MAICA GAVRILIA PAPAIANNIS: Harisma iubirii facatoare de minuni, fara odihna, fara hotare si fara zgomot
(2 octombrie 1897 – † 28 martie 1992)
PRIMA PARTE
Klitos Ioannidis:
“Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24 [n.t.].). Viaţa
pe care ne-o propune Hristos este o viaţă de iubire şi de jertfă.
Iubirea nu poate fi concepută fără jertfă, iar cel care voieşte să
meargă pe drumul duhovnicesc al desăvârşirii trebuie să parcurgă calea
strâmtă a suferinţei. Această cale este foarte grea. Dumnezeu nu cere puţin, ci vrea de la noi totul.
Astăzi vom vorbi despre o mare personalitate a Bisericii noastre, care şi-a oferit întreaga viaţă lui Dumnezeu. Maica Gavrilia a exprimat prin toate posibilităţile sale sufleteşti şi trupeşti iubirea arzătoare faţă de Dumnezeu. Nu
a trecut prin viaţă ca un spectator al dramei acestei vieţi, ci a
ridicat crucea şi L-a mărturisit lumii pe Hristos, în secolul douăzeci.
Maica Gavrilia a fost o persoană plină de har, care a ajuns până la măsurile sfinţeniei. Cartea dedicată ei de monahia Gavrilia, care se află aici, de fată, intitulată Ascetica iubirii, este una din cele mai însemnate lucrări scrise după cel de-al doilea Război Mondial. În
această carte se vede cum o femeie poate face lucruri minunate (la fel
ca un bărbat, fireşte), ajungând la măsura credinţei desăvârşite.
Aşa cum am anticipat, suntem bucuroşi să o avem alături de noi pe măicuţa Gavrilia, autoarea volumului amintit mai sus – o femeie înaltă şi frumoasă –, care ne va oferi mărturia
sa despre maica Gavrilia, alături de care a trăit experienţe deosebite
legate de iubire şi de conştiinţă, căci maica Gavrilia nu era un spirit
limitat şi fanatic, ci o persoană care cuprindea în inima ei întreaga
lume. A lucrat în India, Africa, Anglia sau America.
Pot să spun că a fost o adevărată revoluţionară contemporană (în sensul duhovnicesc al cuvântului). Ea a oferit un exemplu viu al drumului pe care omul trebuie să-l urmeze pentru a ajunge la Hristos.
– Soră Gavrilia, pentru noi este o
adevărată binecuvântare să vă avem alături de noi. Să începem cu câteva
elemente biografice ale maicii Gavrilia, mai precis, cu rădăcinile sale
din Constantinopol.
– Faptul că s-a născut în Constantinopol
a fost un mare avantaj. A crescut într-un mediu cu foarte multe etnii
şi religii, ceea ce a pregătit-o pentru lucrarea iubirii pe care a
săvârşit-o mai apoi, în afara graniţelor Greciei. Cine nu a ieşit
niciodată din ţară nu poate înţelege motivul pentru care maica Gavrilia
şi-a dăruit întreaga dragoste popoarelor din afara Greciei.
– Cartea scrisă despre ea i-a determinat pe mulţi să o iubească şi să o aprecieze, însă a strârnit şi întrebarea: ce treabă a avut o femeie ortodoxă în India?
– Maica Gavrilia s-a născut în Constantinopol, în 1897, din părinţi bogaţi. A avut parte de o educaţie pe diverse planuri şi a învăţat mai multe limbi străine. Pentru epoca în care a trăit, a avut o educaţie neobişnuit de înaltă. A
fost cea de-a doua femeie la Facultatea de filosofie din Salonic. În
anul 1938 şi-a înţeles pentru prima oară vocaţia, ceea ce a făcut-o mai
apoi să-şi părăsească familia iubită. Trebuie să spun că a trăit într-o
familie plină de iubire, ea fiind ultimul copil şi poate cel mai
răsfăţat.
– Din câte mi-am dat seama, era foarte legată de mama ei.
– Da, aşa este. A avut o relaţie
deosebită cu mama şi cu surorile sale. Ele i-au vorbit mai întâi despre
Dumnezeu, pe vremea când era un copil mic, pentru că tatăl ei era la
lucru.
Aşadar, a simţit pentru prima oară chemarea călugăriei în anul 1938.
În casa lor veneau des mari părinţi de la Sfântul Munte. De ce? Pentru
că tatăl lor avea monopolul asupra producţiei de cherestea din Athos. Aşadar, a avut contacte cu monahismul ortodox de mic copil. Dar nu aceasta a determinat-o să urmeze calea călugăriei.
Niciodată nu a existat în ea, până mai târziu, dorinţa de a merge la
mănăstire, aşa cum există în alţi oameni. Nici nu se gândea la aşa ceva.
De altfel, s-a călugărit la aproximativ 62 de ani, adică foarte târziu.
Să ne întoarcem la Salonic. În anul 1938, pe vremea dictaturii lui Metaxas, a plecat de acasă doar cu o liră englezească în buzunar.
Ce poţi să faci cu o liră? Nimic. A
plecat însă cu credinţă în Dumnezeu şi a reuşit să obţină viză (pe
atunci, nu se dădeau vize în Grecia), ajungând la Londra. Acolo a
făcut diferite munci ca să supravieţuiască. A îngrijit copii, a făcut-o
pe învăţătoarea, a fost probabil femeie de serviciu cu ziua, a îngrijit
o doamnă bătrână şi, în paralel, a început studiile. Întâmplător, oare? Trecând pe un drum, a văzut o tabelă pe care scria: „Fizioterapia picioarelor“. Aceasta a fost alegerea ei: să fie fizioterapeut.
– A urmat drumul smereniei.
– Credea cu totul că munca omului care presupune atingerea trupului reprezintă o prelungire a sufletului.
– Aşa este.
– Atunci când atingi partea bolnavă a unui om, el îşi deschide sufletul. Măicuţa spunea: „În spatele unui picior dureros se află o inimă îndurerată“. Veneau la ea oameni pe care, chipurile, îi durea piciorul, dar în realitate, veneau să-şi mărturisească suferinţa.
– Fiecare cu suferinţa sa.
– Aşa este. Aş dori să fac o paranteză. Sensibilitatea contemporană
din aşa-zisa muzică uşoară a sesizat lucrul pe care doresc să vi-l spun
în continuare. Există o melodie în Grecia care vorbeşte despre mici
călătorii pentru uşurarea suferinţelor. Aceasta este viaţa.
Trecem prin viaţă purtând o rană de nevindecat. Până la urmă, o vindecă
Domnul. Dar până atunci, fiecare poartă cu sine această durere.
– Rana poate fi şi un izvor!
– Aşa este. De aceea, în momentul în care aţi spus că viaţa iubirii este viaţa crucii, voiam să adaug că viaţa jertfelnică cuprinde în ea bucuria învierii.
– Bucuria este cuprinsă în însăşi slujirea lui Dumnezeu.
– Fără îndoială.
– Dumnezeu vrea să ne ofere bucuria şi chiar ne-o oferă.
– Maica Gavrilia spunea că, atunci când omul iubeşte, cei de
lângă el pot să creadă că se chinuie, pe când el nici măcar nu-şi dă
seama că se chinuie, pentru că simte o bucurie care îi cuprinde întreaga
fiinţă.
– Cel care iubeşte este un om care se dezvoltă.
– Aşa este. Foarte frumos aţi spus.
– De aceea, bucuria este de o fiinţă cu iubirea. Dar vai dacă nu există bucurie în iubire! Ce altceva mai rămâne?
– Nu se poate să nu existe bucurie în Hristos. Această idee era mereu propovăduită de maica Gavrilia. Bucuria izvorăşte din jertfă. Dar de ce să vorbim despre jertfă? Ea nu privea suferinţa ca pe o jertfă. Era mereu plină de bucurie, prin dragostea pe care o oferea celorlalţi. Iar această bucurie era contagioasă, făcându-ne pe noi să ne întrebăm: „De ce ne bucurăm, oare?“ Ne bucuram pentru că ea ne transmitea această bucurie.
– Mulţi cred că putem progresa numai prin durere. Personal,
consider că şi prin iubire putem ajunge foarte departe, pentru că
bucuria reuşeşte să ne ridice deasupra celor pământeşti.
– Desigur.
– Trebuie să facem deosebire între bucurie şi fericire.
Cuvântul „fericire“ este greşit, pe când bucuria este o stare
duhovnicească. Ea este darul Duhului Sfânt.
– Aşa este.
– Continuaţi, măicuţă.
– Aşadar, se afla la Londra. A
trebuit să rămână acolo, pentru că începuse cel de-al doilea Război
Mondial. De altfel, în acest oraş a trecut şi prin experienţa
bombardamentelor. Era perioada când a cunoscut o serie de ciprioţi.
– Da.
– Se poate să fi venit anterior în
contact cu ciprioţii. Dar de atunci înainte, este sigur. Maica Gavrilia
menţionează lucrul acesta în jurnalul său. În acelaşi timp, a fost aproape de cei care sufereau de pe urma războiului. Pot să vă dau un exemplu.
O evreică, ce îi era prietenă (prima persoană de altă credinţă care
intră în viaţa ei), avea claustrofobie şi nu putea să intre la subsol,
unde se refugiau oamenii în timpul bombardamentelor. Măicuţa o lua de
mână şi mergeau împreună să colinde străzile, până când suna sirena ce
anunţa un nou bombardament. Încerca să o îmbărbăteze, spunându-i: „Dacă este să cadă o bombă peste noi, înseamnă că aşa a fost voia lui Dumnezeu, iar noi nu putem să facem nimic“.
După ce s-a terminat războiul, s-a întors în Grecia, unde a slujit la serviciul de prim ajutor.
Voi mai deschide o paranteză. În timpul cât a stat în Anglia, a avut
binecuvântarea să-l cunoască pe Iacov Virvos, care a fost în acea
perioadă şi duhovnicul ei. Astfel, a legat o puternică prietenie cu sora
sa, Eleni Virvos, care a constituit pentru noi un preţios izvor de
informaţii.
– De la ea v-au parvenit foarte multe informaţii.
