TESTEAZĂ-TE DACĂ URĂȘTI | SF. GAVRILIA PAPAIANNIS

 TESTEAZĂ-TE DACĂ URĂȘTI | SF. GAVRILIA PAPAIANNIS

Cu multă ușurință și convingere declarăm că noi nu urâm pe nimeni. Dar dacă facem o introspecție mai adâncă, vom descoperi unele părți vulnerabile pe care trebuie să le tămăduim. Vă oferim scrisoarea maicii Gavrilia Papaiannis către o ucenică, prin care îi explică treptele răutății.

 TESTEAZĂ-TE DACĂ URĂȘTI | SF. GAVRILIA PAPAIANNIS

Gradele de răutate

… Tocmai am primit a doua ta scrisoare. Neliniştea şi starea ta de suflet în ce priveşte Iubirea lui Dumnezeu aşa cum se-mparte între oameni, mă fac să reflectez la aceasta. Evanghelistul Ioan explică limpede acest subiect. Bineînţeles, nu ne putem ruga! Şi suntem suferinzi când nu suntem plini de iubire. Suntem reduşi la cadavre: „Vă dau poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii”(In. 13:34). Există mai multe motive şi grade de răutate:

Ura

Antipatia

Gelozia

Invidia

Potrivnicia

Duşmănia

Calomnia, Distorsionarea, Deformarea Adevărului

Indiferenţa

Trebuie mai întâi să examinăm pentru a vedea gradul egoismului nostru, al orgoliului nostru şi cât suntem la discreţia forţelor răului.

Ură, invidie, gelozie

Ura: Cel care urăşte se bucură de eşecul altuia. Îi place să-l vadă trist, fără prieteni, fără muncă, să fie disperat şi proiectele sale distruse.

Antipatia: Când cineva încearcă antipatie pentru o persoană, fără motiv, este deranjat de tot ce face ea. Antipatia este un fenomen cu totul personal. O aceeaşi persoană poate provoca simpatie unuia şi antipatie altuia. Acest sentiment n-are nicio legătură cu persoanele, nici cu educaţia socială. Pur şi simplu, auzi spunându-se în jurul tău: „Această persoană nu-mi convine…”. Şi nu ţi se dă nicio explicaţie.

Gelozia: Cineva îşi dă iubirea sa cuiva care nu poate să o primească. Acesta din urmă este gelos pe bucuria celui care iubeşte, pe libertatea sa în viaţa sa şi în actele sale. Este gelos pe prietenii pe care-i are, pe reuşita în munca sa, în relaţiile sale. Poate fi chiar gelos dacă celălalt nu participă la criticile care privesc o a treia persoană. El devine în general bolnav şi se pedepseşte.

Invidia: Aparţine aceleiaşi familii ca şi Gelozia dar cu mai multă răutate. Cel care invidiază, încearcă, prin false zvonuri, să distrugă faptele celuilalt şi să le aneantizeze. Şi cum spune un dicton vechi grecesc: „Invidia este rea, dar are un bine, roade pe cel care o are!”.

Dușmănie, calomnie, indiferență

Potrivnicia: Este efortul de găsi la celălalt toate piedicile, de a le amplifica, de a le divulga. Şi e mulţumit astfel să vadă că celălalt nu mai e iubit, faţă de când era. Este un lucru foarte important şi puterea răului, care are modul său de a se ascunde, domină, vai! pe multe persoane. De exemplu: „Unul este foarte politicos, dar vai, inteligenţa îi lipseşte. Faci din el ce vrei… Este cu totul fără iniţiativă…”.

Duşmănia: Alături de ură. Sufletul e sumbru, plin de egoism, egocentrism, de iubire de sine. Este efortul continuu de a vrea să-l distrugi pe celălalt. Mântuitorul ne-a sfătuit să iubim astfel de persoane şi să le ajutăm.

Calomnia: Bârfa. Este denaturarea adevărului faptelor şi spuselor altora, sau a evenimentelor, în detrimentul lor. Această persoană face dovada iubirii, a unui fel de laudă de sine, în defavoarea altora.

Indiferenţa: Citeşte pilda bunului Samarinean.

