Iubirea mamei, dar dumnezeiesc

 Toate amintirile noastre din copilărie ne aduc înaintea ochilor gesturile frumoase și mișcătoare, neuitate și vrednice de urmat ale iubirii mamei. Iubirea mamei este atât de mare încât nu se descrie și nu se măsoară. Este dar dumnezeiesc pe care-l primim câtă vreme trăiește mama noastră iubitoare.
 
Și când pleacă la Ceruri ducem dorul iubirii ei fierbinți. Așadar, după ce nu mai este lângă noi ne amintim cu durere și întrebăm: „care persoană este în lumea aceasta mai iubitoare, mai plină de dragoste?”
 
Din Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele creștine ale Sfinților Trei Ierarhi, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 54

A scrie despre mamă aşa cum se cuvine…
a vorbi despre dragostea de mamă,
despre crucea şi jertfa mamei, aproape că nu pot.

Sunt pe pământ, atâtea iubiri pe care le mai poţi înţelege; ele sunt oarecum pământeşti.
Iubirea fiicelor…iubirea prietenelor, iubirea soţiilor chiar…

Dar o iubire ca a mamei cred din toată inima mea că nu mai este alta pe lume. În ea parcă nu-i nimic pământesc. În ea parcă totul este ceresc.

Puterea iubirii de mamă, statornicia ei, curajul ei, răbdarea ei, căldura ei, bunătatea, iertarea ei, nu pot fi apropiate decât de cele ale iubirii lui Dumnezeu.

Se spune neîncetat: – Oamenilor, iubiţi pe Dumnezeu Care v-a făcut, Care vă iubeşte, Care vă rabdă, Care vă iartă atât de mult!…
Dar cine ar îndrăzni să spună: – Dumnezeule, iubeşte-i pe oameni! Când vedem fiecare că totul este numai revărsarea iubirii Lui către noi toţi.
Se spune neîncetat şi trebuie să se spună:
– Fiicelor, iubiţi-vă mama!
– Soţiilor, iubiţi-vă soţul!
– Surorilor, iubiţi-vă sora! –
dar niciodată nu s-a scris şi n-a fost nevoie să se spună: – Mame, iubiţi-vă fiicele voastre!
Cum nu-i nevoie să-i spui soarelui: Luminează! Sau primăverii: Înfloreşte!

Nimeni nu ştie acest lucru mai bine ca tine, scumpă soră şi mamă.
Tu, care ai fost creată de mâinile dragostei dumnezeieşti,
din căldura inimii lui Dumnezeu,
de lângă locul dragostei lui Hristos,
din aluatul însoritelor simţiri ale Duhului Sfânt –
tocmai pentru aceasta.

Tu, care ai început să simţi acum cum se revarsă în inima ta fericitul şuvoi dumnezeiesc al iubirii faţă de rodul sânului tău stâng,
pe măsură ce va creşte în sânul tău, chiar sub inima ta, fiinţă iubită pe care o hrăneşti cu tot ce ai mai bun în trupul şi în sufletul tău.

Dumnezeu să te binecuvânteze, soră şi mamă, şi Dumnezeu te-a binecuvântat tocmai prin a-ţi dărui acest har: harul de a fi mamă.
Harul acesta îţi va curăţa tot trupul tău de orice rău.
Căci sarcina reîmprospătează, cu o frumoasă primenire şi frumuseţe, tot trupul femeii.
Iar în sufletul tău se va produce o iubire nemaicunoscută, care va întrece nu numai toate iubirile tale, dar şi toate puterile din tine.

În faţa nici unei alte fiinţe pământeşti nu s-a plecat cu atâta respect un arhanghel, ca în faţa unei Mame! (Luca1,28 ).
Nici uneia Cerul nu i-a trimis un salut mai cald şi sfânt, ca Aceleia căreia i s-a vestit: un Rod Sfânt S-a zămislit în tine (Luca 1,32).

De nici o bucurie atât de sfântă n-au cântat îngerii, ca de bucuria unei Naşteri,
a Naşterii în Care înainte de a se vedea strălucirea Fiului, s-a văzut strălucirea Mamei.