– Da. Ele au fost cuprinse în cartea despre maica Gavrilia.
Aşadar, a plecat din Anglia şi
s-a stabilit în Grecia. A stat un an la Salonic, unde a predat limba
greacă şi a făcut catehism la o şcoală de fete, pe care le lua în fiecare duminică la biserică. După aceea, s-a dus la Atena, unde a deschis propriul ei cabinet de fizioterapie, în centrul oraşului. (Clădirea mai există şi astăzi. În plus, o am în fotografii.) Simţea
prezenţa lui Dumnezeu, prin faptul că un genunchi sau o gleznă care
trebuia să se vindece într-o lună sau două se recupera complet în numai
15 zile. Atunci, a conştientizat faptul că nu poate lua bani pentru
munca sa, pentru că altcineva era Terapeutul.
În acelaşi timp, aşa cum aflăm de la prietena sa, Eleni Virvos, banii pe care îi primea îi dădea săracilor. La sfârşitul zilei nu îi rămânea nimic.
– Am înţeles că dădea bani copiilor ca să-şi continue studiile. Îi ajuta pe ascuns.
– Mereu s-a întâmplat aşa. Eu am aflat
cum stăteau lucrurile de la o fată hipoacuzică, de care râdeau celelalte
fete din Salonic. Ea mi-a spus că măicuţa dădea bani copiilor, fără să
afle nimeni nimic.
În perioada aceea, părinţii ei erau încă în viaţă. În 1954, în ziua de dinaintea Buneivestiri, i-a murit mama, care a fost iubirea vieţii ei – un om ce întruchipa ce era mai curat, mai frumos şi mai sfânt.
– Cea care mereu îi umplea bateriile.
– Aşa este.
– Era, aşa cum se exprima cândva un părinte cipriot, instalaţia electrică de la care se alimenta cu putere.
– Da. În seara aceea, a fost ca şi cum mama ei ar fi luat mâinile fiicei sale şi le-ar fi pus în mâinile lui Hristos.
Din acel moment, în Maica Gavrilia s-a produs o renaştere uimitoare. De
fapt, o naştere şi o moarte. Tot ce era mai important murise şi,
astfel, a putut să înceapă o viaţă nouă.
– A fost vorba de o deşertare.
– Deşertare, moarte, spuneţi-i cum vreţi.
În
acea seară a avut o experienţă duhovnicească puternică. Întreaga
noapte, icoana Mântuitorului pe care o avea a strălucit atât de
puternic, încât nu putea suporta intensitatea luminii. Atunci a simţit chemarea faţă de India. Până
în acea zi, nu avusese o atracţie specială faţă de această ţară. Ştia
doar că era vorba despre un popor cu o anumită tradiţie şi cultură.
– Şi foarte chinuit…
– Nu era vorba despre un popor
credincios, ca să o atragă. De aceea, ideea de a merge în India i s-a
părut ciudată. De unde şi până unde India? A doua zi dimineaţă, a auzit
bătăi în poartă. S-a dus să deschidă şi a dat cu ochii de un indian,
trimis de o doamnă din Anglia să-i aducă un pachet.
– Gândul despre India deja se materializa…
– Întocmai. La clinică, găzduia adesea
oameni. Dormea la părinţii săi, aşa că rămânea mereu o cameră liberă cu
un pat. Prietenii ei ştiau de acest lucru şi trimiteau la ea oameni care
nu aveau unde să doarmă. Aşadar, l-a întrebat pe indian: „Cum de aţi ajuns pe aici?“ Iar el i-a răspuns: „Sunt în drum spre India“. „Şi eu vreau să mă duc în India. Puteţi să mă aşteptaţi să vând ce am şi să merg cu dumneavoastră?“ A doua zi, a început, cu adevărat, să vândă ce avea. În cele din urmă, nu s-au dus în India împreună. Măicuţa şi-a zis: „Iată că Domnul ne cheamă unul câte unul“, după care a plecat. Prima
oprire a fost în Cipru. De acolo, a trecut vizavi, la Locurile Sfinte.
După aceea, a străbătut Iordania, Siria, Irakul, Iranul. A călătorit cu
autobuzul vreme de unsprezece luni. Mie aşa ceva nici nu mi-ar trece prin minte să fac, chiar dacă aş fi de 20 de ani. Cum poate un om să reziste astfel…
– Era destul de înaintată în vârstă.
– Da. Se întâmpla în 1954… Avea cam 56 de ani.
– Purta pe umeri o viaţă întreagă.
– Să nu uitaţi că era femeie…
– Şi că a trecut prin ţări islamice.
– Şi totuşi… De fiecare dată, Domnul îi trimitea în cale câte un om cinstit care-i spunea: „Nu-ţi fă griji. Îţi păzesc eu valiza. Du-te să te speli şi să faci tot ce este nevoie“. Desigur, dacă întâlnea pe drum vreun om suferind, avea grijă de el. Uneori, în locurile pe unde se oprea, era invitată chiar să intre în moschei. A trecut prin multe greutăţi şi a ajuns în cele din urmă în Persia, la Teheran.
De acolo, trebuia să o ia spre Pakistan. Oamenii îi spuseseră ca nu
cumva să treacă prin Afganistan, pentru că era foarte periculos. La un
moment dat, în drum spre Pakistan, s-a oprit puţin. Acolo, o aştepta o
surpriză. Hanul din acel loc era proprietatea unor oameni din
Constantinopol. Vă daţi seama ce a însemnat ca, după 11 luni prin ţări
musulmane, să se pomenească dintr-odată acasă la ea!
– Extraordinar…
– Următoarea oprire a fost India.
De aici încolo se deschide un capitol foarte important al luptei ei
pentru dragoste şi credinţă. Rămăsese deja fără bani. Astfel a început,
aşa cum zicea ea, „aventura în Hristos“, adică marea aventură a
credinţei. De altfel, credinţa este o aventură, un risc permanent şi o
lăsare în voia necunoscutului. Este ca mersul pe apă al lui Petru. Când i se zicea: „Unde te duci tu fără o recomandare şi fără o adresă? Unde crezi c-o să ajungi?“, ea răspundea: „Scrisoarea mea de recomandare este Domnul. Nu am nevoie de aşa ceva“. Incredibil…
– De aceea a fost în stare să mişte munţii.
– Aşa este.
– Prin credinţa ei, a mişcat munţii din loc. Descrierea drumului urmat de maica Gavrilia mi-a lăsat impresia că avea în ea ceva indestructibil. În
afară de forţa interioară de a trece peste greutăţi şi piedici, cred că
era, cu adevărat, binecuvântată – avea un întreg arsenal de platoşe şi
de arme duhovniceşti.
– Avea cu ea scutul credinţei, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel. Pentru maica Gavrilia, suferinţele şi lipsurile nu au fost o piedică pe drumul către Hristos. Ceilalţi spuneau: „Să nu te duci în cutare loc, pentru că este interzisă trecerea“. Dar ea răspundea: „Ba o să mă duc“. Îi lăsa pe toţi fără grai. „Nu e cu putinţă“, îi ziceau. Sau: „Poate că ai ştiut totul dinainte. De aceea ai fost atât de liniştită şi sigură de ceea ce avea să se întâmple“. Iar ea spunea: „Nu este vorba de aşa ceva, ci de faptul că încep să mă obişnuiesc cu minunile lui Dumnezeu“ – adică micile minuni pe care Domnul le săvârşeşte în viaţa fiecărui om şi pe care noi nu le observăm.
– Am observat că avea mult umor.
– Foarte mult.
– Asemenea oameni sunt rari. În ziua de astăzi, oamenii sunt închişi în ei şi umorul aproape nu mai există.
– Aşa este, toţi par foarte serioşi.
– Şi îşi iau mereu un aer de importanţă.
– Eu o priveam şi mă fascina. Era o persoană foarte abilă, incredibil de spontană şi cu un umor debordant.
Odată, am ascultat o predică înregistrată pe o casetă, a părintelui
Vasile Gondikakis, în care se referă la un moment dat la umor. Spunea că
în Sfântul Munte era un bătrânel sfinţit care îşi săpase mormântul.
Părintele Vasile s-a dus să-l caute şi l-a găsit stând la soare în
mormânt, cu mâinile sub cap. „Ei, părinte, ce faci acolo?“ Iar răspunsul său a fost umoristic. Vreau să spun că lacrima şi râsul sunt două lucruri care trebuie să existe împreună. Dumnezeu nu ne cere numai lacrimi. Viaţa este alcătuită şi din momente foarte comice.
– Chiar şi în Evanghelie putem constata că există momente pline de umor.
– Aşa este.
– Uneori se întâmplă să râd cu poftă
mai ales când citesc Epistola Sfântului Apostol Petru sau întrebările
evreilor, în care se relaţionează lumea măruntă a raţiunii cu cea a
spiritului, adică a Duhului Sfânt. Un asemenea umor avea şi maica
Gavrilia, pe care, personal, o cunosc numai din cartea pe care aţi
scris-o despre ea.
– Ce spuneţi?…
– Dar de unde s-o cunosc? Şi îmi
pare rău pentru lucrul acesta. În viaţa mea am cunoscut numai părinţi,
care nu ştiau nimic despre ea.
– Da. Nu o ştiau.
– Dar o cunoaştem acum.
–
Poate că aşa a fost mai bine. Adunând material pentru carte, am
cunoscut laturi ale caracterului maicii Gavrilia pe care nu le ştiam,
chiar dacă am trăit destul de mult timp alături de ea. Nu era o persoană care să spună prea multe despre ea însăşi.
– Câţi ani aţi fost alături de maica Gavrilia?
– Am cunoscut-o timp de 8 ani şi am stat alături de ea 6 ani.
Pentru mine, lucrul acesta a fost o mare binecuvântare. Aveam senzaţia
că o cunosc foarte bine. Dar s-a dovedit că fiecare dintre noi ştia doar
o parte dintr-un mozaic nesfârşit.
– Să ne întoarcem în India, la
indestructibilitatea caracterului său. Să amintim şi episodul cu tigrul.
