Parastasele Postului Mare

Pomenirea celor plecați dintre noi este un ritual important, bine încadrat în tipicul bisericesc.

Iar în Postul Mare aceasta are o însemnătate aparte, respectată prin așa-numitele parastase ale postului.

Deși pomenirile morților se pot face în cadrul oricărei Sfinte Liturghii de peste an, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, în toate cele şase sâmbete din Postul Mare, să fie pomeniţi de către familii toţi cei care au adormit întru nădejdea Învierii Domnului nostrum Iisus Hristos.

Ca orice rit bisericesc, parastasele se fac după o rânduială anume.

În general, se plătesc la biserică sărindare, adică pomelnice care urmează a fi citite în cadrul Sfintei Liturghii, timp de 40 de zile sau un an întreg.

Pe lângă parastasele care se fac, de obicei, după înmormântare, la 3, 9, 40 de zile și apoi în fiecare an, până la 7 ani de la deces, există și alte zile de pomenire stabilite de Biserică.

Dintre acestea, Parastasele Postului Mare sunt cele mai importante.

Prima sâmbătă din Post în care se face parastas pentru morți este cea a lui Teodor, cunoscută și sub numele de „Sâmbăta colivelor”.

Este vorba despre Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, cel de la care s-a transmis până azi obiceiul de a se face și împărți colivă.

La un moment dat, împăratul Iulian Apostatul a poruncit să se stropească cu sângele animalelor sacrificate pentru idoli toate produsele din piaţa cetăţii, pentru a întina Postul Mare al creştinilor.

Atunci, i-a apărut în vis arhiepiscopului Eudoxie Sfântul Teodor, care i-a spus să fiarbă grâu şi să împartă tuturor locuitorilor, ca să nu mai fie nevoiți să meargă la piață.

Zis și făcut.

Astfel, credincioșii au fost feriți de a pica în păcat, motiv pentru care s-a hotărât ca Sfântul Teodor să fie pomenit la finele primei săptămâni din Postul Mare.

Denumirea de „parastas” își are rădăcinile în limba greacă, unde „paristemi” se traduce prin a se alătura, a fi apropiat cu cineva.

Iar Parastasul este slujba cu ajutorul căreia ne alăturăm, prin rugăciune, celor adormiți, cerându-i lui Dumnezeu iertarea păcatelor lor.

Din ritual sunt nelipsite prescura, coliva îndulcită cu miere, colacii, vinul, tămâia, untdelemnul și lumânările.

Este bine de știut că pomenirile nu se fac pentru fală, nici pentru a concura posibilitățile materiale ale altora.

Acestea se fac pentru sufletele celor dragi, motiv pentru care tot ce se dă de pomană trebuie împărțit la nevoiași, nu la prieteni, rude și cunoștințe.

Potrivit scrierii Mărturisirea Credinţei Ortodoxe, „păcătoşii care s-au căit în clipa de pe urmă, sunt scăpaţi din iad prin rugăciunile şi milosteniile celor vii”.

.Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de credință ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credința că sufletul omului este nemuritor.

Taina vieţii, ca şi taina morţii, sunt taine mai presus de înţelegerea noastră.

Prin rugăciune, noi păstrăm legătura cu sufletele celor care au trecut la Domnul şi în acelaşi timp cerem ca ei să se odihnească sau sufletul lor să găsească pace şi odihnă, în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Avem în rugăciunea Bisericii cea mai corectă, luminoasă şi folositoare cale, aceea de a arăta iubirea faţă de cei trecuţi la Domnul prin rugăciune şi prin milostenie.

Cei adormiți ştiu ce facem pentru ei şi simt când îi pomenim cu dragoste, punem lumânări şi flori pe mormânt şi sărutăm sfânta cruce de cu nădejdea învierii celei de obşte.

Avem datoria morală și spirituală să-i pomenim în rugăciune pe cei trecuţi la Domnul şi mai ales să arătăm semne de iubire duhovnicească faţă de cei care au rămas îndoliaţi.

