LEGENDA FLORII DE MUȘEȚEL.

 

Cunoscută în popor și ca romaniță, mușețelul este una dintre cele mai folosite plante medicinale, cu proprietăţi antiinflamatorii, antispasmodice și dezinfectante. Fie că faci un ceai din florile aromate, fie că prepari din ele o tinctură de leac, vei observa rapid efectele lor benefice.

Mușețelul nu este doar o plantă foarte răspândită în Europa, ci și una dintre primele și cele mai folosite plante medicinale din lume. Face parte din familia Asteraceae, iar cele mai cunoscute varietăți sunt: Matricaria recutita (sau mușețelul german) si Chamaemelum nobile (sau mușețelul roman).

Originar din bazinul mediteraneean oriental, mușețelul s-a răspândit în întreaga lume, într-un timp foarte scurt.

Primii care au beneficiat de proprietățile curative ale acestei plante au fost, se pare, egiptenii, care credeau în magia mușețelului, în puterea sa de a ameliora cele mai aprige boli. Petalele albe care înconjoară centrul galben se apleacă spre interior spre sfârșitul perioadei de înflorire, iar egiptenii asemănau acest proces cu apusul soarelui.

Legendele românești spun că acum mulți, mulți ani, într-o margine de pădure trăia un băiat iubitor de plante, pe nume Mușat. Acesta era orfan de tată, iar mama sa muncea din zori și până în seară, fie la câmp, fie in pădure la lemne, pentru a avea ce să-i pună pe masă băiatului. Pentru că era prea mic pentru a face munca mamei sale, băiatul strângea ziua întreaga plante din pădure, iar când mama sa se simțea obosită, acesta folosea plantele strânse drept leacuri. Sosi însă o zi în care leacurile sale nu mai puteau alina suferințele mamei, asa că plecă în pădure cu credința că undeva avea să găsească un leac miraculos cu care mama sa avea să se facă bine.

Nici o floare nu părea să se ridice la așteptările sale, așa că baiatul cutreieră pădurea până ajunse într-un loc luminos, plin de flori, iar între aceste flori, numai una strălucea precum soarele, așa că Mușat se grăbi să o culeagă. Nu mica i-a fost mirarea când floarea și-a îndreptat petalele către el și i-a spus că leacul pentru mama sa cere un sacrificiu foarte mare.

Nimic nu stătea în calea hotărârii băiatului, așa că, din iubire pentru mama, Mușat se lasă transformat într-o floare, una magică, frumoasă și puternică, poate puțin firavă la înfățișare, însă una care avu puterea să tămăduiască toate suferințele mamei sale. Aceasta, de îndată ce fu vindecată, plecă în căutarea băiatului său. Pe măsură ce striga Mușaaat, Mușețel, băiatul mamei, dealurile și câmpiile se umpleau de flori inmiresmate de mușețel.

Nu se știe nici până astăzi ce suferințe avusese mama lui Mușat, însă se știe că proprietățile mușețelului sunt variate, acesta având în compoziție principii active care pot fi utile omului în diverse circumstanțe.

O altă legendă ne povestește că fost odată un împărat şi o împărăteasă care nu aveau copii. Odată, trec pe la poarta palatului Dumnezeu cu Sfântul Petru.

- Doamne, de ce oamenii ăştia nu au copii? - Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată frumoasă cum nu are să fie alta în lume. Dar să-i pună numele Româniţa. Străjerul a auzit şi i-a povestit împărătesei, care a poruncit să-i fie adusă rouă de pe crini şi pelin. Şi a născut o fată cu faţa albă ca a crinului, iar părul îi mirosea ca pelinul.

Fata a crescut neînchipuit de frumoasă, dar ei nu-i plăceau oamenii, ci florile, pe care le îngrijea toată ziua. Părinţii i-au căutat soţ, dar fata nu a vrut să se mărite şi i-a îndepărtat pe toţi pretendenţii.

Odată, un fecior de împărat a întrebat-o de ce nu se mărită.

- Pentru că eu nu-s făcută din lumea asta şi în ziua nunţii mă voi preface în floare sălbatică. - De unde ştii?

- Am auzit un glas din cer în vis care mi-a spus. Flăcăul nu a crezut-o şi atât a insistat, că fata a acceptat să facă nunta. Şi la cununie s-a transformat într-o floare albă precum e crinul şi cu miros ca al pelinului, pe care o numim romaniţă sau mușețel.…

Legenda Soarelui și a Lunii !

 Când Soarele și Luna s-au întâlnit pentru prima dată, s-au îndrăgostit nebunește și din prima clipă au trăit o foarte frumoasă poveste de iubire.
Se spune că pe vremea aceea lumea nu exista și Dumnezeu a creat-o, dându-i un detaliu particular Lumina. A decis ca Soarele să lumineze ziua și Luna noaptea. Astfel, chiar de erau împreună, au fost obligați să trăiască separat. Se abătu asupra lor o mare tristețe înțelegând că absolut niciodată nu se vor mai întâlni.
Până și Soarele, deși câștigase numele de “Rege al astrelor” pentru lumina ce putea emana, era nefericit.
Dumnezeu i-a chemat și le-a spus : ”nu trebuie să fiți triști, fiecare dintre voi posedă deja propria lumină. Tu, Luna vei lumina nopțile calde și cele reci, vei încânta îndrăgostiții și vei inspira poezie. Soare, tu îți vei onora titlul căci vei fi cel mai important dintre astre, vei lumina ziua pământul, dând căldură oamenilor și simpla ta prezență îi va face mai fericiti.”
Dar, toate acestea nu au putut alunga tristețea Lunii, ce adesea plângea.
Soarele a înteles că unicul lucru pe care îl putea face era să o încurajeze și să o ajute să accepte ceea ce decisese Dumnezeu, dar văzând-o suferind atât, se îngrijora tot mai tare și decise să se roage la Dumnezeu : “Doamne, ajută Luna! Ea e mai fragilă decât mine și nu va suporta singurătatea !”
Dumnezeu în infinita sa bunătate, a creat stelele ca să îi țină companie.
Luna continua să fie foarte tristă deși stelele se străduiau să o consoleze.
Azi, ei traiesc despărțiți. Soarele se preface că este fericit, iar Luna nu reușește să își ascundă neîmplinirea. Soarele strălucește pentru că arde de pasiune pentru Lună, iar Luna continua să trăiască în obscuritatea singurătății.
Se spune că, în planul lui Dumnezeu, Luna trebuia să fie mereu plină și luminoasă, dar asta nu se întâmplă aproape niciodată, pentru că ea este femeie, și femeile sunt așa, cand sunt fericite sunt pline si luminoase, când sunt nefericite se închid și ca atare lumina dispare.
Luna și Soarele își urmează destinul, el solitar și puternic, ea în compania stelelor și fragilă.
Oamenii au tot încercat să cucerească Luna … ca și cum ar fi posibil ! De fiecare dată când cineva merge spre ea, se întoarce singur și încă nimeni nu a reușit să o apropie de pământ, nimeni nu a reușit să o cucerească, deși au încercat.
Se spune că Dumnezeu a decis ca nicio iubire nu va fi total imposibilă, nici macar cea dintre Soare și Lună și astfel a apărut eclipsa.
Luna și Soarele trăiesc cu speranța acelui moment, în așteptarea acelor clipe rare și care aproape niciodată nu se petrec.
Când privind cerul, Luna acoperă Soarele însemnă că sunt întinși unul peste celălalt făcând dragoste. Acestui act de iubire, Dumnezeu i-a dat numele eclipsă.
Lumina extazului lor este atât de puternică încât cei ce vor privi cerul în acel moment vor orbi.

Activați pentru a vizualiza o imagine mai mare.

• 
  

Legenda macului.

 

Se zice că pe vremuri, trăia o văduvă într-o căsuță la marginea pădurii, și avea un băiat cuminte și bun. Erau foarte săraci.
Într-o zi, biata mamă, nu mai avea ce pune pe masă, și-a trimis băiatul în satul vecin la un văr pentru a împrumuta ceva de mâncare.
Femeia i-a dat băiatului un ștergar frumos, ca să nu îl trimită cu mâna goală.
Băiatul s-a grăbit să plece, nu avea mult de mers: trebuia doar să treacă prin pădure, apoi peste un câmp, iar la marginea câmpului era satul vecin.
Mama și-a sărutat feciorul și l-a trimis cu DOAMNE AJUTĂ!.
Apoi ea s-a apucat de dereticat prin curte.
Timpul a început să se scurgă.
Au trecut câteva ore, dar copilul nu se mai întorcea.
Apoi s-a făcut seară. Deja femeia a început să se îngrijoreze. Și a pornit în căutare lui.
A trecut prin pădure strigându-l.
A ajuns la marginea câmpului și tot nu a zărit băiatul.
Inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinți îi curgeau pe obraji.
A început să alerge pe câmp, strigându-l și căutându-l cu ochii în toate părțile.
De atâta grabă, opincile se rupseseră de tot, dar femeia nu mai simțea ghimpii și mărăcinii câmpului ce-i înțepau picioarele la fiecare pas.
Se gândea doar la copil și se ruga necontenit MAICII DOMNULUI să nu fi pățit băiatul ceva.

Și fiecare strop de sânge unde cădea se preschimba într-o floare mare și roșie, de culoarea sângelui. Și așa s-a umplut câmpul de maci.
Într--un târziu, l-a găsit.
Zăcea, dragul de el, întins, căci slăbit și nemâncat cum era nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat.
Bucuroasă că în sfârșit l-a aflat, femeia și-a luat copilul în brațe și l-a adus înapoi acasă, mulțumind cerului că și-a găsit băiatul.
Și de atunci au rămas maicii pe câmpuri!

Macii amintesc de dragostea oricărei mame și efortul și sacrificiile pe care aceasta le face pentru copii ei.
Se mai zice că nimeni nu a putut vreodată să numere toți macii de pe câmp, așa cum nimeni nu poate număra toate sacrificiile și eforturile pe care le face o mamă pentru copilul ei.

Legenda ciocârliei.

 

Demult, tare demult, era odată un împărat si o împărăteasa. Ei se bucurau de toate bunătățile de pe lume, numai copii nu aveau.
          Și le era tare rea inima, că poate să fie omul cât de bogat, dacă n-are cine-i moșteni numele, degeaba mai trăiește pe lume, că averile-s trecătoare, dar numele cel bun rămâne. A încercat ea împarateasa, fel si chip să facă copii, dar nici c-a putut face.
          Într-o zi au facut împaratul și împărăteasa un praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, șezi cu țărâna în gura si nu-ți dă nimenea de pomană măcar o lingură de apă. La petrecerea ceea s-a strâns lume de pe lume și au venit mulțime de femei cu copii mici în brațe. Și toate se bucurau și se uitau cu drag la îngerasii lor, numai împărăteasa stătea de-o parte și ofta, că ea nu știa dragostea de mamă și bucuria casei celui care are copii la masă. Și a întrebat si ea pe toata lumea, ce să facă, să aibă și ea copii, că-i arde inima, că nu-i și ea mamă ..Dar dorința oi s-a împlinit .
          Și a trântit împaratul o cumătrie de s-a bucurat împarația.
          Și nu le era acum casa pustie și tăcută, ci numai veselie și voie bună, de socoteai dumneata că-i rai în casa ceea, nu alta!
         Creștea copila văzând cu ochii! Cât cresc de-ale noastre într-un an, ea creștea într-o zi. Era așa de mândră și frumoasă, de și Soarele stătea și se uita la ea, că vedeți, cât umblase el prin lume, așa minune nu mai văzuse. Da și fetei îi era drag Sfântul Soare, că oricât stătea pe-afara numai la el se uita. Și azi așa, mâine așa, numai ce s-a îndrăgostit copila de Soare.

          Și cum a crescut fata mare, numai ce-i trăsnește într-o zi în cap, ca altul mai drag decât Soarele nu-i pe lume și ea a Soarelui vrea să fie și că vrea să plece la el acasă.

          Iaca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de le venea părinților să înnebunească și să apuce pe câmpii. S-au cercat ei, împărăteasa și împaratul, să-i scoată nebuneala din cap, da’ unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai că se prăpădește. Numai într-un plâns o ducea si numai într-un văicărit și ziua și noaptea. Și văzând inima de părinți că li se prăpădește odorul, o învoi să pornească la casa Soarelui.
          Și-a mers fata, și-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste vai, prin munți și peste munți și a ajuns la o apă mare. Din apa a ieșit o fată frumoasă care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a facut un pod mare peste acea apa și a trecut dincolo. Și iar a mers fata cale lunga și pe un câmp a dat peste o babă, care păștea niste gâște. Baba întreaba unde se duce și ea îi spune gândul. Babei, fiindu-i milă de frumusețea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o si a suit-o în înaltul cerului, și, cât ai coace un ou, a ajuns înaintea curților Sfântului Soare.
          Mama Sfântului Soare a iesit înaintea fetei, mânioasă, si a întrebat-o, ce caută.
          - Caut pe dragul meu, pe Sfântul Soare, că de multă vreme de dorul și dragul lui am pornit de acasă și multumesc că l-am găsit.
          Mama Sfântului Soare s-a supărat și mai tare pe ea și a blestemat-o înainte de a o vedea feciorul ei, să se prefacă într-o pasăre. Fata se prefăcu în ciocârlie . De atunci tot încearcă ea sa ajungă la soare, ca să-l găsească dar nu mai ajunge la el.
          Asa a rămas de atunci. Când ciocârlia pleacă de jos spre soare, îi tare veselă, dar când o ajunge blestemul mamei soarelui, pornește supărată pe pământ și, tăcută, se ascunde în niște tufe.

