Nu ești responsabil să îi salvezi pe ceilalți de problemele lor. Acesta este un lucru greu de acceptat, mai ales dacă este vorba despre pe...

marți, 21 octombrie 2025

 Nu ești responsabil să îi salvezi pe ceilalți de problemele lor. Acesta este un lucru greu de acceptat, mai ales dacă este vorba despre persoanele apropiate pe care le iubești și cărora le vrei binele.

Este firesc să vrei să îi ajuți, însă adevărul este că oamenii se schimbă doar atunci când sunt pregătiți să depună ei înșiși efortul de a se schimba.
Poți să oferi sprijin emoțional și financiar, dar dacă celălalt nu este dispus să facă un pas real spre schimbare, ajutorul tău devine, fără să-ți dai seama, o formă de încurajare a stagnării. De exemplu, îi acoperi mereu datoriile fratelui tău, deși continuă să facă aceleași cheltuieli iresponsabile; plătești facturile copilului tău adult care nu muncește și nici nu își caută în mod serios o slujbă; îi rezolvi mereu problemele prietenului tău și îl consolezi, în timp ce el se victimizează și se plânge în continuare, însă nu caută o soluție reală pentru a ieși din situațiile de care se plânge. În toate aceste situații, tu depui tot efortul, iar celălalt profită fără să își asume vreo responsabilitate.
Uneori, motivul pentru care tot încercăm să rezolvăm problemele altora nu este pentru că ei nu ar fi capabili, în mod real, să le rezolve, ci este propriul disconfort - noi nu suportăm să îi vedem cum se zbat.
Alteori este vorba despre faptul că atunci, când ajutăm pe cineva, acest lucru ne dă sentimentul că suntem valoroși, buni și indispensabili. În alte situații este vorba despre tendința de a face pe plac altora și despre dificultatea de a spune „nu”; despre teama de respingere sau de conflict (avem senzația că, dacă îi refuzăm, aceștia nu ne vor mai dori în preajmă sau nu ne vor mai iubi).
Ajutorul real presupune doi oameni: cel care oferă și cel care este dispus să primească. Dacă tu oferi, dar celălalt nu își dorește cu adevărat sau nu face nimic ca să se ajute singur, atunci nu mai este ajutor. În realitate, tu preiei asupra ta responsabilitatea vieții lui.
De exemplu, dacă un prieten îți cere un sfat și încearcă să îl aplice, acesta este ajutor. Însă dacă un prieten îți cere bani de fiecare dată când rămâne fără, dar nu face nimic să își schimbe situația, tu nu îl mai ajuți, ci doar îi întreții o dependență.
Uneori iubirea înseamnă să spui: „Te las să treci prin asta și am încredere că vei găsi soluții. Eu voi fi aici când vei fi pregătit să schimbi ceva”. Astfel, nu mai rezolvi tu problemele celorlalți, ci le dai șansa să învețe singuri și să devină mai puternici.
Ursula Sandner

Acrasia

 (sau akrasia) cuvânt grecesc, însemnând slăbiciune. Denumire alternativă pentru slăbiciunea voinței. Termenul derivă din distincția aristotelică dintre akrates, omul moralmente slab și enkrates, omul capabil să reziste ispitei.

Acrasia este un termen care se referă la lipsa de stăpânire de sine sau la acțiunea contrară propriei judecăți. În funcție de context, poate avea mai multe semnificații: 
Concept filozofic
În filozofia greacă, termenul akrasia (scris și acrasia) a fost dezbătut de filosofi precum Socrate și Aristotel. 
  • Socrates: A susținut că nimeni nu face răul în mod voit, iar acrasia este imposibilă. Orice acțiune împotriva propriei judecăți este, de fapt, o eroare de raționament.
  • Aristotel: A considerat acrasia ca o slăbiciune a voinței, prin care o persoană, deși știe ce este bine, este biruită de plăcere sau pasiune și acționează diferit.
  • Psihologie contemporană: Fenomenul este adesea asociat cu inconsecvența în timp, în care creierul nostru preferă recompensele imediate în detrimentul beneficiilor pe termen lung, ceea ce duce la amânare (procrastinare).