Flacără nestinsă a adevărului şi foc arzător pentru eretici,
dascăl şi medic de suflete, ascet şi filantrop neobosit, Sfântul Vasile
cel Mare ne cheamă să îi urmăm exemplul. Prin scrierile sale, el luptă
împotriva arianismului şi îndeamnă tinerii să culeagă, precum albina,
ceea ce este bun de la fiecare scriitor şi filosof elin, pentru că şi
înţelepciunea lor are utilitatea ei. Sf. Vasile s-a străduit din
răsputeri să asigure unitatea creştinilor ortodocşi şi apropierea
ereticilor arieni de dreapta credinţă.
Pe la 330 se năştea în Cezareea Capadociei un fiu de nobil pe care
părinţii l-au numit Vasile. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era
Vasile, retor şi avocat în cetatea Neocezareii Pontului. Aceştia au
reuşit să ofere micului Vasile modelul unui cuplu exemplar. Se îngrijeau
atât de reuşita lor în plan social, având multă bogăţie, influenţă şi
reputaţie, cât şi de propăşirea lor duhovnicească şi lucrarea dragostei
creştine, încât multa lor râvnă de a primi pe străini, de a îngriji de
bolnavi şi de săraci, uimeau mult pe locuitorii Pontului şi Capadociei.
Însă contribuţia lor cea mai însemnată pentru lumea creştină au fost
copiii lor. Din cei nouă sau zece copii, cunoaştem doar numele a cinci
dintre ei: Vasile, Macrina (care s-a nevoit ca monahie), Grigorie
(viitorul episcop de Nyssa), Petru (viitorul episcop de Sevasta) şi
Navcratie (care s-a făcut judecător şi a murit călugăr). În rândul
sfinţilor, sunt număraţi astăzi primii patru dintre aceştia, la care se
adaugă mama lor, Emilia, şi bunica lor, Macrina cea Bătrână.
Sub înrâurirea duhului Macrinei
Primul dascăl al micuţului Vasile a fost Macrina, bunica lui, de la
care a învăţat primele litere ale credinţei. Această bătrână plină de
înţelepciune, experienţă şi amintiri a fost marea personalitate ce a
marcat copilăria lui Vasile, precum şi a Macrinei, sora lui, punând
pentru totdeauna în sufletele lor temelia trainică a credinţei celei
adevărate. Ca învăţăcei direcţi ai bunicii Macrina, Vasile şi sora lui
au devenit măsură şi etalon duhovnicesc pentru ceilalţi fraţi ai lor.
O primă educaţie elementară a primit de la tatăl său, în Neocezareea
Pontului, unde acesta îşi profesa meseria. Tânărul Vasile a dovedit încă
de pe acum o minte ageră şi dornică de a pătrunde cu plăcere în tainele
ştiinţei. A doua etapă a instrucţiei sale a avut loc la Cezareea, unde a
primit o formare enciclopedică şi a avut marea şansă de a-l cunoaşte pe
prietenul şi colegul Grigorie, care va deveni apoi marele Teolog,
precum şi biograf al lui Vasile. Rezultatele la învăţătură ale lui
Vasile erau cu totul excepţionale, încât era considerat de profesorii
lui un geniu. Studiile şi le-a continuat apoi la Constantinopol, noua
capitală a Imperiului roman, care se străduia să adune în ea tot ce
născuse mai de seamă cultura greco-romană. Spiritul însetat de
cunoaştere al tânărului Vasile, înzestrat şi cu un dezvoltat simţ al
autenticului şi al adevărului, va suferi o oarecare dezamăgire făcând
cunoştinţă cu lumea intelectuală a Constantinopolului. Un nou orizont al
cunoaşterii s-a deschis înaintea lui Vasile în celebra cetate a Atenei.
Înfloritor centru al literelor şi al artelor din Imperiul roman, Atena
reprezenta piscul studiilor superioare din acea vreme. Veneau studenţi
din toate colţurile Romei. Vasile s-a dedicat cu râvnă unor studii
extrem de variate, urmând două cicluri de ştiinţe: primul cuprindea
filosofia, gramatica şi retorica, iar celălalt aritmetica, geometria şi
astronomia, optând chiar şi pentru medicină.
Lupta cu sine însuşi
După terminarea acestor studii, Vasile s-a întors în patria sa, cu
sufletul frământat de gânduri indecise cu privire la drumul pe care să
pornească mai departe: cel al retoricii sau cel al ascezei? O boală grea
de ficat l-a lovit la numai 28 de ani şi, în aceste grele clipe, a
început să mediteze profund la sensul vieţii sale trecătoare. A decis să
pornească cu toată fiinţa sa pe drumul anevoios al trăirii adevărului
deplin - Dumnezeu şi al lepădării de cele lumeşti. Şi-a dat seama că va
trebui să ducă o luptă grea cu sine însuşi, pentru că, în anii săi de
studiu, se lăsase destul de mult influenţat şi sedus de cercurile
filosofilor şi ale retorilor necreştini. Simţea că mult mai intens
trăise credinţa când era copil, alături de bunica sa Macrina, decât
acum, după ce făcuse atâtea studii.
A pornit aşadar în căutarea unor modele vii de trăire creştină
adevărată, care să îi stea înainte drept pildă de urmat. A călătorit în
Siria, Egipt, Palestina şi Mesopotamia, unde a luat contact direct cu
monahismul de acolo şi nevoinţa multor pustnici, care au născut în
sufletul lui Vasile setea de asceză. S-a întors în Cezareea mai
îmbogăţit sufleteşte, mai înţelept şi mai convins să se dedice cu totul
ascezei.
Botezul şi împărţirea avuţiilor
Vorbea de asceză, era dornic să sporească tot mai mult, dar încă nu
se botezase. În vârstă de 29 de ani, Sf. Vasile a primit Taina Sf. Botez
de la episcolul Dianiu al Cezareii, un bătrân cu multă greutate
părintească în ochii lui. Exista însă o povară lumească apăsătoare
pentru tânărul Vasile, dornic să urce spre cer. El era fiu de nobil şi
se simţea încă legat de bogăţia ce o avea de la părinţi. A decis aşadar
să ofere o parte din avuţii săracilor, pentru a putea mai lesne gusta
din bogăţiile duhovniceşti ale vieţii călugăreşti.