 

 

 

Legenda ciocârliei.

Se povestește că, demult, trăia o fată de împărat. Lia era numele ei și era nespus de frumoasă. Cânta cu o voce atât de fermecătoare că toată lumea o admira și dorea să o asculte. Veneau la palat fii de împărat, prinți și crai, din lumea largă, să o ceară în căsătorie, însă Lia îi refuza pe toți. Avea o singură iubire – Mândrul Soare – și voia să facă tot posibilul să fie cu el.
Într-o zi, nemaiputând să îndure dorul ce o mistuia, Lia a hotărât să plece către palatul unde locuia cel pe care-l iubea și a lăsat în urmă casa părintească și părinții abătuți. S-a îmbrăcat în straie bărbătești și a încălecat pe un cal năzdrăvan. După ce au mers drum lung, au ajuns la mare, iar calul i-a spus :
– Prințesă Lia, eu de aici nu mai pot merge cu tine ! Te va însoți fratele meu, cel născut din spuma mării !
Atunci, Cerul și Marea s-au deschis, iar din ape s-a înălțat un cal alb de o splendoare nemaivăzută. Lia l-a încălecat și a pornit în zbor către palatul unde locuiau Soarele și mama sa.
A ajuns la palat. Bătrâna își pierduse vederea, așadar a întrebat :
– Cine este străinul care a cutezat să vină tocmai aici ?
Lia a răspuns :
– Om bun sunt și pe Soare îl caut !
Bătrâna a devenit neliniștită și i-a spus fetei :
– De ești fecior, poți rămâne ! De ești fată, pleacă negreșit. Fiul meu nu are vreme de însurătoare, el trebuie să lumineze lumea !
Întâlnirea cu iubirea – Mândrul Soare o vede pe Lia.
Cum a terminat de zis acestea, Mândrul Soare, care venea de la Apus, a intrat în palat, aducând strălucire în jur, și a văzut-o pe fată. Și-a dat seama că doar hainele de pe ea sunt bărbătești și s-a îndrăgostit pe loc.
Printr-un miracol, bătrâna, mama Soarelui, și-a recăpătat vederea a doua zi și a văzut Pământul întunecat. Iar Soarele o ținea în brațe pe Lia și alergau cât era Cerul de lung și de lat. Ochii lui erau plini de iubire pentru fata de împărat.
Văzând toate acestea, bătrâna a schimbat-o pe fată într-o pasăre mică, azvârlind-o pe Pământ să n-o mai găsească Soarele. Lia a devenit ciocârLia, pasărea care cântă atât de frumos în timp ce zboară.

Legenda Iasomiei (floarea miracol din grădină)

 

Legenda Iasomiei. Floarea miracol din grădină
Legenda spune că era o noapte de iarnă, viscolea şi era un frig de crăpau pietrele. Peste Bethleem ningea. Într-o iesle minunată se născuse Iisus. Boul şi măgarul suflau asupra lui, să-l încălzească. Alături vegheau Iosif şi Maria.
Deodată o rafală puternică de vânt a adus un val de aer rece şi zăpadă. Iosif s-a repezit în calea rafalei cu pieptul, pentru ca frigul să nu ajungă la Pruncuţ. Câţiva fulgi s-au aşezat totuşi pe obrăjorii şi fruntea micului Isus.
Temându-se să nu-L trezescă, Maria s-a aplecat asupra lui cu toată dragostea ei şi cu un sărut a îndepărtat fulgii reci. Minune! Fulgii de nea s-au topit la căldura iubirii materne. S-au prefăcut în mici flori, cu patru petale mici, albe ca neaua şi cu o minunată mireasmă, care a învăluit ieslea. Această legendă spune că iasomia s-a născut din sărutul dat de Sfânta Fecioară Pruncului Iisus.

LEGENDE ALE LEVĂNȚICĂI !

 Una din legendele creştine despre lavandă susține că aceasta ar fi fost luată de către Adam şi Eva din Rai, fiindu-le dată de către Dumnezeu, pentru a le uşura viața pe Pământ, iar o alta aminteşte de faptul că Fecioara Maria îi usca hainele Domnului pe tufele de lavandă. Creştinii consideră, astfel, levănțica, drept o protecție împotriva răului şi deseori o agață pe perete în formă de cruce.
O altă legendă ne spune că Lavandula, o zână de o frumusețe deosebită, blondă cu ochi albaştri, se născuse printre lavandele sălbatice de munte din Lure, în Alpii francezi de sud. Într-o zi răsfoind caietul ei plin de peisaje, se opri la pagina Provence şi impresionată de terenurile sărace, necultivate, începu să plângă. Lacrimi fierbinți, de culoarea lavandei, au pătat pagina. În zadar a încercat zâna să-şi şteargă lacrimile de la ochi şi pe cele de pe hârtie, căci acestea s-au răspândit peste toate peisajele din Provence. Într-un moment de disperare, zâna a desenat un cer albastru peste întregul peisaj, în încercarea de a acoperi petele. Din ziua aceea, regiunea Provence a devenit tărâmul lavandei, iar tinerele fete blonde poartă în ochi culoarea minunatei plante.
De secole oamenii adoră lavanda şi parfumul ei meridional, are o aromă magică care ne transpune într-o stare de beatitudine şi de relaxare. Despre lavandă se crede că îți aduce fericire şi prosperitate, atrage dragostea. De aceea poți să încerci ca mereu să ții în casă flori de lavandă.
Iar pentru fetele care se mărită, o vorbă veche spune, să puneți lavandă în buchetul de mireasă pentru o căsnicie fericită !

Activați pentru a vizualiza o imagine mai mare.

• 
  

Mîhnirea lumii, moarte lucrează

 

Cum că mîhnirea pentru bunătăţile cele vremelnice este nefolositoare

Să ştii încă şi aceasta, o, frate, că nu se cuvine să te mîhneşti dacă, pentru păcatele tale, vei pierde vreo firească şi vremelnică bunătate, sau pe fiii tăi, sau pe femeia ta, sau însăşi împărăţia lumii, măcar şi însăşi viaţa, pentru că mîhnirea aceasta nu se socoteşte ţie întru pocăinţă, ci este deşartă şi nefolositoare şi la Dumnezeu neprimită.

Iată şi Saul s-a mîhnit cînd a auzit de la Samuel că va să-şi piardă şi împărăţia, şi însăşi viaţa, şi s-a speriat Saul, şi a căzut cît era de lung la pămînt, şi s-a înfricoşat foarte de cuvintele lui Samuel (I Împ. 28, 20), dar însă în deşert. A venit şi Antioh întru cunoştinţa răută­ţilor ce a făcut, cînd a văzut că în aceeaşi vre­me va pierde şi viaţa şi împărăţia cu acea moarte de durere, dar însă în deşert. Pentru aceasta şi zice Scriptura: Şi se ruga pîngăritul către Stăpînul Cel ce nu-l va mai milui pe el (II Macab. 9, 13).

Nu mai zic că mîhnirea ceea ce se face pentru bunătăţile cele lumeşti şi vremelnice nu numai că este nefolositoare la păcătos, ci îi pricinuieşte şi moarte, precum zice Pavel: Mîhnirea lumii, moarte lucrează (II Cor. 7: 10).

Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti

Sursa: Sfătuire foarte frumoasă despre spovedanie, Ed. Egumeniţa, p. 60-61

Cuv.Isaia Pustnicul: Despre bucuria sufletului care slujeşte lui Dumnezeu

Mai întîi te salut în frica lui Dumnezeu şi te îndemn să fii desăvîrşit după bunăvoinţa Sa, pentru ca osteneala ta să nu fie zadarnică, ci nevătămată, şi Dumnezeu să o primească cu bucurie.

Negustorul care a dobîndit cîştig se bucură; cel ce a învăţat meserie se bucură şi nu mai ia aminte la ostenelile răbdate ca să înveţe. Cel ce şi-a luat soţie, se bucură în inima sa dacă ea îi dă odihnă şi este grijulie, căci are încredere într-însa (Proverbe 31:11). Ostaşul care luptă pentru împăratul, înfruntînd moartea, merge înainte, pînă ce primeşte cunună. Toate acestea sunt lucruri ale acestei lumi trecătoare, şi cei ce le fac se bucură că au sporit în lucrul lor.

Te gîndeşti tu acum, ce bucurie va avea sufletul celui ce slujeşte lui Dumnezeu cînd va ajunge la capătul ostenelilor sale? Cînd el va pleca din această lume, lucrul său va merge înainte, şi îngerii se vor bucura împreună cu el, cînd vor vedea că a scăpat de puterile întunericului. Căci îngerii merg împreună cu el, cînd sufletul iese din trup. Atunci îi ies înainte toate puterile întunericului, ca să-l oprească, căutînd să vadă dacă nu cumva vor găsi la el ceva din lucrurile lor. Atunci îngerii nu luptă cu dînşii, ci faptele pe care omul le-a făcut, care îl înconjoară şi-l păzesc de mîinile acelora. Dacă biruiesc lucrurile sale, atunci îngerii merg înaintea lui cîntînd, pînă cînd ajung la Dumnezeu cu bucurie. Şi în acel ceas, sufletul uită toate lucrurile lumii şi toată osteneala sa.

Să ne străduim, deci, din răsputeri, pentru ca în această scurtă vreme să săvîrşim fără pată lucrul nostru, ca să putem scăpa de mîinile puterilor care ne vor ieşi înainte, căci sunt rele şi fără milă. Ferice de acela la care aceia nu vor găsi nimic, căci bucuria, fericirea, odihna şi răsplata sa vor fi fără margini. Toate cele ale lumii acesteia trec; fie negustoriile, fie însurătorile, fie cele despre care am mai pomenit.

Fraţi preaiubiţi, să ne străduim cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu. Poate bunătatea Sa se va milostivi de noi şi ne va da putere să biruim, prin faptele noastre, puterile răului care vor ieşi înaintea noastră. Să ne străduim, deci, cu inima tare, şi să ne agonisim dorirea după Dumnezeu; aceasta ne va scăpa din mîinile desfrînării, cînd ea va ieşi înaintea noastră. Să iubim dragostea de săraci, pentru ca ea să ne scape de iubirea de argint, cînd va ieşi înaintea noastră. Să ne agonisim răbdarea pentru toate, care ne va păzi de deznădejde, cînd ea va ieşi în întîmpinarea noastră.

Să iubim pe toţi fraţii noştri, neavînd faţă de nimeni ura în inimă şi nerăsplătind cu rău nimănui (Romani 12:17), că aceasta ne va păzi de zavistie, cînd ea va ieşi înaintea noastră. Să căutăm cinstea aproapelui, nevătămînd pe nimeni cu mustrarea, şi ea ne va păzi de bîrfeală, cînd ea va ieşi înaintea noastră. Să dispreţuim bogăţiile şi slava lumii, ca să scăpăm de invidie, cînd ne va ieşi înainte. Să ne deprindem limba la grăirea de Dumnezeu, la dreptate şi la rugăciune, pentru ca să ne păzească de minciună, cînd va ieşi înaintea noastră. Să ne curăţim trupul şi inima de poftă, pentru ca să ne izbăvim de necurăţie, cînd aceasta va ieşi înaintea noastră. Să iubim smerenia, în toate răbdînd cuvîntul aproapelui, chiar dacă ne răneşte sau ne ocărăşte, şi ea ne va păzi de mîndrie, cînd ea ne va ieşi înainte.

Toate aceste patimi sunt poticnire pentru suflet cînd iese din trup, pe cînd virtuţile, dacă le-a agonisit, îl ajută. Care om înţelept n-ar merge pînă la moarte, numai să scape de acestea?

Să facem tot ceea ce putem şi puternic este Domnul nostru Iisus Hristos să ajute slăbiciunii noastre. El ştie că omul este vrednic de milă şi-i dă timp de pocăinţă, cît se află în trup, pînă la cea din urmă suflare. Să ai gîndul întreg la Dumnezeu şi El te va păzi. Nu lua aminte la lucrurile lumii, punîndu-ţi în ele nădejdea de mîntuire, căci le vei părăsi şi vei pleca. În ceasul acela vei găsi bună nădejde (II Tes. 2:16), numai în ceea ce-ai făcut pentru Dumnezeu.

Sinaxar 25 Iunie

 

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea Sfintei Preacuvioasei Muceniţe şi mult-pătimitoarei Fevronia.

Această fericită şi preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, şi cu cuviinţă petrecându-şi viaţa sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perşilor şi ale romanilor, în cetatea numită Nisibi, care se mai numeşte şi Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie. Şi a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoinţa sihăstriei şi la înţelepciune cât şi la citirea dumnezeieştilor Scripturi. Şi egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.

Iar în zilele lui Diocleţian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creştinii; pentru aceasta celelalte călugăriţe au ieşit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă şi neputând să fugă, zăcea în pat, şi şedea lângă dânsa Vriena şi alta ce se chema Ieria Singlitica. Deci venind ostaşii lui Selin, au spart porţile cu topoarele, şi intrând înăuntru, îndată scoţând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândeţe spre crestini, n-a lăsat să o taie. După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena şi Ieria şi Tomaida, întărind-o în credinţă şi învăţând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credinţa lui Hristos, îndemnând-o ca să-şi aducă aminte de surorile Livia şi Leonida şi de Evtropia. Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: "Nu fugi, fiică", ea şi-a pus mâinile înapoi, şi şi-a plecat grumazul la chinuitori, şi a murit cu osârdie.

