CELE 10 HIENE

 

Ultimul rege al unei comunități a avut zece hiene sălbatice. El le-a folosit pentru a tortura și mânca pe oricare dintre servitorii săi care au făcut o greșeală.

Unul dintre servitori a luat o decizie greșită și regelui nu i-a plăcut deloc. Pentru ce a poruncit sluga să fie aruncată la hiene.

Servitorul a spus:

- Te-am servit zece ani, iar tu îmi faci asta?

Vă rog să-mi dați zece zile înainte să mă lansez hienelor.

Și regele le-a acordat.

În acele zece zile, servitorul s-a îndreptat spre paznicul animalelor și i-a spus că ar vrea să slujească hienele pentru următoarele zece zile.

Paznicul a fost nedumerit, dar a fost de acord, iar mirele s-a dedicat hrănirii animalelor, curățeniei, scăldării și tot felul de mângâieri pentru ele.

Când au trecut cele zece zile, regele a poruncit ca servitorul să fie aruncat la hiene pentru pedeapsa pe așteptare.

Când a fost eliberat, toată lumea a fost surprinsă să vadă hienele vorace, lingând picioarele servitorului.

Regele, nedumerit de ceea ce vedea, a spus:

- Ce s-a întâmplat cu hienele mele?

Servitorul a răspuns:

- Am servit hienele doar zece zile, și nu au uitat de serviciile mele.

Totuși am slujit-o pe Majestatea Voastră timp de zece ani și ați uitat totul, la prima mea greșeală.

Regele și-a dat seama de greșeală și a poruncit ca servitorul să fie eliberat.

Morala:

Asta merge la toți cei care

uită lucrurile bune pe care le-a făcut o persoană pentru ei și imediat ce persoana greșește o disprețuiește.

🙏dor de bunicii mei🙏

 Bunicii nostri nu aruncau nimic.

S-ar fi chemat reciclare, daca ar fi stiut, dar pentru ei era nevoie, bun sens si obisnuinta.

Bunicile mele puneau in oalele cu smaltul sărit mușcate, ciorapii rupti ii tăiau fâșii si legau cu ele lăstarii de vie, gutuile pe pervaz, izma si florile de tei intinse pe ziare, deasupra gardilopului ca sa parfumeze odaia.

Resturile de mâncare se transformau in alte gustoase mâncăruri, iar atunci cand nu se putea , deveneau mâncare pentru purceii, gainile, câinii și pisicile de lângă casă.

Primăvara scoteau lâna din perne, din plapumi, o spălau, o scărmanau și o băgau la loc aerisita și parfumată de săpunul făcut în casă

La sfârșitul zilei de munca în ogradă, pe câmp, ieșeau pe băncuța din fața porții cu furca în brâu și torceau fire moi de lână albă, neagră sau gri, ca să tricoteze iarna pulovere, ciorapi, caciuli

Hainele treceau de la cel mai mare la cel mai mic, la fel si încălțămintea, iar când se rupeau, ciorapii se cârpeau, cămășile se brodau, pantofii se reparau.

Așa știau bunicii nostri, să repare tot.

Reparau hainele, căruța, cocioaba, reparau lacrimile nepotilor printr-o îmbrățișare și o bucată de pâine caldă ruptă cu mâinile crăpate de frigul aspru al iernii și înnegrite de soarele

și vântul verii, certurile cu o cană de vin, o ceapa si o varză călită cu ciolan afumat, durerea o trăiau până la capăt, o conservau și o transformau în amintiri.

Noi ne debarasăm rapid de tot și de toate.

Haine, încălțăminte, cărți, mașini, oameni, sentimente, iubiri...

 Spre deosebire de noi, părinții și bunicii noștri și-au trăit viața cu foarte puțin... Nu toți, desigur, dar majoritatea dintre ei. Și, cu puținul câștigat prin trudă, cu salarii mici și cu copii mulți, au construit atât de mult, au crescut copii și nepoți și și-au îngrijit părinții până la sfârșit. Au plătit zeci de ani pentru casele cumpărate și, doar făcând sacrificii personale au izbutit să-și cumpere mobilă și electrocasnice. Puțini dintre ei și-au permis să meargă în vacanțe, iar mulți dintre ei nu au văzut marea niciodată. Își cumpărau doar o pereche de încălțări pe sezon, iar haine noi își cumpărau doar când cele vechi nu mai erau purtabile. Ai noștri nu aruncau nimic. Cârpeau, modificau, purtau ce rămânea de la alții. Lucruri pe care noi nu le mai folosim, ei le prețuiesc.
Mulți dintre ei au mers la restaurant doar la nunți și la botezuri.
Acum, nu vor să ne fie poveri, refuză ajutorul copiilor și, dacă se poate, tot ei ne ajută pe noi. Încă trudesc să facă o zacuscă, să țină câteva găinușe, să cultive niște zarzavaturi... Încă economisesc și nu se încumetă să-și repare sau să-și modernizeze prin casă, nu prea se îndură să-și facă poftele, preferă să țină fiecare bănuț ca să ne ajute pe noi când ne reparăm câte ceva prin casă, când ne cumpărăm mașină sau pentru ziua noastră de naștere.
Cu muncă și cu sacrificii, cu renunțări peste renunțări ne-au construit nouă lumea de care ne bucurăm. Noi, cei care căutăm case din ce în ce mai mari, care nu facem rabat de la calitate, de la lux și performanțe, care călătorim și ne bucurăm de lucruri și de o libertate la care ei nici măcar nu au visat.
Ai noștri au trăit o viață întreagă cu puțin și totuși, au construit atât de mult. Au construit o lume și pe noi, oamenii de azi. Ar trebui ca măcar acum să aibă și ei mai mult. Să nu se uite lung la prețurile bunătăților la care poftesc, să nu li se pară un lux lucrurile normale și să nu se simtă vinovați dacă își oferă lucruri pe care nu le-au avut niciodată. Să nu caute mereu ceea ce e mai ieftin și să nu aibă impresia că nu li se cuvine și că nu ar merita mai mult.
Măcar acum să aibă puțin mai mult... poate unii vor îndrăzni să vadă marea, să viziteze mănăstirile, să își schimbe canapeaua ponosită și incomodă pe care dorm de zeci de ani chinuindu-și oasele, să își ofere câte o prăjitură și câte o înghețată atunci când vin acasă cu sacoșa plină cu medicamente și cu pâinea cea de toate zilele, pâine cu gust de singurătate.