Sf. Vasile a pus un început organizat lucrării sale de nevoinţă,
retrăgându-se într-o căsuţă pe mica proprietate ce îi mai rămăsese, în
satul Annisa, unde se nevoiau şi mama cu sora lui. Rugăciunea, studiul
biblic şi nevoinţa trupească se împleteau armonios în programul său
zilnic de asceză. Dumnezeu îl binecuvânta cu dulci clipe duhovniceşti,
în care Sf. Vasile se simţea copleşit de mângâierea Duhului Sfânt.
Se pare că doar în scurte răstimpuri trăia cu adevărat ca sihastru.
Simţea nevoia să fie şi alături de oameni, de căutările şi necazurile
lor. Menţinea corespondenţa cu prietenii lui, aducându-le folos în
scris, şi primea cu bucurie pe unii dintre aceştia care veneau să îl
vadă, împreună cu copii lor, arătându-le dragostea sa de dascăl.
Provocările teologice ale timpului
În acea vreme, situaţia Bisericii era critică. Spre deosebire de
Răsărit, în Apus erau mai mulţi episcopi ortodocşi, care păzeau bine
dreapta credinţă. Răsăritul era mâncat de caria arianismului, ramificat
în două mari tabere: a arienilor extremişti (care susţineau că Fiul nu
are aceeaşi fire dumnezeiscă precum Tatăl) şi a semiarienilor (care
considerau că Fiul este „întru toate asemănător“ Tatălui, lucru ce lăsa
deschisă chestiunea inferiorităţii Fiului faţă de Tatăl). Aceste curente
eretice stăpâneau Răsăritul, singurele insule ale Ortodoxiei părând a
rămâne Capadocia şi Pontul, care încă nu aveau mari teologi şi episcopi
destoinici. Sf. Vasile luase pulsul acestor aprinse dezbateri, dar se
simţea încă nepregătit să dea un răspuns clar acestor grele probleme. A
hotărât din tot sufletul să se consacre studiului pentru a deveni un
teolog înţelept. Şi-a dat seama că adevărata luptă nu era împotriva
ereticilor, ci era lupta cu sine însuşi pentru a se face vas al primirii
Adevărului-Hristos.
Dumnezeu îndreaptă paşii tânărului monah spre Pont, unde îi descoperă
un loc cu totul minunat ochilor, liniştit şi foarte potrivit pentru
nevoinţa pustnicească. Şi-a petrecut timpul aici în rugăciune, studiu şi
lucrul de mână, osteneli care au dat curând un prim rod în teologie.
Sf. Vasile şi-a dat seama că deosebirea dintre ortodocşi şi semiarieni
ţinea mai cu seamă de nuanţele de limbaj. Astfel, luminat de Duhul
Sfânt, a ajuns la o mare constatare teologică: terminologia (exprimarea)
se poate schimba; important e să rămână neschimbat adevărul. Sf. Vasile
nu a şovăit să lase deoparte termenul „deofiinţă“, stabilit de către
Sinodul I ecumenic în simbolul de credinţă, şi să propună o altă
expresie, care desigur exprima acelaşi adevăr şi prin care i-ar fi putut
atrage la Ortodoxie pe semiarieni. Noua expresie era: „întru totul
asemenea după fiinţă“, prin care credinciosul era ferit să accepte
credinţa greşită că Fiul este mai prejos decât Tatăl. Această reuşită a
Sf. Vasile va fi bine primită de Biserică şi va fi un prim impuls spre
concilierea cu semiarienii.
Prietenie şi asceză
Scriind bunului său prieten de suflet, Grigorie, despre locul minunat
în care se nevoia, Sf. Vasile îl îndeamna să i se alăture. Cei doi
şi-au continuat aici frumoasa prietenie şi împreuna nevoinţă din timpul
anilor de studiu, ostenindu-se cu privegherea, psalmodierea, înfrânarea
trupului, cugetând la cele duhovniceşti, dar şi la problemele
bisericeşti ale vremii. De aceea şi studiul lor teologic nu era unul
speculativ, ci în strânsă legătură cu găsirea unor răspunsuri la aceste
probleme ce sfâşiau Biserica. Nu lăsău deoparte nici treburile
gospodăreşti şi agricole, prin care îşi procurau hrana necesară. Sf.
Vasile a prelucrat regulile ascetice şi monahale pe care începuse să le
scrie de unul singur în vremea şederii lui în satul Annisa, avându-l
acum drept co-sfătuitor pe prietenul său de nevoinţă.
Frumoasele zile şi clipe de aproape un an pe care cei doi le-au
petrecut împreună se vor încheia odată cu plecarea lui Grigorie în
Nazianz, unde bătrânul său tată Grigorie, episcop al acelei cetăţi, avea
nevoie de sprijin în lupta cu ereticii.
Preot al Celui Preaînalt
Moartea bătrânului Dianiu lăsa Cezareea fără păstor, iar vremurile
grele cereau o alegere grabnică. Toate privirile s-au îndreptat spre
nobilul şi senatorul Eusebiu, care într-adevăr era evlavios, iubitor de
Biserică şi cunoştea bine mersul treburilor politice, dar foarte
nepriceput din punct de vedere teologic şi liturgic. Făcut episcop,
acesta a avut buna inspiraţie de a-l lua ca ajutor şi sfetnic pe Sf.
Vasile, care a fost hirotonit preot. Obştea Bisericii din Cezareea l-a
îndrăgit şi l-a iubit imediat, iar el le dăruia fără încetare din toate
darurile pe care le primise de la Dumnezeu câtă vreme studiase şi se
nevoise în singurătate.
De la o vreme, Eusebiu a început să îl urască şi să îl dispreţuiască
pe Sf. Vasile. Susţinătorii şi apărătorii tânărului preot nu au
întârziat să apară, astfel născându-se o mare tulburare. Cei care îi
apărau demnitatea ameninţau cu schisma şi erau chiar hotărâţi să îşi
facă propria lor Biserică, avându-l în frunte pe Sf. Vasile. Acesta
trecea acum prin clipe dramatice, căci toate depindeau acum de el.