A Mamei care era ocrotitoarea Ocrotitorului şi mijlocul Mijlocitorului mântuirii lumii.
Ridică-ţi inima, scumpă soră şi mamă spre lumina acestor sfinte stări!

Şi umpleţi sufletul de aceste fericite gânduri ca să ai toată puterea, curăţia, căldura, şi tot harul care se va cere pentru a-ţi împlini această unică şi dumnezeiască chemare: chemarea de a fi mamă unui fiu sfânt!
Chemarea de a împrospăta şi înfrumuseţa cu dragostea inimii tale viaţa lumii, izvorâtă din dragostea inimii lui Dumnezeu, prin Fiul tău.

Dumnezeu a dăruit inimii tale nu numai o parte din puterea Sa creatoare, făcându-te să zămisleşti,
ci te va insufla şi cu sfânta pătrundere a înţelepciunii iubirii, prin care să-l creşti pentru El.

Pentru ca iubirea ta divină, care naşte această fiinţă, să poată şi veghea asupra fericirii sufletului drag ce-l aduci în lume.
Dumnezeu ţi le va da acestea, ca să-ţi fie armele cu care să aperi viaţa şi fericirea comorii tale.

Gândul, grija şi teama vor fi de acum încolo partea grea şi fericită a inimii tale, mamă.
Vei vedea curând că nimic nu-i mai greu şi mai plăcut, mai dulce şi mai amar, mai luminos şi mai întunecat,
mai binecuvântat şi mai chinuit –
decât a fi mamă…Decât a fi o mamă sfântă…

Scumpă mamă, de nimic n-ai acum mai mare nevoie, decât să te rogi.
Fă-ţi din rugăciune izvorul puterii tale,
mijlocul descărcării sufletului tău,
lumina încrederii puternice,
tăria luptei grele îndelungi,
stâmpărarea inimii însetate de iubire,
despovararea temerii încrezătoare,
pacea duhului frământat
şi liniştea întregii tale fiinţe!

Rugăciunea mamei este o putere atotputernică.
Nici o rugăciune nu-i ascultată de Dumnezeu, mai grabnic şi mai deplin, decât rugăciunea mamei sfinte.

Nimeni pe lumea aceasta nu are atâtea dovezi de izbăviri, de minuni, de rugăciuni împlinite, de împliniri minunate de către puterea lui Dumnezeu, ca mama credincioasă.
Toate mamele din lume ştiu aceasta.
Toate mamele din lume au văzut aceasta.
Căci numai mama nu se roagă pentru ea.
Numai mama se poate ruga cu atâta putere, stăruinţă, căldură,încredere, pentru o altă fiinţă decât a ei.
Pentru o altă fericire decât a ei.
Pentru o altă mântuire decât a ei.
Pentru toate ale fiului ei.
Rugăciunii de mamă nimeni nu-i poate rezista: nici Cerul, nici pământul.
Ea răzbate prin orice primejdii,
trece prin orice ameninţări
şi biruie orice împotriviri.
Singura rugăciunea mamei este în stare de a fi aşa cum se cere fie o rugăciune adevărată.

O rugăciune aşa cum o doreşte şi o cere Dumnezeu.
O, dacă ar şti fiecare mamă cât de mult bine face rugăciunea nu numai sufletului ei, ci, mai ales, sufletului scump al fiinţei care creşte sub inima ei, umplând-o de lumină, înzestând-o cu frumuseţea şi fericind-o cu lumina şi harul sfintelor virtuţi trupeşti şi sufleteşti!
Astfel, cu cât mama petrece mai adânc şi mai mult în rugăciune, cu atât fiinţa care se va naşte va fi mai binecuvântată.
Sfânta Fecioară a ştiut acest lucru sfânt.
Şi, de aceea, îndată ce a primit sfânta înştiinţare, s-a sculat şi a plecat spre munţi, gata pentru meditaţie, gata pentru rugăciune (Luca 1, 39-56).
Acolo, împreună cu Elisabeta, o altă mamă sfântă,trebuie să fi înălţat spre Ceruri cele mai sfinte, curate, fierbinţi, şi mai dulci rugăciuni pe care puterile cereşti le vor fi auzit vreodată ridicându-se din vreo inima omenească.