Am fost crescuți cu greu, cu sacrificii, cu stat la cozi, cu jucării din bibelourile bunicii, cu banane puse la copt pe dulap, cu pâine cu zahăr. Uneori cu palme la fund când nu stăteam la injecții și fugeam la vecini sau nu mâncam ciorbă, că "parentingul" a apărut recent, nu știau ai noștri de mental health sau altele. Dar tot ce-au făcut a fost ca să ne fie bine, să nu ne lipsească nimic din puținul lor.

"Eeeee, m-am săturat, deci, nu mai pot, mănâncă tu!" sau de câte ori nu ați auzit "eeee, nu îmi trebuie mie încălțăminte, vai, dar ce îmi plac pantofii mei ponosiți și cusuți". Dacă îi mai aveți, dați-le un telefon. Atât le trebuie. Nici cadouri, nici vacanțe, doar să vă audă că sunteți bine și că nu vă trebuie nimic. Și aruncați și un "mulțumesc" în discuție, doar părinții sunt capabili de sacrificii uriașe fără ca ei să le vadă așa. Pentru ei e normal și e tot ce pot face să ne știe bine.

Sunați acasă, mergeți dacă puteți, fără cadouri, voi sunteți cel mai frumos și mai fericit moment din viața lor!

 

"Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea."

- Părintele Arsenie Papacioc

Rugaciunea de Duminica

Ziua Duminicii imi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stapane, cu care ai zidit lumea si ai rascumparat pe om. Tie deci, iubitorule de oameni, Doamne, ma inchin si-Ti multumesc foarte pentru Darurile cele mari ce ai facut si le faci tuturor fapturilor Tale.

Inima mi se bucura si se desfateaza cand stau si cuget cum ca numai Tu Insuti esti Dumnezeu Atotsfint, Atotintelept, Atotputernic, necuprins, incat nici o bunatate si nici o marire nu-Ti lipseste. Tu esti Unul Dumnezeu in Trei Fetze: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevarat si Te marturisesc si Te maresc, Tie ma inchin si-Ti servesc pururea, cu toata inima si cu toata puterea.

O, Parinte Sfinte, indura-Te de noi! O, Binecuvantat Fiu al lui Dumnezeu, mantuieste-ne de iad! O, Duhule Sfinte, da-mi Darul si acoperamantul Tau!

Mult indurate Stapane, rogu-Te, sa uiti pacatele mele cele multe, dupa multimea indurarilor Tale. Multumesc din toata inima pentru bunatalile ce-mi trimiti in toate zilele, mai vartos insa pentru rabdarea Ta cea mare, ca nu m-ai pedepsit dupa multimea pacatelor mele, ci astepti cainta mea, ca un iertator Atotbun si indurat.

Doamne Iisuse Hristoase, da-mi Darul, ca sa petrec bine si crestineste in aceasta saptamana si sa nu mai pacatuiesc Tie, nici cu cugetarea, nici cu cuvantul nici cu fapta intru marirea si onoarea Invierii Tale celei de-a treia zi si a venirii Duhului Tau Celui Sfant asupra Apostolilor.

Indeosebi ma rog pentru ajutorul Tau, Prea Bunule Stapane, ca sa ma cunosc pe mine, sa ma caiesc de pacatele mele si sa ma indreptez cu marturisirea; iar in ora mortii sa fiu aflat pregatit, cuminecat si cu inima curata, si sa fiu aflat demn de Imparatia Ta cea vesnica. Amin.

 

La mulţi ani, Iustina şi Ciprian!

 

     Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dim părinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgînescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vîrstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvîrşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgînii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.

     Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vîntul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi cîmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pîlcuri drăceşti împreună cu stăpînul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudînd pe stăpînul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor.

     A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgîne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa cîte patruzeci de zile în post; că mînca după apusul soarelui nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Cînd era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jerfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind cîtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi năluciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.