Cultul pomenirii morților a dat o cultură și o conștiință a continuității și a comuniunii peste timp.

Rugăciunile de pomenire a celor trecuți la Domnul sunt binefacere spirituală pentru sufletele acestora, dar şi consolare pentru familiile lor îndoliate.

Iubirea izvorâtă din credinţă şi rugăciune este mai tare decât moartea.

Când ne rugăm pentru cei adormiți în Domnul arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră.

Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de speranță.

Lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinței și ale nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

https://basilica.ro/cei-adormiti-stiu-ce-facem-pentru-ei.../

Prima sâmbătă din Postul Mare are o dublă semnificație: începutul pomenirilor celor adormiți și comemorarea Sfântului Teodor Tiron, de numele căruia se leagă introducerea binecuvântării colivei.

Împăratul Iulian Apostatul a poruncit să fie stropite cu sângele animalelor sacrificate idolilor toate produsele vândute în piața cetății imperiale, pentru a întina astfel prima săptămână din Postul Mare al creștinilor.

Mucenicul Teodor s-a arătat în vis arhiepiscopului de atunci, Eudoxie (360-369), descoperindu-i planul lui Iulian și sfătuindu-l să fiarbă boabe de grâu (în greacă „kolva”, de unde și românescul „colivă”) și să le împartă locuitorilor Constantinopolului pentru ca aceștia să nu fie nevoiți să cumpere alimente de la piață.

Arhiepiscopul a stabilit ca în fiecare an, la încheierea primei săptămâni a Postului Mare, să se serbeze un praznic în memoria acestei minuni și a Sfântului Teodor.

Din acest motiv, în Tradiția Bisericii, această sâmbătă a mai fost numită Sâmbăta Sfântului Teodor sau Sâmbăta colivelor.

 

Să uiţi nu înseamnă să ierţi.

 Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…”
Va rog sa ma iertati!
Post cu mult folos duhovnicesc va doresc..Doamne ajuta!

Ce este viața spirituală?

Sunt mai mulți autori care au încercat să surprindă spiritualitatea din viața altora care sunt spirituali prin însuși modul lor de a fi și au constatat că:

"Spiritualitatea înseamnă un mod diferit de a ne raporta la patru autorități sau patru realități:
- un mod diferit de cel obișnuit de a ne raporta la noi înșine
- un mod diferit de raportare la semeni
- un mod diferit de cel obișnuit de a ne raporta la Creație și la lumea înconjurătoare
- un mod diferit de a ne raporta la Ființa Supremă
Un om care are aceste modalități distincte de a se raporta la sine, la semeni, la lume și la Fiintya Supremă, la Dumnezeu, și pentru care aceste tipuri de raporturi sunt foarte importante, acela este un om spiritual."

Omul spiritual, așadar, când se uită la cineva nu se uită la o persoană necunoscută așa cum privim noi, în mod obișnuit, când mergem pe stradă; se uită la un fel de frate al lui. Pentru el acest necunoascut are o valoare suplimentara față de percepția obișnuită.
Când se uită la lumea înconjurătoare, la un copac înflorit sau la o pădure plină de foșnetul frunzelor și de cântecul păsărilor, se simte ca într-o biserică. Pentru el pădurea e mai mult decat o sumă de copaci. Când se uită în oglindă sau stă cu sine însuși are un tip de dialog cu el însuși, așa cum un om obișnuit fără o viață spirituală, nu îl are.(...)

Idei extrase din conferința diaconului Andrei Sorin Mihalache

Post cu folos să îți petreci, suflete, și Bucuria să te însoțească!

 

Îngăduie-ți suflete, măcar acum, să te lași biruit de sete – de sete de Lumină.

Să nu uiți, suflete, că în vreme de post e voie și nevoie, totuși, și de îndulcire: ai Rugăciunea pentru asta. De-ai ști cât e de dulce... De poți, adăugă-i și puțină smerită Pocăință.