Decizia pe care a luat-o era să fugă din Cezareea, în Pont, la vatra lui
sihăstrească, pentru ca astfel să dispară şi mărul discordiei.
Primele obşti monahale
În noua sa calitate de preot şi păstor, s-a ostenit să organizeze în
Pont şi în împrejurimi frăţii monahale, la care vor fi aderat cu
siguranţă călugării care l-au susţinut în Cezareea. Cu această ocazie a
mai prelucrat încă o dată regulile lui de organizare a vieţii cotidiene
monahale, ce vizau propăşirea duhovnicească, şi care se vor constitui
ulterior în Regulile mari şi Regulile mici.
În cei doi ani petrecuţi în Pont, a organizat multe obşti, pe care
le-a supravegheat cu grijă. Toţi îl considerau avva lor şi era pentru ei
modelul călugărului deplin. A întemeiat şi schituri pentru sihaştri,
care de obicei erau mai înaintaţi în nevoinţă. Dar mult încercatul
Vasile, considerând periculoasă retragerea şi izolarea absolută a
pustnicilor, a făcut aceste schituri de sihaştri la mică depărtare de
obşti. Astfel, câştigau şi cei din obşti, şi pustnicii. Primii se
îmbărbătau şi nu se lăsau mai prejos în nevoinţa lor, ştiind că, aproape
de ei, sihaştrii fac o şi mai aspră nevoinţă, iar cei din urmă, în
clipele de slăbiciune sufletească, ştiau că puteau găsi sprijin şi
alinare la fraţii din obşte.
Cum să se folosească tinerii de ştiinţele elinilor
Urcând la tron necredinciosul împărat Iulian, acesta a interzis
profesorilor creştini să mai predea în şcoli. Educaţia tinerilor
creştini trecea aşadar printr-o mare criză. Sf. Vasile a înţeles răul pe
care voia să îl pricinuiască Iulian Bisericii şi a răspuns printr-o
scriere: „Către tineri, cum să se folosească de ştiinţele elinilor“, în
care explică acestora cum să se raporteze la cultura păgână. El
sugerează tinerilor să culeagă precum albina ceea ce este bun de la
fiecare scriitor şi filosof elin, pentru că şi înţelepciunea lor are
utilitatea ei. Îl pregăteşte pe tânăr să primească mai bine
înţelepciunea dumnezeiască a dreptei credinţe. Această lucrare a avut un
răsunet imediat, întrucât tinerii creştini aveau acum o busolă sigură
în navigarea lor prin cultura păgână a timpului.
Prigoana împotriva credicioşilor ortodocşi s-a înteţit sub împăratul
Valens, arian convins, care a căutat cu orice preţ şi prin orice mijloc
să răspândească această erezie în tot imperiul. Arienii făceau acum
legea în Biserică. Singura rezistenţă care le dădea bătăi de cap era în
Capadocia şi în părţile Pontului. Erau mulţi luptători buni, dar le
lipsea îndrumătorul. Acest context l-a presat pe episcopul Eusebiu, să
îl cheme înapoi pe Vasile şi să facă pace cu el.
Sf.Vasile a purces de grabă la întărirea dreptei credinţe,
ostenindu-se să aducă prin predică mult folos tuturor creştinilor care
veneau să-l asculte în catedrală. Roadele n-au întârziat să apară, căci
prin învăţătura lui, unii se întăreau în credinţă, alţii o regăseau, iar
alţii deveneau capabili să o apere. În ciclul acestor cuvântări se
numără şi celebrele omilii la Hexaimeron sau Cartea Facerea, care
alături de tâlcuirile la Psalmii lui David, au urmărit să aprindă în
credincioşi interesul pentru credinţă şi sporire duhovnicească.
Chinul foametei şi măreţia sfântului
În vremea anilor 367-369, Capadocia a fost lovită de o foamete
cumplită. Sf. Vasile privea cu multă durere la suferinţa oamenilor. Cel
mai tare îl cutremura văzând cum această nenorocire se abătea asupra
copiilor. Mişcat cu atât mai mult de acest lucru, a organizat o tabără
filantropică în care a strâns pe cei mai înfometaţi dintre locuitorii
cetăţii, cu copiii în frunte, pentru a le da de mâncare, făcând rost de
provizii de la cei mai înstăriţi, pe care i-a convins să-şi deschidă
sufletul spre milostenie. Toată această zbatere a sfântului pentru cei
în suferinţă nu a rămas fără urmări pentru sănătatea lui, care devenea
tot mai şubredă.
Alegerea întru episcop
Stingându-se episcopul Eusebiu, a venit rândul bine meritat al Sf.
Vasile de a urca pe tronul arhieresc al Cezareii în anul 370. Situaţia
Bisericii era destul de dezarmantă. Decăderea economică şi impozitele
grele din acele timpuri afectau şi Biserica şi pe cetăţeni. Lucrarea
noului arhiepiscop devenea extrem de anevoioasă, iar pătrunderea
arienilor era extrem de lesnicioasă, sprijiniţi fiind de Curtea regală.
Ca tabloul să fie şi mai complet, Sf. Vasile nu a încetat, nici până pe
patul de moarte, să fie ţinta calomniilor şi minciunilor lansate de
adversarii săi eretici. Dar acest stâlp al Ortodoxiei, sprijinit de
harul Sfântului Duh, a stat mereu drept în faţa lor până la ultima
suflare.
Tânărul mitropolit al Cezareii s-a confruntat cu multe probleme în
eparhia sa, având de a face cu neascultarea şi opoziţia episcopilor săi,
cu dese cazuri de simonie (unii episopi luau bani spre a hirotoni
preoţi) sau cu obiceiul primejdios al şederii împreună (clerici
necăsătoriţi care îşi luau ca ajutor în casă călugăriţe ori fete
tinere).
Nu a încetat nici o clipă să piardă din vedere problemele săracilor,
nedreptăţiţilor, orfanilor, văduvelor, bolnavilor şi a celor aflaţi în
nevoi. Pentru aceştia a înfiinţat o serie de aşezăminte cunoscute sub
numele de Vasiliada, care includeau case de oaspeţi pentru clerici şi
demnitari politici, instituţii de asistenţă socială, ospătărie, spital
şi şcoli tehnice, precum şi locuinţe care ofereau adăpost personalului.