Călătorea împreună cu nişte oameni pe care nu îi cunoştea. De altfel,
India este un adevărat haos. Am fost în India. Acolo, animalele,
oamenii, tradiţiile şi mitologia sunt una. Există o spiritualitate în
această ţară, dar şi foarte mult primitivism.
– Da. Aşa este. Măicuţa
Gavrilia avea darul de a radia ceva ca o energie. Oricum, acest fenomen
îi făcea pe ceilalţi să o respecte foarte mult şi să plece capul
dinaintea ei. Când o vedeai, parcă erai cuprins de frică sfântă, deşi
niciodată nu căuta să se impună. Era un om simplu.
– Asemenea oameni au în ei harul lui Dumnezeu.
– Această energie pe care o
emitea nu avea de-a face cu limba în care se exprima. Ea putea fi la fel
de bine percepută şi de indieni, şi de chinezi, spre exemplu.
Ca popor, indienii au o foarte mare
moştenire culturală. Ei fac parte din popoarele cele mai vechi. De-a
lungul timpului, s-a produs o anumită cristalizare spirituală, care se
păstrează şi astăzi. Când maica Gavrilia s-a oprit la un moment dat
într-o staţie, au venit la ea doi copii cerşetori, pentru că era
europeană şi se presupunea că avea mulţi bani. Dar ea n-a avut să le dea
bani, în schimb, le-a întins două bomboane. Au mai venit şi alţi copii
cerşetori, iar bomboanele s-au terminat. A venit în fine încă
unul, care era foarte trist. Nu mai avea nimic pentru el. Şi-a întors
buzunarele pe dos ca să-i arate că nu avea ce să-i dea. Atunci, copilul
s-a dus iute la un pom şi a adus un fruct de mango. Maica Gavrilia s-a
emoţionat până la lacrimi. Totul s-a petrecut în sala de aşteptare din staţie. Deodată,
toţi oamenii din jurul ei s-au îndreptat spre ea şi i-au făcut metanie
în stil indian. Ea a rămas perplexă, pentru că nu ştia ce se întâmpla. Atunci, un domn s-a întors spre ea şi i-a spus: „În religia noastră, atunci când un cerşetor îţi face un dar, înseamnă că eşti omul lui Dumnezeu“.
– Foarte important episod.
– Practic radia har sfânt.
– Da. Era ca Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi el a fost un călător prin această lume, până când s-a întors acasă la el, la Roma, unde nu-l cunoştea nimeni.
La fel ca Domnul nostru Iisus Hristos, aceste suflete au venit din cer,
ca să ne ofere nouă mărturia originii lor şi să-L slujească pe Cel de
Sus.
– Aşa este.
PARTEA A II-A
– În prima parte a discuţiei
noastre am vorbit despre maica Gavrilia ca despre un om modern şi un
spirit revoluţionar din punct de vedere duhovnicesc, care a călătorit
prin toată lumea, unde L-a mărturisit pe Hristos. Avea sufletul plin de iubirea aceea care le cuprinde pe toate şi care, în acelaşi timp, este indestructibilă. Am văzut cum a decurs drumul ei până în India, dar am uitat să povestim întâmplarea cu tigrul. Să începem cu acest episod.
– Să îl localizăm mai întâi. S-a
întâmplat în junglă, în Himalaya, unde a lucrat o perioadă îndelungată
de timp, mai exact, la primul spital pentru leproşi înfiinţat în India.
Până atunci, leproşii erau împrăştiaţi pe drumuri, unde cerşeau.
La
un moment dat, a trebuit să se deplaseze spre un sat alăturat într-un
car cu boi (singurul mijloc de transport din acea regiune). Dintr-o
dată, în noaptea deosebit de rece,
a văzut doi ochi strălucitori, care erau ochii unui tigru. Atunci, s-a
rugat, iar tigrul a plecat în lumea lui. A
înfruntat pericolul cu pace în suflet. Noi, ceilalţi, poate că am fi
strigat şi am fi intrat în panică. Dar datorită puterii sufleteşti a
maicii Gavrilia, tigrul a trecut mai departe foarte liniştit.
–
Consider că această întâmplare este plină de încărcătură simbolică.
Maica Gavrilia a înfruntat în viaţa ei mulţi tigri cu două picioare…
– Aceştia sunt cei mai răi.
– Câteodată,
oamenii îmi spun: „Felicitări pentru studiile pe care le ai, pentru
cărţi“ etc. Eu, personal, nu iau în serios aceste cuvinte, pentru că măsura adevăratei sporiri sufleteşti este absolvirea şcolii tigrilor.
Dacă nu treci prin această şcoală, nu poţi merge înainte nici măcar cu
un pas. Nu diplomele şi instituţiile de învăţământ te fac om, ci şcoala
vieţii.
– Aşa este.
– În convorbirea anterioară, ne-am referit la binecuvântarea pe care o reprezintă piedicile şi greutăţile. Maica
Gavrilia avea vocaţia de a depăşi toate încercările, oricât de grele ar
fi fost, prin puterea ei nezdruncinată. Numai astfel a fost în stare să
privească tigrul în ochi, la fel ca şi pe toţi ceilalţi tigri din viaţa
ei. Aceasta era trăsătura caracteristică cea mai pregnantă a
personalităţii sale. Era de neclintit, în orice situaţie s-ar fi aflat.
–
În India şi în celelalte ţări unde a fost, prin ea, cuvintele lui
Dumnezeu prindeau viaţă. Măicuţa Gavrilia a păşit la propriu printre
şerpi şi scorpioni. În jungla unde se afla spitalul
pentru leproşi, clădirile nu aveau uşi. În loc de uşă, era un fel de
perdea, de cortină. Într-o seară, un tigru a intrat într-o casă şi a
luat câinele de sub patul unde dormea întreaga familie, care avea o
singură cameră. Pentru ea, au fost valabile şi la propriu şi la figurat cuvintele Mântuitorului, Care a spus: Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma (Marcu 16, 18 [n.t.].).
– Şi nu se păzea deloc.
– Da. Aşa este. Chiar şi
prietena ei evreică, cu care maica Gavrilia a fost împreună în timpul
bombardamentelor, s-a dus să ajute la spitalul pentru leproşi din India,
şi o vedea bând apă din Gange, iar Gangele are apă murdară.
– Da. Este plin de necurăţii.
– În Gange îşi aruncă chiar şi morţii, după ce-i incinerează.
– Da.
–
Îşi făcea cruce în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi bea
apă din Gange, din care-i dădea şi evreicei. Prietena sa era
impresionată de smerenia slujirii pe care o împlinea.
Şi, cu adevărat, nu slujea ca un om superior, ci de la nivelul celui căruia i se dedica.
Dormea pe jos, bea din aceeaşi apă din care bea şi bolnavul şi mânca
cea mai umilă mâncare a indienilor, care este orezul cu linte, fierte în
apă. Cred faptul că dacă omul nu ar avea contact
permanent cu Dumnezeu, fie prin diferite experienţe, fie prin harul care
se simte în inimă, el nu ar putea să ducă o asemenea viaţă.
Nu oricine poate să plece în lume fără bani în buzunar. A slujit în Africa, America, Europa şi Asia.
– Soră Gavrilia, să vorbim puţin şi
despre legătura sa cu liderii spirituali din acea parte a lumii. Citind
cartea, mulţi oameni se vor întreba ce putea să aibă de împărţit un
ortodox cu nişte guru.
– Cel mai adesea a lucrat prin spitale,
care se aflau în preajma unor mănăstiri. Mănăstirile lor sunt ridicate
pe drumurile pe unde trec pelerinii. Ei merg din mănăstire în mănăstire
şi, uneori, cad epuizaţi de încercările călătoriei. În unele din
aceste spitale, a venit în contact cu călugări hinduşi. În persoana ei,
aceştia au cunoscut un alt fel de creştinism. Până atunci, prin
locurile lor veniseră numai protestanţi şi catolici, în nici un caz
ortodocşi.
De data
aceasta, vedeau dinaintea ochilor lor un apostol smerit, care nu voia
bani. Trăia în orice condiţii, mânca şi bea orice. Când o vedeau atât de smerită, împărţind dragoste tuturor, fără să ceară nimic în schimb, ajungeau s-o întrebe: „Cine te-a trimis până aici? Cine este Dumnezeul care te învaţă un astfel stil de viaţă şi o astfel de virtute?“ La un moment dat, a venit la ea un călugăr şi a întrebat-o: „Ai să-mi dai vreo carte de ascetică ortodoxă?“. I-a dat Filocalia, iar călugărul acela s-a cutremurat citind-o.
– Sunt convins.
– Nu-şi putuseră imagina faptul
că în Creştinism poate să existe şi o asemenea latură. Ei văzuseră numai
cealaltă parte, legată de construirea de şcoli sau spitale.
– Partea socială a Creştinismului.
– Da.
– Nu văzuseră şi partea ascetică.
– Scopul
prezenţei ei acolo nu era acela de a-i converti pe hinduşi la
ortodoxie. Ea i-a influenţat, în schimb, pe creştinii de alte
confesiuni. Au fost multe cazuri în care i-a întors pe cei de acolo la
credinţă. În vremea aceea, ca şi acum, era moda ca tinerii să caute ceva cât mai autentic, după părerea lor. Iar prezenţa
ei a constituit pentru oamenii aceia o alternativă, aşa că mulţi nu
numai că s-au întors la Hristos, dar au devenit ortodocşi. Cu
localnicii acest lucru nu s-a întâmplat. De altfel, în India, dacă
cineva îşi schimbă credinţa, îi este pusă în pericol chiar viaţa!
– Am vorbit mai înainte de respectul
şi chiar evlavia pe care le impunea prezenţa maicii Gavrilia. Bănuiesc
că întâlnirile ei cu Indira Gandhi, cu tatăl ei, Nehru, şi cu alte
personalităţi ale Indiei au fost momente deosebite. Deşi nu subapreciez
lucrarea maicii Tereza, ea a avut în spate Biserica Catolică, pe când
maica Gavrilia nu a avut nici o susţinere de nicăieri.
– Aşa este.
– Cu toate acestea, avea contact direct cu adevăratul Dumnezeu.
