Augustin de Hipona [lat. Sanctus Augustinus] (n. 13 noiembrie 354,
Thagaste în Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul
Algeriei de azi), episcop, filozof, teolog, doctor al Bisericii.
Sfântul Augustin [numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu
Aurelius de Cartagina, contemporanul său] este unul din cei patru
Părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi
Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanţi teologi şi
filosofi creştini, ale cărui opere au modificat substanţial gândirea
europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia
antică şi cea medievală.
În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui
Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi
scepticismul şi în final neoplatonismul. După convertirea sa la
creştinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de
Hippo Regius, în nordul Africii.
Teologia sa a influenţat gândirea lui Martin Luther, care iniţial aparţinuse ordinului augustinian.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind
folositoare şi luptă pentru despărţirea între Stat şi Biserică. În opera
sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază
istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor
("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu ("Civitas
Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică
decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a
trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în
nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama
sa,(sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creştinismului.
Educaţia elementară a lui Augustin, primită în oraşul natal, era
creştină. A învăţat mai apoi la Madaura şi Cartagina. Aici a intrat pe
drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viaţă
carnală şi a avut un fiu din flori. Înainte de a se creştina, a fost
adeptul mai multor culte şi orientări filozofice, în special maniheismul
şi a tratat problema diviziunii clare între bine şi rău, fiind
preocupat de problema originii răului.
În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întîi la
Tagaste şi apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de
dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înţelepciunii
eterne, lucru care îi va schimba viaţa, luând o turnură decisivă: Sf.
Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean
Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din
sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o şcoală de Retorică, dar,
neavând succesul la care se aştepta, în 384 călătoreşte la Milano unde
îl cunoaşte pe episcopul creştin Ambrozie.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influenţată atunci
de scepticism. Învăţăturile conform cărora trebuia să se mulţumească cu
poziţia sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulţumi. Îl întâlneşte
pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia şi viaţa sa trece
printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea
adevărului absolut, studiază învăţătura platoniciană, încercând, în
acelaşi timp, să lupte cu tentaţiile sale carnale.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din
flori, spre a da legitimitate acelei relaţii din tinereţe, se implică
într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în
conştiinţa sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată
în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a
adâncurilor fiinţei sale”, Augustin are un moment de revelaţie sub un
smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle,
lege; tolle, lege” („ia şi citeşte; ia şi citeşte!”). Nu-şi amintea însă
nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a
dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi
primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu
în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o
faceţi spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare
în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat,
în noaptea de Paşti a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se
dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului şi a altor
erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare
în 430, după treizeci şi cinci de ani dedicaţi activităţii episcopale.
În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins şi muribund, iar
vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin.
Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoţi), iar
Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru
secole, până la renaşterea carolingiană.
Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai
influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv
platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui
Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea
sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric,
linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine.
Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Omul se poate
îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge
raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii :
damnaţi şi aleşi; avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de
Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile
logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este
divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul),
este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este
Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai
lăuntric. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţilor preluate
de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le
adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire; acestea au fost
completate cu “virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea,
încrederea, umilinţa.
DE CIVITATE DEI si crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului
multe despre Sf.Augustin şi lucrarea sa “ De Civitate Dei “- operă fără
de care nu va putea fi niciodată înţeleasă istoria Evului Mediu
Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al
bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alţii ca
fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în
înţelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria,
nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui “De civitate Dei ”
nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un
profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construieşte tipare
psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generaţii.
“De Civitate Dei “ este opera care va penetra în subconştientul celor
care vor aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca,
într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi această carte
sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic totodată.
Opera Sf. Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică
Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reuşită între
civilizaţia latină, vitalitatea germanică şi mărturisirea creştină. De
la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de
crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria medievală să se
încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de acesta.
În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia
şi, în special Roma, are o preponderenţă autoritară pe toate planurile.
Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la
C-tinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârşitul lumii antice şi
triumful noii religii, cea creştină, ce este adoptată acum ca fiind
religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii
popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum şi a războaielor
civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unităţii politice şi
economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul şi Occidentul-
lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre
cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzaţie de unitate a
lumii romane. În timp însă, cele două entităţi politice romane vor avea
evoluţii culturale, lingvistice şi religioase diferite. Eşuarea
încercărilor de a restabili ordinea şi unitatea Imperiului vor dovedi
clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv,
de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în
istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariţia în 476 a
Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene
părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic pentru a se stabili la
Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa ortodoxă (lb.
gr.-dreapta credinţă), va deveni o suberbă expresie a mărturisirii
credinţei în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine,
biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii creştine o bogăţie
spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-şi întreaga
energie spre dumnezeire şi manifestându-se sub mantia protectoare a
symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar şi subordonarea faţă de
acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de
frontierele ortodoxiei şi se va desprinde de caracterul dinamic şi
profan, pământesc şi material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel
izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel
bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este
însă neapărat profan, dar care este mai ales material şi dinamic.
În Occident, procesul de afirmare a religiei creştine, în forma sa
catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile şi în toate
timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toţi creştinii) a avut o
altă evoluţie. Într-o lume aruncată în dezordine şi haos politico-social
de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-şi
regăsească echilibrul şi totodată să integreze într-o nouă sinteză
valorile romane şi creştine cu cele germanice, proces complex desfăşurat
de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizaţie ce
este pe cale să apară, religia creştină şi Biserica însumează toate
energiile viabile. Ele devin singurele realităţi stabile. De acum
înainte, creştinismul înseamnă viaţă şi viitor iar istoria Evului mediu
nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creştine din această parte a
Europei. Spiritul creştin (viitor catolic) devine esenţa acestei noi
lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identităţii
acestei noi civilizaţii, biserica romană regăseşte în interiorul său
caracterul dinamic, vocaţia creatoare îndreptată spre viitor, specifică
creştinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin şi mărturisire,
geniul catolic este expresia sublimă a forţei creştinismului de creare a
unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin
şi operei sale.
“De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul
era descumpănit în faţa invaziei şi jefuirii cumplite a Romei de către
vizigoţii lui Alaric în 410. Concepută iniţial ca o scriere polemică
faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, “De Civitate Dei “
a devenit un răspuns providenţial şi genial al bisericii creştine
occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a
constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii.
Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe
potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza
biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi.. Datorită
păcatului originar, în urma alungării din Rai, întraga creaţie divină se
scindează în două entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două
cetăţi: una este cea a spiritelor rele şi malefice, Cetatea Satanei, a
doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu
în care nu există decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o cetate
sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu
slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe
pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârşitul axei
temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte, al
luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la
înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru
creştinii occidentali, declaraţi de către Biserică ca fiind soldaţii lui
Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie
transmutat din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală,
politică. “De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică
creştină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabileşte
Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.
Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă
dintre cele două cetăţi iar Biserica apuseană îşi asumă rolul dinamic de
a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva
slujitorilor satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai Dumnezeului
creştin.
Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru
concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui
Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată-
papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe
pământ (cf. Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali
fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica
forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii
lui Christos şi copiii Satanei, iar această transformare este legitimată
prin obiectivul zămislirii Cetăţii lui Dumnezeu. Creştinii occidentali
sunt declaraţi de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi
orice mijloace pentru distrugerea celor consideraţi de Biserică
“slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credinţa că
face parte din “Militia Christi”- armata lui Christos, că de fiecare
faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde
soarta “Cetăţii lui Dumnezeu”.
În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care
organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire
din aşezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creştin
protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume
occidentală. Istoria acestei lumi se împleteşte strâns cu cea a
instituţiei ecleziastice. Biserica romană reuşeşte să solidarizeze
masele cu idealul ei augustinian care devine şi al lor. Odată cu
răspândirea creştinismului printre germanici, conflictele dintre aceştia
şi latini se estompează treptat şi ia naştere o nouă formă de
solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenţei comune la armata
lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puţin
importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.
Organizarea socială a societăţii apusene este subordonată aceluiaşi scop
al edificării cetăţii lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupaţi în trei
ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui
Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu duşmanii Bisericii
pentru gloria lui Dumnezeu şi laboratores- cei care muncesc pentru
primele două stări. Biserica romană şi lumea apusenă sunt nucleul
viitorei împărăţii divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce
această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare
victorie a Bisericii creştine apusene din istorie. Biserica are un
ideal, un crez politic, are la dispoziţie o armată supusă capabilă de
orice pentru a zămisli “Cetatea lui Dumnezeu”.Biserica romană îşi asumă
pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe
treptat să se deschidă spre exterior şi va începe din Cetatea Eternă,
precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială
este îndeplinirea ţelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului
creştin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual şi temporal
de Roma-capitala creştinătăţii, capitala Cetăţii lui Dumnezeu pe
pământ.
Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi.
Din mănăstirile lor, aceşti primi soldaţi ai lui Christos, misionari şi
civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă
spirituală a Bisericii romane: creştinarea şi organizarea noilor popoare
ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăţi ale
spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât
atât, influenţa lor nu este numai spirituală ci şi politică. Datorită
lor şi urmaşilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar
o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare
acţiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe
pământ a “Cetăţii lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul
politic al noii lumi în care valorile romane şi germanice se îmbină
armonios cu cele creştine. Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin
în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înţelege
încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele,
Inchiziţia, spiritul creator al catolicului pentru care acţiunea,
faptele au o importanţă deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia
într-o mână şi Biblia în cealaltă, războinic şi misionar totodată. N-am
putea înţelege istoria evului mediu occidental catolic.
Concepţia lui a fost preluată şi utilizată dogmatic pentru respingerea
concepţiei aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost
preluată în special concepţia despre predestinare şi istorie ca
tămăduitoare.
A fost primul filozof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară în educarea oamenilor şi pentru lichidarea răului.
1
ACATISTUL SFANTULUI AUGUSTIN DE HIPPONA
file:///C:/Users/User/Downloads/ACATISTUL%20SFANTULUI%20AUGUSTIN%20DE%20HIPPONA.pdf
Cele mai bune metode naturale pentru a susține digestia și a reduce balonarea
Plante medicinale care susțin digestia:
Ghimbirul stimulează secreția sucurilor gastrice și ajută la eliminarea gazelor. Poate fi consumat sub formă de ceai sau mestecat crud înainte de masă, cu puțin lămâie și sare.
Semințele de fenicul reduc crampele abdominale și balonarea. Mestecă o linguriță după masă sau prepară un ceai aromat care relaxează instantaneu.
Mușețelul este liniștitor atât pentru tractul digestiv, cât și pentru sistemul nervos. Este eficient mai ales când balonarea este legată de stres sau oboseală emoțională.
Obiceiuri alimentare care îmbunătățesc digestia:
Mănâncă lent și conștient – mestecă bine fiecare înghițitură (de 20–30 ori) și evită ecranele. Digestia începe în gură și în creier.
Nu mânca în exces – ideal este să lași stomacul ½ plin cu mâncare, ¼ cu lichide și ¼ cu aer. Această regulă ayurvedică sprijină digestia eficientă și previne balonarea.
Evită băuturile reci în timpul meselor – apa cu gheață poate încetini sistemul digestiv. Alege în schimb apă caldă sau un ceai digestiv.
Lasă pauze între mese – 3-4 ore fără gustări permit intestinelor să finalizeze procesele de digestie și curățare internă 
Practici simple care susțin tractul digestiv:
Plimbare scurtă după masă – 10 minute de mers pe jos ajută la reglarea glicemiei și stimulează motilitatea intestinală.
Masaj abdominal cu ulei cald de susan – aplicat în sensul acelor de ceasornic, relaxează și susține tranzitul.
Hidratare inteligentă – bea apă între mese, nu în timpul lor. Poți adăuga felii de castravete, lămâie sau puțin ghimbir proaspăt.
Alimente fermentate – varza murată, kimchi, miso sau kombucha susțin flora intestinală. Începe cu porții mici pentru a evita efectele excesive.
Papaya și ananasul – conțin enzime naturale (papaină și bromelaină) care ajută la digerarea proteinelor și reduc balonarea după mesele mai grele.
Cauze mai profunde ale balonării (de investigat dacă este frecventă)
Intoleranțe alimentare (gluten, lactate, leguminoase)
Rețetă de ceai digestiv calmant 
Digestia este mai mult decât un proces fizic – este un act de alchimie interioară. Când avem grijă de focul nostru digestiv, avem mai multă claritate, energie, vitalitate și echilibru emoțional.
Legea reciprocității
Legea autorității
Legea rezonanței
Legea sincronizării
Legea datoriei spirituale
Legea accesului
Legea schimbului sacru
Legea ochilor ascunși