Sf. Vasile s-a străduit din răsputeri să asigure o dublă unitate: una
între creştinii ortodocşi şi una de apropiere a ereticilor arieni către
dreapta credinţă. A trimis nenumărate epistole Bisericilor locale, a
trimis oameni de nădejde să facă misiune şi să întărească credinţa, a
făcut multe călătorii obositoare, care i-au zdruncinat sănătatea. Toate
cu scopul de a vedea o Biserică unită. Însă nu şi-a văzut visul pe
deplin realizat. Inima lui de păstor a fost mult încărcată de tristeţe
şi dezamăgire, pentru că nici fraţii săi arhierei din Apus nu i-au
întins o mână de ajutor, iar duşmanii lui nu au obosit în lupta de
răspândire a ereziei şi de pătare a imaginii lui în faţa credincioşilor
şi a episcopilor.
„În mâinile Tale îmi dau duhul meu“
Flacăra Duhului Sfânt avea să-l întărească în chip minunat împotriva
tuturor acestor piedici, dar nu pentru mult timp. Nemiloasa boală a
trupului îl secera tot mai mult, ţintuindu-l la pat. Avea conştiinţa
împăcată de a fi putut sluji oamenilor şi lui Dumnezeu cu toată fiinţa
lui, încât aştepta cu bucurie să se odihnească în patria cerească. La 1
ianuarie 379 şi-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând Bisericii comori
nepreţuite şi mult folositoare până la sfârşitul veacurilor.
“Ia aminte
de tine insuti”, ca sa cunosti cand ti-e sanatos si cand ti-e bolnav
sufletul. Ca multi oameni, din pricina marii lor neluari aminte, sufera
de boli grele, boli de nevindecat; si nici ei nu stiu ca sunt bolnavi.
*
OMILIA A III-A
La cuvintele: “Ia aminte de tine insuti”
Dumnezeu,
Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca sa ne descoperim unii
altora simtamintele inimilor, si, datorita naturii noastre comune, sa
facem cunoscute celorlalti oameni gandurile noastre, dandu-le la iveala
ca din niste camari ascunse ale inimii. Daca am fi alcatuiti numai din
suflet, ne-am intelege unii cu altii numai prin gandire; dar, pentru ca
sufletul nostru isi zamisleste gandurile in ascuns in trup, ca sub o
perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa facem cunoscute cele
aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e rostita, atunci este
purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si trece de la cel ce
graieste la cel ce aude. Daca e tacere adanca si liniste, cuvantul
poposeste in urechile ascultatorilor ca intr-un port linistit si
nebantuit de vanturi: daca insa zgomotul facut de ascultatori sufla
impotriva lui ca o furtuna cumplita, atunci cuvantul naufragiaza,
risipindu-se in aer.
Faceti
asadar, prin tacere, liniste cuvintelor mele. Poate ca va vor parea
folositoare unele din gandurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins
este cuvantul adevarului si lesne poate scapa celor ce nu sunt cu
luare-aminte. De aceea, Duhul a randuit ca el sa fie scurt si strans, sa
spuna mult in putine cuvinte, ca prin scurtimea lui sa poata fi usor de
tinut minte. Ca firesc este ca o cuvantare buna sa nu-si ascunda ideile
in cuvintele obscure, dar nici sa aiba idei de prisos si goale, care sa
nu atace tema in miezul ei.
Aceste
calitati le are si textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de
care isi aduc aminte negresit cei care au fost cu luare-aminte la
citirea lui, afara doar de a trecut neobservat pe langa urechile voastre
din pricina scurtimii sale. Iata textul:
“Ia aminte de tine insuti, ca nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat“.
Noi,
oamenii, pacatuim usor cu gandul. De aceea, Cel care a zidit una cate
una inimile noastre, stiind ca cele mai multe pacate le savarsim din
imboldul gandurilor noastre, a poruncit ca in primul rand mintea sa ne
fie curata. Si pentru ca pacatuim usor cu mintea, Dumnezeu ne cere sa
avem de ea mai multa purtare de grija si paza. Ca precum doctorii cei
prevazatori intaresc cu mult inainte, prin mijloace profilactice,
partile mai slabe ale trupurilor, tot asa si Purtatorul obstesc de grija
si adevaratul Doctor al sufletelor a prevazut cu o paza mai puternica
mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o stim mai inclinata
spre pacat. Trupul, ca sa savarseasca o fapta, are nevoie de timp, de
prilej, de osteneli, de ajutatori si de alte inlesniri; mintea insa da
nastere la ganduri intr-o clipa si le savarseste fara oboseala; iar
gandurile cresc fara piedica si le e potrivita orice vreme.
Se intampla uneori ca unuia dintre oamenii
seriosi, mandru de respectul ce i se da pentru faptele lui, imbracat pe
dinafara in haina infranarii, prin miscarea nevazuta a inimii lui, sa-i
alerge mintea la locul pacatului, chiar cand se afla in mijlocul celor
ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu inchipuirea a vazut cele poftite,
si-a ticluit o intalnire rusinoasa si, zugravindu-si lamurit placerea in
camara ascunsa a inimii sale, a savarsit pacatul inlauntrul lui, fara
de martori, necunoscut de nimeni, pana va veni Cel ce descopera cele
ascunse ale intunericului si vadeste pacatele inimilor.
Fereste-te, dar, ca nu cumva un cuvant
ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat, pentru ca “cel ce se uita la
femeie pentru a o pofti a si savarsit desfranare in inima sa“. Da,
pacatele savarsite cu trupul sunt impiedicate de multe pricini; dar cel
ce pacatuieste cu gandul, pacatuieste tot atat de repede pe cat a si
gandit. Deci, acolo unde caderea este grabnica, acolo ni s-a poruncit sa
avem si paza mai puternica. De aceea, ni s-a spus: “Nu cumva un cuvant
ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat“. Dar mai bine sa revenim la
cuvintele cu care incepe textul acesta!