Deci, Vriena după ce a învăţat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând şi tânguindu-se şi temându-se pentru necunoaşterea sfârşitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa. Iar Tomaida şi Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Şi dacă au dus-o, întâi a stat de faţă înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul şi credinţa ei; deci muceniţa în loc de toate a zis cum că este creştină. Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri şi cu momeli ca să o întoarcă din credinţa ce avea către Hristos, şi neputând, a poruncit să o întindă de patru părţi, şi o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii. Deci de răni şi de focul ce o ardea, şi a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia şi curgeau pe pământ. După aceea a poruncit de au spânzurat-o şi au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, şi i-au dezrădăcinat dinţii; apoi i-au tăiat sânii amândoi, şi i-au pus foc peste tăieturi.

Pe urma i-au tăiat mâinile şi picioarele, şi în sfârşit i-au tăiat capul. La porunca lui Lisimah, au luat credincioşii moaştele sfintei, şi le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ţinându-le slujitorii împreună cu dânsul; şi le-au pus la loc toate mădularele punându-i şi dinţii pe pieptul ei; şi aşa adunându-se episcopii şi clericii, împreună cu monahii şi mulţime de creştini, cu cântări şi cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o. Se zice însă că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toţi anii, se arăta sfânta muceniţă, stând de faţă şi cântând împreună cu celelalte fecioare, şi stă la locul ei până la a treia rugăciune. Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.

Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creştină, şi al doilea că s-a arătat crud şi sălbatic Selin, moşul lui, către muceniţă, pierzând frumuseţea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat şi s-a mâhnit foarte de moartea muceniţei, şi a plâns cu amar. Şi peste puţin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, şi a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieşindu-şi din minte, se uita la cer şi, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; şi aşa cel rău, rău şi-a lepădat sufletul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Orentie şi cu şase fraţi buni ai lui, anume Farnachie, Eros, Firm, Firmin, Chiriac şi Longhin.

Aceşti şapte fraţi mucenici au trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, trăgându-se de la Anatol, şi număraţi fiind cu 1200 de Tironi, sub ascultarea lui Rodon Cuvicular, în cetatea Antiohiei. Aceştia au trecut şi spre părţile Traciei, fiind puşi la ceata ce se zicea Legeandron. Deci, făcându-se pe vremurile acelea răzmeriţă, trecând sciţii Dunărea, au prădat Tracia, apoi după sfârşitul împărăţiei lui Diocleţian, luând împărăţia Maximian, a intrat la mare grijă şi mâhnire mai vârtos ca Marot, care era căpetenie mai mare a sciţilor, care întrecea pe mulţi la mărimea trupului şi la vitejie, îl chema pe dânsul, sau pe altcineva dintr-al lui, să se lupte cu el, şi a cui va fi izbânda, aceluia să se închine toţi. Drept aceea dar aflându-se împăratul în mare mirare, că nu cuteza nimeni să meargă împotriva aceluia şi să se lovească cu barbarul, s-a îndemnat Sfântul Orentie să iasă la luptă cu acela, căci, după socoteala tuturor era viteaz şi ştia rânduiala războaielor, fiind sprinten la trup şi iute şi bine chibzuit, şi se va putea lovi cu vrăjmaşul, şi-l va omorî. Orentie punând înainte credinţa în Hristos, şi ieşind la război şi luptându-se cu Marot, l-a lovit cu suliţa de a trecut printr-însul, şi tăindu-i capul cu sabia, l-a adus la împăratul, şi aşa a făcut biruinţă. Pentru care lucru mirându-se foarte împăratul, a adus pentru biruinţa aceasta jertfă idolilor. Iar Sfântul Orentie mărturisea cu îndrăzneală şi slobod, că cu ajutorul lui Hristos a biruit pe semeţul acela, şi nu cu ajutorul mincinoşilor zei. Însă atunci i-a îngăduit împăratul ca să se veselească, şi să se îndulcească de cinstele cele împărăteşti, ruşinându-se de mărimea lucrului ce făcuse, dându-i întâi şi brâul acelui barbar pe care-l ucisese, brâu ce era de mult preţ. Iar după aceea sfătuindu-l ca să se despartă de Hristos şi el nevrând să se plece, l-a trimis cu cei şapte fraţi ai lui la cetatea Satalomul din Armenia, scriind ducelui ce era acolo ca să-i cerceteze, şi de vor vrea să se plece să jertfească la zei, să-i trimită iarăşi înapoi, iar de nu vor asculta, să-i izgonească prin ţările Avazghiel şi Zachiei. Deci, după porunca împăratului ducându-i, şi sosind la locul ce se chema Paremvoli, Eros fratele cel mai mare a adormit, în douăzeci şi două ale lunii lui iunie.

Iar Sfântului Orentie, sosind la Rizion, legându-i o piatră de grumazi, l-a aruncat în mare, pentru că aşa s-a fost dat porunca pentru dânsul, şi a ieşit de acolo sănătos prin arătare de înger, care uşurându-l şi scoţându-l la uscat, l-a pus pe o piatră, unde făcând rugăciune, şi-a dat sufletul şi a fost îngropat acolo în douăzeci şi patru ale acestei luni.

Iar Sfântul Farnachie mergând la locul cel numit Cordili, s-a mutat către Domnul în trei zile ale lui Iulie. Iar în şapte zile Firm şi Firmin, sosind la Apsar, şi-au aflat şi ei sfârşitul acestei vieţi trecătoare. Iar Sfântul Chiriac fiind adus în ţara lazilor, la locul numit Ziganea, a adormit în Domnul în paisprezece ale lunii lui iulie. Asemenea şi Fericitul Longhin, în urma tuturor trecând de la Ziganea la Livichi, lovindu-i furtuna mare pe mare, şi făcând rugăciune şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, şi a fost îngropat în Pitiunta, sosind acolo corabia mai pe urmă, după patru zile.

Tot în această zi, pomenirea ajutorului celui mai presus de cuvânt, şi de toată nădejdea, ce ni s-a dat nouă de la marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin rugăciunile celei ce fără sămânţă L-a născut pe Dânsul, asupra celor ce şi pe mare şi pe uscat înconjuraseră împărăteasa cetăţilor, şi care au fost daţi spre pierzare de tot şi stingere desăvârşită.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Cuvioaselor Muceniţe Leonida, Livia şi Evtropia, care s-au săvârşit: una adică prin foc, iar celelalte prin sabie.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Simon, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Dionisie, ctitorul sfintei Mănăstiri a Înaintemergătorului din muntele Athos, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi purtătorului de Duh Dometie, prietenul şi sihastrul împreună cu pomenitul Sfântul Dionisie şi egumenul aceleiaşi mănăstiri, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Cuvios Mucenic Procopie din Smirma, care s-a nevoit la anul 1811.

Tot în această zi, pomenirea sfintilor Petru si Fevronia (sec. XIII).

Cneazul Petru a trait in tinutul Murom, ajungand domnitorul sau in 1203. La inceputul domniei sale s-a imbolnavit foarte rau. Unii dintre cei de la curte auzisera despre fiica unui prisacar ce era vestita pentru iscusinta de a-i ajuta pe cei bolnavi cu ierburi de leac, astfel că au chemat-o sa-l vindece pe cneazul suferind. Tanara Fevronia era foarte frumoasa si smerita.

Ingrijit de ea, tanarul cneaz si-a recapatat sanatatea. Ajungand a o cunoaste in tot acest rastimp, el s-a indragostit de fermecatoarea si inteleapta Fevronia. Desi nu era cneaghina, ci o fata de rand, cneazul a dorit sa se insoare cu ea, ceea ce s-a si intamplat.

Dar boierii nu se impacau cu gandul ca o femeie de rand sa ajunga cneaghina; simteau ca cneazul trebuia sa se fi insurat cu cineva din randurile lor. Au ajuns chiar sa-i ceara cneazului sa o lase. Cand cneazul a refuzat, boierii i-au alungat din cetate.

Tanara pereche a pornit la drum într-o barca. Cneazul era foarte mahnit de cele intamplate, dar sotia il imbarbata si il mangaia. Curand, multe nenorociri au cazut asupra cetatii Muromului, iar norodul socotea ca ele se datorau relei lor purtari fata de cneaz si sotia lui. Deci pocaindu-se, au cerut cneazului Petru si cneaghinei Fevronia sa vina inapoi.

Sfanta pereche s-a intors la Murom, daruindu-se facerilor de bine si milosteniei, lucrand mai ales intru folosul saracilor, lucru pentru care au fost foarte indragiti. La apropierea mortii, ei s-au tuns in cinul monahicesc, fiind cunoscuti si sub numele lor de calugari: David si Evfrosinia.

Ei s-au rugat sa moara in aceeasi zi si au cerut sa fie inmormantati in acelasi sicriu, doar cu o despartiture intre trupuri. Au murit in aceeasi zi: 25 iunie 1228 si au fost proslaviti de un sinod al Bisericii Ruse, în anul 1552.

Ei sunt socotiti ocrotitorii tinerilor casatoriti.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Luna iunie, în 25 de zile: pomenirea Sfintei Preacuvioasei mult-pătimitoarea Fevronia (+334)
            Această Preacuvioasă, din fragedă vârstă, luând asupra ei jugul Domnului Hristos, îşi petrecea viaţa sub canonul unei mânăstiri care se afla la hotarele perşilor cu romanii, cetatea numindu-se Nisibi. În această mânăstire se făcuse monahie Fevronia, la vârsta de douăzeci de ani. Şi era nepoata Cuvioasei Vriena, egumena mănăstirii. Şi era Fevronia atât de frumoasă, încât nici zugravii nu ar fi putut zugrăvi frumuseţea ei şi întrecea pe toate surorile ei, atât în nevoinţa sihăstrească şi în înţelepciune, cât şi la citirea cărţilor dumnezeieşti, fiind iubitoare de învăţătură şi isteaţă la minte. Iar vestea despre ea se răspândise în toată cetatea. Deci, în zilele lui Diocleţian şi din porunca lui, sosise, în părţile acelea, un mare dregător împărătesc, anume Selin. Şi era dregătorul acesta mai sângeros decât împăratul. Vestea despre ticăloşiile lui răzbătuse până în cele mai îndepărtate locuri. Pentru aceea, în ziua în care s-a aflat, la Nisibi, că Selin soseşte acolo, mulţime de creştini şi-au părăsit casele şi au alergat să se ascundă. Mare tulburare a fost şi printre cele cincizeci de calugăriţe, care vieţuiau în acea mânăstire şi, de aceea, temându-se de moarte, au fugit. Iar Fevronia, fiind bolnavă, a rămas în mânăstire, cu maica Vriena şi alte două surori. Dregătorul Selin era însoţit de nepotul său Lisimah. Acesta era scârbit de faptele unchiului său, dar nu îndrăznea să ridice cuvânt împotrivă. În taină, însă, se sfătuia cu vărul său Prim, căpitanul ostaşilor care-l însoţeau pe Selin, să se arate cu milă faţă de creştini. Deci, venind ostaşii lui Selin la mânăstire, au spart, cu topoarele, porţile şi, intrând înlăuntru, au vrut să o taie cu săbiile pe cuvioasa Vriena, dar Prim i-a oprit, cu aspre cuvinte. Atunci, ostaşii au luat pe Fevronia şi au dus-o la dregătorul Selin. Şi, mergeau după dânsa Vriena, Ieria şi Tomaida, întărind-o în credinţă şi învăţând-o să nu se teamă de cazne şi să nu vândă credinţa în Hristos. Şi o îndemnau să-şi aducă aminte de Livia şi de Leonida, surorile, şi de Eutropia. Că Liviei i se tăiase capul, pentru Hristos, Leonida a fost aruncată în foc, iar copila Eutropia, auzind-o pe mama sa, zicându-i: "Nu fugi, fiică", şi-a pus mâinile la spate şi şi-a plecat grumazii şi a murit cu bărbăţie. Deci, Vriena, după ce a învăţat-o din destul, s-a întors la mânăstire, plângând şi tânguindu-se şi temându-se pentru sfârşitul Fevroniei. Pentru aceasta, se ruga lui Dumnezeu ca să nu o biruiască diavolul. Iar Tomaida şi Ieria, îmbrăcându-se în port mirenesc, urmau după Sfântă, amestecate cu poporul. Şi, dacă au adus-o pe Fevronia a stat mai întâi, înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o să spună care-i este numele, neamul şi credinţa.  Deci, Muceniţa, răspunzând, a zis că este creştină. Apoi, după aceasta, Selin, unchiul lui Lisimah, o ispitea cu amăgiri şi cu făgăduinţe, ca s-o întoarcă de la credinţă. Deci, neputând să o despartă de Hristos, Selin a poruncit ostaşilor, ca să rupă hainele de pe dânsa şi să o înfăţişeze dezbrăcată înaintea tuturor, apoi să o întindă în patru părţi, să aprindă foc dedesubt şi să o bată patru oameni cu toiege pe spate. Şi, bătând-o cumplit, curgea sângele din trupul ei. Şi, ca să nu se stingă focul, turnau peste el undelemn, ca astfel să facă mai multă văpaie şi s-o ardă mai cumplit, încât se topea carnea fericitei Fevronia şi curgea pe pământ. După aceea, au poruncit să o spânzure pe un lemn şi au ars-o cu torţe, apoi i-au tăiat limba şi i-au dezrădăcinat dinţii. După aceea, i-au tăiat sânii amândoi, iar, mai pe urmă, i-au tăiat mâinile şi picioarele şi în sfârşit, şi capul. Se spune despre Lisimah că, fiind născut din mamă creştină, socotea o grea nenorocire mucenicia aceasta şi a plâns cu amar moartea Sfintei Fevronia, precum şi cruzimea unchiului său, faţă de dânsa. Se mai spune că, puţin timp după aceea, Lisimah, împreună cu Prim, vărul său, au crezut în Hristos şi s-au botezat, iar despre Selin dregătorul, se spune că, ieşindu-şi din minţi, se uita la cer, zbierând şi, aşa, lovindu-se cu capul de un stâlp de marmoră, şi-a lepădat blestematul său suflet. Deci, a poruncit Lisimah celor credincioşi să ia moaştele Sfintei şi să le ducă în mănăstirea ei. Şi s-a strâns adunare mare de episcopi şi monahi şi de popor, care au îngropat trupul ei, cu laude şi cu cântări. Pentru rugăciunile ei, Hristos să ne mântuiască pe noi toţi. Amin.   


