarea copiilor e și a oamenilor mari. Aceasta pentru că acolo, bătrân sau copil, are același suflet simplu și arzător, aceeași candoare, aceiași sănătate. Mama și tata, în costume somptuoase, petrec tot atât cât și copiii.

Femeile curcan

Toți s'au sculat de dimineață spre a vedea ce le-a adus Santa Claus, care a venit cu sania în timpul nopții și a aruncat lucruri în numeroșii ciorapi atârnați pe marginea căminului. Copiii noștri pun ghetele lângă cămin, dar ghete mici; ciorapii lor au însă o capacitate considerabilă. Cred că și copiii americanilor împrumută la nevoie ciorapii părinților lor. Și dacă, întâmplător, acești tineri Guliveri aveau la dispoziție ciorapii uriașului Brobdingnac, e foarte probabil că pe aceștia i-ar fi prezentat lui Moș Crăciun. Fiți siguri ca Moș Crăciun, miliardar, ar fi găsit mijlocul să-i umple.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Statele Unite” – semnat Abel Hermant -  “Realitatea ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea ilustrată” din 20 decembrie 1938

Crăciunul în Anglia interbelică era mai mult decât o zi de sărbătoare: “Crăciunul începe mult înainte de 25 Decembrie și se termină după această dată. Nu e numai o zi. E mai mult chiar decât o săptămână, e aproape un sezon: “Sezonul Crăciunului". Nici nu se termină încă bine luna noiembrie și ziarele încep să publice “numerele lor de Crăciun". Și de la 1 decembrie toți, mari și mici, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, din toate ramurile sociale, toți se gândesc la Crăciun. În timpul lunii decembrie, se trimit “cărți poștale de Crăciun" și se trăiește în așteptarea Crăciunului.” În acest context seara de Crăciun nu putea să fie decât una cu totul specială. Copiii colindau străzile proslăvind pe Iisus și făcând nebunii pentru care - doar în această seară - erau iertați.

Sărutul simbolic sub vâsc

De pe masa de Crăciun nu puteau să lipsească “roast-beef-ul", preparat într'un mod special (numit în glumă “Sir-Suan", adică “Domnul Fileu"), curcanul la cuptor împănat cu castanet sau gâsca cu stafide - asezonate de cele mai multe ori cu varză de Bruxelles - și budinca (“pudding-ul”) Yorkshire.

Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Felul cel mai așteptat era însă întotdeauna budinca de prune flambată - în timpul mesei de Crăciun - după ce era stropită din belșug cu brandy. Acest desert ascundea întotdeauna un bănuț care urma să aducă noroc celui care îl găsea. De asemenea “la prânzul de Crăciun, așezați în jurul unei mese îmbelșugate, membrii familiei iau în primire pocnitorile ascunse sub farfurii. O pocnitoare de Crăciun constă dintr-un tub acoperit cu hârtie, care produce un zgomot puternic, atunci când capetele îi sunt trase înafară; în acel moment ies la iveală un coif care trebuie purtat în timpul mesei, mici obiecte decorative și o hârtiuță cu o ghicitoare ce trebuie împărtășită cu glas tare celor din jur.”

Primarul din Hammersmith
 (Londra) amestecând cel dintâi
 “pudding”-ul de Crăciun - 1929

Iată povestea unui Crăciun englezesc văzută prin ochii reporterului interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

  

“Dacă norocul vă conduce în seara de 25 Decembrie în sânul unei familii englezești, în acele sate din împrejurimile Londrei, puteți gusta adevărata veselie de Crăciun. Veți lua parte la tradiționala vizită a bucătăriei, împodobită cu acest prilej în verdeață, vizită veselă, la care femeile iau parte în toalete de seară și domnii în smocking. Veți gusta tradiționalul curcan, gâscă sau găină și vă veți împărtăși din pudding-ul național, plin de flăcări. Poate veți fi invitați să participați și la tradiționalele jocuri naționale la care suavele “misse" engleze țin foarte mult. Jocurile acestea, dintre cele mai variate, aduc după ele tot felul de gajuri. Unul dintre ele mai ales, necunoscut la noi, și care se numește “Snap Dragon", constă în obligația pentru o persoană de-a scoate cu degetele niște nuci cufundate în rom sau în brandy fierbinte. Veți asista poate la o “pantomimă de Crăciun", jucată de tinerii și de domnișoarele din casă și veți vedea pe Robin-Hood și pe tovarășa lui Mad Marion. Era să uit de vâscul, atârnat sub lampa din salon, vâscul simbolic, care invită la îmbrățișare. Doresc apoi ca întâmplarea să vă ducă să întâlniți, sub frunzișul de vâsc, pe o fragedă miss, cu obrajii roșiatici și catifelați, frumoasă cum numai o englezoaică poate să fie, când este…”

sursa https://deieri-deazi.blogspot.com/2015/12/primul-craciun-in-republica-populara.html#gsc.tab=0