II
“Ia aminte
de tine insuti!“. Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu,
Creatorul lumii, instinctul conservarii flintei sale. De cercetezi
temeinic totul, vei vedea ca cele mai multe animale se feresc instinctiv
de tot ce le vatama si, iarasi, printr-o pornire naturala, se indreapta
sa manance numai ce le este folositor. Noua, insa, Dumnezeu,
invatatorul nostru, ne-a dat aceasta mare porunca: sa facem cu ajutorul
ratiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca pe cele
savarsite de animale instinctiv, pe acelea noi sa le facem cu
luare-aminte si cu o continua supraveghere a gandurilor, ca sa putem
pazi cu strasnicie darurile date noua de Dumnezeu: sa fugim de pacat,
dupa cum animalele fug de ierburile otravitoare, sa urmarim dreptatea,
dupa cum ele cauta iarba cea hranitoare. “Ia aminte de tine insuti“, ca
sa poti deosebi ce-i vatamator de ce-i mantuitor.
Luarea-aminte este dubla: una, prin care
privim lumea inconjuratoare cu ochii trupului; alta, prin care
contemplam pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului. Daca
am spune ca porunca “Ia aminte de tine insuti” se refera la functiunea
vizuala a ochilor, ne vom convinge indata ca e cu neputinta,
intr-adevar, cum ar putea omul sa se cuprinda cu ochiul cu totul pe
sine? Ochiul nu poate sa se vada nici pe sine; nu ajunge sa vada
crestetul capului, nu vede spatele, fata si nici cum sunt asezate
maruntaiele inlauntru. Si ar fi necucernic sa spui ca poruncile Domnului
sunt cu neputinta de indeplinit!
Ramane, deci, sa raportam aceasta porunca
la functiunea mintii. “Ia aminte de tine insuti“, adica: analizeaza-te
pe tine insuti in toate privintele! Sa ai neadormit ochiul sufletului
pentru paza ta, pentru ca “prin mijlocul laturilor treci“; in multe
locuri sunt infipte de dusmanul tau curse ascunse; uita-te la toate cele
din juru-ti “ca sa scapi din cursa ca o caprioara si din lat ca o
pasare“. Caprioara nu cade in curse pentru ca are vederea patrunzatoare.
De aceea si numele ei, de caprioara, si l-a capatat de la vederea ei
patrunzatoare. Pasarea, la randul ei, daca e atenta, cu ajutorul
aripilor ei usoare zboara mai presus de viclesugurile vanatorilor. Vezi,
dar, sa nu pari mai nepriceput decat animalele cand e vorba de
propria-ti paza! Pazeste-te sa, nu cazi in curse si sa ajungi prada
diavolului, “vanat de el spre a face voia lui“.
III
“Ia aminte
de tine insuti“, adica: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la
cele din jurul tau, ci numai la tine insuti. Altceva suntem noi insine,
altceva cele ale noastre si altceva cele din jurul nostru. Sufletul si
ratiunea suntem noi insine, intrucat am fost facuti dupa chipul
Creatorului. Trupul si simturile Sale sunt cele ale noastre. Averile,
artele si meseriile sunt cele dimprejurul nostru.
– Ce spune deci aceasta porunca?
– Nu lua
aminte la trup, nici nu urmari cu orice chip binele trupului: sanatatea,
frumusetea, desfatarea cu placeri, viata lunga; nu admira averile,
slava si puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt: in slujba
acestei vieti trecatoare, ca nu cumva prin ravna pentru ea sa
dispretuiesti viata ta cea adevarata, ci ia aminte de tine insuti, adica
de sufletul tau. Pe el impodobeste-l, de el poarta de grija, pentru ca
prin luarea-aminte sa fie indepartata, toata intinaciunea venita peste
el din pricina rautatii, sa fie curatit de toata rusinea provenita de pe
urma pacatului, sa fie impodobit si sa straluceasca prin toata
frumusetea virtutii.
Cerceteaza-te pe tine cine esti,
cunoaste-ti firea ta! Cunoaste ca trupul tau e muritor, iar sufletul
nemuritor! Cunoaste ca viata noastra este dubla: una, proprie trupului,
iute trecatoare; alta, inrudita cu sufletul, fara de sfarsit. “Ia
aminte, deci, de tine insuti“!
Nu te alipi de cele muritoare, ca si cum
ar fi vesnice, nici nu dispretui pe cele vesnice, ca si cum ar fi
trecatoare. Nu te uita la trup, ca este trecator, ci poarta grija de
suflet, de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toata luarea-aminte de tine
insuti, ca sa stii sa imparti fiecaruia ce-i de folos: trupului, hrana
si imbracaminte; sufletului, dogmele credintei, cresterea
buna, deprinderea virtutii, indreptarea patimilor. Nu ingrasa mult
trupul, nici nu cauta sa pui pe dansul multa carne, pentru ca “trupul
pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului,
impotrivindu-se unul altuia“.
Ia seama ca nu cumva ingrasand trupul sa
dai multa putere partii celei rele din tine. Dupa cum la talerele
balantei de ingreunezi un taler, usurezi pe celalalt, tot asa, cu trupul
si cu sufletul: marirea unuia aduce negresit micsorarea celuilalt. Daca
trupul e gras si ingreunat cu multa carne, mintea neaparat isi
indeplineste slab si neputincios functiunile sale; daca insa, sufletul e
puternic si prin indeletnicirea cu faptele si gandurile bune se ridica
la propria sa maretie, atunci e firesc ca starea trupului sa se
vestejeasca.
IV
Porunca de
a lua aminte de tine insuti este folositoare si bolnavilor, dar foarte
potrivita si celor sanatosi. Doctorii poruncesc celor bolnavi sa ia
aminte de ei insisi si sa nu neglijeze nimic din cele ce slujesc la
vindecarea lor. Tot asa si Cuvantul, Doctorul sufletelor noastre,
vindeca, cu acest mic ajutor, sufletul imbolnavit de pacat. “Ia aminte
de tine insuti”, ca dupa marimea pacatului sa primesti si ajutorul
tratamentului. Ti-e mare si greu pacatul? Ai nevoie de pocainta adanca,
de lacrimi amare, de privegheri indelungate si de post necontenit. Ti-e
usor si mic pacatul? Sa-ti fie si cainta la fel cu greseala.