Întru această zi, cuvânt pentru cei din lume.
            Am auzit pe unii din lume, care trăiesc în lenevire, zicând către mine: "Cum putem noi, căsătoriţi fiind şi plini de griji, să vieţuim călugăreşte?" Şi le-am răspuns eu: "Tot lucrul bun, pe care puteţi să-l faceţi, este ca pe nimeni să nu vorbiţi de rău, nimănui să nu faceţi sminteală, de femei străine să nu vă apropiaţi şi destul să vă fie câştigul vostru. Încă, să mai înţelegeţi că toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu, din lume, deşi întru bogăţie se aflau, fiind însă, adevăraţi robi ai lui Dumnezeu şi prieteni, şi ei şi fiii lor, împreună, s-au apropiat de Dumnezeu. Zic aceasta de Avraam, de Iov de David şi de cei asemenea lor. Deci, dacă aşa veţi face, ca aceştia, nu departe veţi fi de Împărăţia Cerurilor."

Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Fevronia

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu fă-cut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Adunaţi-vă, iubitorii de mucenici, din Biserica dreptmăritoare, la pomenirea mult pătimitoarei Marii Muceniţe Fevronia, cu credinţă şi cu evlavie să cerem ajutorul sfintelor ei rugăciuni şi cu duhovnicească dragoste din suflet să-i strigăm: Bucură-te, preînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Icosul 1

Îngerească viaţă din copilărie ai petrecut în sfânta mănăstire şi ca un crin plin de mireasma Duhului Sfânt ai crescut sub îngrijirea stareţei Vriena. Pentru aceasta şi noi, nevrednicii, cinstind patimile şi sfânta ta viaţă, te lăudăm strigând aşa:
Bucură-te, ca din fragedă copilărie pe Hristos ţi L-ai ales ca Mire;
Bucură-te, că de doi ani erai când ai intrat în mănăstire;
Bucură-te, că din copilărie Sfintele Scripturi le-ai învăţat;
Bucură-te, că, din a lor citire, spre nevoinţa ta cea bună te-ai îmbărbătat;
Bucură-te, mieluşeaua care în duhovnicescul staul din fragedă vârstă ai intrat;
Bucură-te, că în livada duhovniceştilor nevoinţe bună păşune ai aflat;
Bucură-te, că sufletul tău cu apa pustniceştilor lacrimi l-ai adăpat;
Bucură-te, că prin dragoste şi nevoinţe la ceruri ai alergat;
Bucură-te, că pentru dragostea cerescului tău Mire multe lacrimi ai vărsat;
Bucură-te, că prin sfintele nevoinţe duhovniceşte ai înflorit;
Bucură-te, că floarea frumuseţii tale cu pustniceştile nevoinţe o ai veştejit;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 2-lea

Văzând fericita stareţă Vriena că, prin darul lui Dumnezeu, cu duhovnicească înţelepciune iscusită erai şi cu firească frumuseţe foarte înfloreai, în taina inimii sale, lui Dumnezeu, pentru buna ta aşezare, Îi striga: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegând tu, preaînţeleaptă fecioară, că temelia vieţii creştine este dragostea lui Dumnezeu şi suferinţa pentru fapta bună, pe Dumnezeu din tot sufletul te-ai sârguit a-L iubi şi pentru lucrarea poruncilor Lui cu tot sufletul a te învoi, pentru care şi noi cu laude te cinstim:
Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos, Mirele tău, fecioria duhului şi a trupului cu mare sfinţenie ai păstrat;
Bucură-te, că, prin înfrânare şi feciorie, îngerească petrecere ai urmat;
Bucură-te, că pe o scândură îngustă te odihneai;
Bucură-te, că alteori pământul gol în loc de pat îl aveai;
Bucură-te, că o dată la două zile tu hrană primeai;
Bucură-te, că întru vegheri şi rugăciuni pururea zăboveai;
Bucură-te, căci cu pilda vieţii tale pe toate le întreceai;
Bucură-te, ca pe Ieria cea de neam mare prin cuvintele tale ai luminat-o;
Bucură-te, căci cu toată familia ei s-a creştinat;
Bucură-te, căci ca luna printre stele în mijlocul soborului străluceai;
Bucură-te, căci cu lumina vieţii tale pe toate le luminai;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 3-lea

Puterea Celui Preaînalt a întărit pavăza credinţei tale, prin care ai stins toate săgeţile cele înfocate şi pierzătoare ale mâniei şi ale poftei; iar prin darul lui Dumnezeu, strălucind înţelegerea sufletului tău, te-ai învăţat a-I cânta: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având în cămara inimii tale pe Mirele Cuvântul, cu Dânsul, prin rugăciunea inimii, necontenit vorbeai şi, întărindu-te cu darul Lui, cu dor înfocat în calea poruncilor Lui alergai; pentru care, fericindu-te că de poruncile Lui ai flămânzit şi ai însetat, îţi cântăm:
Bucură-te, că, din inimă iubind pe Hristos, spre mucenicie te-ai îmbărbătat;
Bucură-te, că sfaturile stareţei Vriena şi ale egumenei Tomaida în inimă le-ai păstrat;
Bucură-te, căci, cu duhul arzând, spre mucenicie ai alergat;
Bucură-te, că pe bătrânele stareţe foarte le-ai bucurat;
Bucură-te, că, auzind de venirea chinuitorilor, nu te-ai înspăimântat;
Bucură-te, că sosind chinuitorii în mănăstire, cu lanţuri te-au legat;
Bucură-te, că scoţându-te din mănăstire, spre chinuire ai plecat;
Bucură-te, că de fericita ta stareţă până la un loc ai fost petrecută;
Bucură-te, căci cu ultimele ei sfaturi ai fost întărită;
Bucură-te, că, la despărţire, blagoslovenie de la ea ai cerut;
Bucură-te, căci cu blagoslovenia şi cu rugăciunile ei spre mucenicie ai pornit;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 4-lea

Vifor de gânduri şi mare întristare au cuprins pe fericita stareţă Vriena la despărţirea de tine, fericită fecioară, şi întorcându-se în mănăstire a căzut cu faţa la pământ în biserică, cu lacrimi şi cu durerea inimii rugând pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te întărească cu darul Său şi să-ţi dea răbdare până la sfârşit, spre a-I cânta Lui cu fecioarele cele înţelepte: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind fericita stareţă Vriena că tu eşti dusă înaintea chinuitorului Selin şi că nici momelile, nici îngrozirile şi nici primele chinuri nu te-au înspăimântat foarte s-a bucurat; iar noi cu lacrimi te cinstim aşa:
Bucură-te, căci cu lanţuri legată înaintea lui Selin ai stat;
Bucură-te, că toate chinurile lui le-ai defăimat;
Bucură-te, că de haine ai fost dezbrăcată;
Bucură-te, că de ostaşi cu toiege carnea trupului tău era sfărâmată;
Bucură-te, că peste răni cu foc arsă ai fost;
Bucură-te, că, în văpaia focului fiind, chemai în ajutor pe Mirele tău, Hristos;
Bucură-te, căci cu darul Lui spre mari chinuri te pregăteai;
Bucură-te, că, având în inimă dragostea Lui, focul în seamă nu-l luai;
Bucură-te, că inima ta, arzând, de focul Duhului era cuprinsă;
Bucură-te, vlăstar cuvântător prin care Hristos S-a proslăvit;
Bucură-te, că Părintele ceresc prin tine S-a mărit;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 5-lea

Stea prealuminoasă pe cerul Bisericii lui Hristos eşti, strălucind în cămara cerescului Mire, cu fecioarele cele înţelepte petrecând, şi cu toţi sfinţii şi îngerii Îl lauzi pe El, strigând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând egumena Tomaida că tu, sfântă fecioară, erai târâtă şi băgată în văpaia focului spre a te arde de vie, şi nemaiputând suferi, de durerea inimii a căzut leşinată la pământ. Iar noi, nevrednicii, având înaintea ochilor noştri suferinţele tale, te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că, în para focului fiind, glasul cel disperat al Tomaidei l-ai auzit;
Bucură-te, că de a ei durere cu sufletul ai pătimit;
Bucură-te, că pe cei de faţă i-ai rugat să o ajute;
Bucură-te, că, la a ta rugăminte, apă pe capul Tomaidei au vărsat;
Bucură-te, că în focul chinurilor fiind tu, dragoste de aproapele ai arătat;
Bucură-te, că pe povăţuitoarea ta cea întru Domnul nu ai uitat-o;
Bucură-te, că blestematul Selin, văzându-te nebiruită, spre mare furie s-a întors;
Bucură-te, că din a lui poruncă spânzurată pe lemn ai fost;
Bucură-te, căci carnea ta strujită a fost până la os;
Bucură-te, că în acele amare munci ai cerut ajutor de sus;
Bucură-te, că mulţi, nemaiputând suferi priveliştea chinurilor tale, s-au dus;
Bucură-te, că în acele munci, întrebată fiind de Selin, nu ai voit a-i da lui răspuns;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 6-lea 

Mărturisind prin tăcere vitejia cugetului tău, răbdai, fericită fecioară Fevronia, cu dragoste izvodirile chinurilor pentru Mirele tău Cel ceresc şi în taina inimii tale Îl lăudai pe El, strigând: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucit-a în inima ta raza cea preadulce a Duhului Sfânt, cu care te-ai sprijinit a suferi cu veselie şi mângâiere muncile care urmau. Iar noi, nevrednicii, slăvind darul lui Dumnezeu care te întărea pe tine, sluga Sa cea înţeleaptă, te lăudăm, strigând aşa:
Bucură-te, că de la strujirea trupului spre tăierea limbii pregătită te-ai arătat;
Bucură-te, ce dezrădăcinarea dinţilor cu inimă tare ai răbdat;
Bucură-te, că după scoaterea dinţilor, sângele cel feciorelnic, ca un izvor din gura ta curgea;
Bucură-te, că dinţii cei frumoşi ca nişte mărgăritare erau semănaţi pe pământ;
Bucură-te, că, după aceste chinuri, iarăşi spre închinarea de idoli te-a îndemnat;
Bucură-te, că iarăşi cu mare bărbăţie l-ai înfruntat;
Bucură-te, că pe el slugă a iadului l-ai numit;
Bucură-te, că asupra ta alte chinuri a rânduit;
Bucură-te, că sânii tăi feciorelnici a poruncit să fie tăiaţi;
Bucură-te, că după tăiere, ca doi struguri pe pământ au fost aruncaţi;
Bucură-te, ca pentru dragostea Mirelui tău, Hristos, ai suferit şi această greutate;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 7-lea

Vrând cumplitul Selin să aducă dureri peste dureri feciorelnicului tău trup, a poruncit cu foc să ardă rănile cele sângerânde ale sânilor tăi. Iar tu, vitează fecioară, pe Cel nevăzut, Care cu darul Său te întărea, Îl lăudai din inimă, strigând: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Arătatu-s-a întru tine, sfântă fecioară, puterea şi lucrarea darului Celui de sus, care inima ta o întărea în durerile cele nesuferite şi în chinuri; pentru care şi noi slăvind pe Hristos Dumnezeu şi pe tine, roaba Sa, cu evlavie şi cu umilinţă zicem aşa:
Bucură-te, că în toate chinurile tale, cu ochii la Mirele tău priveai;
Bucură-te, că în taina inimii tale, ajutorul Lui îl cereai;
Bucură-te, că El spre tine a căutat;
Bucură-te, căci, cu al său dar, spre răbdare te-a îmbărbătat;
Bucură-te, că iarăşi Selin s-a tulburat ca un turbat;
Bucură-te, că iarăşi pentru tine ardere a poruncit;
Bucură-te, că şi de astă dată nebiruită ai rămas;
Bucură-te, că, pentru Hristos, trupul iarăşi l-au ars;
Bucură-te, că în această muncă cruzimea lui Selin o ai defăimat;
Bucură-te, că rănile lui Hristos pe trupul tău le-ai purtat;
Bucură-te, că arderea trupului cu dar dumnezeiesc ai răbdat;
Bucură-te, că prin ardere, jertfă vie şi fără prihană Mirelui Hristos te aduceai;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 8-lea