– S-a întâlnit şi cu maica Tereza. „Cărui ordin aparţii?“, a întrebat-o. „Niciunuia“, a răspuns ea. Maica Tereza a rămas uimită.
Maica Tereza şi-a început singură misiunea, dar a continuat-o cu ajutor. Pe când maica Gavrilia nu a avut nici un ajutor. A intrat, însă, în contact cu oameni importanţi din India, fapt care a ajutat-o să călătorească în întreaga ţară. Pe
Indira Gandhi a cunoscut-o pentru că avea probleme la gât şi ea i-a
făcut fizioterapie. Tatăl Indirei, Nehru, i-a spus maicii Gavrilia: „Am auzit că ai degete de aur. Şi pe mine mă doare. Nu poţi să mă ajuţi?“
Desigur, erau şi ziarişti de faţă, iar a doua zi, ziarele au scris
despre ea ca despre o propovăduitoare a religiei ei şi un fizioterapeut
cu degete de aur. Toţi prietenii ei au început să o felicite. Iar ea le-a spus: „Stau de-atâta timp cu voi şi vă fac acelaşi lucru, iar voi mă felicitaţi aşa, dintr-odată, numai pentru că l-am tratat pe Nehru…“ A cunoscut oameni importanţi din India: doctori, înalţi funcţionari, misionari străini, dar şi poeţi, aşa cum a fost R. Tagore.
– Ce părere avea despre Tagore?
– Nu mi-a spus nimic despre el. Şi
în America a cunoscut mari personalităţi, cum ar fi mama lui John
Kennedy sau Martin Luther King, pe care l-a admirat pentru ceea ce
făcea. I-a comparat lucrarea cu cea a lui Gandhi din India. Gandhi îi
scotea pe indieni în stradă şi le spunea: „Chiar dacă mâncaţi bătaie, tot aici să rămâneţi“. La fel proceda şi Martin Luther King.
– Rezistenţă paşnică – aceasta a fost revoluţia lui Martin Luther King.
– Da. A cunoscut-o şi pe mama acestuia,
înainte de a fi asasinată. Aşa cum ştiţi, şi mama lui King a fost
omorâtă. A cunoscut-o şi pe faimoasa Helen Keller, care era surdă şi
oarbă.
– Da.
– A cunoscut multe personalităţi,
inclusiv pe Bernard Shaw, în Anglia, pe timpul războiului. Aceste
întâlniri s-au datorat faptului că era o persoană cultivată, dar şi
plină de har.
– Atunci când ai asupra ta harul lui Dumnezeu, ai şi puterea să atragi oamenii în jurul tău.
– Fără îndoială.
– Aşa cum ne atrage pe noi Tatăl ceresc.
– Desigur.
– Să vedem în continuare parcursul maicii Gavrilia. Cum a fost întâlnirea ei cu părintele Teodosie din Betania? Şipărintele Teodosie a fost un om al iubirii nesfârşite în Hristos.
– Da. Am fost şi eu binecuvântată să-l cunosc şi, la fel ca maica Gavrilia, când l-am văzut, am izbucnit în plâns.
– Aceşti oameni au în ei ceva greu de suportat pentru omul obişnuit.
– Da. Nu spun că ar fi sfinţi, dar au în ei sfinţenie.
Aşa cum v-am zis, ea nu avea de gând să se călugărească. Nu voia chiar
deloc. Nici nu îi plăcea culoarea neagră. Cu toate acestea, în India nu a
avut prieteni mai buni decât Evanghelia şi rugăciunea. În timpul
şederii acolo, a primit imboldul să se dedice vieţii monahale, deşi nu
visase şi nu dorise niciodată aşa ceva.
Dar pentru că nu avea bani, cum ar fi
putut să se ducă la o mănăstire să se călugărească? Trebuia să fie
cineva care să o cheme de acolo de unde se afla, pentru că, de una
singură, nu îşi putea permite să călătorească.
Odată a venit să o vadă o prietenă
franţuzoaică. A aflat unde se afla şi i-a făcut o vizită. Dar s-a
îmbolnăvit de gastroenterită şi i-a spus maicii Gavrilia: „Nu pot să mai stau aici. Trebuie să mă duc ca să mă vindec în satul cutare“.
În legătură cu acel sat, maica primise o informaţie de la Dumnezeu, pe
care o trecuse cu vederea, potrivit căreia, dacă ajungea acolo, avea să i
se arate drumul mai departe. Douăzeci de zile mai târziu, s-a dus în
acel sat care se chema Lantur. Acolo a cunoscut o femeie din America, ce
se ocupase cu dansurile folclorice din Iordania. Pe atunci, Betania
făcea parte din Iordania, aşa că femeia aceea avusese ocazia să-l
cunoască pe părintele Teodosie. Ca să vedeţi cum lucrează Domnul… Femeia din America a întrebat-o: „Acum unde o să mergeţi?“ „Cred că o să mă călugăresc“, i-a răspuns ea cu şovăială în voce. „Şi unde o să vă duceţi? La ce mănăstire?“ „Nu ştiu“. Vă duc eu la cea mai frumoasă şi mai plină de smerenie mănăstire“. „Unde?“ „Acolo unde se află părintele Teodosie“. Aşa că i-a scris părintelui Teodosie.
Ceea ce vă povestesc acum pare a fi desprins dintr-o poveste…
– Da, da.
– Aşadar, i-a scris părintelui Teodosie,
care şi-a creat, însă, impresia că cea recomandată era mai degrabă o
femeie nebună. Aşa că a întârziat cu răspunsul. Scrisoarea părintelui a
sosit abia după şase luni: „Să vină“. S-a dus în
Betania, unde a rămas cinci ani, ca ucenică. Nici acolo nu a încetat
lucrarea pe care o săvârşise în India. Se deplasa pe front, ca să vină
în ajutor soldaţilor care erau răniţi sau aveau alte probleme. De asemenea, dacă era vreun copil invalid, era chemată degrabă la Spitalul American. Nici un moment nu şi-a încetat slujirea.
– Paşii săi erau îndrumaţi de Dumnezeu.
– Fără îndoială. Aş dori să vă povestesc
o întâmplare care pe mine personal m-a emoţionat foarte mult. Aşa cum
deja v-am spus, în viaţa ei a cunoscut mulţi misionari de alte
confesiuni. Printre aceştia era şi unul faimos în acea epocă, pe nume
Stanley Jones, cu care, de altfel, şi coresponda. Când omul acesta s-a
dus să se închine la Locurile Sfinte, a trecut pe la ea şi primul lucru
care a întrebat-o a fost: „Cum te simţi? Totul este bine? Ai nevoie de ceva? Poate de haine, de încălţăminte, alimente, zahăr?“ Pe vremea aceea, mănăstirea se confrunta cu o mare sărăcie. Ea s-a întors spre el şi i-a spus: „Am nevoie de haine, dar acum nu mai sunt una, sunt optsprezece“. Atunci, misionarul s-a dus, a cumpărat pânză pentru optsprezece rase şi i-a dat-o maicii Gavrilia.
– Foarte frumos.
– De-a dreptul emoţionant.
– Aşa este. Mai sunt multe întâmplări deosebite de povestit. Din Noul Ierusalim, din Africa… Ce să povestim mai întâi?
– A plecat mai apoi din Betania,
pentru că surorile sale se îmbolnăviseră şi nu mai aveau pe nimeni pe
lume care să aibă grijă de ele. S-a dus la o mănăstire din Noul
Ierusalim, situat în afara Atenei, unde l-a cunoscut pe părintele
Antonie Romeul. În perioada aceea a făcut traduceri din lucrările
părintelui Antonie, după care a petrecut o bună bucată de timp cu părintele Hrisostom Papasarandopoulos, în Uganda şi Tanzania. Era deja monahie. După aceea, s-a dus în Patmos, aproape de părintele Amfilohie Makris.
– O altă mare personalitate a monahismului ortodox…
– Da. Maica
Gavrilia a primit schima cea mică şi binecuvântarea de a face misiune
ierapostolică. Şi astfel, a plecat pentru a doua oară în India.
– Aceasta a fost misiunea ei pe pământ.
– Da.
– Aşa cum Hristos i-a trimis pe Apostoli, la fel a trimis-o şi părintele Amfilohie pe maica Gavrilia, alături de o altă maică.
– Aşa este. În India a stat doi-trei ani.
– Şi în Africa?
– În Africa a stat un an de zile,
alături de părintele Papasarandopoulos. Acolo a dus la capăt cu bine
diferite misiuni. Făcea tot ce era nevoie, de la secretariat până la
acordarea de sfaturi medicale mamelor. Prin ea s-a aplicat un
plan foarte avansat pentru acea epocă, susţinut financiar de un american
foarte bogat, care şi-a dăruit averea pentru a-i învăţa pe oameni în
timp de o lună să scrie în limba lor. Acesta a fost unul din succeselemaicii Gavrilia în Africa. După aceea, s-a întors şi şi-a început periplul spre America. În continuare, s-a dedicat slujirii oamenilor bolnavi psihic.
Pentru că ştia multe limbi, era solicitată să însoţească bolnavi psihic
în diferite ţări ale Europei, ca Anglia, Elveţia şi Franţa.
Una din importantele perioade ale vieţii ei a fost legată de ceea ce noi numeam Casa îngerilor.
Este vorba despre un apartament de la parterul unui bloc, situat în
aerul poluat al Atenei, într-o regiune slab cotată din punct de vedere
locativ, unde sunt toate condiţiile pentru a nu-ţi plăcea atmosfera,
atât din pricina poluării, cât şi a zgomotului infernal. Cu toate
acestea, înăuntru simţeam bucurie, linişte sufletească şi ne întrebam
cum de se putea ca într-un asemenea mediu să existe o oază
duhovnicească. În acel apartament, exista o bucată de cer. Starea de
bine era creată de prezenţa maicii Gavrilia. În ciuda haosului de afară, înăuntru ne linişteam şi ne înseninam cu toţii.
– Aceleaşi trăiri le avea oricine se apropia de părintele Porfirie, pe vremea când se afla la Policlinica din Piaţa Omonia.
– Este vorba despre o harismă dumnezeiască.
– Aşa este.