Numai “ia aminte de tine insuti”, ca sa
cunosti cand ti-e sanatos si cand ti-e bolnav sufletul. Ca multi oameni,
din pricina marii lor neluari aminte, sufera de boli grele, boli de
nevindecat; si nici ei nu stiu ca sunt bolnavi. De aceea, mare este
folosul acestei porunci chiar pentru cei sanatosi cu faptele. Deci
aceeasi porunca tamaduieste pe cei bolnavi, dar desavarseste si pe cei
sanatosi.
Fiecare dintre noi, cei ce suntem ucenici
ai Cuvantului, suntem slujitorii uneia dintre slujbele poruncite noua de
Evanghelie. Ca in casa cea mare, in Biserica aceasta, nu sunt numai tot
felul de vase, de aur, de argint, de lemn sau de lut, ci si felurite
meserii, asa are casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui
viu, vanatori, calatori, arhitecti, zidari, plugari, pastori, atleti,
ostasi. Porunca aceasta scurta se potriveste tuturor acestora,
imboldindu-l pe fiecare atat pentru a savarsi cum trebuie meseria lui,
cat si pentru a-i stimula vointa.
Esti vanator, trimis de Domnul, oare a
spus: “Iata, Eu trimit vanatori multi si ei ii vor vana pe ei de pe
orice munte“? Ia aminte, cu foarte multa grija, sa nu-ti scape
vanatul, ci sa aduci la Mantuitorul pe cei pe care, salbaticiti de
pacat, i-ai prins prin cuvantul adevarului.
Esti calator? Esti la fel cu cel care
spune aceasta rugaciune: “indreapta pasii mei“. Ia aminte de tine
insuti, sa nu te ratacesti din drum, sa nu te abati la dreapta sau la
stanga. Mergi pe calea cea imparateasca!
Arhitectul sa puna credintei trainica
temelie, care este Iisus Hristos. Zidarul sa vada cum zideste! Nu cu
lemne, cu iarba, cu trestie, ci cu aur, argint si pietre pretioase.
Esti pastor? Ia aminte sa nu neglijezi
ceva din indatoririle tale de pastor! Care sunt acestea? Pe cel ratacit
intoarce-l, pe cel ranit oblojeste-l, pe cel bolnav tamaduieste-l.
Esti plugar? Sapa de jur imprejur smochinul cel neroditor si da-i toate ingrijirile ca sa rodeasca.
Esti ostas? Sufera pentru Evanghelie,
lupta lupta cea buna: impotriva duhurilor rautatii, impotriva patimilor
trupului, luand toate armele lui Dumnezeu; nu te incurca in treburile
vietii ca sa placi celui ce te-a inscris in oaste.
Esti atlet? “Ia aminte de tine insuti” ca
nu cumva sa calci legile atletice, ca nimeni nu este incununat daca nu
lupta dupa lege. Imita pe Pavel, care alerga, se lupta si lovea. Si tu,
ca un bun luptator, sa ai fixa privirea sufletului; acopera partile
slabe ale trupului, aparandu-te cu mainile; fii cu privirea necontenit
atintita spre adversar! Cand alergi, zoreste spre cele dinainte; alearga
asa, ca sa primesti premiul.
Cand lupti, lupta impotriva dusmanilor
nevazuti. Asa te vrea sa fii toata viata aceasta porunca a Scripturii!
Sa nu cazi in lupta, sa nu dormi, ci sa fii in frunte, cumpatat si cu
luare-aminte de tine insuti.
V
Nu-mi va
ajunge ziua sa povestesc cata putere are aceasta porunca din Scriptura
si cat este de potrivita tuturor celor ce slujesc Evangheliei lui
Hristos. “Ia aminte de tine insuti“! Fii treaz, sfatuieste-te, pazeste
cele prezente, poarta grija de cele viitoare! Nu parasi, din pricina
lenei, cele de fata si nici nu-ti inchipui ca ai in mana cele ce nu sunt
si poate nici nu vor fi. Nu este oare o greseala fireasca la tineri,
din pricina usuratatii mintii lor, de a socoti ca au tot ce nadajduiesc?
In linistea noptii sau cand au ragaz isi fac planuri irealizabile si cu
usuratatea mintii lor, sunt purtati de colo-colo; isi imagineaza viata
stralucita, casatorie bogata, copii multi, batraneti adanci, cinste de
la toti oamenii.
Apoi, pentru ca nimic nu le poate opri
nadejdile, se inalta cu mintea la cele mai marete situatii pe care le
pot avea oamenii: isi inchipuie ca au sa aiba case frumoase si mari,
pline cu tot felul de obiecte de pret; le inconjoara cu atata pamant cat
imaginatia lor desarta poate sa-l taie din tot pamantul lumii, iar
recoltele bogate ale acestor intinse domenii le strang in hambare
imaginare. La acestea mai adauga cirezi de vite, multime nenumarata de
slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare, conducere de ostiri,
razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat. Terminand toate
acestea, prin plasmuirile goale ale mintii lor, in nebunia lor mare, par
ca se si desfata de cele nadajduite, ca si cum ar si fi prezente si
le-ar sta la picioare. Acelasi cusur il au si lenesii cand viseaza, desi
le este treaz trupul.
Potolind dar aceasta ingamfare a mintii si
inflacarare a gandurilor, si oprind ca prin frau nestatornicia mintii,
Scriptura da aceasta mare si inteleapta porunca: “Ia aminte de tine
insuti”! Nu-ti imagina cele ce nu exista, ci intrebuinteaza spre folosul
tau cele ce sunt!
Cred insa ca Legiuitorul a dat acest
indemn si ca sa smulga un alt cusur omenesc, in adevar, fiecaruia ii
place sa se intereseze mai mult de treburile altuia decat de propriile
lui griji. Si, ca sa scapam de acest cusur, porunca spune: inceteaza de a
te interesa de pacatele altuia. Nu mai da ragaz gandurilor sa se ocupe
de cusururile altora, ci “Ia aminte de tine insuti”, adica: intoarce-ti
ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi.
Da, multi oameni, dupa cuvantul Domnului, vad paiul din ochiul fratelui, dar nu vad barna din ochiul lor.