Aşa s-a pregătit Mama cea mai Sfântă,
pentru Naşterea cea mai Sfântă
şi pentru Viaţă cea mai sfântă,
prin Jertfa cea mai sfântă,
cu rugăciunea iubirii celei mai sfinte.
Şi astfel s-a unit Viaţă Mamei cu a Fiului.
Jertfa Mamei cu Jertfa Fiului.
Şi slava Mamei cu Slava Fiului Său – de care a unit-o binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de Care n-o va mai putea despărţi nimeni şi nimic. Veşnic şi veşnic.

Scumpă soră şi mamă, umple-ţi inimă de aceste puternice gânduri!
Şi, urmând Pildă Prea Sfintei Fecioare şi Mame, pregăteşte-te şi tu să-ţi împlineşti marea datorie şi sfânta chemare de care este legată prin porunca lui Dumnezeu, fericirea şi mântuirea ta! ( Timotei 2,15).

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul Iubirii Veşnice!
Slavă Înţelepciunii Iubirii Tale puternice!
Slavă Bunătăţii şi Iubirii Tale!
Te rugăm umple toată fiinţa aceasta sfinţită de comoara pe care o poartă, o creşte şi o apără!
Revarsă-Ţi Iubirea cerească toate darurile Harului Tău peste aceste două fiinţe sfinte, care sunt înaintea Ta priveliştea cea mai strălucită şi mai slabă!
Mama şi fiul, Doamne, sunt creaturile Tale care au cea mai mare nevoie de ajutorul Tău. Şi de prezenţa Ta .
Porunceşte îngerilor Tăi să-i păzească în toate căile lor, ca să nu se poticnească de nimic! (Psalm 91, 11-12).
Şi binecuvântează-i cu cea mai sfântă dintre binecuvântări pe mama şi pe fiul dulce!
Prea Sfântă Fecioară şi Maică, roagă-te pentru toate mamele sfinte cu fii sfinţi!
Dar pentru mamele deosebite, roagă-te şi mai mult!
Amin.

Traian Dorz
din volumul „Scumpele noastre surori”, pag. 156-162
Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1996

Sufletul trebuie să învețe să se hrănească cu harul dumnezeiesc

 Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.
 
În această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Luptă ca să dobândești virtuțile și, după aceea, ține-te treaz ca să le păstrezi”. Eforturile noastre, deci, se împart între a ne război împotriva patimilor și a păstra virtuțile. Aceasta nu este deloc o luptă ușoară. Nu este defel lesne a te transfoma pe tine însuți, a te curați de patimi și a te umple de virtuți.
 
Sfinții Părinți ne spun că războiul duhovnicesc se poartă prin urmarea poruncilor Mântuitorului Hristos. Știm cu toții că acela ce se nevoiește să-și supună trupul sufletului, și sufletul Domnului, dobândește virtuțile trupești și sufletești necesare edificării sale duhovnicești – în timp ce la omul căzut, trupul este hrănit de materie, de lucrurile materiale, iar sufletul este hrănit de trup. Raportul acesta de forțe trebuie însă modificat: trebuie să ne eliberăm de această stare nefirească. Pentru redobândirea echilibrului duhovnicesc, sufletul trebuie să învețe să se hrănească cu harul dumnezeiesc, iar trupul cu sufletul plin de har. Acest deziderat se poate realiza prin dobândirea virtuților, cum ar fi smerenia, dragostea, postul, asceza, rugăciunea, ascultarea.
 
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 329

Despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă

 Despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă


Omul a cărui gură Îi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu nu se va lipsi niciodată de binecuvântările lui Dumnezeu, dar cel ce cârteşte şi-L supără pe marele său Binefăcător va fi cu siguranţă pedepsit de Dumnezeu.


El ne-a dăruit fiinţa; El ne dăruieşte viaţă; El ne apără şi ne ajută în diferite feluri cu dumnezeiasca Sa pronie. Prin moartea Fiului Său, El ne-a împăcat cu Sine, pe noi, cei care mai înainte eram vrăjmaşii Săi şi moştenitori ai împărăţiei Sale!

