Cuviosul Pr. Nikolai Gurianov

 Pentru toţi cei certaţi cu Ortodoxia, rădăcina neamului românesc.
In acest clip foarte vechi din Rusia, este Cuviosul Pr. Nikolai Gurianov, care era bogat duhovnicește, era un Sfânt. Vedeţi blândeţea, liniștea și pacea de pe chipul lui, semn al trăirii duhovnicești cu sufletul.

Dracul din femeia demonizată vă spune cum stă treaba cu religiile toate, cu Ortodoxia și altele.
Cât de aproape sunteţi de Creatorul nostru ceresc în acest adevăr?

“Părintele Nikolai Gurianov este cunoscut şi apreciat în Rusia de către credincioşi ca fiind unul dintre stareţii ultimului secol al Bisericii Ortodoxe. S-a născut în 1909 undeva lângă Sankt Petersburg, a fost prigonit de comunişti făcând şapte ani de lagăr, a slujit ca preot în statele baltice iar din 1958 s-a retras pe insula Zalit unde a petrecut retras 42 de ani într-o modestă căsuţă de lemn, fiind cercetat aici de mulţi pelerini din întreaga lume. De la mijlocul anului 1999 stareţul nu a mai primit pelerini (…).

În ultimul an de viaţă, în ciuda bolilor sale, a primit pe toţi cei care îl cercetau pentru a-i instrui şi întări în credinţă. Pe 24 august 2002, la 92 de ani, părintele a murit fiind îngropat pe insula unde a trăit retras. Din viaţa părintelui am reţinut câteva momente… În 2002 întrebat de un grup de preoţi şi mireni dacă va mai avea Rusia un Ţar, părintele a răspuns: “Un Ţar vine!”. În septembrie 1997, un grup de zece pelerini l-au vizitat pe părintele Nikolai la coliba sa de lemn. El a ieşit să binecuvinteze oamenii şi o femeie a întrebat: “Părinte Nikolai, cine va fi după Elţin?”. El a răspuns : “După el va fi un militar… Puterea lui va fi scurtă. Vârsta sa va fi mică precum el însuşi… După acesta va fi un ţar ortodox”. Femeia a întrebat: “Noi îl vom vedea pe acesta?” Bătrânul a binecuvântat-o şi i-a spus: “Tu, da”. 

El a devenit cunoscut mai ales dupa ce un marinar supravieţuitor unui naufragiu a venit în pelerinaj şi a recunoscut în dânsul pe bătrânul care i-a apărut şi l-a ajutat în timpul accidentului. Marinarul venise pe insula pentru a vedea un om înţelept, numai după aceea l-a recunoscut. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că întâlnirea cu dânsul a însemnat pentru ei începutul unei noi vieţi în Hristos. (…).

Părintele Nikolai Gurianov  este cunoscut şi apreciat în Rusia de către credincioşi ca fiind unul dintre stareţii ultimului secol al Bisericii Ortodoxe.  S-a născut în 1909 undeva lângă Sankt Petersburg, a fost prigonit de comunişti făcând şapte ani de lagăr, a slujit ca preot în statele baltice iar din 1958 s-a retras pe insula Zalit unde a petrecut retras 42 de ani într-o modestă căsuţă de lemn, fiind cercetat aici de mulţi pelerini din întreaga lume. De la mijlocul anului 1999 stareţul nu a mai primit pelerini, scrisorile acestora de căutare a unei deschideri ajungând până la preşedenţie.

În ultimul an de viaţă, în ciuda bolilor sale a primit pe toţi cei care îl cercetau  pentru a-i instrui şi întări în credinţă. Pe 24 august 2002, la 92 de ani, părintele a murit fiind îngropat pe insula unde a trăit retras.
Din viaţa părintelui am reţinut câteva momente..
În 2002 întrebat de un grup de preoţi şi mireni dacă va mai avea Rusia un Ţar, părintele a răspuns : „Un Ţar vine!”.

În septembrie 1997, un grup de zece pelerini l-au vizitat pe părintele Nikolai la coliba sa de lemn. El a ieşit să binecuvinteze oamenii şi o femeie a întrebat: „Părinte Nikolai, cine va fi după Elţin?”. El a răspuns : ” După el va fi un militar…Puterea lui va fi scurtă. Vârsta sa va fi mică precum el însuşi…După acesta va fi un ţar ortodox”. Femeia a întrebat: ” Noi îl vom vedea pe acesta?” Bătrânul a binecuvântat-o şi i-a spus: ” Tu, da”.