     Avînd douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La treizeci de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Si în Antiohia a mers, fiind atunci desăvîrşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpînitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dînsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicînd: "Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu aceia care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea şi înaintea tuturor a zis: "Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtăşania noastră". Şi mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieşirea mea din trup şi cît timp eu am să petrec pe pămînt, în toate au să-mi ajute şi mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar cînd ieşeam de la dînsul a strigat către mine: "Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane" şi, sculîndu-se, m-a petrecut, încît şi toţi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toţi boierii lor pe mine mă ascultau, văzînd cinstea ce mi se făcea de către dînsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate. Iar cînd se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi stăteau lîngă scaunul lui cu fel de fel de rînduieli ale duhurilor răutăţii, întru mare supunere.

     Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunîndu-mă la toată porunca lui". Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.

     Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărînd pe oameni şi înşelîndu-i. În Antiohia a petrecut multă vreme şi a adus pe mulţi oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulţi i-a ucis cu otrăvurile şi cu farmecele, pe copii şi pe copile spre jertfa diavolilor îi înjunghia şi pe mulţi i-a învăţat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntrea prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape. De toţi păgînii era cinstit şi slăvit ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dînsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajuta la desfrînare, altora la mînie, la vrajbă şi la izbîndirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului şi în gurile diavoleşti, fiu al gheenei, părtaş al celor diavoleşti şi al pierzării celei veşnice. Iar Domnul, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate şi pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omeneşti, a vrut ca pe acest om să-l caute şi pe cel afundat în adîncul iadului din prăpastie să-l scoată şi să-l mîntuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Şi l-a mîntuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:

     În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinţi păgîni. Tatăl ei se numea Edesie şi era slujitor idolesc, iar maica sa se numea Cleodonia. Fecioara Iustina cînd a ajuns la vîrsta desăvîrşită, şezînd în casa sa la fereastră, a auzit din întîmplare un cuvînt de mîntuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie şi care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos "că S-a născut din curata Fecioară Maria şi, multe minuni făcînd, a voit a pătimi pentru mîntuirea noastră şi a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta Tatălui şi împărăţeşte în veci".

     Această propoveduire a diaconului a căzut pe pămînt bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod şi a dezrădăcina din ea toţi spinii necredinţei. Iustina voia ca mai mult şi mai desăvîrşit să înveţe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicînd-o feciorelnica ruşine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultînd cuvintele lui Dumnezeu; şi lucrînd în inima ei Duhul Sfînt, a crezut în Hristos. Şi în scurtă vreme şi pe maica ei a făcut-o să creadă şi după aceea şi pe bătrînul ei tată l-a adus la credinţă; el, văzînd înţelegerea fiicei sale şi auzind cuvintele ei cele înţelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuţi de mîini omeneşti, cum pot să fie ei dumnezei, neavînd nici suflet, nici suflare? Şi o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mîntuitorul lumii, Iisus Hristos, şi L-a auzit pe El grăindu-i: "Veniţi la Mine şi vă voi da vouă cerească împărăţie". Apoi, deşteptîndu-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia şi cu fiica sa la episcopul creştinesc pe care îl chema Optat, rugîndu-l pe el să-i înveţe credinţa lui Hristos şi să le dea lor Sfîntul Botez şi i-a spus lui cuvintele fiicei sale şi îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.

     Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor şi, grăindu-le mult despre credinţa în Hristos, a botezat pe Edesie şi pe Cleodonia, femeia sa şi pe fiica lor Iustina şi, împărtăşindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credinţa lui Hristos, văzînd episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; şi petrecu în fapte bune şi în frică de Dumnezeu un an şi şase luni şi aşa, în sfînta credinţă, şi-a sfîrşit viaţa. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos şi slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie şi în curăţenie, în post şi în mare înfrînare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte neamul omenesc, văzînd o viaţă ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune şi a început a o supăra, felurite nevoi şi necazuri pornindu-i împotrivă.

     Era atunci în Antiohia un tînăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi bogaţi şi slăviţi, vieţuind cu desfătare întru deşertăciunea lumii acesteia. Şi acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergînd la biserică şi s-a minunat de frumuseţea ei. Iar diavolul a pus gînd rău în inima lui asupra ei şi, aprinzîndu-se de dorul ei, Aglaid a început a se gîndi în toate chipurile, ca întru cunoştinţa şi dragostea ei să vie şi, înşelînd-o, să aducă pe mieluşeaua cea curată a lui Hristos întru necurăţia cea gîndită de dînsul. Şi pîndea calea ei, ori unde avea să meargă fecioara şi, întîmpinînd-o, o amăgea cu cuvinte desfrînate, lăudîndu-i frumuseţea. Apoi, spunîndu-i cuvinte de fericire şi arătîndu-şi dragostea sa către dînsa, cu curse înşelătoare şi meşteşugit împletite o urmărea pe ea spre desfrînare. Iar fecioara se întorcea şi fugea de dînsul, înfricoşîndu-se de el şi nu voia să-i asculte înşelătoarele şi viclenele cuvinte. Şi tînărul, dorind frumuseţile ei cele fecioreşti, a trimis la dînsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soţie. Iar ea a răspuns către dînsul: "Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc şi curăţia mea îmi păstrez. Acela şi sufletul şi trupul meu îmi păzeşte de toată necurăţia".

