După aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în
sihăstrie petrecea în linişte ca la şase stadii de la satul acela. Şi
acea vedenie înfricoşătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar
stareţul acela, învăţînd-o cu duhovniceşti sfătuiri despre viaţa cea
plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: "Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va
fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui
Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însemnează slavă
împărătească, precum socotesc cei înţelepţi tîlcuitori de vise.
Însă de tine nu se va spune aşa, adică nu împărătească putere pe
pămînt şi steaua cea văzută de tine mai înainte, vesteşte slava de fapte
bune şi de darurile lui Dumnezeu ce se va turna în cel zămislit de
tine, pentru că voieşte ca pe robii Săi, mai înainte de naşterea lor
să-i sfinţească în pîntecele cel de maică". Aceasta mai înainte
proorocind-o Mariei, văzătorul stareţ şi din destul învăţînd-o, a
eliberat-o cu pace. Deci, s-a înştiinţat despre aceasta şi lui Teodosie,
episcopul cetăţii lui Anastasie şi acela asemenea gîndea la vedenia
aceea, căci pruncul ce se va naşte, va fi lumină lumii. Iar Maria
întorcîndu-se de la stareţ, petrecea după sfatul lui cu plăcere de
Dumnezeu în întreagă înţelepciune, fără bărbat, împreună cu mama şi cu
sora sa.
Cînd s-a împlinit vremea naşterii, a născut Maria pe acest rob al lui
Dumnezeu şi botezîndu-l după obiceiul creştinesc, l-a numit Teodor,
care se tîlcuieşte dar al lui Dumnezeu, arătînd cu numele mai înainte,
că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu.
Făcîndu-se pruncul de şase ani, dorea maica sa să-l înscrie mai înainte
în rînduiala ostăşească; deci îi gătea lui brîu de aur şi haine de mult
preţ, şi alte lucruri de trebuinţă la rînduiala ostăşească. Apoi dorea
să meargă la Constantinopol, la împărat, ca acolo să facă ostaş pe fiul
său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfîntul Mucenic Gheorghe, zicîndu-i:
"Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai hotărît pentru fiul tău, o,
femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că Împăratul cel ceresc are
trebuinţă de fiul tău!"
Deşteptîndu-se din somn Maria, a început a plînge şi a zice: "S-a
apropiat moartea copilului meu", căci i se părea că va muri degrabă. Dar
pruncul creştea cu anii şi cu înţelegerea, iar cînd era de opt ani l-a
dat maică-sa la învăţătura cărţii. Cu darul lui Dumnezeu învăţa mai bine
decît toţi copiii şi era mai iubit decît toţi pentru obiceiurile sale
cele bune; pentru că în copilăreştile jocuri, avea bărbătească
înţelegere, păzindu-se de tot cuvîntul de jurămînt sau de hulă şi chiar
şi pe ceilalţi copii îi oprea de la acelea, împăcînd toate certurile şi
bătăile dintre copii.
Era în casa acelor femei, un bărbat bătrîn, cu numele Ştefan, temător
de Dumnezeu şi dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau
pentru viaţa cea îmbunătăţită a lui. Pe acesta văzîndu-l copilul Teodor,
în Sfîntul Post cel de 40 de zile, postind pînă seara şi o mică
fărîmitură de pîine cu apă gustînd seara, s-a aprins cu dragostea cea
dumnezeiască şi a început a urma postirii lui, pînă seara înfrînîndu-se.
Iar cînd se întorcea de la şcoală la vremea prînzului, îl silea
maică-sa să mănînce cu dînşii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie
silit la mîncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă,
ci toată ziua şedea la şcoală pînă seara. Iar seara mergea mai întîi la
biserică împreună cu Ştefan la obişnuita cîntare şi se împărtăşea cu
Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea
acasă tîrziu şi primind o mică bucată de pîine cu apă, se întărea.