– Acolo, maica Gavrilia a stat timp de
zece ani. Pe atunci, duhovnicul ei era părintele Agatanghel Mihailidis
şi el i-a dat apartamentul. Îmi cer scuze, trebuie să fac o paranteză.
Înainte de a se stabili în această casă, a fost chemată de Damian,
Arhiepiscopul Sinaiului, să înfiinţeze mănăstirea de maici de pe Muntele
Sinai. A stat şi acolo un an, după care s-a întors în Atena.
De atunci, adică din anul 1988, a locuit în centrul Atenei, în
apartamentul despre care tocmai v-am vorbit. Acolo au început
problemele.
– Să vedem în continuare felul în
care comunica cu oamenii din metropolă, dat fiind faptul că a lucrat în
junglă, în Africa, alături de oameni care se presupune că sunt pe un
nivel inferior din punct de vedere al civilizaţiei (uneori, sunt
superiori; după fenomenul Hitler, este mai greu să vorbim despre
superioritate şi inferioritate atunci când comparăm Europa cu Africa;
există oameni superiori în toate popoarele, în toate regiunile de pe
glob şi în toate epocile). Să comentăm puţin legătura sa cu omul de la
oraş.
– Unii se întreabă cum de poate
un călugăr sau o călugăriţă, mai ales de o anumită vârstă, să cunoască
problemele celor care trăiesc în mediul urban. Totuşi, călugărul este în
posesia adevărului, care străbate epocile. Problemele omului au fost şi
sunt aceleaşi din totdeauna. Nimic nu se schimbă, decât decorul de pe
scenă.
– Firea omenească este neschimbată, după cum spunea şi Tucidide.
– Fără îndoială. Aşadar,
problemele omului contemporan nu i-au fost străine. Tinerii care se
duceau la ea şi îi spuneau problemele lor simţeau că erau înţeleşi. Este
un mare dar ca în mijlocul oraşului să se afle o persoană care să te
înţeleagă. Şi nu numai să te înţeleagă, dar şi să te poată sfătui, să-ţi
dea soluţii la problemele pe care le ai, să te ajute să-ţi duci mai
uşor crucea şi să te îndrume, aşa cum a făcut şi în cazul meu, pe vremea când nu mă interesa Hristos şi trăiam în afara Bisericii. Ca
şi mine, mulţi s-au dus la ea traumatizaţi de anumite experienţe legate
de Biserică. Maica Gavrilia îi făcea să se apropie din nou de Biserică
şi de Dumnezeu. Sfătuită de ea, m-am dus la primul meu
duhovnic, iar după o săptămână, deja mă spovedisem pentru întâia oară în
viaţa mea. Mulţi oameni au urmat acelaşi drum ca şi mine, prin maica
Gavrilia.
Veneau la ea mulţi tineri dependenţi de droguri sau cu SIDA, oameni aflaţi în pragul divorţului sau cualte probleme grave. Nu
era necaz care să nu fi trecut prin acea casă. Pe la ea au fost preoţi,
călugări şi călugăriţe, arhierei şi mireni din Grecia, din America şi
de peste tot.
Toate formele de durere şi suferinţă au intrat în acel apartament, găsindu-şi acolo alinarea. Ziceam: „M-am dus la maica Gavrilia purtând cu mine o durere. Cum de a dispărut povara?“
–Aceste vorbe îmi aduc aminte de
ceea ce simţeam de fiecare dată când mergeam la părintele Porfirie. Când
plecam de la el, nu numai că nu mai aveam nici o povară pe suflet, dar
parcă zburam de fericire.
– Întocmai.
– Şi nu numai atât. Alături de o persoană plină de har, tu te simţi ca un om grosolan.
– Da, da.
– Până şi vocea oamenilor plini de har parcă sună altfel.
– Maica Gavrilia credea că multe pot fi ascunse, dar nu şi vocea.
– Cum s-ar putea, oare, ascunde?
– Din voce se întrevede caracterul omului.
– Toate au importanţă: şi vocea, şi fizionomia şi gesturile… Să continuăm, soră Gavrilia.
– Maica Gavrilia era ca o oglindă. Atunci când o priveai, nu vedeai personalitatea ei, ci pe tine însuţi. Avea harisma de a se micşora ca personalitate pentru a te pune pe tine în valoare. Când
îi vorbeai, simţeai că problema ta era deja absorbită de ea,
pregătindu-se un răspuns la întrebările tale, totul privit nu din
punctul ei de vedere, ci din al tău, adică al capacităţii tale de a
înţelege şi de a aplica un sfat sau altul. Nu îţi dădea răspunsuri teoretice, de tipul „să nu faci asta sau cealaltă“. Nu. Reuşea să se pună în locul tău şi să vadă problema prin ochii tăi.
– Suferea alături de tine.
– Aşa
este. De exemplu, dacă era vorba despre un adolescent ce făcea parte
dintr-o familie care îl tot bătea la cap, maica Gavrilia trăia ea însăşi
situaţia acelui tânăr, iar din răspunsul pe care i-l dădea, se vedea
foarte bine că, într-adevăr, se identifica cu persoana din faţa ei. Nu rostea cuvinte fariseice, precum: „A, preacurvia este rea, să nu mai faci, că nu te mai iartă Dumnezeu“. Dădea altfel de răspunsuri. Aşa
cum Domnul nu-l decapitează pe păcătos, nici maica Gavrilia nu rostea
cuvinte care să-l facă pe om să se simtă trimis la colţ sau pus la zid.
Atunci când omul nu este pus la zid, el ştie cum să se adune şi să
înţeleagă situaţia, ca să iasă din problema pe care o are. Maica
Gavrilia nu tăia aripile nimănui, ci îi făcea pe oameni să înţeleagă că
au aripi.
PARTEA A III-A
– Maica Gavrilia este pentru toţi un
exemplu. Ea a păşit pe urmele Domnului: “Deci, vă rog, să-mi fiţi mie
următori, precum şi eu lui Hristos” (I Cor. 4, 16 [n.t.].), a spus
Sfântul Apostol Pavel, sau: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în
mine” (Gal. 2, 20 [n.t.].). Pe acest Hristos L-a mărturisit şi maica Gavrilia cu mâinile ei, cu gura, dar şi prin harul pe care l-a dobândit. Ne aflăm în Atena, în casa aceea minunată în care maica Gavrilia a primit mii de oameni cu tot felul de probleme.
– Aşa este. Problemele parcă nu se mai sfârşeau.
–Aşa cum ne-aţi povestit, maica
Gavrilia avea stilul ei personal de a aborda oamenii. Reuşea să se pună
în locul interlocutorului şi să-l îndrepte spre soluţii potrivite lui,
nu propriei sale personalităţi.
– După ce vorbea cu omul o dată sau de două ori, îl îndemna să se îndrepte spre un duhovnic.
Maica Gavrilia lucra de una singură, dar întotdeauna potrivit învăţăturilor Bisericii Ortodoxe. Veneau
la ea şi oameni mari şi copii. Cu cel mic se făcea şi ea mică, cu cel
bătrân se făcea bătrână şi cu adolescenţii se făcea adolescentă. Se
putea pune în locul orişicui.
– În acest caz, se potriveşte foarte bine cuvântul antic sympateia (În limba greacă: συμπάθεια [n.t].), ce s-a păstrat în limba noastră, însemnând pătimire alături de cineva. Astăzi, are un alt înţeles (Şi anume, simpatie [n.t.].). Cu toate acestea, este încă un cuvânt cu multă putere.
– Mai avea
un dar deosebit, şi anume acela de a-ţi da aripi când credeai că nimic
nu se mai putea îndrepta în viaţa ta şi de a te face să-ţi descoperi
propriile aripi. Nu era un spirit limitat şi nici nu-ţi cerea supunere oarbă. Te făcea, însă, să asculţi de bunăvoie, pentru că îţi inspira o încredere nelimitată în persoana ei.
Dacă mi-ar fi spus ea să mă duc să mă arunc în prăpastie, nu aş fi
ezitat, deşi nu îmi stă în fire. Aveam, cu adevărat, o încredere oarbă
în ea. Zicea: „Cred că ar fi bine să faci cutare lucru“. În nici un caz: „Fă cutare lucru“. Vorbea întotdeauna cu mult respect şi o ascultai fără să comentezi.
– Nu te constrângea.
– Exact. Era o perioadă în care se dădea copiilor untură de peşte. Unul dintre ei nu voia. Mama lui îi spunea: „Vrei cu răul sau cu binişorul?“ Dar maica Gavrilia zicea: „Cu
binişorul, cu binişorul, pentru că aşa lucrează Domnul cu noi. Ne lasă
să ne abatem, dar ne aşteaptă mai încolo, ca să ne arate că am greşit,
ca astfel să ne cuminţim“.
Relele care ni se întâmplă ca urmare a faptului că nu ascultăm sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
Pe mine, ca şi pe mulţi alţii, cred, mă preocupă problema legată de
faptul că Dumnezeu îngăduie să ni se întâmple anumite rele, deşi El este
bun. Aceasta este nedumerirea clasică a omului care doreşte să
înţeleagă totul prin propria-i judecată.
– Un asemenea om nu înţelege, din păcate, strategia pedagogică a lui Dumnezeu.
– Odată, maica Gavrilia a fost întrebată:
„Cum se face că vorbiţi atât de des despre faptele pe care Dumnezeu le îngăduie în viaţa noastră?“
Iar ea a răspuns:
„Îmi
dau seama că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Tocmai pentru
că El este atotputernic. De aceea nu sunt neliniştită când văd
nenorocirile care se petrec în jurul nostru. Dacă mă supun voii lui
Dumnezeu, nimic rău nu mi se poate întâmpla“.
„Aşa e“, i-a răspuns interlocutoarea ei.
„Consideraţi, aşadar, că stresul este, practic, o formă de egoism şi o lipsă de credinţă?“.
„Da.