Amintește-ți, suflete, și de Speranță, de Adevăr și Puritate, ca să poți privi în oglindă fără teama că ea ar putea arăta la un moment dat un alt chip, înstrăinat de tine.

Adu-ți aminte, suflete, și de Răbdare. Cu ea să stai la sfat, să zăbovești și iar să zăbovești...

Iertarea-ți fie, suflete, mai mult decât oricând aproape! Caut-o bine prin toate ungherele, cu siguranță vei reuși să o întrezărești. Să cauți în și prin ea puterea de a-ți iubi aproapele. Și, dacă poți, încearcă să te ierți pe tine, pentru toate ce au fost și pentru toate câte stau a prinde formă. Și pentru ca încercarea-ți să nu rămână o simplă și amăgitoare mască, amintește-ți să și uiți ce a trebuit să ierți. Abia atunci va fi întreagă.

Să te pornești în căutarea Simplității. Știu, ai început de multe ori căutarea, dar de și mai multe ori ai reușit să faci ocoluri mari, să te mai și rătăcești. Dar nu-i nimic, timpul nu e pierdut, după cum nici simplitatea nu e. Tu caută doar și ia-ți aproape Nădejdea. Amintește-ți, suflete, că în ea îți vei afla puterea. Nădăjduiește, așadar, și tu! Nădăjduiește, suflete, în Iertare, în Mântuire, în Bucurie, în tămăduirea de neîndrăzneală! Și din când în când, și din gând în gând, oricând vei găsi un moment de răgaz sau de iscoditoare tulburare, repetă-ți lin: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”.

Și... te mai rog ceva! Să macini tu, suflete, pietrele ce ți-ar putea ieși în cale, înainte de a le arunca în alții. Să le macini ușor, fără de zgomot și cutremurări! Nici ție nu ți-a fost ușor să le înduri când alții s-au grăbit să le ridice asupra ta.

Post cu folos să îți petreci, suflete, și Bucuria să te însoțească!

Începe Postul, suflete, pornește și tu pe cale! E cale de smerire, dar mai presus de toate, e cale de Iubire. Nădăjduiește, suflete, în Iertare, în Mântuire, în Bucurie, în tămăduirea de neîndrăzneală! Și din când în când, și din gând în gând, oricând vei găsi un moment de răgaz sau de iscoditoare tulburare, repetă-ți lin: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”.

 

1. Nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.

2. Postul este o dăruire a noastră faţă de Dumnezeu, o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1).

3. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm.

4. Postul este ofrandă a iubirii omului față de Dumnezeu.

5. Cine postește, dar nu se roagă, nu adună lumină spirituală în suflet, ci realizează doar un exercițiu biologic și psihologic, motivat igienic sau estetic.

6. Postul adevărat nu este numai abținere de la bucate de origine animală, ci și înfrânare de la orice lăcomie materială și poftă de stăpânire egoistă asupra altora, înfrânare de la orice gând, cuvânt sau fapte care diminuează iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

7. Postul adevărat trebuie să fie unit cu smerenia și cu bucuria, spre a fi o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu Care vede tainic și tăcut sufletul și faptele omului credincios și jertfelnic, rugător și postitor.

8. Prin post participăm tainic la postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustie. Nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele și cu patimile întunecate, egoiste, dacă nu a dobândit mai întâi lumina harului divin prin post și rugăciune.

9. Mai ales în perioada Postului suntem chemați să îndreptăm comportamentul sau atitudinea lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alții pentru păcatele noastre, ci recunoscând și plângând propriiile păcate, judecându-ne pe noi înșine în  Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor și a ne împărtăși de iubirea sfântă a lui Hristos, dăruită nouă în Sfânta Euharistie.

10. Dacă este însoţit de fapte plăcute lui Dumnezeu, postul face din omul postitor lumină între oameni şi vas ales al slavei lui Dumnezeu.