Dar maică-sa şi ceilalţi casnici îl sileau ca să mănînce fiertură şi
celelalte mîncări, iar el nicidecum nu voia. Şi a rugat maică-sa pe
dascăl, ca la vremea prînzului să slobozească pe copil de la şcoală
acasă şi să-l silească să mănînce cu dînşii, căci din cauza nemîncării
era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în
muntele ce era acolo, unde era biserica Sfîntului Marelui Mucenic
Gheorghe. Acolo, Sfîntul Mare Mucenic, la vederea ochilor arătîndu-i-se
în chip de tînăr preafrumos, îl ducea înăuntru bisericii; şi se
îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărţilor sfinte, pînă ce
trecea vremea prînzului. Şi iarăşi mergea de la biserică la şcoală, iar
seara, întrebîndu-l maică-sa pentru ce n-a venit să prînzească,
răspundea: "Nu învăţasem stihurile şi pentru aceea m-a oprit". Şi iarăşi
ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe Teodor să prînzească la vremea
cea cuviincioasă. Iar dascălul, cu jurămînt adeverea că după cererea ei
cea dintîi, în toate zilele îl lăsase cu ceilalţi copii pe Teodor de la
şcoală, la vremea prînzului.
Înştiinţîndu-se maică-sa, cum că Teodor la prînz se suie în munte la
biserică, a trimis o slugă să-l aducă cu forţa de acolo şi cu multe
certări îl îngrozea să vină să prînzească, iar el, neascultîn-d-o, îşi
păzea obişnuita înfrînare. Şi fiind el de zece ani, a năvălit o boală
peste satul acela şi mulţi boleau foarte, iar unii şi mureau. Atunci s-a
vătămat de acea boală şi fericitul copil Teodor, fiind aproape de
moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luîndu-l aproape mort l-au dus la
biserica Sfîntului Ioan Botezătorul şi l-au pus în faţa Altarului, ce
era aproape, unde în vîrful bisericii sub cruce era închipuirea feţei
Mîntuitorului. Dintr-aceea au picat două picături de rouă asupra
copilului cel bolnav şi îndată s-a sculat sănătos şi s-a dus acasă,
mulţumind lui Dumnezeu. Dormind nopţile între casnicii săi, cînd toţi
erau cuprinşi de un somn greu, venea la el Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe
şi-l deştepta, zicîndu-i: "Scoală-te, Teodore, căci luceafărul a
răsărit şi a sosit vremea rugăciunii celei de dimineaţă; de aceea să
mergem la biserica Sfîntului Gheorghe". Iar copilul îndată cu sîrguinţă
şi cu bucurie se scula.
Deci, la început i se arăta Sfîntul Gheorghe, în chipul lui Ştefan,
cel din casa lor. După aceea în alt chip i se arăta lui, deşteptîndu-l
în fiecare noapte şi ducîndu-l la biserică. Iar diavolii, vrînd pe cale
să îngrozească pe copil, se prefăceau în lupi şi în diferite fiare şi se
repezeau asupra lui. Dar Sfîntul Mucenic, mergînd înaintea lui şi
purtînd suliţa în mîini, izgonea acele înfricoşate năluciri şi lui
Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, făcîndu-se acestea în toate
nopţile, maică-sa şi celelalte femei deşteptîndu-se din somn şi pe
Teodor neaflîndu-l în pat, s-au mirat şi au aflat că mergea noaptea la
biserică. Dar se minunau, cum de cu seară culcîndu-se să doarmă în
mijlocul lor, se scoală nesimţit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca
nu cumva să-l mănînce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise, că
un lup răpeşte nu numai dobitoacele, ci şi pe copiii cei mici. Pentru
aceea cu certuri îl îngrozea, să nu iasă din casă la biserică, mai
înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. Însă
fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obişnuita vreme a
nopţii deşteptîndu-se de Sfîntul Gheorghe, pleca la biserica lui,
neştiut de nimeni.
Odată, deşteptîndu-se din somn maica sa şi femeile cele cu dînsa,
cînd se lumina de ziuă şi pe copilul Teodor neaflîndu-l în pat, s-a
umplut de mînie; şi alergînd la biserică, l-a luat de acolo şi
apucîndu-l maica lui de păr, îl trăgea spre casă, bătîndu-l foarte rău
apoi nu l-a scos toată ziua din casă, iar spre noapte l-a legat de pat,
ca să nu iasă nicăieri. Şi în acea noapte Sfîntul Marele Mucenic
Gheorghe s-a arătat în vis maicii lui Teodor şi femeilor celor cu dînsa,
avînd sabia încinsă la coapsă, pe care scoţînd-o, le îngrozea cu mînie,
zicîndu-le: "Voi tăia capetele voastre, dacă veţi bate mai mult pe
copilul acesta şi veţi opri venirea lui către mine". Iar femeile
deşteptîndu-se cu spaimă mare din somn, spuneau acea înfricoşată arătare
şi îngrozire a mucenicului una alteia, căci toate una şi aceeaşi
vedenie văzuseră. Şi îndată dezlegînd pe sfîntul copil, îl dezmierdau
prin cuvinte mîngîietoare, să nu se mînie pe dînsele că l-au bătut. Şi
îl întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică,
ieşind din casă şi nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în
toate nopţile venea la el un tînăr luminos şi îl deştepta şi îl ducea la
biserică, apărîndu-l de năluciri pe cale.