Este lipsa deplinei încrederi în Dumnezeu. Şi supărarea intră în
aceeaşi categorie. Atunci când mă supăr, este ca şi cum I-aş spune lui
Dumnezeu că nu a făcut bine ce a făcut, că trebuia să facă aşa cum voiam
eu. Dar cine sunt eu ca să spun un asemenea lucru? Mai auzi pe oameni zicând: «De ce mi-a făcut cutare aşa sau de ce mi-a zis că pe dincolo?» Se poate, însă, întâmpla ceva fără ca Domnul să ştie şi să îngăduie? Nu. Dacă-i aşa, atunci suntem liniştiţi.
Când nu avem sufletul liniştit, Dumnezeu nu ni-L poate trimite pe Duhul Sfânt ca să ne ajute.
Duhul Sfânt vine numai la sufletul senin. De altfel, Mântuitorul a spus
că ne va trimite Duhul cel Sfânt, Care ne va îndruma şi ne va învăţa
cele ce vor să fie. Uneori nu trebuie să facem anumite lucruri
tocmai pentru că nu sunt spre slava lui Dumnezeu. Dacă sunt spre slava
lui Dumnezeu, fă-le, dacă nu, să nu le faci“.
– Fo
arte frumos. Faptul că avea deplină încredere în Dumnezeu arată că se lepădase cu totul pe sine şi se lăsase în mâinile lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu este la îndemâna oricui.
– Maica Gavrilia lăsase volanul maşinii sale în mâna lui Dumnezeu. Cu toţii putem face lucrul acesta, dar numai după măsura la care am ajuns.
Trebuie să avem deplină încredere că Dumnezeu ne va îndruma spre
direcţia cea mai bună. Ea reuşise să ajungă la un asemenea nivel şi de
aceea era în stare să împlinească lucruri care pentru noi sunt
impresionante.
Cred că cei care se lasă în voia lui Dumnezeu pot muta munţii din loc.
– Aceasta înseamnă că trebuie să ajungi la limitele posibilităţilor tale.
– Aşa este.
– Să vă povestesc o întâmplare personală, legată de limitele până unde poate ajunge omul. Mă
aflam într-un avion care era aproape să se prăbuşească. Numai Dumnezeu
ştie cum de ne-am salvat. Eram foarte tânăr. Aveam 24 de ani. I-am spus
lui Dumnezeu: „Dacă viaţa mea are vreun rost, las-o să continue. Dacă
nu, ia-mi-o“. În cele din urmă, am reuşit să ne salvăm. Ceea ce vreau să spun este că, numai atunci când omul îşi simte sfârşitul vieţii pământeşti aproape, poate să se încredinţeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu
(Sfârşit nu există. Pentru mine, nu există moarte, nici prăpastie între
cele de aici şi cele de dincolo. Separarea dintre aceste două lumi este
o invenţie omenească, expresie a neputinţei şi a fricii). Omul care are
sufletul deschis spre cealaltă lume spune: „Dacă este nevoie să rămân
în trup, voi rămâne. Altfel, mă voi duce în lumea cerească, unde o să
fiu cu trupul subtil al sufletului“.
– Pot să vă întrerup?
– Desigur.
– Aţi vorbit despre cealaltă lume şi mi-aţi amintit de una din spusele maicii Gavrilia. Odată a fost întrebată dacă se teme de moarte. Ea a răspuns: „Nu. Nu mi-e frică. Dar nici nu există moarte“. Şi a dat exemplul unui tablou: „Am
văzut odată un tablou care înfăţişa într-o parte o grădină, la mijloc
un gard, iar în cealaltă parte, o altă grădină. Un trandafir dintr-o
grădină îşi întinsese spre cealaltă grădină un lăstar, pe care era o
floare foarte frumoasă. Aşa suntem şi noi: plecăm dintr-o grădină în
cealaltă, ca să înflorim“.
– Frumos. Foarte frumos.
– Extraordinar.
– Trecerea în lumea cealaltă este trecerea de la moarte la viaţă. Moartea este numai în viaţa de aici.
– Soră Gavrilia, haideţi să prezentăm şi alte aspecte. Povestiţi-ne despre Eghina şi apoi despre Leros.
– Desigur. În insula Leros s-a
sfârşit viaţa ei de pe acest pământ. În Eghina, puţin mai sus de
biserica Sfântului Nectarie, ni s-a dat un loc unde a început să vină
lume multă, mai ales din Atena. Maica Gavrilia avea vizite de dimineaţă
până seara.
La un
moment dat, măicuţa nu se simţea bine. În cele din urmă, s-a descoperit
misterul stării sale proaste. Avea nişte probleme cu glandele. Ne-am dus
în oraş, unde i s-a făcut biopsie. S-a descoperit că avea
cancer la glandele limfatice. Maica avea 89-90 de ani. Până atunci, nu
luase nici măcar o aspirină, în toată viaţa ei. Trăise la intensitate
maximă.
Nu a vrut să i se facă chimioterapie sau radioterapie.
Până la terminarea analizelor, a rămas în spital. Oamenii au început să
vină pe la ea ca să-şi ia rămas bun. Aici mă voi referi din nou la
umorul ei. A trimis la un moment dat o scrisoare unui prieten de-al ei din Israel, în care zicea: „Nu cred să mai existe alt om care să vadă cu ochii propria înmormântare“. Veneau mulţi oameni în salonul ei de spital şi-şi luau rămas bun. Maica Gavrilia avea în suflet o pace sufletească nezdruncinată. Chipul îi strălucea cu o lumină parcă ireală. Purta la gât crucea de lemn şi se ruga toată ziua. A
fost la ea şi părintele nostru, Dionisie. Eu nu eram atunci de faţă.
Părintele mi-a spus după aceea că îi strălucea chipul şi că dădea mereu
slavă lui Dumnezeu pentru cancerul pe care îl primise. Este un lucru
deosebit ca omul să-L slăvească pe Dumnezeu în timpul suferinţei.
– Un
alt părinte (părinţii seamănă între ei) de aici, din Cipru, un om laic,
despre care am scris în cărţile mele, pe nume Panais Hagiionas, a murit
de aceeaşi boală, la o vârstă foarte înaintată: 85-86 de ani. Şi el,
înainte de moarte, era foarte liniştit şi spunea fără încetare: „Sunteţi
fericiţi“, tocmai pentru că el era fericit.
– Aşa este. Credinţa l-a ajutat să treacă prin încercarea bolii. Părintele Paisie spunea: „Pentru că în ziua de astăzi nu mai avem sfinţi mucenici, în schimbul lor, bolnavii de cancer sunt cei care umplu Raiul“.
Această încercare nu a însemnat
sfârşitul ei. Desigur, noi nu puteam bănui aşa ceva. Credeam că va muri.
A ieşit din spital în Săptămâna Mare. În Sâmbăta Mare ne-am dus la
Înviere, iar maica Gavrilia a trebuit să fie ajutată ca să stea în
picioare. Slăbise foarte mult. Ne-am întors apoi la casa unde eram
găzduite. Acolo, măicuţa mi-a spus: „Ia dă mâna“. Şi-a
scos baticul, mi-a luat degetele şi le-a atins de gâtul ei. Nu se mai
simţea nimic. Crescăturile de carne, care erau ca nişte nuci,
dispăruseră în timpul sfintei Liturghii. Aţi înţeles?
– Cum să nu?
– Iată bucuria învierii lui Lazăr.
Un om era gata de moarte şi, dintr-odată, viaţa s-a apropiat din nou de
el. M-am dus după aceea cu ea la spital pentru a fi examinată. Cei doi
directori ai spitalului nu-şi puteau crede ochilor. S-au cutremurat.
Eram în căutare de un acoperiş deasupra
capului. Nu mai putem sta în casa de dinainte, aşa că ne-am făcut
bagajele şi am început să ne gândim unde să mergem. Dar ne-a arătat
drumul Dumnezeu. Următorul şi ultimul loc unde a stat maica Gavrilia a fost insula Leros. Era acolo o casă goală. Ne-am dus, pentru că nu aveam altundeva unde să mergem.
– Aşadar, călătoriile au durat până la sfârşitul vieţii ei.
– Până la sfârşit.
– Sfântul rătăcitor…
– Într-adevăr. Un asemenea om nu are
nicicând şi niciunde sentimentul statorniciei, ceea ce noi căutăm mereu
înainte de a face un pas hotărâtor în viaţă.
– “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul“ (Matei 8, 20 [n.t.].).
– Aşadar, cum v-am spus, ne-am dus în Leros, unde maica Gavrilia a mai trăit doi ani. Acolo
a primit oameni în continuare, dar, desigur, nu atât de mulţi. Ţinea,
însă, legătura cu lumea prin telefon. Prin telefon şi prin
corespondenţă, îi mângâia pe oameni şi le oferea ajutorul său.
L-a cunoscut, desigur, şi pe
Mitropolitul nostru. Când Mitropolitul venea în insulă, vorbeau împreună
despre moartea ei. Şi eu vorbeam cu ea despre acest subiect. O
întrebam: „O să vă duceţi şi o să mă lăsaţi?“ Bineînţeles că nu luam moartea maicii Gavrilia ca pe o nenorocire.
–Discutaţi precum mama cu fiica ei.
– Exact. „De ce plecaţi?“, o întrebam eu. „Nu poţi, fiica mea, să ştii ce va fi după aceea…“ „De mine ce-o să se aleagă?“ „Vei vedea, vei vedea. Nu ai idee ce se va întâmpla“.
– Şi, cu adevărat, s-a întâmplat… cu cartea…
– Aşa este. Pe atunci, nu mă gândeam la aşa ceva.
A venit Mitropolitul şi a întrebat-o: „Ei, măicuţă, unde vreţi să vă îngropăm?“ Discutau despre moarte deschis. „Să mă puneţi alături de bolnavii psihic“. Aşa cum ştiţi, în insula Leros este un spital de oameni cu probleme psihice, unde se află cimitirul sărăcăcios al bolnavilor. Sunt şi localnici îngropaţi acolo. „Nu mă interesează unde mă duceţi. Vă cer un singur lucru, ca pe o favoare: să mi se cânte «Hristos a înviat»“. „Asta-i tot?“. „Vreau să mi se cânte «Hristos a înviat»“.