11. Postul reprezintă izvor de râvnă sfântă după Dumnezeu.

12. Postim pentru că Îl iubim pe Domnul Hristos și dorim să ne hrănim mai mult din cuvântul Evangheliei, din cuvântul Scripturii, din cuvintele pe care le auzim în sfintele slujbe și să întărim rugăciunea noastră, ca să creștem spiritual.

13. Postul este și semnul dorinței omului credincios de a se elibera de lăcomia după lucruri materiale limitate și trecătoare spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel nelimitat și netrecător.

14. Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pământeşti, pentru a primi bunuri spirituale cereşti, pentru a se uni, prin rugăciune şi împărtăşire euharistică mai deasă cu Dumnezeu Cel din ceruri, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor.

15. Postul este nu numai material, ci și spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii.

16. Postul susţine rugăciunea omului credincios care consideră legătura sa cu Dumnezeu ca fiind centrul, lumina şi hrana sufletului său.

17. Postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia sau iubirea pătimaşă de cele materiale la iubirea de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea de iubire cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător.

18. Inima sau sufletul omului postitor dobândeşte libertatea de-a se îmbogăţi permanent din iubirea infinită şi eternă a lui Dumnezeu.

19. Omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu sfinţii lui Dumnezeu.

20. Postul este o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care postește, stare cultivată în mod liber și după puterea fiecăruia.

21. Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se practică din iubire pentru El.

22. Dorim să ne hrănim cu iubirea Lui Dumnezeu mai mult decât cu darurile Lui materiale, limitate și trecătoare. De aceea, în timpul postului se diminuează cantitatea hranei materiale și sporește hrana spirituală. Citim mai des și mai mult Sfânta Scriptură, ne rugăm mai mult, ne spovedim mai des, eliberându-ne de un trecut apăsător, și ne împărtășim mai des.

23. Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

24. Postul nu trebuie redus la o activitate exterioară, pentru a fi remarcat sau lăudat de oameni, ci trebuie practicat ca pe o faptă plăcută lui Dumnezeu, ca pe o dăruire de sine lui Dumnezeu şi ca detaşare de cele materiale pentru a se îmbogăţi spiritual.

25. Mai ales în acest post al Paştilor, credincioşii, prin înfrânare de la bucate şi de la păcate, prin rugăciune şi milostenie, răstignesc în ei patimile egoiste şi adună în suflet lumină de Înviere.

26. Sinceritatea în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru bine, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele, nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ospitalitate faţă de străini, toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii din şcoala postului adevărat unit cu rugăciunea şi fapta bună.

27. Postul, smerenia, rugăciunea şi iertarea pregătesc reconcilierea cu Dumnezeu şi cu oamenii şi sfinţirea vieţii.

28. Postul este armă de luptă împotriva ispitelor venite de la demoni.

29. Postul face rugăciunea mai smerită, iar rugăciunea smerită devine cea dintâi hrană a postitorului.

30. Prin postire noi dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită, apoi o arătăm în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudine şi stări duhovniceşti, prin toată fiinţa noastră, prin sufletul şi trupul nostru.

31. Postul este o perioadă de luminare a sufletului şi de împodobire a lui cu prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu.

32. Acesta este rostul perioadei de post: lepădarea de cele ale întunericului, curăţirea de păcat care aduce întuneric în viaţa noastră şi luminarea sufletului cu acele arme care ne ajută să respingem ispitele păcatului.

33. Postul este un discernământ al valorilor spirituale.

34. Postul se săvârşeşte cu bucurie, nu cu întristare.

35. Postirea ca dezlipire de lucrurile limitate şi trecătoare şi unire sau alipire a noastră de Dumnezeu cel nelimitat şi netrecător înseamnă începutul libertăţii noastre interioare.