Deci, au cunoscut femeile, că Sfîntul Mucenic Gheorghe, pe care îl
văzuseră în vedenie, i se arată lui şi îl apără. Din acea vreme, întru
nimic nu mai oprea pe Teodor, ci l-a lăsat spre purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, zicînd: "Voia Domnului să fie!" Acest fericit copil avea o
soră mică, cu numele Vlata, pe care o născuse din alt bărbat, fiindcă
mama lui, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă
îl iubea pe fratele său Teodor şi adeseori ziua îi urma lui, pe cînd
mergea la biserică şi se străduia să urmeze vieţii lui. Pentru că Duhul
lui Dumnezeu lucra şi într-însa, ca şi în Teodor. Nu departe de casa lor
era o biserică a Sfîntului Mucenic Emilian, care în acea ţară a
Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăţiei celui fărădelege
Iulian Paravatul, după multe munci, a fost răstignit pe cruce.
În biserica acelui mucenic intrînd fericitul Teodor, petrecea toată
noaptea în rugăciune. Iar la miezul nopţii adormind, i s-a făcut o
astfel de vedenie. I se părea, că stă înaintea unui împărat care şedea
pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulţime mare de ostaşi şi o
femeie luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta Împăratului şi
l-a auzit pe Acela zicîndu-i: "Nevoieşte-te, Teodore, ca să primeşti
plata cea desăvîrşită în Împărăţia cerului; iar Eu şi pe pămînt te voi
face cinstit şi te voi preamări înaintea oamenilor!" Această vedenie i
s-a făcut în anul al 12-lea al vieţii lui. Şi din acel ceas cu mai multă
dorire către Dumnezeu şi cu dragoste aprinzîndu-se, a început mai mult a
se osteni. Deci, s-a închis într-o cămară a casei sale şi a petrecut
într-însa, de la praznicul sfintei dumnezeieştii Arătări (Botezul
Domnului) pînă la praznicul Duminicii Stîlpărilor, în post şi rugăciune;
îndeletnicindu-se cu citirea cărţilor şi vorbind cu însuşi Dumnezeu.
Dar mai ales în două săptămîni ale Sfîntului Post cel de 40 zile, în cea
dintîi şi în cea din mijloc, nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecînd
cu adîncă tăcere, îşi adîncea mintea sa în Dumnezeu.
După trecerea sfîntului şi marelui post, sosind praznicul Învierii
lui Hristos, urîtorul diavol nesuferind să-l vadă pe un îmbunătăţit
copil ca acesta, gîndea cum l-ar pierde. Şi a meşteşugit un vicleşug
într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tînăr,
Gherontie, care, împreună cu Teodor, învăţa la şcoală şi mergînd la
Teodor l-a chemat cu el spre răcorire. Şi luîndu-l, l-a suit pe un deal
înalt, ce se numea Tzedrama, stînd pe o piatră mai înaltă. Apoi a
început a ispiti pe Teodor, ca şi altădată în pustie pe Însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos, zicîndu-i: "De voieşti, o, bunule Teodore, să-ţi
arăţi vitejia ta, aruncă-te de aici jos". Iar Teodor a răspuns: "Mă tem,
de vreme ce acea înălţime este nemăsurată". Zis-a diavolul: "Tu mai
mult decît toţi ai fost mai viteaz la şcoală, iar acum te temi de
aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos". Teodor a zis: "Să
nu faci aceasta, ca să nu mori căzînd". Iar diavolul se întărea, zicînd
că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: "Dacă vei face
aceasta tu mai întîi şi te voi vedea întreg, apoi şi eu după tine voi
urma". Şi îndată diavolul a sărit din înălţime jos, în acea adîncime
fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i şi chema la sine pe Teodor,
ca şi el asemenea să se arunce.