Obiceiuri de Anul Nou: Buhaiul

 

Noaptea în care se face trecerea de la anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a reprezentat întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...). La noi, trecerea în Anul Nou se sărbătoreşte prin câteva obiceiuri rituale, dintre care amintesc doar pluguşorul, haiducii sau buhaiul. Cei mai mulţi dintre noi asociază „Buhaiul” doar cu instrumentul muzical care imită mugetul de taur şi care acompaniază în mod tradiţional urările de Anul Nou. Puţini dintre noi mai ştim însă că:

„Buhaiul" este o reprezentaţie dramatică interpretată de un impozant număr de artişti improvizaţi. Spectacolul are loc în ajunul Anului Nou, adică în seara de Sf. Vasile, între asfinţitul soarelui şi miezul nopţii. Locul în care se dă reprezentaţia este ales de obicei în faţa ferestrei gospodarului căruia i se face urarea de anul nou. De multe ori însă, uliţa satului sau chiar interiorul caselor sunt cadrul în care se desfăşoară „obiceiul buhaiului". Personagiile sunt următoarele: căpitanul, baciul, trei ciobani, trei travestiţi în capre, un ţigan, o ţigancă, cântăreţi, un moşneag, două babe şi în sfârşit ursul (travestit). O serie întreagă de obiecte de plugărie, de stână, din viaţa ţiganilor, costumele de capră şi urs, servesc la îndeplinirea ritualului buhaiului". Principalul obiect este bineînţeles „buhaiul" prin care se imită mugetul vitelor. E confecţionat dintr'o putină de lemn la capătul căreia s'a adăugat o piele întinsă şi la mijloc e prins un fuior de păr din coadă de cal.

Căpitanul, baciul, capra...

Toţi fac roată în jurul ciobanilor care stau de vorbă cu oile, reconstituind o seară la stână. Numai ursul şi ţiganii stau mai la o parte. Ţiganul bate un fier pe nicovală, ţiganca spoieşte tingiri sau dă în cărţi. Muzicanţii încep însă să cânte cântece bătrâneşti şi toată lumea începe să joace: ciobanii, caprele, ursul, toţi. Ursul profită şi când e neobservat, găsind o poartă deschisă, se furişează afară, fură o capră şi fuge cu ea. Se produce mare învălmăşeală, strigăte de ajutor. Ţiganul prinde ursul şi ciobanii readuc capra. Căpitanul va judeca acum pe ţiganul care n'a ştiut să-şi păzească ursul. Scena aceasta e presărată de glume, care stârnesc veselia asistenţei:

...ţiganul, ţiganca, ursul

Căpitanul-primar: Cum te cheamă ?

Ţiganul: Danciu Trăilă din Colibeni...

Primarul: Din comuna Năcăjiţi ?...

Ţiganul: Nu, Colibeni !...

Primarul: Coliveni ?...

Ţiganul: Nu. Co-li-beni...

Primarul: Colăceni ?...

Ţiganul: Colibeni !!!

Primarul: Chiolbeni ?...

Ţiganul: Ei, scrie şi aşa…

Primarul: Scrim din satul Golani, aşa e ?

Ţiganul: Apăi nici eu nu ştiu, c'am fugit de acasă de mult…

Ţiganul se oferă ca drept despăgubire să facă o căldare. Cu trei bătăi în nicovală bate trei tinichele, pe care le pune cu sila în mâna primarului. Apoi cere voie să facă un joc, dar în tot timpul jocului se milogeşte:

Ţiganul: Sunt flămând, domnule căpitan, dă-mi o bucăţică, dacă vrei să mai joc!...

Primarul: Las'că mai bine joci flămând, că eşti mai uşor…

Toată lumea se asociază la jocul ţiganului şi se încinge un joc mare cu strigături. După o mică pauză, se rânduiesc toţi la fereastră, făcând urarea finală. După urare, întreaga ceată intră în casă şi se cinsteşte cu gospodarul. Căpitanul primeşte de la acesta daruri în obiecte sau bani.”

