Sfântul Nicolae Velimirovici
În vremurile de odinioară, Domnul a
făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit
aceasta, dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul
Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se
pot nărui.
Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El
nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când
nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a
trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar
când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu
mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, niciun prooroc nu mai avea
putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a
împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ.
Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă?
În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care
îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât
El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras
atenţia mai mult decât Stăpânul.
Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic
şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa
şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi
celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă,
nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau
aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită.
Înveşmântat în trup adevărat şi în
smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către
Ioan, ca să se boteze de către el (Matei 3, 13).
Minunat este Dumnezeu întru lucrările
Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. El
Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde
noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se
ascunde în tufe în spatele cântecului său.
El dă lumină soarelui şi soarele
străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că
lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea. El dă glas tunetului Său şi
vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude. El dă frumuseţe
munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi
cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o
taină.
El dă frumuseţe şi mireasmă florilor
câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele;
nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu. El dă
putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa
celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea
nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi
băgată în seamă. El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă
şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu
rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.
Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot
ceea ce face El face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca
omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca
omul să nu se dea mare, neavând nicio lucrare bună a sa; ci să lase
faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa
cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut
ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.
Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă
astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea.
Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă
sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă
într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de
zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din
pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace,
până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să
strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.
Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi
părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe
aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare,
ziua şi noaptea.
Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar
Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le
supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la
oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar
avea grijă de aceştia.
Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.
Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile
oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare,
atâta vreme cât nu există niciun păcat în cererile şi rugăciunile lor.
Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L
facă părtaş la păcatul omului- Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni;
Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni.
Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu
ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte,
care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de
ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun
pentru viaţa de fiu în locul celei de rob.
De aceea, toţi proorocii, din vremuri
străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan
Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte
botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa
lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui om, cu atât mai deplin se
eliberează de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu;
Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor
oamenilor.
Aşadar, omul nu poate să fie niciodată
la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa
zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi
ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste
pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se
mântuiască şi niciunul să nu se piardă.
Dar Dumnezeu a dat oamenilor această
învăţătură despre smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea
zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai
prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip
nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup.
În fiecare clipă a vieţii Sale
pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce,
Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a
dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.
Ioan era cel mai însemnat om al zilei.
Hristos nu era cunoscut nimănui şi chiar atunci când L-au cunoscut
oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se
adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi,
săraci şi bogaţi.
Ioan atrăgea atenţia atât prin
înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie
şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul
lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor, ori din dorinţa de pocăinţă, cât
din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă
iscodire! Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb
nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă
îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa
şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!
Hristos nu a stârnit iscodire. În
mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic
care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nicio atenţie.
Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea
Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.
El era deopotrivă cu mulţimea şi cu
toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi
vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut
şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: „Şi când L-am văzut, nu avea
frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53, 2).
Dar, în mulţimea aceea întreagă de
oameni de lângă Iordan, se afla un om şi numai unul singur, care Îl
cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii
sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit
pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în
jurul apei şi în apă şi arătând către Iisus, a spus liniştit: „Iată
Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29).
„Mielul lui Dumnezeu!”. Cu aceste câteva
cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului
Hristos. El este smerit ca un miel şi ascultător ca un miel, atât
smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea
spune el: „Mielul lui Dumnezeu”.
El merge cu sfială şi smerenie ca un
miel şi tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere
în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său
din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către
moartea pe Cruce, toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.
Dar, la cuvintele „Mielul lui Dumnezeu”,
Ioan le adaugă pe acestea: „Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică
Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una
fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără
jertfă şi nicio jertfă adevărată fără dragoste.
În dragostea Sa, Hristos a coborât în
această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus
ispitei. Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era
înainte de păcatul lui Adam.
Ca urmare a păcatului, această lume a
luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele
noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi
întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut
strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică.
În această lume a venit Prealuminatul,
Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a
luat deja asupra Lui păcatul lumii, de îndată ce El S-a arătat în lume
în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.
El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi
trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea
rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate
legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia
să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini
pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului.
Şi astfel, El a suferit foame şi sete,
istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor
muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor
care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început
lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi
botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui
Cezar.
El a primit toate legile făcute până la
păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat
păcatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui
împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi înlesnire,
în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare
şi cu greutate.
În cele din urmă, în al treilea rând, El
a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin
răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea
sângelui Său nevinovat pentru păcatele multora.
Cu adevărat, întreaga Sa viaţă
pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost
dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a
fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii.
Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus
pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe
Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea
dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei
de sine.
Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii
asupra Sa în trei chipuri: mai întâi, prin luarea de trup; în al doilea
rând, supunându-Se legii; în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.
Când Domnul a venit în lume, întrupat,
împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate
fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea
păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către
păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost
urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în
întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a
Ierusalimului.
Apoi, când Domnul a împlinit în chip
lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele
Iordanului şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc
minunat- potrivit Predaniei- se spune că apele Iordanului şi-au oprit
curgerea cea firească întorcându-se înapoi. „Marea a văzut şi a fugit,
Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113, 3).
Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit
glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel.
Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul.
Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de
zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după
aceea s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.
Când Domnul a pus pecetea pe toată
suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin
vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de
lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat,
pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Vii şi morţii au
simţit însemnătatea înfricoşătoare a sfintei jertfe de pe Golgota;
tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii
s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost
urmată de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după
care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă şi Învierea cea de la
urmă. Şi iarăşi, îngerii au fost de faţă!
Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa
lui Hristos ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită
despre smerenia şi ascultarea dumnezeiască. Veselia cerească şi firea
minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii
omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări,
Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa,
asupra lui satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi
satan după moartea Sa.
Sfântul Matei descrie Botezul în apele
Iordanului în acest chip: „În acest timp a venit Iisus din Galileea, la
Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea,
zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”.
Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu
cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de
asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în
smerenie! Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat,
Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca
el să-L boteze.
Ioan, care era mai întărit duhovniceşte
decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe
Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El
venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: „În mijlocul vostru se află
Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1, 26).
Numai atunci când s-a aflat faţă către
faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi arătând către El, a spus: „Iată Mielul
lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi
crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca
dreptul Simeon mai înainte: „acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne,
după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2, 29), sau aşa cum a spus Ioan mai
târziu într-o împrejurare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă
micşorez” (Ioan 3, 30).
Dar nu; în loc să se întâmple precum a
gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat
în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la
Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl
boteze în râu aşa precum botezase pe alţii.
Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu
totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru
înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai
înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului! Cum
poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună
mâna pe El, Care şade pe heruvimi?
Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan
cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi
cum Domnul ar spune aici: „Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea
şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are
această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va
face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine.
Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de
fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi
trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai
înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după
aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc. Planul mântuirii este dat la
iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în
curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă”.
În măsura în care Ioan s-a temut în
prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum
porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să
binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.
Fericitul Ieronim spune: „Exista o
pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind
născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea
legea. În al doilea rând, prin botezare să încuviinţeze sensul botezului
lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin
pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul
credincioşilor”.
Hristos a intrat în apă nu ca să Se
curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin
supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat
lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a
armatei sale egiptene, în Marea Roşie.
În Potopul care a cuprins întreaga lume,
omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul
Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele
lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase;
El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat,
vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu.
El a îngăduit apei să-I înghită trupul
ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o
clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a
repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor
prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în
Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce
zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: „De nu se va
naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan
3, 3).
Dar numai acela se poate naşte din nou
în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte
cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se
cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care
îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om
duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt,
se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2, 12).
Cel care îşi îneacă mândria,
neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos,
va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care
moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6, 3-8).
Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi
se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de
Hristos prin botezul Său în Iordan. „Înainte de a se pune început nou
vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi”, spune Sfântul Vasile cel
Mare.
O, ce însemnătate adâncă şi plină de
învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului
Său trup! Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare
să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor şi cu folos, prin
botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede
trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege
începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia şi să pună la un loc
potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos
în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o
singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate
limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii
noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.
„Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din
apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut
pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri
zicând: Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit”.
Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe
când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta,
înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu
pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru
Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a
murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.
Duhul a pogorât asupra lui Hristos în
chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat
ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel.
Fericitul Ieronim spune: „Porumbelul a
pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul
Tatălui a fost îndreptat către Ioan şi nu către Domnul”. Această
arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în
oricare alt chip şi cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în
chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2,
2).
În Cartea Facerea, se spune despre
Duhul: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (1, 2).
Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit
întâmplărilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare
chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând
odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie.
La botezul în apele Iordanului, Duhul
S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu
Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt
puternic şi de foc.
Prin aceasta, se face lămurită
deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui
Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca
porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe
oameni puternici şi înflăcăraţi.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune,
în Învăţătura lumii, Cartea III: „Aşa cum omul este alcătuit din două
părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru
ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte
trupul şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul”.
Pogorârea Duhului în chip de porumbel-
aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi- ne aminteşte de porumbelul pe
care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul
se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc.
Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om.
Şi acum, după ieşirea lui Hristos din
apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat
Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că
potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou.
De ce nu ţinea acest porumbel o ramură
de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de
măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii
între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a
Noii Zidiri.
Şi astfel porumbelul, poposind deasupra
lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al
păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii. Şi iată glas
din ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi mai mult,
glas din ceruri!
Astfel botezul lui Hristos este bogat în
înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de
porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om.
„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. Cu aceste
cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele
Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: „Şi Fiul
Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 32) şi iarăşi: „(Şi El) Fiul lui
Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35).
Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu
adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al
lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui
Dumnezeu prin naşterea Sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi
oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi
fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său.
Când Hristos a spus mai târziu
oamenilor: „Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin
aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin
adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar
Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire,
cât şi în fiinţă.
Şi de aceea se spune „Fiul Meu iubit
întru Care am binevoit”. În aceste două grăiri, se dau la iveală
arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său.
Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a
Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului în lumea
aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.
Şi astfel botezul lui Hristos în Iordan
se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nicio
descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa
trinitară a lui Dumnezeu.
La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe
această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem
dinadins „cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui
Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea
întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că
Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1, 26).
Şi astfel sărbătoarea botezului lui
Hristos se numeşte Bobotează- Descoperirea lui Dumnezeu- căci Dumnezeu
S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire
poate fi înţeleasă de omul cel trupesc.
Această sărbătoare se mai numeşte
iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea
celor mai adânci taine Dumnezeieşti. Se mai numeşte iluminare pentru că
botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne
curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii
noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui
nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru,
fiind muritor şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de
moarte.
Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui
Hristos se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. Scriind despre
botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă vieţile
noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul
morţii şi al vieţii…, apa este chipul morţii, a ducerii trupului la
îngropăciune şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care
înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la
viaţa cea dintâi”.
Prin scufundarea în apă, noi murim cu
Hristos şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu.
Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel,
însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic.
Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus
Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine
poate ştii, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc?
Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai
mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez.
Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi
de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti,
cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre
noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi
ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea
de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot
aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de
această viziune.
Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca
fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al
doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea
botez, botezul muceniciei, se numeşte „botezul cu sânge”.
Mucenicii lui Hristos care au fost
botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte
adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul
lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin
sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul
Ştefan, care este descris în felul acesta: „Iar Ştefan, fiind plin de
Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus
stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt. Iar Ştefan a strigat: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul
Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi iudeii îl băteau cu pietre
(Fapte 7, 55-59).