Iar Teodor văzînd aceasta, s-a spăimîntat şi gîndea în sine, cum
Gherontie, care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a
putut fără vătămare, ca din aşa înălţime de deal, să sară jos! Gîndind
el acestea, iar diavolul strigîndu-l de jos şi chemîndu-l la sine,
îndată s-a arătat Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe. Şi, apucînd de mînă pe
Teodor, i-a zis: "Vino aici şi urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul,
care caută sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gherontie, ci
vrăjmaşul neamului nostru". Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica
sa, în care zăbovind, au venit la el maica lui şi bunica sa şi îl rugau
pe fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe rudenii şi prieteni
se adunaseră la ei la ospăţ şi-l aşteptau. Iar el ştiind Scriptura, că
dragostea acestei lumi este vrăjmaşă lui Dumnezeu, pentru că cel ce
voieşte să fie lumii prieten, se face vrăjmaş lui Dumnezeu, nu i-a
ascultat; ci dezlegîndu-şi brîul său cel de aur apoi haina cea de
deasupra de mult preţ şi scoţînd gherdanul, le-a aruncat, zicînd: "Ştiu
că vă temeţi, să nu le pierd; luaţi-le, iar pe mine lăsaţi-mă". Iar el
nu a mers.
Auzind de un părinte îmbunătăţit, care se numea Glicherie, că este ca
la zece stadii de satul lor, într-un loc liniştit, s-a dus la el, voind
să se binecuvînteze şi să se povăţuiască de către dînsul. Iar
Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător şi cunoscînd că în copil este
Duhul lui Dumnezeu, l-a primit cu dragoste şi bucurie. Şi a zis către
el, zîmbind: "Fiule, iubeşti chipul monahicesc?" Copilul a răspuns: "Îl
iubesc foarte mult, părinte, şi doresc cu tărie a mă învrednici
aceluia". Atunci era secetă mare în părţile acelea şi, ieşind amîndoi
din chilie, au mers şi au stat înaintea bisericii Sfîntului Ioan
Botezătorul. Şi a zis Cuviosul Glicherie către fericitul copil Teodor:
"Fiule, să plecăm genunchii şi să ne rugăm Domnului, ca milostivindu-Se,
să ne dea ploaie şi să adape pămîntul cel uscat; din acestea vom şti,
de sîntem în numărul drepţilor".
Aceasta a voit să facă stareţul, nu ca ispitind pe Domnul, ci
nădăjduind, că sînt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci,
plecîndu-şi genunchii, s-au rugat şi îndată cerul s-a acoperit de nori,
iar cînd s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare şi tot
pămîntul s-a adăpat din destul. Stareţul umplîndu-se de bucurie pentru
darul Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: "De acum, fiule, orice
vei cere de la Dumnezeu, toate îţi va da. Pentru că va fi cu tine,
întărindu-te ca şi cu trupească vîrstă şi cu duhovnicească vieţuire să
creşti din putere în putere; iar tu să-ţi săvîrşeşti dorinţa, cînd va
veni vremea".
După aceasta Teodor, luînd binecuvîntare de la stareţ, s-a întors la
casa sa. Şi avînd 14 ani de la naşterea sa, a gîndit să-şi lase casa
pentru totdeauna şi să petreacă lîngă biserica Sfîntului Gheorghe cea
din munte. Deci, a rugat pe maică-sa şi pe casnici să nu-i facă
împiedicare la scopul său, nici să-l supere venind la el. Iar rudele
n-au îndrăznit să-l oprească, ştiind că Dumnezeu este cu dînsul.
Ducîndu-se Teodor, şi-a săpat o peşteră în munte sub altar şi petrecea
acolo, intrînd totdeauna în biserică şi rugîndu-se. Şi îi trimitea maica
sa pîine curată şi păsări fierte şi prăjite. El pe toate acelea le
punea pe o piatră lîngă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele,
ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănînce, iar el se hrănea din
prescurile ce se aduceau la biserică, mîncînd cîte una pe zi, seara.