El a devenit cunoscut mai ales dupa ce un marinar supravieţuitor unui naufragiu a venit în pelerinaj şi a recunoscut în dânsul pe bătrânul care i-a apărut şi l-a ajutat în timpul accidentului. Marinarul venise pe insula pentru a vedea un om înţelept, numai după aceea l-a recunoscut.

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că întâlnirea cu dânsul a însemnat pentru ei începutul unei noi vieţi în Hristos.

Darul clarviziunii şi al cunoaşterii gândurilor şi sufletului unei persoanei, al cunoaşterii viitorului şi a lucrurilor de departe este atestat de mai multe persoane.

În conformitate cu un biograf, următoarele rânduri sunt consemante: „Uneori, el însuşi apărea oamenilor pentru a le încredinţa cuvinte de consolare, instruire şi critici. Se părea că pentru el, nici în timp şi nici în spaţiu nu au existat limitări; aceasta a fost ca şi cum trăia într- un alt spaţiu şi într-un alt corp. Am fost un martor ocular pentru o astfel de întâmplare. Un asistent dirijor de la Chicago Symphony Orchestra a venit pentru un concert în Sankt-Petersburg. El a petrecut ceva timp cu Bătrânul pe insulă şi i-a mărturisit supărarea sa : în ajunul sosirii, sotia sa avusese un accident auto care îi provocase un avort spontan. Aceasta la tulburat pe soţ care începuse să se gândească dacă nu cumva căsătoria lor nu era binecuvântată. Părintele l-a  încredinţat pe muzician că temerile sale sunt nejustificate. A doua zi, de omul liniştit a sunat soţia sa în America pentru a împărtăşi cu ea fericirea lui. „Ştiu totul,” a răspuns soţia sa de la celălalt capăt al liniei. „Cum de ai aflat?” a întrebat mirat dirijorul. „În timp ce am adormit, a venit la mine într-un vis părintele cu cuvinte de dragoste şi de consolare”. Un mare număr de astfel de incidente au avut loc în viaţa bătrânului.

După trecerea sa la Domnul au fost raportate o icoană şi o fotografie a sa din care au izvorât picături de mir.

Iată că azi este această frumoasă sărbătoare a Floriilor

 🌿✝️💙 Iată că azi este această frumoasă sărbătoare a Floriilor, care reprezintă intrarea Domnului Isus Cristos în Ierusalim. ✨🌿Această sărbătoare, marchează o zi specială în calendarul nostru creștin, când rememorăm intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim. Această zi simbolizează nu doar primirea cu ramuri de finic a Mântuitorului de către mulțime, ci și deschiderea noastră către mesajul Său de pace și mântuire.

✝️💟 Floriile ne reamintesc să fim mereu gata să-L primim pe Isus în inimile noastre și să răspândim iubirea Sa în lume. Este un moment de reflecție asupra modului în care ne pregătim să-L întâmpinăm pe Cristos în fiecare zi din viața noastră, prin gânduri, cuvinte, fapte și tot ceea ce suntem și facem...

🫂💝Vă doresc ceea ce-mi doresc și mie, ca această sărbătoare să fie un prilej de a ne adânci încrederea în Dumnezeu și de a arăta empatie și iubire față de cei din jur. Dorința mea este să fiu / să fim purtătorii speranței, a bucuriei, a iubirii pe care Domnul Isus le-a adus în lume. Să fim o binecuvântare pentru noi și pentru cei din jur și niciodată să nu uităm să fim mulțumitori și să privim la ceea ce avem, cu recunoștință... și să căutăm soluții și nu scuze, pentru a fii tot mai buni!

🕊️💚 Vă doresc tuturor sărbătoare binecuvântată și plină de lumina lui Dumnezeu!

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor de FLORII!

 Floriile sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim. In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara duminicii de Florii incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi. Floriile si traditile din aceasta zi. Floriile si salcia in cult. Duminica Floriilor este primul praznic imparatesc, cu data schimbatoare, din cursul anului bisericesc. Floriile este sarbatoarea care ne aminteste intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim, inainte de Patimi. Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din sec. IV: Sf. Epifanie, ii atribuie doua predici, iar pelerina apuseana Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim spre sfarsitul secolului IV.
In vechime, Duminica Floriilor era numita si Duminica aspirantilor sau a candidatilor la botez, pentru ca in aceasta zi catehumenii mergeau cu totii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere sa fie admisi la botez, iar acesta le dadea sa invete Simbolul credin­tei. Se mai numea si Duminica gratierilor, pentru ca, in cinstea ei impa­ratii acordau gratieri. Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. IV de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvantate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intampinat pe Domnul la intrarea Sa triumfala in Ierusalim si pe care noi le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.
Potrivit traditiei, atat la Bizant, cat si la curtile domnesti din Tarile Ro­manesti, sarbatoarea Floriilor se praznuia cu multa solemnitate. Luau parte imparatii (domnii) cu demnitarii lor, carora li se imparteau faclii aprinse ca si la Pasti. In seara acestei duminici incep in biserici frumoa­sele slujbe ale deniilor din saptamana Sfintelor Patimi. Tot in aceasta zi isi serbeaza onomastica cei care au nume de flori.