El ne curăţă şi ne sfinţeşte prin Sfintele Sale Taine! El ne dăruieşte cereasca, prea Sfânta hrană şi băutură, adică Prea Sfântul Său Trup şi Prea Scumpul Său sânge! El ne-a dăruit şi un paznic pentru toată viaţa pe care o trăim aici, pe pământ! El ne va primi sufletul şi-l va călăuzi spre veşnica moştenire! Dar ce spun eu? Îmi lipseşte timpul ca să povestesc totul; aş trudi în deşert, încercând să număr nisipul mării – infinitele, nenumăratele binefaceri ale bunului nostru Dumnezeu!

Apoi, după atâtea nenumărate bunătăţi, noi cârtim! O, Dumnezeul meu, iartă-ne nerecunoştinţa şi deschide-ne mintea aşa încât să pricepem ceea ce inima Ta părintească ne-a dăruit şi în acest fel să aducem cât de puţine mulţumiri pentru a afla iertarea şi mila.

Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 350

DACĂ AR ŞTI OAMENII CINE E IGNAT...

 

Voi ați auzit că la 20 decembrie se serbează Sfântul Marele Mucenic Ignatie Teoforul. Oamenii care au porci, se gândesc la altceva: „Să nu tai porcul până la ignat, când se apropie Crăciunul. Îngrașă porcul, că vine ignatul”. Dacă ar ști ei cine-i Igant, nu l-ar mai cinsti cu porci tăiați, ci l-ar cinsti cu alt fel de cinste. Știți voi cine-i Ignatie Teoforul?

Ignatie Teoforul este copilul acela de care spune Evanghelia că a luat Mântuitorul un prunc în brațe și l-a arătat la Apostoli și a zis așa: Amin zic vouă, de nu vă veți întoarce de nu veți fi ca pruncul acesta, nu veți intra întru Împărăția cerului.
El a plecat în Antiohia Siriei cu părinții lui de unde erau, și l-au crescut acolo. Și a ajuns episcop al Antiohiei celei Mari. În timpurile acelea trăia împăratul Traian și era mare prigoană, iar împărăția Romei stăpânea tot Orientul până în Persia.

Când era el episcop în Antiohia, atâta de frumos predica și atâta de frumos se ruga, încât atunci când slujea, era lumină în biserică, puteai să nu mai aprinzi lumânări. De la veșmintele lui lumina toată biserica.Și oamenii au început să-i spună așa: „Ignatie purtătorul de Dumnezeu” sau „Teoforul” pe grecește.

A auzit împăratul Traian. Și mergând la război împotriva perșilor, s-a abătut cu armatele prin Antiohia Siriei, că pe acolo era drumul către Persia. Și a chemat la dânsul pe episcopul Antiohiei:

– Tu ești Ignatie Teoforul?
– Eu, măria ta.

– Dar de ce îți zic ție oamenii „Purtător de Dumnezeu?” El n-a tăgăduit:

– Pentru că port pe Dumnezeu în inima mea.

Împăratul Traian nu credea, mai ales că era închinător la idoli. Se închina la zei.

– Așa cred, că eu port pe Iisus în inima mea.

– Am auzit că tu predici pe Hristos Cel răstignit și tot Orientul l-ai luminat cu credința în Hristos. Ai întors atâta lume de la zeii noștri.

– Da. Până voi muri, voi întoarce popoarele păgâne și întunecate de la draci la Dumnezeu.
– Așa răspunzi? Bine.

A dat ordin la zece ostași aspri, l-au legat cu lanțuri și l-au adus de la Antiohia Siriei până la Roma, să-l judece împăratul Traian.
Când a ajuns la Roma, l-au băgat la închisoare până avea să vină Traian de la război. A venit împăratul Traian și i-a adus aminte un ostaș:

– Măria ta, pe episcopul acela care a predicat în Antiohia – că a predicat grozav împotriva împăratului și a păgânilor, în fața împăratului Traian – îl avem la temniță. Ce să facem?

Iar împăratul a spus:

– Pregătiți-i moartea la zi de sărbătoare, ca să adun Roma toată, sute de mii, să vadă cum am să-l omor. Mi s-a împotrivit mie foarte și a zis că nu se teme decât de Hristos. Să-l văd eu, va veni Hristos să-l scoată din mâinile mele?