Obiceiul "Buhaiului"

(Descrierea de faţă este făcută după un studiul în manuscris al d-lui Ernest Bernea, alcătuit în cadrul cercetărilor monografice întreprinse de Institutul Social Român de sub conducerea d-lui prof. D. Gusti – preluat din revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 1 ianuarie 1934).    

Meteorologie populară

 

Viața țăranului român – fiind legată de peticul de pământ pe care îl lucra și care îi aducea cele necesare traiului - a depins mereu de starea vremii. „Umbletul vremii” putea să-i aducă belșug sau să îi nimicească munca. Tocmai de aceea locuitorii satelor au fost mereu atenți la semnele care îl puteau ajuta să prevadă „cum va fi vremea”. În timp, s-a alcătuit un adevărat “tratat de meteorologie populară”, care s-a transmis oral – îmbogățit - din generație în generație: “Generații întregi, veacuri de-a rândul, au observat tot ce le înconjură, ca apoi din schimbări, adeseori cu totul neînsemnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor de precise, care să-i prevestească vremea. Începând de la dobitoacele de casă, tovarășii lui de lucru, până la dobitoacele din creierii munților, și de la uneltele lui de lucru până la stelele cerului, toate i-au legat atenția, ca apoi la rândul lor, toate să-i fie câte-un îndreptar, câte-un sfetnic”. (Traian German – articolul “Meteorologie populară“ – publicat în “Comoara satelor” – ianuarie 1923). Etnograful Artur Gorovei a cules la sfârșitul secolului trecut câteva dintre semnele care prevestesc starea vremii și le-a inclus în studiul său “Credinți și superstiții ale poporului român” (editura “Gerold & Comp.”- Viena – 1915):

Semne de vreme bună

Va fi vreme bună:


- dacă după ploaie norii se lasă în jos, de parcă ating dealurile;
- când asfințește soarele în senin;
- când cade rouă groasă deși soarele nu a asfințit încă de tot;
- când apele curgătoare huiesc plăcut și lin;
- dacă după vreme rea cade ceață;
- când apare curcubeul după ploaie;
- dacă faci foc în sobă și fumul se ridică drept în sus;
- când cântă greierii sau când ies mulți lilieci noaptea;
- dacă își spală mâța fața și se uită prin fereastră; deasemenea când se suie mâța pe fereastră și șade acolo mult;
- dacă umblă găinile atunci când plouă sau când cântă cocoșul la culcare;
- când câinele se culcă pe omăt;
- când stau cocostârcii pe șes;
- când zburdă mieii;
- când sar peștii după musculițe;
- când vrăbiile se scaldă în colb;
- dacă trec toate bucatele puse pe masă;
- dacă visezi foc.

Semne de schimbare a vremii

- când se scoală pisica de pe pat și se trântește în mijlocul casei îi a moloșag;
- când e ger și câinele se tăvălește, e semn că vremea se va muia;
- când încep slănininle din pod a lăcrăma, e semn că vremea are să se moaie și are să ningă sau are să ploaie;
- când zboară ciorile în cârduri, ba în sus, ba în jos, ba se învârtesc, se crede că se va schimba vremea;
- când zboară vulturii lin vremea se va îndrepta;
- când arde funinginea pe horn, se schimbă vremea;
- când cântă cocoșii într-una se schimbă vremea; când o face înainte de miezul nopții are să fie moloșag;
- dacă porcul duce paie în gură spre coteț, vremea se va îmbunătății;
- când se văd trei sori pe cer, are să fie vreme rea.

Semne de stricare a vremii

Vremea se va strica:

- când sfârșitul soarelui se face în nori;
- când e ceață mare pe păduri;
- când huiește hornul;
- dacă asudă ferestrele;
- când țârâiesc vrăbiile sau când vin vrăbiile și se ciocnesc de fereastră;
- când trec ciorile în stoluri mari;
- când zburdă vitele;
- dacă sare mâța prin casă;
- când se scaldă rațele pe uscat;
- când muștele pișcă rău;
- când te mănâncă urechile;
- dacă îl mănâncă pe cineva spatele;
- când se arde fundul ceaunului;
- dacă porți căciula, cojocul sau cămașa întoarse pe dos.