La mulți ani!

 Astăzi este o zi specială! Astăzi sărbătorim Floriile!  Îi sărbătorim pe toți cei care își serbează ziua de nume și le urăm zile parfumate și colorate, precum numele pe care îl poartă. Profită de acest moment, dă-le tag sărbătoriților și urează-le La mulți ani!

Prin dispreț nu se poate reîncepe o lume... Lecția Floriilor

 Părintele Constantin Necula Puncte de vedere

Nu. Gândul nu-mi aparține. L-am aflat în gândurile lui Aurel Dumitrașcu, poet stins în 1990, consemnate în Carnete Maro (vol. I, Cartea Românească, 2019, p. 260). M-a măcinat de câteva zile când am văzut disprețul la lege ori la efortul celuilalt, când am gustat din disprețul pururea nemulțumiților la adresa oamenilor implicați pe viață și pe moarte în lupta cu moartea. M-am gândit atunci: Cum vor fi Floriile? Cum le vom trăi? S-au apropiat. Iar acum pogoară seara peste Vecernia care ne cântă Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Hristos. Sunt trei textele majore ale Praznicului: Ioan (11. 1-45) – legat de învierea lui Lazăr, Matei (21, 1-11; 15-17) – a Utreniei și Ioan (12. 1-18) – ce se citește la Liturghie.

Primul text ne amintește despre învierea lui Lazăr în Betania. Domnului pare că nu-i pasă de moartea prietenului său, Lazăr. Surorile acestuia, Maria și Marta, îi trimit mesaj: Doamne, iată, cel pe care-l iubești este bolnav. Iar Domnul nu reacționează alergând spre Betania ci descoperă o parte a agoniei aceluia greu digerabilă: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Pare un pic egoist, chiar forțat. Deși știm că îl iubește pe Lazăr ca pe un prieten și teroarea iudeilor ce căutau să-L ucidă cu pietre este frison ucenicilor Săi vedem că Domnul nu din teamă nu merge în Betania. Ci pentru a se împlini voia Tatălui. Pentru a developa lecția învierii pentru ca atunci când El Însuși învie să nu fie mai mare frica decât bucuria. Atât de mare era presiunea apropierii morții de Hristos, prin supărătoarea presiune a iudeilor implicați în dorința de a ucide pe Învățătorul în care nu intuiau pe Dumnezeu Întrupat, încât Toma – numit și Geamănul pentru că semăna cu Hristos – face una dintre cele mai frumoase declarații de camaraderie: Să mergem și noi și să murim cu El. În realitatea acesta remarcăm că Hristos luptă cu moartea Sa și cu moartea lui Lazăr adunate în același punct de reper: Betania. Disprețul lumii pentru curajosul Galileean nu era nou. Mereu au privit pe Acesta ca pe un intrus în funcționărismul lor religios. În Betania, Domnul pare Biruitor. Învierea lui Lazăr este prima treaptă a Floriilor. Acolo începe, în fond, Pătimirea Sa. La buza unui mormânt uman se deschide hăul unui mormânt niciodată gândit: mormântul lui Dumnezeu! Lazăr înviat e terapie pentru frica umană dinaintea morții. Hristos arată că se poate. Că există viață după moarte. Că moartea fizică – chiar cu trupul putrezit – poate fi biruită. Mireasma morții lui Lazăr e vindecată de suflarea de viață a Mântuitorului. Disprețul celorlalți se transformă în uimire. Cum ar spune Părintele Stăniloae: oamenii trec din mirare în admirare. Și din admirația aceasta, purtată din glas în glas, se nasc zorile Intrării în Ierusalim.

Din Betfaghe urcă spre Ierusalim un Împărat pe un mânz de asin. Nu. Nu era un asin ieftin – cum tot îndrugă unii mai obsedați de mijloacele de locomoție decât de adevăr. Betfaghe era locul ultimului popas înainte de a intra în Ierusalim cu turmele aduse din tot bazinul Betleemului și Ierihonului către Templu. Nici un animal din turmă nu era un animal oarecare... Și nici o turmă nu intra decât pe acolo, prin Betfaghe, spre Poarta Oilor. Domnul primește în dar mânzul asinei și intră pe străzile înguste ca niște nervuri care duceau spre Templu, în latura sa dinspre Poarta de Aur. Reacția copiilor este credibilă. Aflaseră și ei, poate de cu seară, ce a făcut Omul acela. Îi spusese lui Lazăr atât: Lazăre, vino afară! Și acela ieșind – legat la mâini și la picioare cu fâșii de pânză, capul fiindu-i înfășurat în mahramă – a dovedit că Acela ce-l scosese din moarte nu e un oarecare. Să ne înțelegem. Hristos are marea calitate – dumnezeiască zic – că nu disprețuiește moartea ci o înfruntă. Finalul momentului acestuia este în malul mormântului din coasta Golgotei. Unde cu moartea Sa calcă pe moartea noastră. Căci nu moartea Lui o moare Hristos, ci moartea noastră.