Și în zi de sărbătoare l-au scos în lanțuri din temniță și l-au adus în arenă, unde era împăratul și toți senatorii Romei și sute de mii de oameni.
Și era un stâlp mare în arenă unde îi legau pe cei ce-i mâncau fiarele. L-au dezbrăcat de haine și l-au legat gol cu mâinile la spate, și 100.000 de spectatori se uitau din toate părțile, cum îl mănâncă fiarele pe episcopul din Antiohia. Și au dat drumul la doi lei mari, flămânzi.
Leii au venit și întâi l-au înconjurat de trei ori și au stat oleacă în genunchi înaintea lui. Dar el, dacă a văzut că leii nu vor să-l mănânce, a spus: „Doamne, cu această moarte vreau să zbor la Tine, nu cumva să mă cruți! Doamne, poruncește să mă mănânce leii, că totdeauna am dorit să fiu mâncat de fiare pentru Tine”.

Și atunci un leu a sărit pe un umăr de-al lui și unul pe celălalt umăr și l-au sfâșiat bucăți. Și au venit creștinii din nou la împăratul să le dea oasele, de la mâini, de la picioare, care au mai rămas. Și le-a dat împăratul.
Ce s-a întâmplat însă? Minune mare, minune mare! Oasele cele mai mici de la mâini le-au mâncat leii, au mâncat toată carnea, toate măruntaiele, însă inima n-au mâncat-o. Inima-i de carne. Stătea între oase. Și a spus împăratul:

– Ce-i cu inima de n-o mănâncă?

– Măria ta, uite leii inima au lăsat-o!

– Măi, el îmi spunea mie în Antiohia, înainte de a merge la război, că poartă pe Iisus în inima lui. Și poate de aceea n-au mâncat-o leii. Ia luați sabia și despicați inima ceea.

A luat un ostaș sabia, și când a despicat inima Sfântului Ignatie, ca o lămâie s-a desfăcut în două. Și cu slove de aur era scris pe o parte: Iisus, și pe cealaltă parte, Hristos.

Deci acesta-i Sfântul Ignatie Teoforul, care, atunci când era copil mic, a fost purtat de Mântuitorul în brațe, iar el l-a purtat pe Iisus, nu în brațe, ci în inima sa până la mâncarea leilor și în vecii vecilor îl va odihni pe el întru Împărăția cerului, unde a zburat sufletul lui.

Arhim. Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Sfântul Parinte, Ilie Cleopa, vol. 11

PE MĂSURA ÎNTRISTĂRII ESTE ȘI MÂNGÂIEREA DATĂ DE DUMNEZEU

 ,,Când afli deci pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că ești departe de cărarea pe care pășesc picioarele obosite ale sfinților. Căci, cu cât pășești mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Împărăției și te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atât ai mai mult ca semn tăria încercărilor ce te întâmpină. Și, cu cât te apropii și înaintezi, cu atât se înmulțesc încercările împotriva ta. Când simți deci în sufletul tău încercări mai felurite și mai tari, să știi că în acele timpuri sufletul tău a primit cu adevărat, în ascuns, o altă treaptă, mai înaltă, și i s-a adăugat, la starea în care se află, un har nou. Căci după măsura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altora încercări. Nu înțelege prin ele încercările lumești, care se întâmplă unora pentru că au pus frâu răutății în lucrurile văzute, nici tulburări trupești, ci încercări ce se potrivesc călugărilor care se liniștesc.

Iar dacă sufletul suferă de vreo slăbiciune și nu poate răbda încercările cele mari, și se roagă să nu intre în ele, iar Dumnezeu îl ascultă, să știi că, în măsura în care te întărește față de încercările cele mari, în aceeași măsură te învrednicește și de darurile cele mari. Căci nu dă Dumnezeu un dar mare, fără o mare încercare. Pentru că după încercări a rânduit Dumnezeu și darurile, potrivit cu înțelepciunea Lui, pe care nu o pricep cei zidiți de El. Drept aceea, din necazurile grele ce ți se întâmplă prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu să cunoști câtă cinste a primit sufletul tău din partea măririi Lui. Căci pe măsura întristării e și mângâierea".

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință.