Semne de ploaie

Sunt semne că va ploua când:

- soarele arde tare sau este îngrădit (gulerat);
- la asfințit soarele se uită înapoi;
- când luna e cu coarnele în jos;
- când fulgeră spre apus;
- dacă faci foc în sobă și fumul se împrăștie sau intră în casă;
- broaștele sau buratecii orăcăiesc;
- pisica toarce, se linge sau își ascute unghiile;
- se strâng multe ciori la un loc și croncănesc;
- vrăbiile cântă toamna;
- albinele joacă în aer;
- rațele și gâștele bat cu aripile în pământ, sau când se scaldă în apă bătând din aripi;
- cântă cucul seara;
- se bat doi berbeci cap în cap;
- umblă furnicile pe drum sau își fac mușuroaie mici lângă drum;
- te manâncă urechile;
- îți asudă palmele;
- te mănâncă călcâiele;
- sudă ferestrele
- se umezește sarea sau se varsă solnița de sare;
- oalele dau în foc sau se arde zgura de pe fundul ceaunului;
- îți sfârâie luleaua;
- visezi pește. 

Sursa  datini.blogspot.

Sf. Nicolae: Fericirea ți-o aduce putința de a dăirui

 

În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfântului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfântul Nicolae este sărbătorit de toți creștinii în 6 decembrie, fiind unul dintre cei mai mai iubiți sfinți. Este cel care, întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile tulburi în care trăia, a răspuns: “Am fericirea supremă”. “Care e aceasta?” - l-a întrebat atunci chefliul cinic. “Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui" - a spus Sfântul Nicolae.”

Nicolae, episcopul din Myra

Sfântul Nicolae  (n.ca.280, Patara, Licya — d. ca.345, Myra) este unul dintre cei mai populari sfinți din calendar și este prăznuit în fiecare an în 6 decembrie. Numele lui - în greacă Nikolaus - are la origine cuvintele nike (victorie) și laos (popor) și poate fi tălmăcit prin expresia obșteasca biruință.

---

---

“Varietatea numirilor sub care e cunoscut, dovedește imensitatea influenței sale. În latinește i se spune Sanctus Nicholaus; în italiană San Nicolo sau Nicola di Bari; în germană der Heilige Nicolaus sau Niklas; în olandeză St. Nicolaas sau Niclaes iar la englezi a devenit Santa Claus, identificându-se cu Moș Crăciun. E sfântul copiilor, în special al școlarilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor și al neguțătorilor. E mare erou național al vechii Rusii, patronul districtului francez Brie, al Veneției, al Freiburgului și al multor altor orașe și cetăți, în special al celor situate pe coaste, constituind porturi marine sau centre comerciale. Dacă Sfântul Gheorghe reprezintă cavalerismul, Sfântul Nicolae e cu marea masă a poporului. El întruchipează democrația. Captivul și sclavul altor țări, dincolo de orizonturile noastre se unesc cu văduva și orfanul în preamărirea lui. Niciunui sfânt din calendar nu i s'au închinat atâtea biserici, capele și altare.”

Cel care urma să devină Sf. Ierarh Nicolae s-a născut în Patara, un oraș din provincia Lycia din Asia Mica. Părinții săi, Teofan și Nona, erau neguțători de seamă. La moartea părinților săi, secerați de ciumă, Nicolae a devenit stăpânul unei averi impresionante. Cu toate acestea, simțind o chemare puternică, Nicolae a ales să își împartă întreaga avere celor nevoiași și să se dedice preoției. 

 

A plecat din orașul natal și s-a stabilit în Myra, dedicându-și cu trup și suflet viața ajutorării oamenilor și cinstirii lui Dumnezeu. La moartea bătrânului episcop din Myra credincioșii l-au proclamat episcop pe Nicolae pentru că: “timpul cât a păstorit el a fost plin de miracole: a hrănit pe cei săraci, a scăpat districtul de foamete și pe cetățenii nevinovați de la pedepse nedrepte". Niciuna dintre aceste binefaceri nu l-au putut însă pune la adăpost de furia păgânismului ce reînvia. În perioada de persecuție a creștinilor din timpul împăratului Dioclețian, Sf. Ierarh Nicolae a fost închis iar mai apoi exilat. A fost eliberat de împăratul Constantin cel Mare și și-a continuat activitatea apostolică până la moarte. 

 

Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae sunt păstrate începând din anul 1087 la Basilica San Nicola din Bari (Italia).

Legendele Sfântului Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este considerat – datorită faptelor care i se atribuie – patronul și ocrotitorul copiilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor, al brutarilor, al neguțătorilor și al celor acuzați pe nedrept.