     Un răspuns ca acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid şi mai mult a dorit-o, aprinzîndu-l pe el diavol. Neputînd nicidecum să o amăgească, a gîndit ca s-o răpească; şi adunînd spre ajutor tineri fără de rînduială, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obişnuia fecioara să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întîmpinat-o şi a prins-o, ducînd-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătîndu-l pe el peste gură şi scuipînd asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieşit din casele lor şi au alergat ca s-o scoată din mîinile tînărului cel neruşinat ca din gura lupului şi au reuşit să o ia pe mieluşeaua cea fără prihană, pe Sfînta Iustina. Şi au fugit toţi cei nelegiuiţi, iar Aglaid cu ruşine s-a dus la casa sa.

     Neştiind ce să mai facă, înmulţindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor şi fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc şi acestuia, spunîndu-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur şi argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dînsul, îl mîngîia făgăduindu-i că toată dorinţa lui i-o va îndeplini. "Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta şi te va dori pe tine mai mult decît tu pe ea". Aşa, mîngîindu-l, i-a dat bună nădejde.

     Luînd Ciprian cărţile sale de învăţătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl ştia că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tînărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sîrguinţă să-i îndeplinească dorinţa şi cu mîndrie a zis: "Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăţi, ziduri am surpat, case am despărţit, vărsări de sînge şi ucideri de tată am făcut; învrăjbiri şi mînie mare între fraţi şi între soţi am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăţie; pe călugării cei ce se nevoiau prin munţi şi la multă postire se deprindeau, negîndindu-se niciodată la trup, în pofta desfrînării i-am adus şi i-am învăţat să slujească patimilor trupeşti, iar pe alţii, care întru pocăinţă şi întru lepădarea de toate veniseră, iarăşi i-am întors la cele dintîi lucruri rele şi pe mulţi din cei ce petreceau în curăţie, i-am aruncat în desfrînare. Deci, oare nu pot eu ca pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Si ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primeşte această doctorie - şi îi dădu un vas plin - şi dă-o tînărului aceluia ca să stropească locuinţa Iustinei şi vei vedea ce va fi". Acestea zicînd, s-a dus, iar Ciprian, chemîndu-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Şi făcîndu-se aceasta, a intrat diavolul desfrînării cu săgeţile cele aprinse ale poftei trupeşti, ca să rănească prin desfrînare inima cea feciorească şi trupul ei şi cu pofta cea necurată să-l aprindă.

     Avea obiceiul fecioara aceea ca în toate nopţile să-şi facă rugăciunile sale către Domnul. Şi a fost după obicei, cînd în ceasul al treilea din noapte, sculîndu-se se ruga lui Dumnezeu, a simţit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei şi furtună rea de pofta cea trupească şi aprinderea focului gheenei. Şi a fost acea supărare şi în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gîndurile cele rele. Se mira fecioara şi singură de sine se ruşina, simţindu-şi sîngele fierbînd ca într-o căldare şi se gîndea la lucruri de care întotdeauna, ca de nişte necurăţenii, se scîrbea. Şi cu bună cunoştinţă fiind Iustina, a înţeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dînsa şi îndată, înarmîndu-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune şi a strigat din adîncul inimii către Hristos, Mirele său, zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmaşii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele şi au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău şi m-am veselit şi cînd mă supără ei pe mine, eu la Tine scap şi nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmaşul meu de mine; căci ştii, Doamne Dumnezeul meu, că eu sînt roaba Ta şi curăţia trupului meu pentru Tine o păzesc şi sufletul meu Ţie ţi l-am încredinţat. Deci, păzeşte pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mîncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruinţa poftei celei rele a trupului meu". Astfel, sfînta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a ruşinat pe vrăjmaşul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dînsa cu ruşine; şi s-a întors odihna în trupul şi în inima Iustinei şi s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat şi fierberea sîngelui s-a potolit şi Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntare de biruinţă.

     Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reuşit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicînd: "Pentru aceasta nu am reuşit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoşat, şi din această cauză nu am putut ca să o biruiesc". Ciprian a chemat un diavol mai cumplit şi l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Şi mergînd acesta, a făcut mai multe decît cel dintîi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat şi mai mare nevoinţă a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr şi îşi chinuia trupul său cu înfrînarea şi cu postul, numai pîine şi apă mîncînd. Şi aşa, îmblînzindu-şi patimile trupului, a biruit pe diavol şi l-a gonit cu ruşine, iar el, la fel ca şi cel dintîi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavoleşti şi i-a spus despre slăbiciunea celorlalţi doi diavoli trimişi care nu au putut să covîrşească o fecioară şi a cerut de la dînsul ajutor. Iar el a ocărît pe diavolii cei dintîi cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sînt bine iscusiţi în acel lucru şi ca pe cei ce nu ştiau cum să îndulcească desfrînarea în inima fecioarei. Şi i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i ca singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.

     Ducîndu-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie şi aşa a intrat la Iustina; şi, şezînd, a început a grăi cu dînsa cuvintele cele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi curăţiei ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viaţă sfîntă şi pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: "Mare şi negrăită este plata pentru cei ce vieţuiesc în curăţie, şi mîhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăţiei îngereşti". Iar diavolul, descoperindu-şi neruşinarea, cu meşteşug a început a o amăgi, zicîndu-i: "Apoi în ce chip ar putea să fie lumea şi cum s-ar naşte oamenii? De ar fi păzit Eva curăţia, apoi de unde s-ar fi înmulţit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoţirea, pe care singur Dumnezeu a rînduit-o, şi Sfînta Scriptură o laudă, zicînd: "Cinstită este nunta întru toate şi patul nespurcat. Mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoţirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mîngîierea omului, ca spre copiii săi căutînd să se înveselească şi să laude pe Dumnezeu?"

     Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor şi mai bine decît Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dînsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Şi a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei şi inima şi-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, şi îndată a pierit diavolul, cu mai mare ruşine ca cei dintîi. Acel mare diavol a venit şi la Ciprian, tulburat; şi cunoscînd Ciprian că nici acela nu a reuşit nimic, a zis către diavol: "Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruieşti, fiind diavol puternic şi iscusit mai mult ca alţii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioreşti? Deci, spuneţi-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotriveşte vouă şi cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?" Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deşi nevrînd, a mărturisit: "Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dînsul, căci ne arde precum focul şi ne goneşte departe". Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru ruşine şi se certa cu dînsul, zicîndu-i: "Dar aşa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruieşte?" atunci diavolul, vrînd să-l mîngîie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei şi a mers la Aglaid, că aşa părîndu-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat îşi va împlini datoria sa şi nu va fi arătată neputinţa lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru ruşine.

     Cînd a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta, zicînd: "Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina". Şi cum a zis tînărul cuvîntul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputînd nici numele Iustinei să-l rabde, iar tînărul s-a înspăimîntat foarte tare şi, alergînd la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întîmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dînsul chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei şi voia să se aşeze pe casă. S-a întîmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră şi văzînd-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pierit de la Aglaid şi acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre şi puţin a lipsit de a nu muri căzînd jos, căci cu mîinile s-a apucat de vîrful casei şi, ţinîndu-se, a rămas spînzurat. De nu ar fi fost coborît de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul şi ar fi murit. Şi aşa, nereuşind nimic, s-a întors tînărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzîndu-se înfrînt şi s-a hotărît ca singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întîi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; şi încă nu se apropia de uşile casei ei, iar nălucirea şi înşelătoarea asemănare cu cea de femeie şi cu cea de pasăre au pierit de la dînsul şi s-a întors ruşinat.

     După aceasta, a început Ciprian a face izbîndire ruşinii sale, şi a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea şi cu răni îi arunca pe dînşii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o şi pe Iustina cu o boală, încît zăcea la pat şi plîngea maica sa pentru dînsa. Iar ea o mîngîia pe maica sa, precum David, zicînd: "Nu voi muri, ci vie voi fi, şi voi povesti lucrurile Domnului". Însă nu numai asupra ei şi asupra rudeniilor ei, ci şi asupra cetăţii (Dumnezeu aşa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mîniei sale celei neîmblînzite şi din pricina ruşinii celei mari. Şi erau răni între dobitoace şi multe boli între oameni. Şi prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepseşte cetatea pentru Iustina, care i se împotriveşte. Adunîndu-se nu puţini dintre cinstiţii cetăţeni, au mers la Iustina şi cu mînie au sfătuit-o pe dînsa ca să nu-l mai mîhnească pe Ciprian şi să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toţi mai multă supărare pentru dînsa. Iar ea pe toţi îi mîngîia, încredinţîndu-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a şi întîmplat. Pentru că după ce Sfînta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit şi toţi s-au tămăduit de boli şi s-au vindecat de răni.

     Schimbîndu-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian şi de meşteşugul lui cel vrăjitoresc îşi băteau joc, încît acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de ruşinea cea mare şi chiar şi de cei cunoscuţi se ruşina. Apoi, înştiinţîndu-se bine că semnul crucii şi numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, şi-a venit în fire şi a zis către diavol: "Pierzătorule şi al tuturor înşelătorule, vistierule a toată necurăţia şi înşelăciunea, acum ţi-am cunoscut neputinţa, că dacă de umbra crucii te temi şi de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face cînd singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poţi birui, apoi pe cine vei scoate din mîinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu eşti nimic şi nu poţi nimic şi nu ai putere de izbîndire. M-am înşelat eu, ticălosul, ascultîndu-te pe tine şi crezînd în înşelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creştini ca să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioşi ca să mă izbăvească şi să se îngrijească pentru mîntuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaş al adevărului şi potrivnic şi urîtor a toată lumea!"

     Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă şi, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătîndu-l. Şi nu avea Ciprian ajutor de la nimeni şi nu ştia cum să-şi ajute lui şi să se izbăvească din cumplitele mîini diavoleşti şi, încă fiind viu, şi-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească şi a zis: "Dumnezeul Iustinei, ajută-mi şi mie!" Apoi, ridicîndu-şi mîna, şi-a făcut semnul crucii şi îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dînsul. Iar el, răcorindu-se şi căpătînd îndrăzneală şi chemînd numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii şi în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărîndu-l şi blestemîndu-l. Diavolul stătea departe de dînsul şi nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii şi pentru numele lui Hristos, care îl înfricoşau şi îl îngrozeau, zicîndu-i: "Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!" Şi, mîniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu şi s-a dus.