Era acolo un loc oarecare stăpînit de diavoli, ce se numea Area,
fiind departe de acolo ca la şase stadii. Deci se povestea că zeiţa
Artemida cea păgînă petrecea acolo cu mulţime de diavoli şi nu era cu
putinţă nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Şi mai ales
la amiază, în lunile iulie şi august, mulţi oameni se vătămau pînă la
moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tînăr, venea în
lunile acelea în toate zilele în acel loc. Şi toată ziua zăbovind acolo,
seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de la
diavoli, pentru că ei văzîndu-l venind acolo, fugeau de dumnezeiasca
putere. Iar în luna lui Ianuarie, cînd se făcea praznicul Dumnezeieştii
Arătări, ieşea Teodor cu ceilalţi oameni şi clerici la rîu, pentru
sfinţirea apei. Şi intrînd în apă desculţ, stătea nemişcat pînă la
săvîrşirea cîntării, iar după dumnezeieasca Arătare, se închidea în
peşteră şi petrecea în tăcere, fără să iasă pînă la Duminica
Stîlpărilor.
Şi îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decît pe amîndouă fiicele
şi se mîngîia de o viaţă ca aceea a lui şi îi ducea de mîncare poame şi
pîine. Din acestea gusta în toate sîmbetele şi Duminicile şi toţi se
minunau de atît de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela
atît de tînăr şi preamăreau pe Dumnezeu, zicînd: "Ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit acestui prunc".
Asemenea şi Teodosie episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea
despre Teodor, se bucura şi, lăudîndu-l înaintea tuturor, zicea:
"Pruncul acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viaţă ca aceasta".
Într-un timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală şi
dormitînd, i s-a arătat Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, zicîndu-i:
"Care este pricina bolii tale, fiule?" Iar el, căutînd, a văzut pe duhul
cel necurat stînd departe şi arătînd spre dînsul, zicea mucenicului:
"Acel necurat şi urît a adus asupra mea această boală!" Iar Sfîntul
Gheorghe, apucînd pe diavol, l-a muncit tare şi l-a izgonit; iar lui
Teodor, luîndu-l de mînă, i-a zis: "Scoală-te şi fii sănătos! De acum
urîtul şi vicleanul acela nu se va mai arăta înaintea feţii tale!" Şi
îndată Teodor, deşteptîndu-se, s-a sculat şi s-a simţit bine şi sănătos.
Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinţilor Săi Apostoli
putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească şi să tămăduiască
în popor toate bolile, Acela a dăruit şi acestui iubit al Său tînăr
putere şi dar şi a început Teodor a face minuni întru slava lui
Dumnezeu. Un om oarecare a adus la dînsul, cînd era în biserică, pe fiul
său îndrăcit, rugîndu-l să-l tămăduiască. Teodor, fiind copil, nu ştia
ce să facă şi se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela, plîngînd,
îi dădu lui Teodor un bici, zicîndu-i: "Robule al lui Dumnezeu, ia
biciul acesta şi, îngrozind, bate pe fiul meu, zicîndu-i: "Ieşi, duhule
necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!"". Iar fericitul
Teodor, cum a fost învăţat de omul acela, aşa a şi făcut. Şi a început
diavolul a striga în copil: "Voi ieşi, voi ieşi, dar numai un ceas să mă
slăbeşti!"
Şi depărtîndu-se Sfîntul Teodor spre Altar, diavolul striga din
copil: "O, nevoie, o, mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de
cînd a venit pe pămînt, a înarmat asupra noastră pe oameni şi acum
acelui neiscusit copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce
fel de copil sînt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat
lui din cer şi mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic;
căci pe mulţi de ai noştri îi va izgoni din trupurile omeneşti. Şi
aceasta, mai cumplită primejdie îmi este, că începătura stăpînirii celei
date lui, asupra mea o începe şi nici că îndrăznesc, să mă întorc la
tatăl meu diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaş. Căci de mi s-ar
fi întîmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrîn, nu mi-ar fi fost
atîta ruşine şi necaz. Blestemată fie ziua cînd s-a născut acest cumplit
copilaş!" Acestea strigîndu-le diavolul, Sfîntul Teodor a luat
untdelemn din candelă şi a uns capul pruncului cel îndrăcit, l-a
însemnat cu semnul crucii şi a poruncit diavolului, zicîndu-i: "Ieşi de
acum, duhule viclean, şi nu bîrfi mai mult!" Iar diavolul cu mare glas a
răcnit şi aruncînd pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieşit; iar
pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a
străbătut prin toată partea aceea şi slăveau pe Dumnezeu, cei ce auzeau
de acea minune.