Postul și lucrarea lui Sfântul Ioan Scărarul

 Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
 
Dă pântecelui hrana care-l umple și e ușor de mistuit, ca prin săturare să săturăm pofta lui, iar prin mistuirea grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de un bici. Ne vom folosi de un meșteșug împotriva acestei mult meșteșugite patimi: să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere.
 
Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea Raiului.
 
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

Rugăciunea celui cu multe neîmpliniri și răni sufletești către Sfântul Efrem cel Nou

 Sfinte Părinte Efrem, am aflat că milostivirea ta se arată cu grăbire spre cei aflați în mare neîmplinire și în sfâșiere lăuntrică și de aceea am cutezat să te caut și să te rog să îmi asculți și mie durerea. Încă din copilărie mi-a fost dat să văd la oameni, în loc de fapte și cuvinte bune, lucruri și cuvinte care sunt ale întunericului. Iar pe acești oameni nu numai că i-am văzut, ci mi-au făcut mult rău, cotropindu-mi viața cu faptele, cuvintele și relele lor obiceiuri.
 
Cu multă amărăciune mărturisesc că, în alcătuirea vieții mele, am văzut adeseori fețe de oameni care, prin faptele lor, aveau chipuri de fiară, făcându-se astfel pe ei înșiși biruințe ale urii, răzbunării, dezbinării și relei voințe. Toate acestea mi-au rănit și mi-au schilodit sufletul, iar această stare lăuntrică îmi este ca o vatră sufletească. Orice fac și orice doresc, tot la ea mă întorc, în felul acesta pricinuindu-mi eu însumi mai mult chin. Vino tu, preamilostivule Efrem, și, întinzând mâna ta cea sfântă, ridică-mă cu putere și mă tămăduiește din această stare de plângere și durere. Cred cu adevărat că poți săvârși aceasta, căci dragostea ta fără seamăn este nemăsurat mai mare decât toate urâciunile care mi-au fost date să le văd, aud ori pătimesc. Și mai cred că prin puterea Duhului Sfânt cunoști mai bine decât mine tot ceea ce este înlăuntrul meu, și de aceea te rog, coboară până în tainițele cele mai adânci ale inimii și dezrădăcinează de acolo toată moartea, urâciunea și păcatul, ca sămânța lor să nu-mi ruineze sau să-mi distrugă și viața aceasta pământească, și pe cea viitoare.
 
Iar cu nespusa ta blândețe, deschide-mi calea spre Sfânta Spovedanie, ca, mărturisindu-mi toate rănile lăuntrice, să mă slobozesc de puterea lor vătămătoare și să pot primi dumnezeiescul Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos care, prin puterea Învierii, tămăduiește cele mai ascunse ale omului și ridică spre lucrare și viață nouă pe toți cei care Îl primesc cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Sfinte Efrem, fă ca minunata și tainica ta îmbrățișare să îmi fie călăuză în drumul spre viața veșnică, pentru ca și prin smeritele mele fapte și cuvinte să se slăvească puterea Dumnezeului nostru, a Preasfintei Treimi, a Tătălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

7 LUCRURI DE TAINĂ

 7 LUCRURI DE TAINĂ

Șapte lucruri pe care nu trebuie să le povestiți nici măcar rudelor:

1. Primul lucru pe care trebuie să-l păstrați în secret sunt planurile personale de viitor. Nu spuneți nimănui până nu se vor împlini. Orice idee nu este ideală; are unele puncte slabe, în care se poate poticni foarte ușor.

2. Al doilea lucru despre care este bine să nu spuneți nimic sunt faptele de milostenie. Un lucru bun este o raritate în această lume și de aceea trebuie păzit foarte bine. Nu vă lăudați cu faptele bune. Altfel, mândria va înlătura tot binele.

3. Al treilea lucru despre care nu trebuie să vorbim îl reprezintă nevoinţa noastră. Nu relataţi tuturor despre limitele dumneavoastră în alimentație, somn, rugăciune etc. Asceza fizică aduce foloase dacă este în coordonare cu starea duhovnicească.