     Ciprian, luînd toate cărţile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creştin, şi, căzînd la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el şi să-i dea lui Sfîntul Botez. Iar episcopul, ştiindu-l pe el mare vrăjitor şi tuturor înfricoşat, socotea că a venit la dînsul cu înşelăciune şi îl îndepărta, zicîndu-i: "Multe rele faci între păgîni şi să nu faci acestea şi între creştini, ca să nu pieri degrabă". Iar Ciprian, plîngînd, i-a povestit episcopului toate răutăţile sale şi cărţile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzînd episcopul smerenia lui, i-a arătat şi l-a învăţat pe el sfînta credinţă şi i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfîntul Botez. Iar cărţile lui le-a ars înaintea tuturor creştinilor cetăţii. Apoi, ducîndu-se Ciprian cu inima umilită, plîngea pentru păcatele sale, presărîndu-şi cenuşă pe cap şi făcea pocăinţă, strigînd către adevăratul Dumnezeu şi Îl ruga pentru curăţirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrînd în biserică, asculta cuvîntul lui Dumnezeu cu mîngîiere şi bucurie, stînd între cei credincioşi. Iar cînd celor chemaţi diaconul le poruncea să iasă afară, zicîndu-le: "Cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi!", alţii ieşeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: "Rob al lui Hristos sînt, nu mă goni pe mine de aici". Iar diaconul i-a zis lui: "De vreme ce încă nedesăvîrşit eşti întru Sfîntul Botez, pentru aceasta eşti dator să ieşi". Iar el a răspuns: "Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol şi pe fecioara Iustina curată a păzit-o şi m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică pînă ce voi fi creştin desăvîrşit". Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului şi episcopul, cunoscîndu-i osîrdia lui şi căldura inimii pentru credinţa în Hristos, l-a chemat la sine şi neîntîrziat l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Aflînd despre aceasta Sfînta Iustina mare mulţumire a înălţat către Dumnezeu şi multe milostenii a dat săracilor şi prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeţ în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon şi în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbîndu-şi obiceiul, din zi în zi mai strîmtă îşi făcea calea vieţii, totdeauna plîngînd pentru faptele sale cele rele de mai înainte şi a mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop şi în acea dregătorie a arătat o viaţă asemănătoare cu cea a multor sfinţi mari şi bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfînta Iustina fecioara a făcut-o diaconiţă şi i-a încredinţat ei o mănăstire de fecioare, făcînd-o pe ea stareţă asupra acelor fecioare creştine. Şi mult norod păgîn, prin chipul şi prin învăţătura sa, de la închinarea de idoli întorcîndu-i, i-a cîştigat şi i-a unit cu Biserica lui Hristos. Şi se împuţina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea.

     Văzînd diavolul o viaţă ca aceasta a lui Ciprian şi sîrguinţa sa pentru credinţa lui Hristos şi pentru mîntuirea sufletelor omeneşti, scrîşnea din dinţi împotriva lui. Şi a îndemnat pe păgîni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpînitorilor părţilor din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat şi mult norod dintre aceştia a întors la adevărata credinţă, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăveşte. Adunîndu-se necredincioşii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpînea atunci în părţile acelea şi au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducînd asupra lor multe pricini: precum că şi idolilor şi împăratului şi tuturor stăpînitorilor potrivnici sînt şi tulbură poporul, ameţindu-l şi ducîndu-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Şi pe stăpînitor l-a rugat ca amîndoi, Ciprian şi Iustina, cu moarte să fie pedepsiţi. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinşi şi Ciprian şi Iustina şi în temniţă să-i arunce. Şi mergînd în Damasc, i-a luat pe amîndoi ca să-i judece.

     Acolo, şezînd la judecată, i-au adus de faţă pe legaţii lui Hristos, pe Ciprian şi pe Iustina, şi judecătorul a zis către Ciprian: "Pentru ce ţi-ai schimbat slava ta cea dintîi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei şi pe mulţi oameni la dînşii aducînd?" Iar Sfîntul Ciprian i le-a spus lui toate pe rînd, aşa cum a cunoscut neputinţa şi înşelăciunea diavolească şi a cunoscut puterea lui Hristos, de care toţi diavolii se tem şi se cutremură şi de semnul cinstitei cruci se sting; şi şi-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui şi neputînd să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfîntul să fie spînzurat şi să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfînta Iustina s-o bată peste gură şi peste ochi. Şi au fost chinuiţi multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos şi răbdau toate chinurile cu mulţumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniţă; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.

     După ce n-a reuşit să-i întoarcă de la credinţa lor, judecătorul a poruncit să fie aruncaţi într-o găleată cu apă fiartă; şi căldarea aceea, deşi fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dînşii şi, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzînd aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: "Şi eu aşijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra şi pe vrăjitorii aceştia îi voi ruşina". Cînd acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzînd acest lucru, s-a înfricoşat şi, nemaivrînd să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia şi i-a scris despre toate cele făcute de dînşii. Iar împăratul i-a judecat şi i-a osîndit la moarte prin tăiere cu sabie.

     După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorîţi, şi-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoşeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, şi-a plecat capul sub sabie şi la Mirele său Hristos s-a dus.

     Văzînd moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dînşii, şi, aprinzîndu-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lîngă Sfîntul Ciprian, sărutîndu-l şi mărturisindu-se pe sine creştin. Îndată alături de Ciprian şi Teoctist a fost osîndit la moarte prin tăiere. Şi aşa fiind omorîţi ei, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu.

     Trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate şi fiind acolo nişte străini le-au luat în taină şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinţilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina şi Teoctist. La mormîntul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul şi bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, Amin.

https://www.resurse-ortodoxe.ro/text/viata-si-patimirea-sfantului-sfintitului-mucenic-ciprian-si-a-sfintei-mucenite-iustina-fecioara

Acoperământul Maicii Domnului

 În fiecare an, pe data de1octombrie, întreaga ortodoxie sărbătorește cu mare cinste Acoperământul Maicii Domnului, o minunată sărbătoare care amintește momentul în care Preacurata Fecioară s-a arătat înaintea poporului, stând în văzduh și rugându-se cu lacrimi pentru întreaga omenire. Istoria spune că acest eveniment minunat a avut loc în biserica din Vlaherne, pe data de 1 octombrie 991,in timpul împăratului Leon Înțeleptul (886-911). Într-o noapte, pe când doxologia se încheia la Vlaherne, Sfantul Andrei a vazut-o pe Maica Domnului rugandu-se pentru întreaga lume. Ea stralucea de lumina ca soarele si acoperea poporul cu cinstitul ei acoperamant, fiind împreună cu osti cerești si cu mulțimea de sfinți, care în haine albe și în cucernicie stateau împrejurul ei. Printre aceștia erau prezenti Sfantul Ioan Botezatorul și Sfantul Evanghelist Ioan. A fost momentul în care Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, impresionat de ceea ce vede cu proprii săi ochi, a rostit către ucenicul sau iubit, Epifanie: “O vezi, frate, pe Împărăteasa și Doamna tuturor cum se roagă pentru întreagă lume?” Iar Epifanie a zis: “O văd, Părinte, și mă minunez! În ziua sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului, credincioșii rostesc următoarea rugăciune: “Acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău, Preasfântă Fecioară, în ziua răutăţilor noastre. Acoperă-ne în toate zilele noastre și, mai ales în ziua cea rea, când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, de sub cer şi din ziua înfricoşătoarei judecăţi. Să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău”. De mentionat ca Maica Domnului a fost ridicată din mormant de Fiul ei și în mormântul Maicii Domnului au fost găsite braul și acoperamantul său. Braul Maicii Domnului a fost așezat la Chalcoprateia (poarta de bronz), iar acoperamantul la Biserica Panaghia din cartierul Vlaherne. Din punct de vedere funcțional, acoperamantul era un val, o bucata lungă de țesătură care acoperea capul si trupul Maicii Domnului până la genunchi. In Orient era atribuit sfintelor femei, tinerelor consacrate și diaconitelor. Gestul de a acoperi pe cineva cu acest veșmant, era un semn de ocrotire, de purtare de grija. Măicuță Domnului, te rugam, acopera-ne cu Sfântul tău Acoperamant! Era în anul 911 la Constantinopol. Profitând de faptul că împăratul Leon cel Înţelept era dus cu oastea să apere hotarele, duşmanii creştinătăţii au împresurat oraşul cu gând să-l cucerească. Locuitorii fugeau care încotro căutând locuri unde să se ascundă. În vinerea aceea veniseră mulţi credincioşi la mânăstirea Maicii Domnului din Vlaherne. După o tradiţie veche şi frumoasă aici se făcea priveghere de toată noaptea în cinstea icoanei făcătoare de minuni, Mijlocitoarea.Fiind un cartier mărginaş al Constantinopolului, Vlaherne era expus primejdiei năvălirii păgânilor însă creştinii umpluseră biserica şi se rugau Maicii Domnului să-i izbăvească de năpastă. Multe minuni se făcuseră la această icoană de-a lungul timpului de aceea credincioşii îşi puneau viaţa lor şi a copiilor lor în mâinile Maicii Domnului nădăjduind că nici de data aceasta nu vor rămâne fără ajutor. Slujba de seară începuse, creştinii îngenunchiaţi se rugau, preoţii slujeau cu frică şi cutremur când Maica Milostivirii nu s-a lăsat prea mult rugată şi a intrat în biserică înconjurată de sfinţi şi îngeri. Ea s-a oprit în mijlocul bisericii a îngenunchiat şi plângând de mila poporului înfricoşat s-a rugat Domnului după care a intrat în Sfântul altar unde s-a rugat înaintea Crucii Fiului său şi Dumnezeului nostru şi scoţându-şi acoperământul de pe cap l-a întins peste popor în timp ce se ridica în slavă. Egumenul mânăstirii, preotul Andrei şi ucenicul său, Epifanie împreună cu alti credincioşi din popor priveau uimiţi cereasca arătare. Din ziua aceea, în fiecare an Biserica Ortodoxă prăznuieşte Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului cu Sfântă Liturghie şi acatist în amintirea minunii din biserica Vlaherne.