Refrenul Floriilor – ne spun Evangheliile citate ca puncte de reper – este cântarea Osana! Un zvon de bucurie în care zumzăie copiii. Un soi de cavaleri ai Împăratului ce-și poartă în mâini spadele de finic, aprinse de focul credinței că tot ceea ce trăiesc e biruința unui Biruitor. Se simte bine Hristos între copii. Dar vede și pe părinți, intuind, fără nici o îndoială, că glasurile ce strigă acum Osana se vor uni cu buzele sărutului – glas parșiv al lui Iuda. Între curăția copiilor și parșivenia lui Iuda se joacă slava Intrării Domnului în Ierusalim. Între bucuria molipsitoare, dar nu convertitoare, a copiilor și disprețuirea Iubirii întrupate. Între Osana și Răstignește-L nu sunt doar câteva zile, ci sunt veșnicii de dispreț. Un soi de vertij de adulare – pe care Domnul îl acceptă parcă numai pentru bucuria copiilor – și un altul de absurd. Pe cel din urmă Domnul Îl trăiește de dragul mântuirii noastre. Noi. Uneori copii, alteori Iude. De aceea, lecția Floriilor – a praznicului acestuia al Intrării în Ierusalim – nu-i despre Hristos și atât. Este despre noi. Ierusalimitenii aveau dinainte învierea lui Lazăr. Ca exercițiu de putere a cuvântului lui Hristos. Noi avem Învierea Lui și tot ne jucăm zilele între Osana și Răstignește-L ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să ne venim în fire. Între Intrarea în Ierusalim de atunci și Floriile de acum stă o Înviere. Aceea a Mântuitorului. Cum de ne comportăm atât de piticit sufletește încât să uităm de ea? Cred că pentru aceasta este bine să ne amintim că prin dispreț nu se poate reîncepe o lume nouă.

Disprețuirea lui Hristos este una dintre cele mai mari scăderi ale umanității. Nu doar acum. Dar și acum. Pare că nu intervine Dumnezeu acum, la vreme de pandemie? Deschideți ochii – pe care, apropo, tot din mâna Lui îi avem – și redescoperiți-vă locul în tabloul Floriilor și al Pătimirilor Domnului. Îl țineți la dispreț și arogantă analiză de non-sens? Atunci cum de-L învinuiți pentru lumea în care trăiți? Îi țineți partea și căutați să-i stați aproape? Atunci cum de refuzați greutatea de har a Crucii? Ascultarea bucuroasă? Dinaintea lui Hristos nu există indiferență ori abținere. Asumi au ba. Trăiești au ba. Suntem acum într-o clipă a istoriei în care orice disprețuire se va întoarce împotriva noastră. Cât de minunat spunea aceasta Petru Creția: „Sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să ne simțim, pentru o clipă că se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile și mai limpezi contururile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ceea ce avem de iubit” (Luminile și umbrele sufletului, Humanitas, 2011, 2015, pg. 108).

Trăim acum Sărbătoarea fără ritualul ce ne umplea de sens? E greu? Ne este greu? Gândiți-vă la prima zi în care vom fi împreună, iar, toți, în Dumnezeiasca Liturghie. Intrând în Biserică precum în Ierusalim. Pe asinul smerit al răbdării grijii de acum. Mai săraci dar îmbogățiți de iubire. Mai fricoși dar și mai vindecați de ea. Având în mâinile noastre ramurile finicului durerii prin care am trecut. Să învățăm acum cântarea: Osana, Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Să nu mai disprețuim niciodată ce ne lipsește acum. Și să învățăm să refuzăm să aclamăm răstignirea Disprețuitului! Curaj. Intrăm în Ierusalim ca într-o Lecție de har. Sus inima! Și la mulți ani tuturor ce-și poartă numele atârnat de flori. Și fiți puternici. Acasă, în casă, fiecare e o ramură de finic în mâna lui Dumnezeu.

https://doxologia.ro/prin-dispret-nu-se-poate-reincepe-o-lume-lectia-floriilor