Nu inceta deci de a te cerceta pe tine
insuti, ca sa vezi daca viata ta merge dupa poruncile Domnului; dar nici
nu te uita in jur la ceilalti oameni, ca sa vezi daca ai putea gasi
vreo pata la cineva, asa cum a facut fariseul acela nesuferit si
ingamfat, care statea si-si dadea dreptate, iar pe vames il defaima, ci
cerceteaza-te necontenit pe tine insuti sa vezi daca nu cumva ai
pacatuit cu gandul, daca nu cumva limba a alunecat, luand-o inaintea
mintii, daca nu cumva ai savarsit cu mainile ceva nesocotit. De vei gasi
in viata ta multe pacate – si vei gasi negresit, ca esti om -, spune ca
vamesul: “Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul“. Asadar, “Ia aminte
de tine insuti“!
Aceste cuvinte iti vor fi de folos si daca
ai o stare infloritoare si stralucita, iar viata ta se deapana fara de
piedica. Ele iti vor fi un bun sfatuitor; iti vor aduce aminte de
nestatornicia lucrurilor omenesti. Iar daca esti stramtorat de
nenorociri, cuvintele acestea iti vor rasuna la timp in inima ta. Ele te
vor face sa nu te inalti cu ingamfare mandrindu-te fara margini, dar
nici sa cazi, de deznadejde, in mare descurajare. Te mandresti cu
bogatia? Te lauzi cu stramosii? Te falesti cu patria, cu frumusetea
trupului si cu cinstea ce ti-o dau oamenii?
“Ia aminte de tine insuti”, ca esti muritor! “Pamant esti si in pamant te vei intoarce“.
Priveste
la cei care inaintea ta s-au bucurat de aceeasi viata stralucita! Unde
sunt cei investiti cu inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei
neintrecuti? Unde sunt cei care organizau si subventionau serbarile
populare? Unde sunt stralucitii crescatori de cai de curse, generalii,
satrapii, tiranii? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm? Nu se reduce
amintirea vietii lor la cateva oase?
Uita-te in morminte si deosebeste, daca
poti, cine si cine e stapanul, cine e saracul si cine e bogatul!
Deosebeste, de-ti sta in putere, pe intemnitat de imparat, pe cel
puternic de cel neputincios, pe cel frumos de ce urat.
Dar daca ai sa-ti amintesti de firea ta
omeneasca, n-ai sa te mandresti nicicand, ci ai sa-ti aduci aminte de
tine insuti, daca “iei aminte de tine insuti”.
VI
Iarasi,
esti de neam prost si fara slava, esti cel mai sarac dintre saraci, fara
casa, fara patrie, bolnav, lipsit de cele de trebuinta zilei, plin de
frica in fata autoritatilor, dispretuit de toti din pricina smereniei
vietii tale?
Chiar Scriptura o spune: “Saracul nu poate
suferi amenintarea“. Dar nici nu-ti pierde nadejdea ca n-ai nimic din
cele ravnite de oameni! Dimpotriva, gandeste-te si la bunatatile pe care
le ai de pe acum de la Dumnezeu, dar si la cele ce-ti sunt pastrate,
prin fagaduinta, pentru mai tarziu. Mai intai esti om, singurul dintre
vietuitoare facut cu mana lui Dumnezeu. Oare, daca judeci drept, nu-i de
ajuns aceasta, ca sa te bucuri cel mai mult ca ai fost facut de mainile
lui Dumnezeu, Cel ce a creat totul?
Mai mult inca: fiind facut dupa chipul
Creatorului tau, vei putea, printr-o buna-vietuire, sa te inalti pana la
aceeasi cinste cu ingerii. Ai primit suflet rational. Cu el cunosti pe
Dumnezeu.
Cu mintea contempli natura existentelor;
cu ea, culegi fructul cel preaplacut al intelepciunii. Toate animalele
de pe pamant, domestice si salbatice, toate cate traiesc in apa si cate
zboara prin vazduh iti sunt roabe si supuse.
N-ai inventat tu, omule, artele si
meseriile? N-ai intemeiat tu orasele? N-ai nascocit tu toate cate-s de
trebuinta si cate-s spre desfatare? Nu-ti sunt marile accesibile
datorita ratiunii tale? Nu slujesc vietii tale pamantul si marea? Nu-ti
arata vazduhul, cerul si corurile de stele ordinea lor? Pentru ce te
superi ca nu ai cal cu frau de argint? Ai, insa, soarele, care, prin
alergarea lui cea iute, te lumineaza ca o faclie in fiecare zi! N-ai
stralucirile argintului si ale aurului? Ai, insa, luna, care, prin
stralucirea ei, te scalda cu nemasurata ei lumina! Nu umbli in trasuri
aurite?
Dar picioarele tale iti sunt cea mai
potrivita trasura! Pentru ce, dar, fericesti pe cei cu punga plina, dar
care au trebuinta de picioarele altora ca sa se miste? Nu dormi pe pat
de fildes? Ai, insa, pamantul mult mai de pret decat fildesul, care-ti
face odihna dulce, somnul grabnic si lipsit de griji! Nu locuiesti sub
acoperis de aur? Ai, insa, cerul care straluceste cu frumusetile de
nedescris ale stelelor! Si toate acestea sunt numai bunatatile cele
omenesti date tie de Dumnezeu! Dar sunt altele si mai mari!
Pentru
tine, Dumnezeu intre oameni; pentru tine, impartirea Duhului; pentru
tine, nimicirea mortii; pentru tine, nadejdea invierii; pentru tine,
poruncile dumnezeiesti, care-ti desavarsesc viata; pentru tine, calea
catre Dumnezeu, prin indeplinirea poruncilor; pentru tine, pregatita
imparatia cerurilor; pentru tine, cununile dreptatii gatite tie, celui
ce, pentru virtute, nu fugi de ostenelile virtutii.
VII
Daca vei
lua aminte de tine insuti, vei gasi in jurul tau mai multe frumuseti si
bunatati decat acestea. Te vei desfata cu cele ce ai si nu te vei supara
de cele ce-ti lipsesc.