4. Al patrulea lucru despre care trebuie să tăcem este curajul și bărbăția noastră. Unii au încercări interioare, alții încercări exterioare. Încercările exterioare se observă, de aceea oamenii primesc medalii, însă dacă au fost depășite anumite încercări interioare nimeni nu le poate observa și de aceea nici nu există premii pentru ele.

5. Al cincilea lucru sunt cunoștințele duhovnicești. Acestea au diferite niveluri și trebuie dezvăluite doar la un anumit nivel de pregătire. Principala greșeală a începătorilor este dorința de a împărtăși celorlalţi propria stare duhovnicească, care, în loc să le aducă liniște, le aduce tulburare.

6. Al șaselea lucru despre care nu trebuie să vorbiţi sunt problemele familiale. Țineți minte: cu cât mai puțin veți vorbi despre problemele din familia dumneavoastră cu atât ea va fi mai puternică și mai stabilă.

7. Al șaptelea lucru despre care nu trebuie să vorbiți sunt cuvintele urâte pe care le-ați auzit. Puteți să vă murdăriți încălțămintea sau puteți să vă murdăriți conștiința. Dacă veniți acasă și spuneți tot ce ați auzit de la un necioplit pe stradă, nu vă va deosebi de acea persoană care a venit acasă și nu s-a descălțat.

Fiind lucruri (lucrări) de taină și personale, pot fi spuse doar în taina rugăciunii (lui Dumnezeu) și în taina pocăinței (duhovnicului).

DUHUL SFÂNT SE ODIHNEȘTE ÎN TINE DACĂ TU ÎI ODIHNEȘTI PE ALȚII

 Odată, un creştin s-a gândit să-i ducă un strugure Sfântului Macarie Alexandrinul. Acesta a primit darul şi a mulţumit. Dar după aceea şi-a zis: „Nu voi mânca acest strugure. Mai bine îl duc unui frate bolnav”. Ajuns la poarta mănăstirii, Sfântul Macarie a înmânat fructul şi s-a înapoiat la chilie. Fratele a mulţumit pentru strugure. Dar după aceea şi-a spus: „Îl voi da altcuiva ca să se bucure”. Fratele care l-a primit a făcut la fel… Aşa, până în seară, strugurele a făcut ocolul mănăstirii, ajungând înapoi la Sfântul Macarie. Atunci Sfântul a zis: „Mare e dragostea acestor fraţi, căci nimeni nu s-a gândit la sine, ci fiecare la aproapele său”.

El m-a învățat că mai bine ești mut și te rogi mereu, decât să ai glas și să rănești pe cei din jurul tău.

 Călugărul mut

Când eram în Athos, am muncit la o chilie de părinți greci de lângă Mănăstirea Iviron. Acolo era un călugăr bătrân, care zâmbea la toată lumea și era mut.

Stătea aplecat la slujbe, cu capul spre pământ. Făcea sute de închinăciuni cu o viteză extraordinară, parcă plutea ridicându-se. 

Noi eram tineri și nu puteam ține pasul la zborul de pocăință al bătrânelului. Egumenul mă pusese la zidit un gard de piatră.

Și părintele ăsta, fără să-l rog, venea și îmi aducea pietre la mână, ajutându-mă foarte mult.

Îi mulțumeam și zâmbea. Dădea din cap. Odată, la masă, l-am întrebat pe egumen despre bătrânul mut. Mi-a zis:

Ehei, părintele ăsta e de 40 de ani în chilie. La început era foarte mânios și cânta foarte frumos, de se minunau părinții de la Protaton sau Iviru.

Într-o zi, părintele s-a mâniat strașnic pe ceilalți frați și a început să-i batjocorească, să-i facă în toate felurile.

În noaptea aceea, i s-a arătat Maica Domnului într-un veșmânt ca lumina cerului și i-a pus degetul la gură.

De-atunci a muțit. Părul i-a încărunțit într-o clipă. Nu mai poate vorbi nicidecum. Stă doar și zâmbește.

Și i-a zis Împărăteasa: dacă nu vei sta în liniște, nu te vei putea mântui.

După 4 ani, am trecut iar pe la chilie. Părintele mut se mutase la Domnul. El m-a învățat că mai bine ești mut și te rogi mereu, decât să ai glas și să rănești pe cei din jurul tău.

Pr. Ioan Istrati