Văzând cuvioasele femei Tomaida şi Ieria marile chinuri pe care le răbdai, pe stareţa ta Vriena la mănăstire o au înştiinţat; iar fericita bătrână, auzind, cu lacrimi de bucurie pe Dumnezeu, Cel ce te întărea, Îl lăuda, strigând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu toată credinţa, cu durere în inimă şi cu multe lacrimi se ruga fericita Vriena Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca să-ţi dea răbdare până la ceasul de sfârşit, în această a ta alergare spre cer; iar noi, aducându-ne aminte de suferinţele tale, cu umilinţă te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că pentru mărturisirea dreptei credinţe pe roată spre chinuire legată ai fost;
Bucură-te, că şi întru aceste chinuri ai proslăvit pe Hristos;
Bucură-te, că după dezlegarea de pe roată, slăbind de multă durere, ai căzut la pământ;
Bucură-te, că prim-comitele şi Lisimah au privit la chinurile tale;
Bucură-te, că în taina inimii lor se tânguiau cu jale;
Bucură-te, că, prin pătimirea ta, ei s-au întors la Hristos;
Bucură-te, că pătimirea ta multora a fost de folos;
Bucură-te, că prin chinurile tale, mulţi au cunoscut pe Dumnezeul Cel adevărat;
Bucură-te, că mulţi pentru răbdarea ta pe Dumnezeu au lăudat;
Bucură-te, că blestematul Selin, biruit văzându-se, iarăşi spre alte chinuri s-a pornit;
Bucură-te, că iarăşi, prin darul lui Hristos, pe el l-ai biruit;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 9-lea

Toată adunarea poporului care privea spre chinurile tale blestema cruzimea şi nebunia tiranului Selin; iar cei binecredincioşi pe Hristos Dumnezeu, Care te întărea, în taina inimilor lor, Îl lăudau, zicând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorisind cineva cu toată priceperea, nu va putea spune îndeajuns durerile şi suferinţele tale, fecioară, pe care cu dragoste le-ai răbdat pentru Mirele tău Cel din ceruri; iar noi, neputincioşii, îndrăznim a aduce ţie aceste smerite cântări:
Bucură-te, că mâinile tale cu securea au fost tăiate;
Bucură-te, căci ca două mlădiţe la pământ au fost aruncate;
Bucură-te, căci cu aceste mâini sfintele cărţi tu le ţineai;
Bucură-te, că acele sfinte mâini spre rugăciune adeseori le-ai ridicat;
Bucură-te, că acum, pentru dragostea lui Hristos, jertfă vie le-ai dat;
Bucură-te, că tăindu-ţi mâinile, mintea şi inima spre cer le ridicai;
Bucură-te, că în aceste dureri ajutor de sus cereai;
Bucură-te, căci cu sete dumnezeiască dezlegarea de trup o doreai;
Bucură-te, că în cămara cea de Mire de fecioarele cele înţelepte aşteptată erai;
Bucură-te, că tu, fericită fecioară, cu ochii inimii spre cer priveai;
Bucură-te, că după tăierea mâinilor, spre tăierea picioarelor pregătită erai;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 10-lea

Vrând purtătorul de armă să taie piciorul cel drept, luând securea a lovit cu mare putere în gleznă însă nu a putut să-l taie; şi a doua oară lovind, nimic n-a sporit. Şi văzând acest lucru, a luat un lemn şi punându-l sub picior, a repezit cu furie securea şi abia l-a tăiat. Iar tu, sfântă fecioară, de mare durere din tot trupul te cutremurai şi cu inimă zdrobită pe Hristos Îl lăudai, strigând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid de diamant ai rămas, sfântă fecioară, în faţa tuturor durerilor celor mari şi amare, căci în inima ta odihneai prin credinţă, nădejde şi dragoste pe Hristos Dumnezeu, Care te întărea a le răbda; pentru care te rugăm, auzi-ne şi pe noi, cei care te lăudăm aşa:
Bucură-te, că tăindu-ţi-se piciorul drept şi pe cel stâng spre tăiere îl întindeai;
Bucură-te, că tăindu-ţi amândouă picioarele, de fericitul sfârşit te apropiai;
Bucură-te, că după tăierea sfintelor tale picioare şi mâini, în jalnică privelişte te aflai;
Bucură-te, că sângele tău cel feciorelnic, curgând, pământul l-a adăpat;
Bucură-te, că sfântul tău sânge pe pământ se vedea închegat;
Bucură-te, că de pe feciorescul tău trup, ca de pe un arbore tânăr, ramurile se vedeau tăiate;
Bucură-te, că sfintele părţi ale trupului tău pe pământ erau înşirate;
Bucură-te, căci cu sufletul tău cel sfânt, ca o pasăre din laţ, dezlegarea o doreai;
Bucură-te, căci clipa despărţirii de trup cu bucurie o aşteptai;
Bucură-te, că acum în inimă sufletul tău locuinţă îşi avea;
Bucură-te, că ultimele bătăi ale inimii tale spre Iisus erau îndreptate;
Bucură-te, că ultimele tale cuvinte, de Dânsul erau ascultate;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 11-lea

Împăratul cerului şi al pământului privind din cer la nevoinţele tale, sfântă fecioară, cu darul Său te întărea spre săvârşirea alergării tale. Iar tu, cu necurmata ta privire a inimii spre El căutând, Îi cereai ajutorul, strigând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Făclie picioarelor tale a fost ţie Legea Domnului şi lumina cărărilor tale celor cereşti. Pentru aceasta, prin darul Celui ce te-a ales şi te-a chemat, te-ai făcut făclie mult luminoasă în sfeşnicul Bisericii lui Hristos, pentru care auzi şi de la noi acestea:
Bucură-te, că prin vitejia cea duhovnicească pe nelegiuitul Selin l-ai ruşinat;
Bucură-te, că el, văzându-se biruit, hotărâre de moarte asupra ta a dat;
Bucură-te, că din porunca lui ostaşii sfântul tău cap l-au tăiat;
Bucură-te, că alergarea spre cer acum s-a terminat;
Bucură-te, că acum fericitul tău suflet spre cer a zburat;
Bucură-te, că Sfintele Puteri cu bucurie l-au întâmpinat;
Bucură-te, că la cămara veşnicului tău Mire ai fost dusă;
Bucură-te, că acum cununa muceniciei şi a fecioriei ai primit de la Mirele tău, Hristos;
Bucură-te, că în hora fecioarelor, acolo veşnic ai dănţuit;
Bucură-te, că după învierea cea de obşte, plată desăvârşită pentru nevoinţele tale vei primi;
Bucură-te, că, prin sfârşitul tău cel mucenicesc, preafericita ta stareţă Vriena foarte s-a bucurat;
Bucură-te, că fericitele tale moaşte cu cinste aducându-le, în mănăstire le-a îngropat;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 12-lea

Vrând blestematul Selin după a ta ucidere să prânzească, s-a dus la palatul său şi a fost cuprins deodată de o spaimă aşa de mare, că rămânând mut, şi-a ieşit din minte, şi-a lovit capul de un stâlp şi, căzând la pământ, rău a pierit. Iar poporul cel binecredincios, auzind aceasta, slavă mare a dat lui Dumnezeu pentru dreapta Sa izbăvire, zicând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântare de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu au cântat toate monahiile şi surorile sfintei mănăstiri la înmormântarea sfântului tău trup. Pentru aceasta te rugăm, auzi-ne şi pe noi, nevrednicii, care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că de la mormântul tău tămăduiri de boli se dădeau;
Bucură-te, că mulţi păgâni, văzând aceste minuni şi crezând în Hristos, se botezau;
Bucură-te, că, lăsând deşertăciunile cele lumeşti, viaţa monahicească au îmbrăţişat;
Bucură-te, că, după a ta săvârşire, pe vieţuitoarele acestei mănăstiri le cercetai;
Bucură-te, că la privegherile cele de toată noaptea, în mijlocul lor te arătai;
Bucură-te, că trei ceasuri împreună cu ele la sobornicească slavoslovie petreceai;
Bucură-te, că la arătarea ta te veseleai;
Bucură-te, că feciorescul şi slăvitul tău trup din mănăstire nu a voit să fie luat;
Bucură-te, că preasfinţitului episcop, spre mângâiere, un singur dinte i s-a dat;
Bucură-te, ca acel sfinţit dinte al tău cu mare cinste în biserica cea nouă l-a aşezat;
Bucură-te, că prin acest fecioresc dinte multe minuni s-au arătat;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul al 13-lea 

O, preaînţeleaptă şi Sfântă Mare Muceniţă a lui Hristos, Fevronia, primeşte de la noi, nevrednicii şi păcătoşii, aceste smerite cuvinte spre lauda sfintelor tale nevoinţe şi fii mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu la ceasul sfârşitului nostru şi în ziua Judecăţii de Apoi; ca, fiind noi miluiţi prin sfintele tale rugăciuni, să cântăm şi noi împreună cu tine
slavă lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerească viaţă din copilărie ai petrecut…, Condacul 1: Adunaţi-vă, iubitorii de mucenici, din Biserica dreptmăritoare…

Icosul 1

Îngerească viaţă din copilărie ai petrecut în sfânta mănăstire şi ca un crin plin de mireasma Duhului Sfânt ai crescut sub îngrijirea stareţei Vriena. Pentru aceasta şi noi, nevrednicii, cinstind patimile şi sfânta ta viaţă, te lăudăm strigând aşa:
Bucură-te, ca din fragedă copilărie pe Hristos ţi L-ai ales ca Mire;
Bucură-te, că de doi ani erai când ai intrat în mănăstire;
Bucură-te, că din copilărie Sfintele Scripturi le-ai învăţat;
Bucură-te, că, din a lor citire, spre nevoinţa ta cea bună te-ai îmbărbătat;
Bucură-te, mieluşeaua care în duhovnicescul staul din fragedă vârstă ai intrat;
Bucură-te, că în livada duhovniceştilor nevoinţe bună păşune ai aflat;
Bucură-te, că sufletul tău cu apa pustniceştilor lacrimi l-ai adăpat;
Bucură-te, că prin dragoste şi nevoinţe la ceruri ai alergat;
Bucură-te, că pentru dragostea cerescului tău Mire multe lacrimi ai vărsat;
Bucură-te, că prin sfintele nevoinţe duhovniceşte ai înflorit;
Bucură-te, că floarea frumuseţii tale cu pustniceştile nevoinţe o ai veştejit;
Bucură-te, preaînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

Condacul 1

Adunaţi-vă, iubitorii de mucenici, din Biserica dreptmăritoare, la pomenirea mult pătimitoarei Marii Muceniţe Fevronia, cu credinţă şi cu evlavie să cerem ajutorul sfintelor ei rugăciuni şi cu duhovnicească dragoste din suflet să-i strigăm: Bucură-te, preînţeleaptă fecioară, Mare Muceniţă Fevronia!

şi această

Rugăciune către Sfânta Mare Muceniţă Fevronia

O, Sfântă slăvită Mare Muceniţă a lui Hristos, Fevronia, auzi-ne pe noi, păcătoşii şi smeriţii, care alergăm cu credinţă şi cu evlavie către ajutorul sfintelor tale rugăciuni; nu ne lăsa pe noi, nevrednicii, care înotăm în valurile tulburi ale veacului de acum. Sfântă Mare Muceniţă, pleacă genunchii tăi cei duhovniceşti către Dulcele Iisus, Mirele tău Cel dorit, în a Cărui cămară acum te veseleşti şi roagă-L, cu dragostea aceea cu care Îl rugai în sfintele tale nevoinţe, să ne trimită şi nouă, celor săraci şi neputincioşi, mila şi harul Său, spre ajutor în necazurile şi ispitele noastre, care de pretutindeni ne necăjesc pe noi. Fii mijlocitoare către Preasfânta Fecioară Maria pentru viaţa cea îngerească pe care ai avut-o pe pământ. Credem că la orice mijlocire vei fi ascultată de Preabunul Dumnezeu, căci şi tu ai plăcut Lui şi ai păzit cu mare sfinţenie poruncile Lui. Şi pentru dragostea Lui ţi-ai pus sufletul tău şi te-ai adus pe tine jertfă vie, neprihănită şi cuvântătoare.

Deci, ca o slugă bună şi preaînţeleaptă, multă îndrăzneală având către Stăpânul şi Dumnezeul nostru, roagă-L ca nu cu a Sa dreaptă mânie să ne pedepsească pe noi, care în toate zilele şi în tot ceasul Îl supărăm cu păcatele noastre, ci cu al Său dar şi cu a Sa îndurare să ne ajute nouă să facem voia Lui, spre a scăpa de veşnicele munci şi a intra întru fericirea şi veselia cea nemărginită. Amin.

Şi se face otpustul.

Sinaxar 24 Iunie

 

În această lună, în ziua a douăzeci şi patra, pomenirea Naşterii Cinstitului Slăvitului Prooroc înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan.

Acesta este mărturisit de Hristos mai mare decât toţi cei născuţi din femei, şi mai mult de prooroc, care a săltat în pântecele maicii sale, şi a propovăduit oamenilor venirea Mântuitorului nostru, şi a mers mai înainte la iad, ca să binevestească învierea. Acesta a fost fecior al lui Zaharia, arhiereul şi al Elisabetei, cea stearpă, fiind născut din făgăduinţă. Acesta a dezlegat tăcerea tatălui sau, când s-a născut, şi a umplut toată lumea de bucurie. Drept aceea şi îngerii astăzi se bucură cu oamenii, şi toată lumea este plină de bucurie şi de veselie. Şi se face soborul lui în sfânta sa casă de rugăciune, ce este în Forachia.