36. Numai când avem smerenie, pocăinţa, rugăciunea şi postul sunt folositoare.

37. Postul este o şcoală a libertăţii de a folosi binele.

38. Postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni.

39. Postul este timpul nevoinţelor duhovniceşti mai intense pentru a spori comorile din suflet.

40. Vremea postului unit cu rugăciunea şi fapta bună este o perioadă de răstignire a patimilor egoiste prin asceză sau nevoinţă.

    
    
    
    
    
    
    
    
    

Profeția unui sihastru sfânt despre sfârșitul lumii

 Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între frați, între rude, între creștini și între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii.

onahul Galaction Ilie din Mănăstirea Sihăstria, fiind mulți ani păstor de oi, umbla cu oile mănăstirii prin toate poienile de munte dintre Sihăstria și  Sihla. De aceea era cunoscut de mulți călugări sihaștri din partea locului.

Mergând cu oile pe munte, a întâlnit un sihastru sfânt pe care îl cunoștea și l-a întrebat:

- Spune-mi părinte, când va fi sfârșitul lumii?

Iar cuviosul sihastru, oftând din inimă, a răspuns:

- Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între frați, între rude, între creștini și între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii. Căci fără iubire și fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ! Apoi, cei doi sihaștri s-au sărutat între ei și s-au despărțit.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 2002, pp. 32-33)

Block

 

Ea nu știa să zică NU, pentru că era gata mereu să rezolve problemele tuturor.

Întotdeauna, chiar dacă o durea foarte mult.

Întotdeauna, în ciuda oboselii amâna, la infinit.

Până când într-o zi corpul său nu a mai putut susține acea cale.

Și au apărut mai multe simptome care nu au răspuns la tratamentul medical.

Nu erau bacterii, nici metabolismul, nici virușii ...

Era stres, frustrare, angoasă, supărare, dezamăgire... Nimeni nu a observat.

Toată lumea o credea puternică și că nu are nevoie de nimeni. În acea singurătate a îmbrățișărilor care nu au venit niciodată, a unui calm nepermis, a unei rugi care nu a încetat niciodată, a lacrimilor care nu au fost văzute niciodată, ea a atins hăul.

Ea a devenit „nebună”, cea cu crize nejustificate, cea pe care toată lumea a trimis-o la psihiatru.

Și în acel fundal de angoasă și neputință, ea a fost capabilă să conștientizeze, că atunci când nu există alte brațe, ea se poate îmbrățișa.

Și și-a dat seama că nu trebuie să-și acorde timp, ci trebuie să și-l ia. Și că nu are rost să aștepte ca celălalt, să facă ceea ce ar fi făcut ea, pentru el.

Și-a dat seama că uneori este extrem de necesar să spui NU, cu fermitate chiar și atunci cănd te doare. Și-a dat seama că negarea de sine poate fi o virtute morală, dar nu are nicio legătură cu sănătatea mintală. Este sacrificiu. Iar sacrificiul constant te doare, te îmbolnăvește.

Și-a dat seama de ceva, că atunci când îți dai viața pentru altul, îl pierzi pe al tău.

Este ca sinuciderea cu mișcarea lentă.

Se moare puțin în fiecare zi. Sacrificiul, durerea, boala. Nu asta este calea. Nu asta ar trebui să fie.

Și a ieși din acea cale, care nu-i aducea decât suferință, a ieșit din acel rol de sacrificiu, a ieșit din starea de moleșeală care îi acaparase toată ființa...Și a început să se iubească mai mult pe ea, să se asculte, să-și înțeleagă sensul, să vorbească deschis și drept cu ea. Pentru că a înteles, că ea e cea care merită fericirea, pacea , iubirea, sănatatea. Apoi vin ceilalți, și că doar iubindu-se pe sine poate iubi mai mult și pe ceilalți.

Iubirea de sine, acceptare, dragoste pentru tine, te va ajuta să menții cu celălalt, legături fericite, în această viață, dragă om. Aceasta este calea!

Învată să te iubești, și să te accepți așa cum ești!