Vrînd Teodor să fie următor Sfîntului Ioan Botezătorul şi Sfîntului
Ilie Proorocul, prin viaţa pustnicească, se gîndea unde s-ar putea
depărta de oameni. Şi suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui,
umbla împrejurul locului pustiu şi văzînd o piatră mare şi-a săpat sub
dînsa o peşteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon îmbunătăţit
ca să-i aducă cîte puţină pîine şi apă la vremea sa şi cu numele lui
Dumnezeu l-a jurat să nu spună nimănui despre dînsul. Apoi a luat de la
clericul acela o haină aspră de lînă, pentru că pînă atunci umbla încă
în haine noi date de maica lui, şi s-a închis în peştera sa. După
rugămintea lui, clericul i-a astupat uşa cu pămînt, lăsîndu-i numai o
ferestruică mică, pe cît îi era cu putinţă ca să-i dea o bucată de pîine
şi un vas cu apă.
Astfel închizîndu-se sfîntul, a petrecut doi ani, îngropat de viu în
pămînt şi neştiind nimeni de dînsul, fără numai clericul acela. Iar
oamenii din sat, mergînd la biserică şi nevăzînd pe Teodor, se minunau
şi nu se pricepeau unde s-a ascuns. S-a întîmplat în acel timp de a
trecut prin satul acela o ceată de ostaşi şi unii socoteau, cum că
ostaşii luîndu-l, l-au dus cu dînşii şi au plecat cu toţii spre
stăpînitorul acelei părţi, ca să trimită la ostaşi după copil, pe care
căutîndu-l cu dinadinsul şi negăsindu-l, au socotit că este mîncat de
fiare. Plîngea după dînsul maica lui şi toţi casnicii fără de mîngîiere,
ca pentru un mort jelindu-se toţi oamenii din satul acela după dînsul.
După ce au trecut doi ani, clericul acela, văzînd tînguirea maicii
sale, apoi temîndu-se ca să nu moară Teodor într-o viaţă strîmtorată ca
aceea, a spus despre dînsul. Şi alergînd cu sîrgu-inţă şi cu bucurie, a
deschis peştera şi l-a scos afară ca pe un mort, care, dacă a văzut
lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme. Capul lui era acoperit de
răni şi plîngeau casnicii privind la dînsul. L-au dus în biserica
Sfîntului Gheorghe şi voia maică-sa să-l ia acasă ca să-l tămăduiască cu
doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca şi mai înainte
lîngă biserica mucenicului şi în puţine zile i s-a tămăduit capul.
Auzind de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus
cu clerul în satul acela, să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; şi
văzîndu-l, s-a minunat de viaţa lui. Apoi, povăţuindu-se de
dumnezeiescul Duh, l-a ridicat mai întîi la treapta cea mai de jos a
clericului; după aceea l-a hirotonit preot, avînd optsprezece ani de la
naşterea sa, pentru că zicea episcopul despre dînsul: "Vrednic este unul
ca acesta, să se hirotonească şi mai înainte de vremea cea
cuviincioasă, căci în el petrece darul lui Dumnezeu; pentru că şi
Sfîntul Apostol Pavel a învrednicit de treapta episcopiei pe Sfîntul
Timotei, fiind tînăr". Iar către Teodor a zis: "Domnul Care te-a
învrednicit preoţiei, El te va învrednici şi episcopiei, ca să paşti
turma Lui cea cuvîntătoare; dar mai întîi să te îmbraci în rînduiala
monahicească, să creşti cu credinţa şi cu faptele bune şi să te rogi
pentru mine".
Zicîndu-i aceasta episcopul şi dîndu-i binecuvîntare, s-a dus în ale
sale. Iar Fericitul Teodor a început a săvîrşi jertfa cea fără de sînge,
stînd cu vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrînd
să vadă Sfintele locuri de la Ierusalim şi găsind un bun însoţitor de
călătorie, s-a dus. Şi ajungînd la Ierusalim, s-a închinat cu multă
osîrdie şi cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viaţă şi Sfîntului
Mormînt al Domnului. Apoi a înconjurat şi celelalte sfinte locuri,
închinîndu-se şi rugîndu-se. A cercetat încă şi pe sfinţii părinţi, care
erau acolo în închisori şi în sihăstriile pustiei şi învrednicindu-se
de rugăciunile şi binecuvîntările acelora, s-a dus în lavra Sfîtului
Gheorghe Hozevitul, care era aproape de rîul Iordan, în apropiere de
biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde i s-a făcut
arhimandritului în vedenie, înştiinţare de la Dumnezeu despre Teodor.