Tot în această zi, pomenirea soborului drepţilor Zaharia şi Elisabeta.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Panaghiot Chesarineanul (din Cezareea), cel ce în Constantinopol a mărturisit la anul 1765.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Niceta de Remesiana (în Dacia).

Numele Sfântului Niceta de Remesiana este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare al poporului român. De asemenea, prin scrierile sale întocmite în limba latină, care au apărut şi în traducere românească, s-a îmbogăţit patrimoniul spiritual al teologiei ortodoxe româneşti.

Numele său este strâns legat de cetatea în care acesta a păstorit, anume Remesiana, oraş întemeiat de împăratul Traian, care se afla la aproximativ 30 de kilometri est de oraşul Naisus (astăzi Niş), într-o regiune deluroasă, pe valea râului Nişava. El a fost păstorul acestei cetăţi între anii 366-414.

Sfântul Niceta era originar din Dacia Mediteraneea, Remesiana fiind pământul natal al acestuia. Deşi este daco-roman la origine se presupune că acest Sfânt Ierarh şi-a petrecut prima parte a vieţii în Apus, deoarece folosirea unei exprimări alese, precum şi întrebuinţarea unor izvoare de limbă latină în scrierile sale, ne îndreptăţesc la acest lucru. Cu toate că a scris numai latineşte, Sfântul Niceta cunoştea şi greaca, cetatea Remesiana fiind într-un ţinut unde limba greacă îşi disputa întâietatea cu limba latină; în calitate de ierarh al acestei cetăţi, precum şi datorită activităţii sale misionare, Sfântul Niceta era îndatorat să cunoască ambele limbi.

Printre prietenii săi, se numără şi Paulin de Nola, cu care este împreună prăznuit la 7 ianuarie, conform martirologiilor romane. Acest prieten va descrie activitatea misionară a vrednicului ierarh, care a depus un susţinut efort de evanghelizare şi educare latină a popoarelor din Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea, îmblânzind inimile barbarilor, învăţându-i să trăiască in pace şi în dreptate, cântând şi slăvind pe Hristos. Datorită acestei impresionante opere de convertire la creştinism, Sfântul Niceta s-a învrednicit şi de numirea de "Apostol al daco-romanilor".

În activitatea sa misionară şi pastorală, el s-a folosit şi de opere scrise, moştenirea literară ajunsă până la noi arătându-l pe autor ca un erudit teolog al timpului, care priveghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. pe baza unor manuscrise, Sfântului Niceta i se atribuie următoarele scrieri: Despre diferitele denumiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi, precum şi o lucrare care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol, un Catehism pentru cei ce se pregătesc pentru Botez, care ulterior a fost intitulat Cărticele de învăţătură .

Sfântul Niceta de Remesiana este cunoscut şi pentru calităţile sale de protopsalt, printre imnele bisericeşti compuse de el fiind aşezată la loc de cinste cunoscuta cântare Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt, Te-Deum. , care a pătruns pe teritoriul românesc odată cu misionarii trimişi de autor. Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi.

Aşadar, Sfântul Niceta de Remasiana este o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, distingându-se prin rodnica sa lucrare misionară, prin viaţa sa cea plină de sfinţenie, prin scrierile şi imnele sale. Predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă. el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediteraneea. Strălucind ca un soare al dreptei credinţe în ţinuturile din jurul Dunării, Sfântul Niceta a devenit unul dintre stâlpii mântuirii neamului nostru, credincioşii ortodocşi români de astăzi cinstindu-l ca o măreaţă podoabă a străbunilor noştri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna iunie în 24 de zile: nașterea Sfântului, slăvitului Prooroc, Înainte-Mergătorul și Botezătorul Domnului, Ioan.

        Vrând soarele cel nespus, Hristos Mântuitorul nostru, să răsară lumii, plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc, cel mai curat decât cerurile, se cădea ca, mai întâi, să iasă luceafărul  din cea stearpă, adică, Sfântul Ioan, Înainte-Mergătorul, ca un înainte vestitor, propovăduind  și zicând: "Vine după Mine Cel mai tare decât mine." Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta, ca să nască, a născut fiu, la bătrânețe, din pântece sterp, precum, de demult, Sara pe Isaac și minunea mergea înainte minunii. Mai înainte, adică, de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale, pe Mergătorul înainte al lui Hristos, pentru ca cei ce vor vedea nașterea cea peste fire, din cea bătrână, să creadă și nașterea, cea mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită, și să zică, în sinea lor: "Puterea cea nebiruită a lui Dumnezeu, care a dezlegat nerodirea celei bătrâne, acea putere este în stare ca, și pe Fecioara, cea nestricată, să o facă maică. Și a fost nașterea cea minunată a lui Ioan, Înainte-Mergătorul înaintea Nașterii lui Hristos, cea și mai minunată. Și această minune, pregătea altă minune după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei. Pentru că, întru amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșește rânduielile firii, Dumnezeu voind așa. Căruia, ca unui Ziditor, toată firea Îi slujește."

         Iar, după ce a născut Elisabeta, au auzit vecinii, cei ce viețuiau împrejur, rudeniile și cunoscuții, și se bucurau împreună cu ea, că a făcut cu dânsa, Domnul, milă, ridicând de la ea ocara nerodirii. Și s-au împlinit cuvintele Sfântului bine-vestitor Gavril, care a zis către Zaharia: "Femeia ta va naște un fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui." Deci se bucurau, pe de o parte, rudeniile, iar pe de altă parte, se bucurau cei care erau cuprinși, cu mare dorire, de Mesia cel așteptat, deși nu știau că a sosit, atunci, taina întrupării lui Hristos. Dar, în vremea nașterii, Înainte-Mergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea spre bucurie, Duhul Sfânt veselindu-se inimile lor, ca și cum le-ar fi dat o înștiințare pentru împlinirea așteptării lor. Și, în ziua a opta, au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie împrejur pruncul. Și voiau să-l numească pe el Zaharia, cu numele tatălui său, dar mama sa nu se învoia, pentru că, soție de prooroc fiind și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorocesc. Și poruncea proorocește ca, pe pruncul cel născut al lor, să-l numească cu acel nume, de care nu auzise de la bărbatul său, de vreme ce acesta s-a întors, de la templu, la casa sa, având limba legată prin muțenie, și nu putea spune, soției sale, despre îngerul care binevestise zămislirea fiului și i-a zis: "Vei chema numele lui Ioan." Deci, povățuindu-se de Duhul Sfânt, maica numea Ioan pe prunc, ca o proorociță, ea care a cunoscut, mai dinainte, proorocește, venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu, când a zis: "De unde mie, cinstea aceasta, ca să vină Maica Domnului la mine?" Iar, cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui lui, cum ar voi să-l numească pe el. Iar acela, cerând o tăbliță a scris: "Ioan să fie numele lui!" Și, îndată, s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din muțenie. Și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și se minunau toți de atâtea minuni mari, că cea îmbătrânită a născut, iar maica și tatăl, cel mut, s-au oprit la același nume, cu care să-l numească pe fiul lor. Iar, după scrierea numelui, îndată a grăit mutul și ceea ce a scris cu mâna, aceea a grăit cu gura și s-a făcut numele lui Ioan, ca o cheie a gurii părinților, deschizând-o spre preaslăvirea lui Dumnezeu. Și a căzut peste toți cei dimprejur frică și mirare, pentru că, toți cei ce auzeau aceasta, cu spaimă se minunau și se povesteau toate cuvintele acestea, în toată partea muntelui Iudeii, adică, în hotarele Hebronului, cetatea cea preoțească, unde era casa lui Zaharia, la care, de la Ierusalim, era cale de opt ceasuri. Și sta acea cetate de la Betleem, la un loc mai înalt și se numea cetatea muntelui, pentru munții ei, iară hotarele ei se numeau părțile muntelui, precum la Evanghelie se scrie, despre Născătoarea de Dumnezeu: "Sculându-se Maria din Nazaretul Galileii, a mers la munte cu grăbire, în cetatea Iudeii, adică în Hebron, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei." Deci, întru acea parte a muntelui, se minunau mult cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, ce se făceau în casa lui Zaharia. Și grăiau între ei: "Ce va să fie pruncul acesta?" Și mâna lui Dumnezeu era cu pruncul și creștea întru el darul lui Dumnezeu. Și a petrecut în pustiu, până la ziua arătării lui, către popor. Și așa, mâna Domnului păzea și acoperea pe Sfântul Ioan, ca să meargă înaintea feței Domnului, cu duhul și cu puterea lui Ilie, ca să gătească Lui cale, Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Iar pentru toate acestea slăvit să fie Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci, Amin. 

Întru această zi, învățătură la nașterea Sfântului și Înainte-Mergătorul și botezătorul Ioan.

         Se cuvine, fraților, să facem toată dreptatea, cu deamănuntul, și să ținem cu cinste, praznicilor plăcuţilor lui Dumnezeu, pentru că, dacă ne apropiem de ei, cu credința curată și cu fapte bune, luăm iertare de păcate și câștigăm vindecare de tot felul de boli. Pentru că, despre dânșii a zis Domnul nostru Iisus Hristos: "Pe cei morți, să-i înviați, pe cei leproși, să-i curățiți, dracii să-i izgoniți, precum în dar ați luat, în dar să dați." Că, luând un asemenea dar, ei, au și suferit, de la cei necredincioși, multe chinuri și, nu numai atât, ci și sângele și-au vărsat, pentru Dumnezeul lor și al vostru, dorind foarte mult a noastră mântuire. Precum și acest mare Prooroc și Mergător-Înainte al lui Hristos, Ioan Botezătorul, care minunată naștere având, a avut și o viață mai presus decât toți oamenii. Că, așa se cădea, să răsară raza care avea să propovăduiască venirea lui Hristos, soarele dreptății, adică, să propovăduiască însăși Nașterea lui Hristos, cea mai presus de minte și de puterea omenească, al căruia propovăduitor, Mergător-Înainte, a și fost. Cine a auzit, cândva, sau cine a văzut ca o fecioară, fără de bărbat, să primească în pântec pe Făcătorul oamenilor? Dar, de vreme ce ne-a văzut pe noi, că eram întru răutatea diavolului, n-a suferit ca să ne lase pe noi robiți de vrăjmașul și, pentru aceea, a intrat într-o smerenie ca aceasta. Însă, mai-marele, a trimis la Zaharia, preotul, pe Arhanghelul Gavriil, ca bine să-i vestească lui bucurie, prin zămislirea lui Ioan și prin nașterea cea din pântece îmbătrânit și neroditor, precum ați auzit luminosul grai al Evanghelistului. Drept aceea, și noi, fraților, să ne îndulcim de acest luminos praznic al mergătorului-Înainte al Domnului și, cu fapte bune împodobindu-ne, să urmăm acestui mare Prooroc Ioan, pe care l-a pus Dumnezeu drept chip, toturor celor ce vor să se mântuiască. Pentru că Ioan nu viețuia în case cu multe slugi, ci în pustie viețuia, ca un înger, împlinind proorocia, până la Botezul Domnului și propovăduind Împărăția lui Dumnezeu, pe care, și noi, dorind-o, să ne iubim unul pe altul, cearta călcând-o, mânia lepădând-o, de la vorbirea de rău, întorcându-ne, lenevirea izgonind-o, curățenia și milostenia iubindu-le. Și, dacă cineva, pe toate acestea mai sus-zise, le va câștiga, atunci, acela, fără de osteneală, va urca spre cer și fiu al lui Dumnezeu se va numi și la scaunul lui Dumnezeu înainte-stătător va fi. Fiindcă cu milostenia, ca și cu o apă, se șterg păcatele. Drept aceea, fraților, curăția și milostenia să le iubim, pentru că, pe cei care fac milostenie, Dumnezeu îi fericește, zicând: "Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui." Pentru că, nu ni se cade nouă, să fim, numai prin cuvânt creștini, ci și fapte bune să câștigăm, ca să ne aflăm și să ne arătăm nerușinați la înfricoșătoarea Judecată, unde nu va ajuta sluga pe stăpânul său, nici tatăl pe fiul său, nici maica pe fiica sa, nici fratele pe fratele său, decât numai faptele cele bune ne vor duce pe noi în viața cea veșnică, iar cele rele, cu rușine ne vor duce în osândă, de care să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeul nostru. Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin. 