Sa ai necontenit inaintea ochilor porunca
aceasta! iti va fi de mare ajutor. De pilda: a pus mania stapanire pe
gandurile tale si, impins de furie, rostesti cuvinte necuviincioase si
faci fapte cumplite si salbatice? Daca vei lua aminte de tine insuti,
vei potoli mania ca pe un manz neputincios si neinfranat, atingand-o cu
lovitura ratiunii ca si cum ai atinge-o cu o varga; iti vei stapani
limba si nu-ti vei indrepta mainile spre cel ce te-a maniat.
Iarasi: navalesc pofte rele si, ca un
taun, iti atata sufletul spre porniri nestapanite si desfranate? Daca
vei lua aminte de tine insuti, iti vei aminti ca placerea de acum va
avea sfarsit amar, ca gadilarea de acum din trupul tau, pricinuita de
placere, va naste viermele cel inveninat care te va munci in veci in
iad, si ca inflacararea trupului va ajunge mama focului vesnic. Ei bine,
atunci placerile vor pleca indata, fugarite; si minunata potolire si
liniste se va pogori in sufletul tau, asa cum se potoleste galagia unor
slujnice zburdalnice la sosirea unei stapane intelepte.
“Ia aminte, dar, de tine insuti”! Cunoaste
ca o parte a sufletului tau este rationala si cugetatoare, iar alta,
irationala si patimasa. E firesc ca prima sa conduca, iar cealalta sa
asculte si sa se supuna ratiunii. Deci, sa nu lasi ca ratiunea, fiind
robita, sa ajunga sclava patimilor, dar iarasi, nici sa ingadui
patimilor sa se ridice impotriva ratiunii si sa puna stapanire pe
suflet.
Mai mult, luarea-aminte si studierea atenta a propriei tale persoane te va conduce si la cunoasterea lui Dumnezeu.
Daca iei aminte la tine insuti, nu mai ai
nevoie sa descoperi pe Creator in celelalte creaturi; vei contempla in
tine insuti, ca intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului
tau.
Din sufletul tau necorporal vei cunoaste
ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e circumscris in spatiu, pentru ca
nici mintea ta nu avea mai inainte sedere in spatiu, ci ajunge in
spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca Dumnezeu este nevazut,
gandindu-te la sufletul tau; ca si el nu poate fi vazut cu ochii
trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu poate fi
definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai din
functiunile sale.
Tot asa si Dumnezeu: nu cauta sa-L
intelegi cu ajutorul ochilor, ci, ingaduindu-i mintii credinta, cauta sa
ai o intelegere spirituala despre El!
Admira pe Mester pentru chipul minunat
prin care a legat sufletul tau cu trupul, incat sufletul sa se intinda
pana la extremitatile trupului, facand unitare madularele cele mai
deosebite ale trupului. Gandeste-te la puterea pe care sufletul o da
trupului, la dragostea trupului pentru suflet: trupul primeste de la
suflet viata, iar sufletul de la trup, durerile.
Gandeste-te
ce minunate camarute are sufletul pentru pastrarea cunostintelor!
Cunostintele noi dobandite nu intuneca pe cele de mai inainte, ci sunt
pastrate neamestecate si clare, sapate in partea conducatoare a
sufletului, ca intr-o coloana de arama. Gandeste-te, apoi, ca sufletul
isi pierde propria frumusete daca aluneca spre patimile trupului; si
iarasi, daca se curata de uratenia pricinuita de viciu, se inalta prin
virtute la asemanarea cu Creatorul.
VIII
Daca vrei,
dupa ce ai privit sufletul, priveste si alcatuirea trupului si admira
ce locas potrivit a creat Dumnezeu sufletului. Dintre toate
vietuitoarele numai pe om l-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta
drept. Ca sa cunosti, din pozitia lui, ca viata ta este o origine
dumnezeiasca. Toate patrupedele privesc la pamant si sunt plecate spre
pantece; numai omul are privirea gata spre cer, ca sa nu se
indeletniceasca cu pantecele, nici cu pasiunile cele de sub pantece, ci
sa aiba toata pornirea lui spre inaltime.
Apoi, asezand capul in partea cea mai de
sus a trupului, a pus in el cele mai alese simtiri. Acolo sunt vederea,
auzul, gustul si mirosul, asezate toate aproape unele de altele. Si cu
toate ca sunt inghesuite intr-un loc foarte ingust, nici una dintre ele
nu impiedica functiunea celei din vecinatate. Ochii au luat locul cel
mai inalt, ca nici una din partile trupului sa nu le stea in cale; stau
sub o mica iesitura a sprancenelor si-si indreapta privirile drept
inainte din cel mai inalt punct al trupului.
Urechile, iarasi, nu se deschid in linie
dreapta, ci primesc sunetele din aer printr-un drum intortochiat. Si
acesta-i tot semn de cea mai inalta intelepciune! Pe de o parte, ca
sunetul sa patrunda in ureche neimpiedicat si sa rasune mai bine
izbindu-se de cotiturile urechii, iar pe de alta parte, ca sa nu cada in
ureche ceva din afara spre a impiedica simtul auzului. Uita- te si la
limba! Cat e de moale si cat de usor se intoarce si intr-o parte si in
alta, ca prin varietatea miscarilor ei sa indeplineasca toate nevoile
vorbirii!
Dintii, la randul lor, sunt si organele
vorbirii – ca dau limbii sprijin puternic -, dar si slujitorii hranei,
ca unii o taie, iar altii o faramiteaza. Si asa, daca vei cerceta cu
atentia cuvenita si toate celelalte organe ale trupului, daca vei
cunoaste bine cum este tras aerul in plamani, cum este pastrata caldura
in inima, daca vei cunoaste organele mistuirii si canalele prin care
circula sangele, atunci din toate vei vedea adanca intelepciune a
Creatorului tau si vei spune si tu ca profetul: “Minunata este stiinta
Ta, mai presus de mine“.
Asadar, „ Ia aminte la tine insuti”, ca sa iei aminte la Dumnezeu, Caruia slava si puterea in vecii vecilor. Amin.
(Din: SF. VASILE CEL MARE, OMILII SI CUVANTARI, Editura Institutului Biblic, 2004)