Deci, în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca
lui Dumnezeu şi l-a liberat cu binecuvîntare la locul său. Iar după ce
s-a întors la locul său, a început iarăşi a petrece lîngă biserica
Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi
strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult,
tămăduia toate bolile ce se întîmplau în popoare şi izgonea duhurile
cele necurate, ca cel ce avea putere peste dînsele.
Dar bunica lui, Elpidia, mătuşa sa, Despina, şi Vlata, sora cea
tînără nu voiau să se despartă de dînsul. Ci privind la viaţa lui cea
plăcută lui Dumnezeu, se sîrguiau după puterea lor, să-i urmeze, postind
şi rugîndu-se. Apoi făceau milostenie săracilor din osteneala mîinilor
lor. Nu după multă vreme, mătuşa lui, Despina, s-a mutat către Domnul în
bună mărturisire, pe care îngropînd-o, a dus pe sora sa Vlata într-o
mănăstire de fecioare, fiind de doisprezece ani şi a făcut-o mireasa lui
Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să
petreacă pînă la o vreme. Deci, Vlata, fecioara lui Hristos, avînd
viaţă sfîntă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său
Cel fără de moarte. Auzind de sfîrşitul ei, fericitul Teodor a mulţumit
lui Dumnezeu cu bucurie; iar, Elpidia, cu sfatul sfîntului, s-a dus
într-o mănăstire de femei, care era aproape de biserica Sfîntului
Mucenic Cristofor. Şi trimitea cuviosul la dînsa pe copilele cele ce se
aduceau la dînsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le
povăţuiască Elpidia, cum să se roage şi să postească. Apoi să le înveţe
la tot obiceiul bun.
După ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavînd de la
nimeni vreo slujbă pentru dînsul, a găsit un lucrător ca să-i slujească.
Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-l facă vînător de
oameni, a început a trimite la dînsul pe oarecare, spre a vieţui
împreună. Mai întîi pe un oarecare Epifanie tînăr cu anii, care,
pornindu-se cu dorinţă de Dumnezeu, a venit la dînsul. Şi s-a bucurat
cuviosul Teodor, că nu l-a lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe
Epifanie şi l-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi l-a povăţuit la o viaţă
atît de sfîntă, încît avea stăpînire şi asupra diavolilor şi îi izgonea
din oameni. După aceea, o femeie drept-credincioasă care dobîndise
tămăduire de boala sa cu rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dînsul
pe fiul său cu numele Filumen, tînăr cu anii, însă nu şi cu
înţelegerea, ştiind bine a citi şi a scrie. Şi erau trei de o vîrstă
unul cu altul, robi ai lui Hristos, asemenea cu cei trei tineri de
demult din Babilon, avînd o dragoste şi o osîrdie către Dumnezeu, iar în
mijlocul lor era şi însuşi Hristos, Care a zis: Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor.
După cîţiva ani, fericitul Epifanie sfîrşindu-se întru Domnul, a
venit în locul lui Ioan, om sîrguitor în fapte bune. În acea vreme au
venit la cuviosul nişte oameni de la un sat ce se numea Protomaria şi-l
rugau să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc
stăpînit de duhuri necurate şi nimeni nu putea să treacă pe la acel loc
fără vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază şi după
apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc şi poruncind
să-i sape o peşteră mică, s-a închis într-însa toată iarna aceea. Şi a
petrecut în acel loc în post şi rugăciunile cele obişnuite pînă la
Paşti, iar diavolii nesuferind petrecerea lui, de acolo, au fugit
izgoniţi ca de o armă, prin rugăciunile sfîntului. Şi de multe ori mulţi
oameni auzeau glasuri diavoleşti, care se tînguiau, căci îi izgonea
Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau atît de mare credinţă către
el, încît mergeau de luau ţărînă de la peştera aceea în care petrecea
cuviosul şi amestecînd-o în mîncare şi băutură, o dădeau la oamenii
bolnavi şi la dobitoace ca pe o adevărată doctorie şi toţi dobîndeau
tămăduire după credinţa lor.