Proloagele de la Ohrida

24 iunie Naşterea  Sfîntului Prooroc  Ioan,   înaintemergătorul  şi Botezătorul Domnului

          Cu şase luni mai înainte de a se înfăţişa înaintea Fecioarei Maria care se află la Nazaret, marele Arhistrateg ceresc Gavriil, îngerul Domnului, s-a înfăţişat înaintea lui Zaharia, Marele Preot al Templului de la Ierusalim. Mai înainte ca să vestească Naşterea tainică din Pururea Fecioară, arhanghelul a vestit naşterea minunată a unei femei sterpe, care nu putuse niciodată să aibă copii, şi care pe deasupra se afla şi la adînci bătrîneţi. De aceea Marelui Preot Zaharia nici nu i-a venit să creadă cînd a auzit vestirea îngerului lui Dumnezeu, lucru pentru care a şi fost pedepsit cu muţenie de către acesta, rămînînd mut pînă la opt zile după naşterea copilului Ioan. În acele zile rudeniile lui Zaharia şi ale Elisabetei s-au adunat la casa lui Zaharia pentru sărbătoarea tăierii împrejur şi numirii copilului. Cînd tatăl a fost întrebat ce nume voieşte să dea fiului lui, el, fiind mut, a scris pe o tăbliţă, „Ioan." În clipa aceea limba lui s-a dezlegat, şi bătrînul Zaharia a grăit. Casa lui Zaharia se afla pe culmile dintre Betleem şi Hebron. În tot Israilul s-a împrăştiat ca fulgerul vestea că îngerul Domnului a venit la Zaharia, că el a fost lovit cu muţenie pentru că nu l-a crezut, dar că acum copilul s-a născut, iar muţenia lui Zaharia s-a ridicat de la el cînd a scris pe tăbliţă numele copilului, „Ioan." Vestea aceasta a ajuns chiar pînă la urechile lui Irod. De aceea, cînd el a trimis gărzile ucigaşe care să ucidă toţi copiii, el le-a indicat în special ţinutul muntos în care locuia Zaharia, spre a fi ucis şi micul Ioan. Elisabeta însă s-a ascuns bine împreună cu copilul. Înnebunit de spaimă şi de ură, drăcescul Irod a trimis soldaţi la templu, ca să fie aflat preotul Zaharia şi să i se ceară fiul lui, spre a fi omorît. Căci aşa s-a întîmplat că era iar rîndul lui Zaharia ca să slujească la Templul din Ierusalim. Aşa a fost ucis Zaharia între Poarta de la intrare în curtea templului şi Altar, iar sîngele lui a curs pe dalele de piatră şi s-a pietrificat acolo, spre osîndă veşnică şi mărturie împotriva lui Irod. Elisabeta s-a ascuns cu copilul ei într-o peşteră, unde ea a şi murit la scurt timp după aceea. Iar copilul a rămas şi a crescut în pustie, avîndu-L drept păzitor puternic pe Dumnezeu, iar drept slujitori devotaţi pe îngerii Lui.

Pomenirea Sfîntului Nichita, Episcopul Remesianei

           Acest Sfînt Nichita a fost prietenul şi contemporanul Sfîntului Paulin de Nola(prăznuit la 23 ianuarie). Se pare că el a fost de neam slav şi ca atare, a predicat Evanghelia la Slavii din ţinuturile Niş şi Pirot. Marea însemnătate a lucrării Sfîntului Nichita de Remesiana printre slavi se poate vedea din imnul pe care Sfântul Paulin l-a compus în cinstea Sfîntului Nichita: O minunată schimbare! Şi cît de neaşteptată! Munţii nemişcaţi, care odinioară ascundeau tîlhari sîngeroşi, Acum adăpostesc monahi, ucenici ai păcii. Acolo unde odinioară urlau fiarele pustiei, Acum se sălăşluiesc chipuri de îngeri. Drepţii acum locuiesc în peşterile Care odinioară erau grote de tîlhari. Scaunul episcopal al Sfîntului Nichita a fost la Remesiana, în care unii văd o altă denumire a cetăţii Pirot. Pe lîngă nevoinţele lui misionare, Sfîntul Nichita a scris şi multe cărţi, printre care se află cele şase cărţi despre credinţă şi una despre o fecioară căzută, aceasta din urmă aducînd pre mulţi la calea pocăinţei şi a mîntuirii. Sfîntul Nichita s-a odihnit în Domnul în veacul al cincilea.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Orentius,  Pharnacius,  Eros,  Firmus, Firminus, Cyriacus şi Longinus

         Aceştia toţi au fost fraţi de sînge şi soldaţi romani în timpul împărăţiei lui Maximian. Cînd romanii se aflau în timpul bătăliilor împotriva sciţilor de la nord de Dunăre, Sfîntul Orentius a ieşit şi a luptat corp la corp cu Marathom, Goliath-ul sciţilor, l-a biruit şi l-a ucis. Din această pricină, întreaga armată romană a adus jertfe idolilor, însă Orentius şi fraţii lui au arătat pe faţă că sînt creştini şi nu vor jertfi dracilor celor ascunşi în obiecte fără simţire. În pofida copleşitoarelor lor merite militare, ei au fost condamnaţi la surghiun în ţinuturile sălbatice ale Mării Caspice. Ei însă au murit pe drum, toţi şapte pe rînd, din pricina foamei şi a epuizării fizice [condamnaţii erau siliţi la marş forţat]. Aşa s-au înfăţişat mucenicii lui Hristos înaintea lui Hristos, Care i-a încununat ca pe nişte bravi cu cununa veşnicei slave. Că Sfântul Nichita va fi fost slav o arată Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului, în cartea lui “Sfinţii slavilor din sud”.

Cîntare de laudă la Sfîntul Ioan Botezătorul

             Prin taină dumnezeiască a intrat Ioan în lume, Ca odinioară al  Sarei şi lui Avraam fiu, Isaac; Prin taină dumnezeiască a rămas el viu, Scăpînd tăişului ucigaş al jungherului lui Irod. Jungherul pe prunc nu l-a putut atinge, Şi în trupul tatălui atunci adînc s-a-mplîntat. Prin taină dumnezeiască hrănitu-s-a Ioan în pustie, Timp de treizeci de ani, în pămînt pustiu. Pe ai Domnului robi îi păstoresc îngerii; Iar celor săraci îngerii le sînt păzitori! Ioan a crescut, cu vîrsta şi cu puterea, El era un mieluşel prea frumos, Menit să vestească Şi să slujească Mielului lui Dumnezeu. El era menit să strige tuturora Că ziua izbăvirii se află la răsărit. El L-a cunoscut şi L-a slăvit Pre Cel Care necunoscut oamenilor era. El cel din urmă prooroc mare a fost Şi începătură apostolilor lui Dumnezeu. El cu Dumnezeu grăit-a precum marele Ilie Şi ca un apostol mare pre oameni i-a iubit şi i-a certat. Minunat fiu al preotului celui mare, Primul încununat mucenic al mucenicilor lui Dumnezeu.

Cugetare

            Una dintre diferenţele între filosofia cea ritoricească a grecilor şi Credinţa Creştină este aceea că filosofia grecească se poate exprima exact în cuvinte şi poate fi înţeleasă prin lectură, în vreme ce Credinţa Creştină nu poate fi expusă complet prin cuvinte, şi mai puţin înţeleasă doar prin lectură. Atunci cînd încerci să explici Credinţa Creştină este indispensabil ca să fii tu mai întîi şi un împlinitor cu fapta al celor ce încerci să explici; iar ca să pricepi cele spuse, nu vei putea doar prin ascultat sau citit, dacă nu vei lupta să aplici cele ascultate şi citite şi în viaţa practică personală. Cînd Sfîntul Patriarh Fotie a citit cuvintele Sfântului Marcu Ascetul despre viaţa duhovnicească, el a constatat o anume lipsă de claritate la el, despre care a zis însă cu înţelepciune: „Această lipsă de claritate nu vine de la felul în care sînt întrebuinţate cuvintele, ci de la adevărul ascuns din ele; cu siguranţă limpezirea înţelesului va veni cînd adevărul acestor cuvinte va fi pus în practica vieţii. Aceasta de altfel," a continuat înţeleptul patriarh, „nu se întâmplă doar cu aceste omilii, sau doar cu acest autor, ci aşa stau lucrurile cu toţi cei care încearcă să pună în cuvinte spre folosul sufletesc al altora roadele şi legile luptelor celor duhovniceşti: ele se înţeleg de către cititor nu atît cu mintea şi cu raţiunea, cît cu nevoinţele şi cu punerea lor întru practica vieţii."

Luare aminte

             Să luăm aminte la minunata venire la Templu a Bătrînului Simeon, cea din îndemnul Duhului,  spre a-L primi în braţele lui pe Pruncul Iisus: • La cum acest sfînt bătrîn, în Duhul, L-a recunoscut pe Stăpînul şi Mîntuitorul lumii în Pruncul Cel Care era ţinut ca orice mic neajutorat, în braţele Maicii Lui, în timp ce cărturarii, preoţii poporului şi fariseii cei orbi nu L-au recunoscut pe El, nici atunci, şi nici mai tîrziu, cînd El a făcut minuni mari între ei şi Şi-a arătat înţelepciunea Lui fără seamăn; • La cum nici sufletul meu, dacă este învechit şi îmbătrînit în păcate, nu îl poate recunoaşte pe Domnul cînd Îl vede.

Predică - Contra bucuriei celei pline de răutate-"Nu te bucura cînd cade vrăjmaşul tău, şi cînd se poticneşte, să nu se veselească inima ta"(Pildele lui Solomon 24: 17).

           Şi el este om: de aceea, nu te bucura de căderea lui. El este deci fratele tău: pentru aceea, nu te veseli atunci cînd se poticneşte. Dumnezeu şi pe el l-a zidit pentru viaţă, şi El nicidecum nu Se bucură de căderea şi de poticnirea lui. Iar tu deci, să nu te bucuri de ceea ce pe Domnul Îl întristează. Cînd cade omul, Domnul este Cel Care pierde; şi atunci, cum te poţi tu bucura de pierderea Domnului tău, a Dumnezeului tău? Oare te vei veseli tu atunci cînd îngerii plîng? Cînd cade vrăjmaşul tău, tu mai degrabă roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ca Domnul să îl mîntuiască; şi adu rugă de mulţumită lui Dumnezeu că te-a izbăvit pe tine, cel nevrednic de milă, de o asemenea cădere rea. Căci şi tu şi el din aceeaşi materie sînteţi făcuţi, ca două vase ale aceluiaşi olar. Dacă unul este lovit şi se sparge, oare cel de lîngă el, lângă care a căzut izbitura, va zîmbi şi se va bucura!? Căci iată, mica piatră care a căzut asupra acelui vas şi l-a spart, nu aşteaptă decît mîna care se ridică şi să o izbească şi în celălalt. Căci amîndouă vasele din lut sînt făcute, iar acea piatră mică puternică este să spargă şi sute de vase. Cînd se pierde o oaie, oare restul turmei se va bucura? Nu, ele nu se vor bucura. Căci iată, păstorul le lasă pe ele şi se duce, plin de îngrijorare, să o caute pe cea pierdută. Deci pierderea păstorului este şi pierderea turmei. Pentru aceasta, nu te bucura cînd cade vrăjmaşul tău, căci Păstorul tău şi Păstorul lui, Mîntuitorul Iisus Hristos Domnul, nu se bucură deloc de ea. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Bunule al nostru Păstor, scoate de la noi bucuria cea răutăcioasă şi prostească, curăţeşte inimile noastre şi sădeşte în ele milostivirea şi dragostea de fraţi, Căci Ţie Ţi Se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.

Sursa:

http://www.scribd.com/doc/49586227/Proloagele-de-La-Ohrida-Vol-1-Sf-Nicolae-Velimirovici

Proorocule şi mergătorule-nainte al venirii lui Hristos, a te lăuda după vrednicie pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim, că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-a dezlegat întru mărita şi cinstita naşterea ta, şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte.Și ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ați iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: „Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!” Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.”, zice părintele Cleopa într-o predică la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, şi acum plecând cerurile şi pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind şi zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrâneţile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită şi să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca şi pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Naşterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Naşterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aştepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după naşterea cea minunată a Elisabetei, naşterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala naşterii covârşea rânduielile firii, aşa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

Acatistul Sf. Proroc Ioan Botezatorul

Troparul, glasul al 4-lea

Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-a dezlegat la mărita și cinstita nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.

Condac 1:

Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulțumire, pe tine apărătorul și fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozește pe noi ca să-ți cântăm: Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Icos 1:

Înger înaintestătător, al cetelor drepților, tu ești Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiasca lumină, luminezi pe toți cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta, și cu fierbințeală și dragoste te măresc și zic către tine așa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuți;
Bucură-te, lumina necuprinsă de ochii omenești;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioșilor;
Bucură-te, că tu ești povățuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioșilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creștinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, prin care se luminează făptura;
Bucură-te, prin care se gonește necazul;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 2:

Văzând toți prealuminata vedenia ta, proorocule, și noi zicem că preamăritul tău chip cu nepricepută înstrăinare nouă se arată, căci, atingându-te cu mana de creștetul Stăpânului, ai grăit așa: Aliluia!