Totuşi, draga mea M. , ajung la o concluzie. Poate ai făcut o gravă greşeală în ceea ce te priveşte. Poate iubeşti cu adevărat, precum Hristos vrea, sau te-nţelegi greşit. Cred că, încercând să te analizezi, nu faci decât să-ţi atribui defectele pe care nu le ai. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi înlăture această nelinişte. Îl iubeşti aşa precum Îl simţi. El te iubeşte aşa cum eşti. O ştii foarte bine. Lasă-I ziua ta în mâinile Sale. Nu-i cere nimic mai mult. Spune-I numai: Mulţumesc. Fără niciun efort. El va face ce trebuie.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 14)

Nu ești responsabil să îi salvezi pe ceilalți de problemele lor

 Nu ești responsabil să îi salvezi pe ceilalți de problemele lor. Acesta este un lucru greu de acceptat, mai ales dacă este vorba despre persoanele apropiate pe care le iubești și cărora le vrei binele.

Este firesc să vrei să îi ajuți, însă adevărul este că oamenii se schimbă doar atunci când sunt pregătiți să depună ei înșiși efortul de a se schimba.

Poți să oferi sprijin emoțional și financiar, dar dacă celălalt nu este dispus să facă un pas real spre schimbare, ajutorul tău devine, fără să-ți dai seama, o formă de încurajare a stagnării. De exemplu, îi acoperi mereu datoriile fratelui tău, deși continuă să facă aceleași cheltuieli iresponsabile; plătești facturile copilului tău adult care nu muncește și nici nu își caută în mod serios o slujbă; îi rezolvi mereu problemele prietenului tău și îl consolezi, în timp ce el se victimizează și se plânge în continuare, însă nu caută o soluție reală pentru a ieși din situațiile de care se plânge. În toate aceste situații, tu depui tot efortul, iar celălalt profită fără să își asume vreo responsabilitate.

Uneori, motivul pentru care tot încercăm să rezolvăm problemele altora nu este pentru că ei nu ar fi capabili, în mod real, să le rezolve, ci este propriul disconfort - noi nu suportăm să îi vedem cum se zbat.

Alteori este vorba despre faptul că atunci, când ajutăm pe cineva, acest lucru ne dă sentimentul că suntem valoroși, buni și indispensabili. În alte situații este vorba despre tendința de a face pe plac altora și despre dificultatea de a spune „nu”; despre teama de respingere sau de conflict (avem senzația că, dacă îi refuzăm, aceștia nu ne vor mai dori în preajmă sau nu ne vor mai iubi).

Ajutorul real presupune doi oameni: cel care oferă și cel care este dispus să primească. Dacă tu oferi, dar celălalt nu își dorește cu adevărat sau nu face nimic ca să se ajute singur, atunci nu mai este ajutor. În realitate, tu preiei asupra ta responsabilitatea vieții lui.

De exemplu, dacă un prieten îți cere un sfat și încearcă să îl aplice, acesta este ajutor. Însă dacă un prieten îți cere bani de fiecare dată când rămâne fără, dar nu face nimic să își schimbe situația, tu nu îl mai ajuți, ci doar îi întreții o dependență.

Uneori iubirea înseamnă să spui: „Te las să treci prin asta și am încredere că vei găsi soluții. Eu voi fi aici când vei fi pregătit să schimbi ceva”. Astfel, nu mai rezolvi tu problemele celorlalți, ci le dai șansa să învețe singuri și să devină mai puternici.

Ursula Sandner

Acrasia

 (sau akrasia) cuvânt grecesc, însemnând slăbiciune. Denumire alternativă pentru slăbiciunea voinței. Termenul derivă din distincția aristotelică dintre akrates, omul moralmente slab și enkrates, omul capabil să reziste ispitei.

Acrasia este un termen care se referă la lipsa de stăpânire de sine sau la acțiunea contrară propriei judecăți. În funcție de context, poate avea mai multe semnificații: 

Concept filozofic

În filozofia greacă, termenul akrasia (scris și acrasia) a fost dezbătut de filosofi precum Socrate și Aristotel. 

• Socrates: A susținut că nimeni nu face răul în mod voit, iar acrasia este imposibilă. Orice acțiune împotriva propriei judecăți este, de fapt, o eroare de raționament.
• Aristotel: A considerat acrasia ca o slăbiciune a voinței, prin care o persoană, deși știe ce este bine, este biruită de plăcere sau pasiune și acționează diferit.
• Psihologie contemporană: Fenomenul este adesea asociat cu inconsecvența în timp, în care creierul nostru preferă recompensele imediate în detrimentul beneficiilor pe termen lung, ceea ce duce la amânare (procrastinare).