Voi deschide aici o paranteză. Ne-am dus
la un moment dat la Sfântul Antonie – care este un cimitir din Atena,
unde sunt îngropaţi părinţii ei – şi am chemat un preot, care a făcut
slujbă. După aceea, maica Gavrilia mi-a spus: „Hai acum să cântăm «Hristos a înviat», ca Sfântul Serafim de Sarov, în fiecare zi înainte de masă“.
Dorinţa i-a fost împlinită. Înmormântarea ei a avut loc în ziua de Cincizecime.
Parcă ar fi fost nuntă, nu înmormântare. Slujba a fost săvârşită de
nouă preoţi, după numărul cetelor de îngeri pe care atât de mult i-a
iubit. După ce s-a terminat înmormântarea, Mitropolitul a rostit, după cum era firesc, o cuvântare.
Seara, când am ajuns acasă, ne aştepta un mare dar (eu nu am primit
niciodată un dar mai mare ca acela). Era de faţă şi nepotul maicii
Gavrilia, care venise pentru înmormântare. Cu toţii, eram trei persoane.
Dintr-odată, am auzit vocea maicii Gavrilia. Am alergat la celelalte
surori să văd dacă şi ele aud. Şi, cu adevărat, auzeau. Era ca un
ciripit de pasăre. Nepotul ei nu auzise. De bucurie, am început să
ţopăim. Nepotul maicii Gavrilia nu ştia ce ne apucase. Simţeam o bucurie
fără margini.
– Aţi avut, practic, o experienţă legată de viaţa de dincolo de moarte.
– Da.
Nu există moarte, aşa cum am mai spus şi înainte. Iată ce minuni: mai
întâi măicuţa este vindecată de cancer, iar doi ani mai târziu, după ce
moare, primim dovada că trăieşte. A avut o moarte senină şi liniştită,
rămânând pe deplin conştientă până în ultima clipă. A întins spre noi
mâinile slăbite, ne-a îmbrăţişat şi apoi şi-a dat sufletul în mâna lui
Dumnezeu.
– Ceea ce ne-aţi povestit
este un dar pentru oamenii care caută răspunsuri în legătură cu viaţa de
dincolo şi pentru cei care nu au nădejde. Este bine să vorbim despre
fereastra deschisă spre veşnicie. Cine se nevoieşte deschide această
fereastră şi poate vedea ce este dincolo.
Maica Gavrilia a lucrat pentru tămăduirea oamenilor. Avea harisma nepreţuită a vindecării. Ce alte harisme mai avea?
– Avea multe, dar le ascundea cu măiestrie. Avea harisma proorociei, a străvederii şi a vindecării. Să vă povestesc un episod legat de harisma proorociei, despre care pot să vă ofer mărturia mea personală. De fiecare dată când avea ceva de spus, alegea o modalitate indirectă de a te face să înţelegi ceea ce voia să-ţi transmită. Nu zicea: „Află că în trei zile o să ţi se întâmple cutare lucru“. Niciodată nu se exprima astfel. Spunea, în schimb: „Cred, bănuiesc, consider că se va întâmpla asta şi asta“. Odată, un om anume era gata să se certe cu un coleg de serviciu. În clipa aceea, a sunat telefonul: „Bună ziua. Ştii, te-am sunat ca să… Voiam de fapt să te întreb care părinte a spus…“. Chipurile… De fapt, maica Gavrilia îl ţinea de vorbă ca să treacă peste momentul critic.
– Înţeleg.
– „Voiam de fapt să te întreb care părinte a spus: «Încearcă să-L vezi în fratele tău pe Hristos şi te vei linişti»?… “Da, ai dreptate, avva cutare a spus lucrul acesta. Îţi mulţumesc şi la revedere, pentru că am treabă“. Omul acela a rămas uimit, cu receptorul în mână.
– A intervenit la timp.
– Da. Între noi, ziceam: „Aveţi grijă ce vorbiţi, pentru că măicuţa are cameră video cu care ne vede. Ştie tot ce se petrece“.
Şi mie mi-a spus ceva ce urma să mi se întâmple în viitor şi s-a dovedit că a avut dreptate.
– Avea şi harisma vindecării?
– Era un om cu mâini de aur. Când te atingea, aveai o senzaţie pe care n-o pot reda în cuvinte.
– Prin ea trecea curentul electric sfânt.
– Aşa este. I se înroşeau
mâinile. Ne spunea că în India trebuia să le cufunde în apă rece, pentru
că le creştea temperatura de la harul lui Dumnezeu.
De asemenea, avea harisma iubirii şi a transmiterii credinţei. Îţi insufla o credinţă profundă. Abia când a plecat din această lume, ne-am trezit cu toţii din ceea ce fusese ca un vis frumos.
– Poate că trebuie să păşim şi singuri pe drumul vieţii.
– Exact.
– Când ai alături de tine asemenea persoane, parcă uiţi să mergi pe propriile picioare.
– Este
înfricoşător şi vom da socoteală pentru faptul că noi am văzut cu ochii
noştri exemplul de trăire în Hristos. Ce vom răspunde Domnului? „N-am văzut, n-am auzit?“
– Părinţii sunt adevăraţi trăitori ai adevărurilor Evangheliei.
– Aşa este.
– Întrebarea este ce facem după ce ne despărţim de aceste persoane…
Maica Gavrilia continuă să vă fie
alături prin reacţiile oamenilor la cartea pe care aţi scris-o despre
ea. Măicuţa s-a dus în lumea de dincolo, dar prin această carte şi-a
împlinit încă o misiune în lumea în care trăim noi.
– Da.
În paginile acestei cărţi, ea vorbeşte inimii cititorului. Deja am
strâns o mare cantitate de scrisori de la oameni. Le păstrez cu grijă.
Cu toţii folosesc aceleaşi cuvinte. Spun că maica Gavrilia i-a
impresionat profund, că erau îndepărtaţi de Biserică, dar că s-au întors
prin sfânta Spovedanie la credinţa cea vie, că s-au smerit văzând
nimicnicia lor în comparaţie cu un asemenea om. Cu toţii ne-am simţit praf şi pulbere dinaintea ei. Maica Gavrilia a fost un om care a depăşit limitele propriei fiinţe.
– A reuşit să îşi depăşească condiţia.
– Într-adevăr.
– Toate spusele Sfinţilor Părinţi sunt bazate pe adevărurile Evangheliei.
– Ei transmit aceleaşi adevăruri folosind propriile lor cuvinte.
(din: Patericul Secolului XX de Klitos Ioannidis)
***
Maica Gavrilia – Cuvinte alese
- Să nu vă doriti multe lucruri,
mai multe decât aveti si care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiti-vă
să sfintiti cele pe care le aveti.
- Nimic nu este mai ieftin decât banii.
- Îmi pun rasa si nu mai spun nimic decât dacă sunt întrebată. Rasa vorbeste.
- A zis cineva: crestinul este acela care curăteste dragostea si sfinteste fapta.
- Ne dorim libertatea. De ce? Ca să putem fi robii patimilor noastre.
- La începutul vietii noastre,
avem nevoie de prezenta altora pe care să-i iubim sau care să ne fie
prieteni. Pe măsură ce înaintăm, cel Unul – Domnul – ne umple cu o
asemenea dragoste si cu o asemenea bucurie, încât nu mai avem nevoie de
nimeni (altcineva). Toată această tânjire a sufletului
după un altul asemenea lui apare la început pentru că sufletul nu stie
pe Cine iubeste, si de aceea crede că are nevoie de o anumită persoană
(omenească).
- Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să
iubim si iar să iubim, si astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu
fiece “altul”. Apoi, te întrebi la sfârstul zilei: “Vreau ceva?” – “Nu” – “Îmi trebuie ceva?” “-Nu.” – “Îmi lipseste ceva?” – “Nu”. Asta e!
- Omul înduhovnicit este cel
care ajunge la deplina lepădare de sine si care a înteles pe
de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduinta lui
Dumnezeu.
- Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte si discutii.
- O relatie este dificilă atunci când “Eu” este pus înaintea lui “Tu”.
- Numai când suntem linistiti,
nu trupuri agitate… care se foiesc de colo-colo… prinsi în multe
activităti… le îngăduim îngerilor să facă ceva.
- Fă ceea ce trebuie să faci, si Domnul va face ceea ce trebuie să facă.
- Domnul a zis: “Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.
- Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici siragul de mătănii nu are asemenea putere.
- Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi însine; si invers.
- Vai mie, dacă nu iubesc!
- Postul de mâncare e asa usor când cineva vrea să slăbească! Si e asa de greu miercurea si vinerea, cănd e cerut de Biserică!
- Linisteste-te si cunoaşte… nu există scoală mai mare decât această linistire a mintii.
- Orice om este “trimis”.
- Sufletul nostru este o răsuflare dumnezeiască. Trupul nostru este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.
Extrase dupa: Maica Gavriila – Cuvinte alese
Alte cuvinte selectate din invataturile Maicii Gavrilia – aici
Maica Gavrilia – Cuvinte alese
Maica Gavrilia
1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiesti smerenia lui Hristos.
2. Cât despre somn, destul este să ne păstrăm trezvia.
3. Sunt oameni care au trezvie pentru unele lucruri, si sunt oameni care au trezvia în toate.
4. Aceasta e spiritualitatea ortodoxă: nu o cunoastere pe care o înveti, ci o cunoastere pe care o înduri.
5. Să nu vă doriti multe lucruri, mai multe decât aveti si care sunt
îndepărtate. Mai bine îngrijiti-vă să sfintiti cele pe care le aveti.
6. Aceasta este educatia: să învătăm să-L iubim pe Dumnezeu.
7. Nimic nu este mai ieftin decât banii.
8. Mai bine iadul aici decât în lumea de dincolo.
9. Nu (contează) ceea ce spunem, ci cum trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.
10. Îmi pun rasa si nu mai spun nimic decât dacă sunt întrebată. Rasa vorbeste.