Sfântul Acoperământ cu care Maica Domnului a acoperit cândva poporul se perpetuează în veac şi-i acoperă cu acoperământul milei sale pe toţi cei care se roagă ei, o cinstesc şi fac voia Fiului său. Rugăciunea ei înlăcrimată ne arată măsura dragostei faţă de neamul omenesc şi constituie un exemplu de milă creştină şi dăruire faţă de aproapele. Această rugăciune se cuvine să fie păstrată cu sfinţenie în inimile noastre deoarece exprimă cea mai înaltă formă de adresare către Dumnezeu şi o dovadă vie, de netăgăduit a legăturii care există între Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi Sfânta Treime. ”Împărate Ceresc primeşte pe tot omul ce se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutat şi neascultat”. “Părinţii mei m-au părăsit dar Domnul m-a luat” spune Psalmistul. Domnul nu ne părăseşte niciodată chiar şi atunci când noi ne abatem de la poruncile Lui. El îşi ţine promisiunea pe care a făcut-o oamenilor prin Prooroci şi ne aşteaptă să venim la chemarea Sa, ne îngăduie cu toate neputinţele, rătăcirile şi îndărătnicia noastră. Îşi trimite Duhul Sfânt ca să ne mângâie în necazuri şi dureri căci El ne iubeşte pe toţi, deopotrivă şi nu ne cere decât să-L ascultăm spre binele nostru. Ne-o dăruieşte pe Maica Sa ca să ne miluiască şi să ne “crească”aşa cum L-a iubit şi L-a crescut pe Fiul său. Dar noi de câte ori nu uităm de Maica noastră cerească, ba încă o supărăm cu nesimţirea noastră şi o minţim. Când avem câte-o problemă alergăm întâi la doctor, la ghicitori sau vrăjitori, ne supunem diferitor practici ca să ne îmbunătăţim viaţa dar uităm că ajutorul şi izbăvirea noastră sunt atât de aproape! Maica Domnului îngenunchiază la poarta inimii noastre şi aşteaptă s-o primim. Ea ne cunoaşte atât necazurile cât şi neputinţele şi are puterea de a le dezlega. Ea a împlinit porunca Fiului său pe care i-a adresat-o când era pe Cruce “Iată, fiul tău!”. Cealaltă poruncă: ”Iată, mama ta!” încă nu şi-a găsit ecou în inimile oamenilor. Ce poate fi mai înălţător şi mai îmbucurător decât să primeşti un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Maicii Sale? Acea trimitere a Maicii Sfinte către neamul omenesc este o altă jertfă pe care a suferit-o atât Fiul cât şi Maica. Cel care a pătimit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre ne-a dăruit-o pe Maica Sa deşi a ştiut cât va avea ea de suferit pentru asta. Cu toate acestea n-a luat-o cu El în ceruri atunci când ,plină de durere se ruga zilnic la Mormântul Fiului său mort şi Înviat ci a lăsat-o pe pământ ca să-i mângâie şi să-i întărească pe creştini. Milele şi minunile revărsate prin sfintele icoane şi prin apariţiile ei au umplut pământul. Acum avem nevoie, mai mult decât oricând,să vedem şi să simţim în viaţa noastră mila şi ajutorul Maicii Domnului. Dar pentru asta trebuie să ne străduim şi să recunoaştem că fără Dumnezeu nimic nu putem şi să spunem împreună cu Psalmistul: ”Ce voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat mie?” “Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine ci, să ne mântuim prin tine din nevoi că tu eşti mântuirea neamului creştinesc!” ..."DE UNDE VINE NUMELE SĂRBĂTORIRII SFÂNTULUI ACOPERAMANT ?"... ..."Și-a scos năframa cu care își acoperea capul, devenită, dintr-o dată, mare cât cuprinsul bisericii, și a întins-o peste toți credincioșii, în timp ce se înălța spre Cer, mântuindu-i".... ...În Biserica Vlaherne se spune că s-a arătat Maica Domnului în anul 911, într-o zi de vineri, la 1 octombrie. Atunci, orașul era înconjurat de cotropitori, iar cei din afara zidurilor, strânși în biserică, cereau ajutor Maicii Domnului. Aceasta a intrat prin ușile bisericii, însoțită de Sfântul Ioan Botezătorul și de Sfântul Ioan Teologul, împreună cu cetele îngerești.

Maica Domnului s-a oprit sub policandru, a îngenuncheat și a început să se roage cu lacrimi. Apoi, în liniștea lăsată, a intrat în Sfântul Altar și s-a rugat din nou. Și-a scos năframa cu care își acoperea capul, devenită, dintr-o dată, mare cât cuprinsul bisericii, și a întins-o peste toți credincioșii, în timp ce se înălța spre Cer, mântuindu-i. Din ziua aceea, în fiecare an, la 1 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului.

Dumnezeu nu rămâne dator niciodată.

Orice bucurie făcută altuia se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu rămâne dator niciodată. La fel, orice rău făcut altuia se întoarce asupra ta

 Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă aibă în pază, iar pe mine să mă iertați dacă cugetările și articolele mele vă provoacă supărare și întristare.

 “Liniștea nu se negociază. Cu timpul vei învăța să-ți ți gura, să nu reacționezi de fiecare dată. Să auzi sau să vezi ceva ce nu-ți place. Deci... înveți să te retragi... pentru a evita acele locuri sau oameni care te fac să te simți inconfortabil. Și începi să-ți protejezi liniștea... cercul tău devine din ce în ce mai mic... și la rândul său... mai sănătos. Eu numesc aceasta inteligență emoțională. Trebuie să înveți să-ți alegi bătăliile...nu toată lumea merită atenția ta...cu excepția celor care doresc compania ta. Liniștea sufletească nu este negociabilă...”