Una dintre legende spune că Nicolae, în timp ce era episcop de Myra, a aflat că într-o casă trăiau trei fete care nu se puteau mărita fiindcă nu aveau zestre. Se spune că prelatul a mers într-o noapte la casa lor și că le-a aruncat pe fereastră (sau pe horn…) trei săculeți cu aur, pe care să îi aibă drept zestre și pentru ca astfel să nu fie nevoite să se prostitueze. Impresionați de gestul de caritate al episcopului, oamenii din cetate au început și ei să facă cadouri celor săraci în timpul sărbătorilor de iarnă. Cei trei săculeți de aur făcuți cadou fetelor fără zestre au devenit dealtfel un simbol al Sfântului Nicolae -  în iconografia apuseană - sub forma a trei bile de aur. Tot atunci s-a născut și tradiția care impune celor care primesc un cadou neașteptat să îi mulțumească Sfântului Nicolae pentru el. De asemenea, pentru că se spune că unul dintre săculeții cu aur a căzut în gheata uneia dintre cele trei fete sărace, copiii au prins obiceiul de a-și așeza ghetuțele la fereastră în așteptarea darurilor.

O altă legendă spune că în timp ce se întorcea pe mare dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă, corabia pe care se afla episcopul de Myra ar fi fost prinsă într-o furtună puternică. Căpitanul corăbiei i-a implorat atunci ajutorul iar preotul s'a rugat cu atâta căldură încât marea s'a potolit imediat. De asemenea rugăciunile episcopului au înviat un marinar care s-a înecat în timpul furtunii. Acesta este motivul pentru care Sf. Nicolae e considerat ocrotitorul marinarilor.

Tradiția creștină consemnează și o altă minune săvârșită de Sfântul Nicolae: În vremea împăratului Constantin cel Mare, trei tineri au fost acuzați pe nedrept de complot. Ei au fost întemnițați și urmau să fie decapitați. Se spune că în seara de dinaintea execuției, Sfântul Nicolae i-a apărut în vis împăratului, spunându-i că cei trei tineri sunt nevinovați. Înspăimântat de această viziune, împăratul i-a eliberat.

Sfântul Nicolae în tradiția românească

Sărbătoarea de Sf. Nicolae este numită în popor și Sân Neculai sau Sân Nicoară. Această zi este considerată ziua de început a iernii, pentru că “Sf. Neculaiu e un moș bătrân cu barbă albă” care, în ziua ce-i este dedicată,” își scutură barba cea albă și peste pământ se așterne zăpada”. Dacă se întâmplă însă ca în această zi să nu ningă și ca “locul să fie negru”, românii spun că “a întinerit Sf. Neculai”.  

 

Conform tradiției, Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, “cel care stă alături de Părintele ceresc, în stânga Lui, iar în noaptea către Sf. Vasile, Dumnezeu și cu Sf. Neculai stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori.” 

Românii cred de asemenea despre Sfântul Nicolae că este cel care “orânduiește soarele”. George Coșbuc scria despre acestă credință: “Iar sfârșitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la asfințit și să sfințească la răsărit, adică tocmai întors de cum e astăzi. Dar Dumnezeu nu voiește lucrul acesta și de aceea a pus străjer la miază-noapte pe Sân-Nicoară și la miază-zi pe Sân-Toader, ca să ție calea soarelui și să-l abată din cale.” 

 

Asemeni tuturor creștinilor, românii cred și ei că Sf. Nicolae e ocrotitorul fetelor nemăritate. O rugăciune adresată acestui sfânt era des întâlnită prin Oltenia:

„Sfinte Nicolae, chiabur mare,

Pune munților hotare

Și dă ruble ferecate

Fetelor nemăritate!”

De asemenea, în tradiția românilor, Sfântul Nicolae este considerat un ocrotitor al marinarilor. Colindul ardelenesc al Sf. Nicoară ne spune despre rosturile acestuia pe ape și despre motivul pentru care acesta a întârziat la o „masă dată sfinților”:

“- Sfinte-am zăbovit,

C’am îndreptat

Două luntrii pline

Cu suflete bune;

Luntrii încărcate

Cu suflete curate.”

Surse:

- articolul “Moș Crăciun” – publicat în numărul din 21 decembrie 1933 al revistei “Realitatea ilustrată”

- Tudor Pamfile – studiul “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Editura Librările Socec&Comp. - 1914