Icos 2:

Înțelegere din buze întinate, cum este cu putință a lauda, numele tău, dumnezeiescule Ioane proorocule și cel mai întâi tuturor cetelor drepților? Ci rugăciune cu cântare aducem ție așa:
Bucură-te, luminătorul vedeniei celei neobișnuite;
Bucură-te, plinirea a multă lumină;
Bucură-te, lauda dumnezeiască a sfinților lui Hristos;
Bucură-te, cer cinstit al drepților lui Dumnezeu;
Bucură-te, cunoștința fără de număr ce o dăruiești cântăreților tăi;
Bucură-te, sănătate preaminunată îimpărțită credincioșilor;
Bucură-te, minune mult mărită de îngeri;
Bucură-te, cel ce ești rana demonilor de mult plâns;
Bucură-te, lumina mai strălucită decât soarele;
Bucură-te, zarea focului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, luminarea și dulceața credincioșilor;
Bucură-te, povața și lumina orbilor;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 3:

Putere din cer, Ioane proorocule, dăruiește nouă celor ce lăudăm înfricoșătoarea și uimitoarea ta minune cea purtătoare de lumină și ca aurul strălucitoare și preamărită, că luminezi inimile credincioșilor, celor ce cu credință cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Toată lumea te are pe tine mare apărător și bun ajutor întru nevoi; pentru aceea ca pe un apărător al credincioșilor, și grabnic izbăvitor, te cinstim pe tine, și întru pomenirea ta daruri ca acestea aducem ție:
Bucură-te, făcătorule de multe minuni;
Bucură-te, înțelepte dătător de poruncă nouă;
Bucură-te, fierbinte risipitor de vrăjmași;
Bucură-te, mângâietor al firilor celor necăjite;
Bucură-te, că te rogi pentru noi către Domnul;
Bucură-te, că tu pe tiranul îl gonești de la noi;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioșilor;
Bucură-te, că îndepărtezi gândurile cele pline de răutate;
Bucură-te, fierbinte folositor al bolnavilor;
Bucură-te, mărgăritarul cel luminat al lui Hristos;
Bucură-te, prin care se luminează lumea;
Bucură-te, prin care s-a gonit vicleșugul;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 4:

Din toate necazurile slobozești pe toți, care cu dragoste și bucurie săvârșesc pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Sfinte Ioane proorocule și botezătorule; căci, ca o făclie purtătoare de strălucire, luminezi pe cei ce laudă pe Dumnezeu cu cântarea: Aliluia!

Icos 4:

Soare purtător de lumină, sfeșnic cu strălucire de aur, sfințește, curățește pe cei ce prăznuiesc pomenirea ta cea dumnezeiască, că se înfricoșează toți, grăind ție așa:
Bucură-te, sfeșnicul luminii celei neapuse;
Bucură-te, scaun de nematerialnic foc;
Bucură-te, mângâierea sufletească a pământenilor celor necăjiți;
Bucură-te, sănătate trupească a oamenilor celor bolnavi;
Bucură-te, stâlpul de bucurie cel în chip de foc al drepților;
Bucură-te, cetate de Dumnezeu sădită, și frumusețea oamenilor;
Bucură-te, cârmaci prealuminat celor ce înoată;
Bucură-te, hrănitor preamărit al celor flămânzi;
Bucură-te, stea mai luminată decât soarele;
Bucură-te, sfeșnic strălucitor cu raze de aur;
Bucură-te, dătătorule de daruri înțelepților;
Bucură-te, ajutătorul celor lipsiți;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 5:

Proorocule, vrând să mântuiască Domnul pe pământeni din înșelăciune, ai iesit din pustie ca un Înaintemergător al Domnului și ai înmulțit pe pământ darul din destul, sfinte, și toate le-ai luminat cu dumnezeiască cunoștință; pentru aceea cântăm lui Dumnezeu așa: Aliluia!

Icos 5:

Văzut-au fiii oamenilor, proorocule, cinstita mâna ta, când s-a atins să boteze pe Domnul și s-au înfricoșat, și cântare dumnezeiască cu bună alcătuire s-au nevoit a cânta ție așa:
Bucură-te, slujitorul cel prealuminat al lui Hristos;
Bucură-te, înțelepciunea tuturor neamurilor;
Bucură-te, doctore luminat al bolnavilor;
Bucură-te, gonitorul cel înfricoșător al demonilor;
Bucură-te, frumusețea cea prealuminată a Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, loc preacinstit cu bun miros al lui Dumnezeu;
Bucură-te, minunea minunilor cu multă mărire;
Bucură-te, dare cinstită cu multă dăruire;
Bucură-te, vas duhovnicesc prealuminat;
Bucură-te, comoara darului cea preacinstită;
Bucură-te, luminătorule al măriților mucenici;
Bucură-te, podoaba cea cinstită a preoților;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 6:

Capul tău cel dumnezeiesc tăindu-ți-se, Ioane proorocule, Irodiada purtându-l se minuna, că n-a cunoscut de ce se mustra; și acum ca un înger petreci și cu oamenii vorbești, iar ucenicii, văzând tăierea ta, tânguindu-se, au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6:

Proorocule, când ai zis: nu sunt vrednic a dezlega curelele de la picioarele Celui ce vine după mine, s-au înfricoșat toți auzind acestea, pâna când au văzut pe Acela botezat, și cântând au grăit către tine unele ca acestea:
Bucură-te, mărgăritar de mult preț;
Bucură-te, gura cântărilor celor cinstite;
Bucură-te, lauda cea dulce a proorocilor;
Bucură-te, arma cea nebiruită a credincioșilor;
Bucură-te, graiul cel frumos al pustnicilor;
Bucură-te, mirul cel cu bun miros al cucernicilor preoți;
Bucură-te, turnul cel nebiruit al credincioșilor;
Bucură-te, făclia cea prealuminată a Bisericii;
Bucură-te, hrănitorul săracilor și al străinilor;
Bucură-te, vindecătorul orbilor și al schiopilor;
Bucură-te, piatra scumpă de mult preț;
Bucură-te, făclie mult-luminoasă;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 7:

Mare acoperitor și folositor, ca pe un turn de tărie, te-a aflat pe tine Ioane lumea, cel ce ești mai cinstit decât toți pământenii, și decât toți drepții și preacuvioșii și arhiereii, că se spăimântează toți cunoscându-ți viața cea nematerialnică și de aceea cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Arătat-a făptura nouă Stăpânul tuturor, prin tine, Ioane, căci, fiind atins creștetul Stăpânului de mâna ta care tremură, ne-a sfințit pe noi, și a luminat pe cei ce grăiesc către tine unele ca acestea:
Bucură-te, dătătorul bucuriei celei dumnezeiești;
Bucură-te, pierzătorul blestemului înșelăciunii celei diavolești;
Bucură-te, luminarea și lauda sfintelor;
Bucură-te, desfătarea și bucuria dreptcredincioșilor;
Bucură-te, trandafir cu frumoase vopsele ale mirosului celui de taină;
Bucură-te, crin cu bun miros;
Bucură-te, vedenie înfricoșătoare;
Bucură-te, că umpli de bună mireasmă sufletele;
Bucură-te, păzitorul cel nebiruit al pământenilor;
Bucură-te, scara cea cu bună-suire a credincioșilor;
Bucură-te, prin care se înnoiesc cele de jos;
Bucură-te, prin care se închină cele de sus;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 8:

Vedenie străină dacă a văzut Zaharia pentru tine, fiul lui, Ioane proorocule, s-a spăimantat când a văzut pe Gavriil, de a cărui frică a rămas mut până când te-ai născut, și îndată a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Cu totul ești tu celor din nevoi strajă tare, și ocârmuitorilor slavă și stăpânie, că prin tine, Ioane, credincioșii biruiesc toate semințiile vrăjmașilor și, lăudându-te, te măresc cu tocmita cântare așa:
Bucură-te, izbăvirea și curățirea păcatelor;
Bucură-te, vas cinstit al Domnului;
Bucură-te, cântare înfrumusețată a Stăpânului;
Bucură-te, cetate de Dumnezeu sădită și rai de hrană;
Bucură-te, loc de Dumnezeu umblat și lumina vieții;
Bucură-te, că ai înflorit rodul curăției;
Bucură-te, că izvorăști raiul înțelepciunii;
Bucură-te, săditorul livezii celor fără de materie;
Bucură-te, lucrătorul odraslei celei nestricăcioase;
Bucură-te, prin care ne-am luminat toți;
Bucură-te, prin care s-au mântuit credinciosii;
Bucură-te, că izvorăști luminarea dreptei credințe;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 9:

Înfricoșatu-s-a Elisabeta, daca a văzut pe Maica lui Iisus, venind către dânsa la închinare, și pruncul în pântecele ei cu bucurie a grăit: Cel ce luminezi toate, luminează-ne și pe noi care cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Dacă au intrat în urechile lui Zaharia graiurile Elisabetei înțelegând dezlegarea celor nevăzute ce vor să fie, toți s-au minunat și au grăit așa:
Bucură-te, tăinuitorule al celor negrăite;
Bucură-te, dezlegătorule al stricăciunii celui întâi-zidit;
Bucură-te, dătătorul cunoștinței de cele ce vor să fie;
Bucură-te, surpătorul mândriei celor potrivnici;
Bucură-te, reazem și tărie dreptmăritorilor ocârmuitori;
Bucură-te, tărie și folositor credincioșilor domni;
Bucură-te, că luminezi ochii inimilor;
Bucură-te, că întuneci gândurile cele rele;
Bucură-te, cântare frumoasă și cu bun miros;
Bucură-te, suflet cinstit al sufletelor celor bune;
Bucură-te, doctorul sufletelor și al trupurilor;
Bucură-te, arătătorul minunilor celor multe;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 10:

Sfinte, izbăvește de toate nevoile pe toți cei ce aleargă către tine, la dumnezeiască pomenirea ta cea purtătoare de lumină și cu raze strălucitoare; că ai îndrăznire către Dumnezeu, și poți să izbăvești din nevoi pe cei ce cu dragoste Îi cântă Lui: Aliluia!

Icos 10:

Zid ești oamenilor, Sfinte Ioane, și turn nebiruit întru războaie, ca, prin folosirea ta cea nebiruită, se biruiesc taberele vrăjmașilor; iar noi, fiind mântuiți grăim către tine unele ca acestea:
Bucură-te, folositorul cel tare al pământenilor;
Bucură-te, alungătorul cel tare al dușmanilor;
Bucură-te, cel ce biruiești tabere în zile de război;
Bucură-te, cel ce dăruiești sfaturi de taină;
Bucură-te, crin iubitor de mir al mirosului celui de taină;
Bucură-te, trandafirul cel nevestejit al mirosului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că izvorăști râul vindecării;
Bucură-te, că din tine curg pâraie minunate;
Bucură-te, steaua care luminezi lumea;
Bucură-te, lumina care luminezi cele întunecate;
Bucură-te, umblarea și tăria șchiopilor;
Bucură-te, povața și lumina orbilor;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 11:

Proorocule sfinte Botezătorule, pentru mulțimea minunilor tale celor vrednice de laudă, de ți-am aduce cântări și glasuri care să minuneze tot neamul omenesc, nimic nu săvârșim cu vrednicie, față de darurile tale, pe care le dăruiești nouă celor ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 11:

Purtătorule de lumină și dumnezeiescule Ioane proorocule, cu înfricoșătoarele și luminatele tale minuni luminează și strălucește inima noastră a celor ce cu dragoste aducem ție rugăciuni și graiuri ca acestea:
Bucură-te, folositorul săracilor și al văduvelor;
Bucură-te, vindecătorule al multor neputincioși și bolnavi;
Bucură-te, lauda cea dulce a celor necăjiți;
Bucură-te, mângâierea frumoasă a celor osteniți;
Bucură-te, întărirea cea preamărită și minunată a credincioșilor;
Bucură-te, proorocia și îngrădirea de apărare a Bisericilor;
Bucură-te, că celor ce înoată tu le ești povățuitor;
Bucură-te, că te-ai arătat doctor celor bolnavi;
Bucură-te, locul hranei celei fără de moarte;
Bucură-te, pacea vieții celei nestricăcioase;
Bucură-te, țarină a pomilor celor înfloriți;
Bucură-te, rădăcina din odrasla pururea vie;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 12:

Sfinte botezătorule, dă dar dumnezeiesc din cer cântăreților tăi, că luminezi ca o făclie prealuminată pe cei credincioși și arzi pe cei ce nu cântă cinstitei tale biserici și lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Se luminează credincioșii de a ta vedere, lăudându-te cu cântări prea mărite, căci ca un rai frumos dumnezeiesc și stăpânesc, botezătorule sfinte, înmiresmezi sfințind pe cei ce te laudă pe tine cu fierbințeală și-ți cântă așa:
Bucură-te, mărgăritarul cel frumos și de mult preț;
Bucură-te, izvorul cel preafrumos și preabogat;
Bucură-te, vasul cel iubitor de mir îngerilor și oamenilor;
Bucură-te, numele cel scump al proorocilor și al apostolilor;
Bucură-te, sabie înfricoșătoare asupra ereticilor;
Bucură-te, pecetea celor două Testamente;
Bucură-te, că izbăvești din nevoi pe cei robiți;
Bucură-te, că biruiești pe cei protivnici credincioșilor;
Bucură-te, floarea cea preafrumoasă a dreptei credințe;
Bucură-te, mirul celor cu bun dar;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 13:

Sfinte Ioane proorocule, dulceața lumii, frumusețea cerului cea împătrit luminată, primind această rugăciune de acum, izbăvește pe toți din toate nevoile, și-i scoate din chinul cel ce va să fie pe cei ce te laudă cu credință, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul întâi și Condacul întâi.

Icos 1:

Înger înaintestătător, al cetelor drepților, tu ești Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiasca lumină, luminezi pe toți cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta, și cu fierbințeală și dragoste te măresc și zic către tine așa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuți;
Bucură-te, lumina necuprinsă de ochii omenești;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioșilor;
Bucură-te, că tu ești povățuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioșilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creștinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, prin care se luminează făptura;
Bucură-te, prin care se gonește necazul;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 1:

Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulțumire, pe tine apărătorul și fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozește pe noi ca să-ți cântăm: Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!