Legenda ciocârliei.

 

Demult, tare demult, era odată un împărat si o împărăteasa. Ei se bucurau de toate bunătățile de pe lume, numai copii nu aveau.
          Și le era tare rea inima, că poate să fie omul cât de bogat, dacă n-are cine-i moșteni numele, degeaba mai trăiește pe lume, că averile-s trecătoare, dar numele cel bun rămâne. A încercat ea împarateasa, fel si chip să facă copii, dar nici c-a putut face.
          Într-o zi au facut împaratul și împărăteasa un praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, șezi cu țărâna în gura si nu-ți dă nimenea de pomană măcar o lingură de apă. La petrecerea ceea s-a strâns lume de pe lume și au venit mulțime de femei cu copii mici în brațe. Și toate se bucurau și se uitau cu drag la îngerasii lor, numai împărăteasa stătea de-o parte și ofta, că ea nu știa dragostea de mamă și bucuria casei celui care are copii la masă. Și a întrebat si ea pe toata lumea, ce să facă, să aibă și ea copii, că-i arde inima, că nu-i și ea mamă ..Dar dorința oi s-a împlinit .
          Și a trântit împaratul o cumătrie de s-a bucurat împarația.
          Și nu le era acum casa pustie și tăcută, ci numai veselie și voie bună, de socoteai dumneata că-i rai în casa ceea, nu alta!
         Creștea copila văzând cu ochii! Cât cresc de-ale noastre într-un an, ea creștea într-o zi. Era așa de mândră și frumoasă, de și Soarele stătea și se uita la ea, că vedeți, cât umblase el prin lume, așa minune nu mai văzuse. Da și fetei îi era drag Sfântul Soare, că oricât stătea pe-afara numai la el se uita. Și azi așa, mâine așa, numai ce s-a îndrăgostit copila de Soare.

          Și cum a crescut fata mare, numai ce-i trăsnește într-o zi în cap, ca altul mai drag decât Soarele nu-i pe lume și ea a Soarelui vrea să fie și că vrea să plece la el acasă.

          Iaca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de le venea părinților să înnebunească și să apuce pe câmpii. S-au cercat ei, împărăteasa și împaratul, să-i scoată nebuneala din cap, da’ unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai că se prăpădește. Numai într-un plâns o ducea si numai într-un văicărit și ziua și noaptea. Și văzând inima de părinți că li se prăpădește odorul, o învoi să pornească la casa Soarelui.
          Și-a mers fata, și-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste vai, prin munți și peste munți și a ajuns la o apă mare. Din apa a ieșit o fată frumoasă care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a facut un pod mare peste acea apa și a trecut dincolo. Și iar a mers fata cale lunga și pe un câmp a dat peste o babă, care păștea niste gâște. Baba întreaba unde se duce și ea îi spune gândul. Babei, fiindu-i milă de frumusețea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o si a suit-o în înaltul cerului, și, cât ai coace un ou, a ajuns înaintea curților Sfântului Soare.
          Mama Sfântului Soare a iesit înaintea fetei, mânioasă, si a întrebat-o, ce caută.
          - Caut pe dragul meu, pe Sfântul Soare, că de multă vreme de dorul și dragul lui am pornit de acasă și multumesc că l-am găsit.
          Mama Sfântului Soare s-a supărat și mai tare pe ea și a blestemat-o înainte de a o vedea feciorul ei, să se prefacă într-o pasăre. Fata se prefăcu în ciocârlie . De atunci tot încearcă ea sa ajungă la soare, ca să-l găsească dar nu mai ajunge la el.
          Asa a rămas de atunci. Când ciocârlia pleacă de jos spre soare, îi tare veselă, dar când o ajunge blestemul mamei soarelui, pornește supărată pe pământ și, tăcută, se ascunde în niște tufe.

 

 

 

Legenda ciocârliei.

Se povestește că, demult, trăia o fată de împărat. Lia era numele ei și era nespus de frumoasă. Cânta cu o voce atât de fermecătoare că toată lumea o admira și dorea să o asculte. Veneau la palat fii de împărat, prinți și crai, din lumea largă, să o ceară în căsătorie, însă Lia îi refuza pe toți. Avea o singură iubire – Mândrul Soare – și voia să facă tot posibilul să fie cu el.
Într-o zi, nemaiputând să îndure dorul ce o mistuia, Lia a hotărât să plece către palatul unde locuia cel pe care-l iubea și a lăsat în urmă casa părintească și părinții abătuți. S-a îmbrăcat în straie bărbătești și a încălecat pe un cal năzdrăvan. După ce au mers drum lung, au ajuns la mare, iar calul i-a spus :
– Prințesă Lia, eu de aici nu mai pot merge cu tine ! Te va însoți fratele meu, cel născut din spuma mării !
Atunci, Cerul și Marea s-au deschis, iar din ape s-a înălțat un cal alb de o splendoare nemaivăzută. Lia l-a încălecat și a pornit în zbor către palatul unde locuiau Soarele și mama sa.
A ajuns la palat. Bătrâna își pierduse vederea, așadar a întrebat :
– Cine este străinul care a cutezat să vină tocmai aici ?
Lia a răspuns :
– Om bun sunt și pe Soare îl caut !
Bătrâna a devenit neliniștită și i-a spus fetei :
– De ești fecior, poți rămâne ! De ești fată, pleacă negreșit. Fiul meu nu are vreme de însurătoare, el trebuie să lumineze lumea !
Întâlnirea cu iubirea – Mândrul Soare o vede pe Lia.
Cum a terminat de zis acestea, Mândrul Soare, care venea de la Apus, a intrat în palat, aducând strălucire în jur, și a văzut-o pe fată. Și-a dat seama că doar hainele de pe ea sunt bărbătești și s-a îndrăgostit pe loc.
Printr-un miracol, bătrâna, mama Soarelui, și-a recăpătat vederea a doua zi și a văzut Pământul întunecat. Iar Soarele o ținea în brațe pe Lia și alergau cât era Cerul de lung și de lat. Ochii lui erau plini de iubire pentru fata de împărat.
Văzând toate acestea, bătrâna a schimbat-o pe fată într-o pasăre mică, azvârlind-o pe Pământ să n-o mai găsească Soarele. Lia a devenit ciocârLia, pasărea care cântă atât de frumos în timp ce zboară.