11. Dacă ai dragoste pentru toată lumea, întreaga lume e frumoasă.
12. A zis cineva: crestinul este acela care curăteste dragostea si sfinteste fapta.
13. Ne dorim libertatea. De ce? Ca să putem fi robii patimilor noastre.
14. Conferinta: un loc unde oameni de nimic se adună si hotărăsc că nu e nimic de făcut.
15. Scopul este ca, chiar si atunci cănd avem „paraziti” în cap… să-L avem pe Paraclet (Duhul Sfânt) în inimă.
16. Devenim o întruchipare a Cerului atunci când zicem „Facă-se voia Ta precum în cer, si pe pământ”
17. Omul care nu iubeste nu observă asta, cum omul nu îsi dă seama că respiră.
18. Când portile Raiului sunt deschise, si portile de pe pământ sunt deschise.
19. Când mintea (nous) nu este risipită în lucruri lumesti si este
unită cu Dumnezeu,chiar si când spunem „Bună ziua”, cuvintele noastre
devin o binecuvântare.
Publicitate
Setări confidențialitate
20. Orice respingere si orice lucru rău ne distruge lucrarea.
21. Nu trebuie să fiinţăm înaintea oricărui chip si asemănare a Celuilalt. (We must not exist before every image and likeness of the Other.)
22. La începutul vietii noastre, avem nevoie de prezenta altora pe
care să-i iubim sau care să ne fie prieteni. Pe măsură ce înaintăm, cel
Unul – Domnul – ne umple cu o asemenea dragoste si cu o asemenea
bucurie, încât nu mai avem nevoie de nimeni (altcineva). Toată această
tânjire a sufletului după un altul asemenea lui apare la început pentru
că sufletul nu stie pe Cine iubeste, si de aceea crede că are nevoie de o
anumită persoană (omenească).
23. De multe ori Dumnezeu nu vrea fapta, ci intentia. Îi este destul să vadă că doresti săi împlinesti poruncile.
24. Iisus Hristos a dat regula de aur: singur si cu ceilalti.
25. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viată si a suflat Duhul Său
întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipseste dragostea, rămânem
doar trup si astfel suntem cu totul morti.
26. Cresinul trebuie să respecte taina existenti oricui si a oricărui lucru.
27. Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim si
iar să iubim, si astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece
„altul”. Apoi, te întrebi la sfârstul zilei: „Vreau ceva?” – „Nu” – „Îmi
trebuie ceva?” „-Nu.” – „Îmi lipsese ceva?” – „Nu”. Asta e!
28. Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de
sine si care a înteles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din
voia sau cu îngăduinta lui Dumnezeu.
29. Numai când omul încetează să citească orice altceva decât
Scriptura poate să înceapă să se îmbunătătească duhovniceste. Numai
atunci, unit cu Domnul prin rugăciune, poate să audă voia lui Dumnezeu.
30. Să nu doresti niciodată nimic altceva decât voia lui Dumnezeu si să primesti cu dragoste relele care si se întâmplă.
31. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ti l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.
32. Să nu zici niciodată: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când
vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce
li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ti dea să vezi de
partea cealaltă a râului (vietii de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu
îngerii cum sunt lucrurile e fapt: toate se fac conform planului lui
Dumnezeu. Toate!
34. Dacă vrem să fim buni călugări, trebuie să ne gândim în fiecare
clipă la Dumnezeu, înaintea monahismului. Altfel nu vom deveni buni
călugări.
36. Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte si discutii.
38. Când te-ai gândit să critici… la judecarea celorlalti, roagă-L pe
Domnul să te stăpânească în acel ceas, ca să poti iubi acea persoană
asa cum Domnul o iubeste. Apoi Domnul te va ajuta să vezi în ce stare te
afli. Dacă Hristos ar fi de fată, ai putea critica pe cineva?
42. Ceea ce spunem rămâne vesnic.
43. Numai când vei avea Dragoste desăvârsită vei putea să ajungi la nepătimire (apatheia).
48. Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreună-mergători.
49. Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.
50. Oricine trăieste în trecut este ca si cum ar fi mort. Oricine
trăieste în viitor în imaginatia lui este naiv, pentru că viitorul îi
apartine doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseste doar în
prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.
59. Mai bine zi Rugăciunea lui Iisus cu glas tare decât să n-o zici deloc.
66. Nelinistea si grija sunt pentru cei care n-au credintă.
67. Dragostea este mereu pe Cruce.
68. Dragostea nu se găseste altundeva decât pe Cruce.
69. O relatie este dificilă atunci când „Eu” este pus înaintea lui „Tu”.
70. Precum Domnul te iubeste, asa îl iubeste si pe dusmanul tău.
71. Vrei să te rogi? Pregăteste-te să-I dai răspuns lui Dumnezeu în taină.
74. Ar trebui să facem în asa fel încât să trăim în lume ca uleiul si
apa dintr-o candelă, care nu se amestecă si altfel trăiesc întru si
pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.
75. Tosi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.
80. Numai când suntem linistiti, nu trupuri agitate… care se foiesc
de colo-colo… prinsi în multe activităti… le îngăduim îngerilor să facă
ceva.
81. Fă ceea ce trebuie să faci, si Domnul va face ceea ce trebuie să facă.
93. Ce minunată este Taina zilei de Mâine!
95.
Domnul a zis: „Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”.
Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică:
cu Dragostea.
100. Dacă ai sti că nu esti „aici”, atunci ai fi „dincolo”.
101. Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici siragul de mătănii nu are asemenea putere.
102. Experienta mea mă învată că nimeni nu poate ajuta pe altcineva,
oricât de mult si-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar
de la Dumnezeu la timpul hotărît de El.
103. Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândeste si El mereu la noi.
105. Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi însine; si invers.
106. Nu trebuie să luăm hotărâri în locul altora. Să îi lăsăm în seama Îngerilor si acestia vor găsi cea mai bună solutie.
107. Să nu uiti niciodată că esti al Lui.
108. Ca Simon din Cirene să fim gata să alergăm în ajutorul semenilor nostri.
109. Dacă ceri ajutor de la un om ocupat, el te va ajuta, nu omul lenes si nepăsător.
110. Vai mie, dacă nu iubesc!
111. Trei lucruri sunt de trebuintă: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; si al treilea: dragostea.
112. Postul de mâncare e asa usor când cineva vrea să slăbească! Si e
asa de greu miercurea si vinerea, cănd e cerut de Biserică!
113. În Biserică ar trebui să stăm mereu în acelasi loc, pentru Îngeri.
114. După Liturghie, ar trebui să rămânem cât de mult se poate în Biserică, pentru Îngeri.
115. Când vorbim si cineva ne întrerupe, să nu mai continuăm. Înseamnă că nu va auzi ceea ce avem de spus. Îngerii fac asa.
116. Cel care nu vrea să vadă pe nimeni nu este om.
117. Nicăieri nu suntem „pentru totdeauna”.
118. Orice ni se întâmplă este numai vina noastră.
119. În fiecare dimineată, să semnăm în alb noua pagină care se deschide. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie pe ea ce vrea.
120. Când ne rugăm, ar trebui să ne încuiem usa.
125. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.
136. Linisteste-te si cunoaşte… nu există scoală mai mare decât această linistire a mintii.
137. Singura adevărată bucurie este negrija (slobozirea de grijile vietii).
150. Hristos ne-a zis: „Mergând, învătati toate neamurile”. Si noi, care tăcem din gură, ce facem?
179. Cea mai puternică rugăciune este rugăciunea Epiclezei din Sfânta Liturghie.
183. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.
192. Zilele trecute o doamnă m-a întrebat cum va fi după moarte
trecerea prin ‘vămile văzduhului’. I-am spus: „Le voi zice (dracilor) că
Lumina lui Hristos pe Toate le luminează. Voi, însă, sunteţi în
întuneric, iar eu nu vă văd!”
194. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de multămire. Ce altceva să cer, dacă am totul?
199. Domnul a pus întelegerea în cap. Stii de ce? Ca să nu ne vedem
pe noi însine. Da! Ca să-l vedem doar pe celălalt si să-l iubim doar pe
celălalt. Si ca să ne vedem pe noi însine în ochii Celuilalt.
243. Unii vor să ajungă la Înviere fără să meargă pe drumul Golgotei.
244. Pentru că n-au putut înfăptui Evanghelia trăind în lume, crestinii au fugit. Asa au apărut cei dintâi monahi.
259. Orice om este „trimis”.
267. Sufletul nostru este o răsuflare dumnezeiască. Trupul nostru
este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.
290. Ziua si noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!
291. Putine cuvinte, multă dragoste. Către toti. Oricine ar fi ei.
(Despre viata Maicii Gavrilia cititi aici: http://ro.orthodoxwiki.org/Gavrilia_(Papaiannis))
Starețul Tadei de la VitovniCând o persoană se roagă cu atenție, i se dezvăluie profunzimea
rugăciunii. El pătrunde din ce în ce mai adânc în sensul inepuizabil al
fiecărei rugăciuni, care îl aduce într-o relație tot mai profundă cu
Dumnezeu, căruia se roagă. El începe să experimenteze rugăciunea însăși
și relația sa cu Dumnezeu într-o lumină nouă, într-o nouă profunzime.
Totul în rugăciune devine atunci important, interesant, inspirator
pentru el. Nu se mai uită la timp, nu contează pentru el cât durează
pravila rugăciunii, dacă va avea sau nu timp să citească toate
rugăciunile, ci dacă stă cu adevărat înaintea feței lui Dumnezeu în
rugăciune.
La început, Dumnezeu a trimis un înger pe pământ să întrebe toate plantele cum vor să arate. Numai păpădia nu știa cum dorea să arate și îngerul i-a mai dat o zi, să se gândească...
În ziua aceea, păpădia s-a rugat, s-a gândit și s-a răzgândit, până a dat cu ochii de Soare, apoi s-a hotărât ca vrea să arate ca el. Știa că vrea să fie galbenă și frumoasă , strălucitoare și caldă , ca soarele...
Apoi a văzut Luna și se răzgândi...Voia să arate ca ea. Sa fie albă, rece, mândră și frumoasă...
Apoi a văzut stelele și îi plăcură și acelea. Când veni îngerul nu mai știa ce să-i spună: voia să fie ca soarele, ca luna, ca stelele...Așa că Dumnezeu i-a îndeplinit toate dorințele. De aceea păpădia este la început galbenă ca soarele, apoi albă ca luna și dacă sufli peste ea se împrăștie precum stelele.