Era în satul acela un om cucernic, cu meşteşugul fierar; aceluia i-a
poruncit cuviosul să-i facă o cămăruţă de fier, fără acoperămînt,
strîmtă, pe cît era cu putinţă unui om să stea într-însa, căci aşa a
socotit să-şi afle chinuirea trupului său. De care lucru înştiinţîndu-se
oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte de fier, ca să
fie spre săvîrşirea acelui lucru. După ce a făcut cămăruţa aceea, a
dus-o în satul Sicheot la cuviosul, pe care el punînd-o în peşteră, s-a
închis într-însa mult timp. Şi stătea ca un stîlp nemişcat, răbdînd
toată cumplirea văzduhului, de vreme ce era fără acoperămînt acea
cămăruţă. Şi se ardea vara de zăduf, iar iarna îngheţa de răceală şi de
frig, căci zăpada şi ploaia îl udau, furtunile şi vînturile îl băteau,
dar el petrecea ca o piatră şi ca un diamant tare. O răbdare ca aceea
i-a dat Atotputernicul Dumnezeu, care covîrşea firea şi mintea
omenească, spre mirarea oamenilor şi spre mărirea Sfîntului Lui nume cel
dumnezeiesc. Şi nu numai închisoarea cămăruţei aceleia de fier şi-a
ales de bunăvoie, ci şi tot trupul său cu greutate de fier îşi învelea.
Apoi se încălţa cu încălţăminte de fier, făcută după măsura picioarelor
sale şi mănuşi de asemenea purta şi în platoşă de fier grea se îmbrăca
şi cu un lanţ de fier gros se încingea ca şi cu un brîu. Încă şi un
toiag de fier greu purta, avînd în vîrf cruce; apoi îşi hotărîse viaţa
în acest chip. După praznicul Naşterii lui Hristos, la dumnezeiasca
Arătare intra în peşteră, înfăşurîndu-se cu fiarele acelea grele; şi
petrecea acolo pînă la Paşti, iar după Paşti se închidea în acea
cămăruţă de fier.
Cu o greutate de fier ca aceea şi cu închisoarea cea strîmtă de
bunăvoie îşi chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-l şi pedepsindu-l, ca
să nu se ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfîntul şi marele
post de 40 de zile, nu gusta nicidecum pîine, ci puţine poame, sau
legume crude şi acelea numai sîmbăta şi Duminica. Şi îi supusese
Dumnezeu fiarele cele sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un
urs înfricoşat venind trei ani de-a rîndul, lua hrană din mîinile lui,
asemenea şi un lup din pustie venind, se hrănea de dînsul. Apoi venind
şi ducîndu-se fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici
pe dobitoace, deşi se întîlneau cu cineva; pentru că aceea era facerea
de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său.
A mers la cuviosul, în cămăruţa în care era închis, un om ce avea tot
trupul bolnav, căutînd tămăduire prin sfintele lui rugă-ciuni. Iar el,
poruncind aceluia să se dezbrace de hainela sale, a luat apă şi s-a
rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeu nostru,
Cel ce prin proorocul Elisei ai curăţit, pe Neeman Sirianul de
stricăciune şi singur prin milostivirea Ta pogorîndu-Te la noi şi
făcîndu-Te om, cu cuvîntul ai tămăduit pe cei stricaţi, caută acum spre
noi şi spre apa aceasta şi binecuvîntînd-o, dă-i putere de tămăduire, ca
să poată curăţi de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru
preamărirea numelui Tău Celui Sfînt".
Astfel rugîndu-se şi însemnînd apa cu semnul Crucii, a turnat omului
pe cap şi pe tot trupul şi îndată s-a curăţit de acea boală şi s-a dus
sănătos, lăudînd pe Dumnezeu. Asemenea, venind şi un preot, anume
Colirie, şi numai haina sfîntului pe sine punînd-o, îndată a cîştigat
tămăduire. Nişte minuni ca acestea şi o viaţă ca aceasta a Sfîntului
Teodor văzînd fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci şi ea a
povăţuit pe multe femei spre viaţă plăcută lui Dumnezeu şi spre chipul
monahicesc le-a adus, pentru că era foarte îmbunătăţită şi urma
nepotului său în nevoinţele cele duhovniceşti. După aceea, cuvioasa
Elpidia s-a apropiat spre sfîrşitul său, pe care mai înainte l-a ştiut
din descoperirea ce i s-a făcut ei. Şi mergînd la cea mai de pe urmă
cercetare şi sărutare a cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa,
zicînd: "Fiul meu şi lumina ochilor mei, am văzut în arătare un tînăr
foarte frumos, îmbrăcat în haină luminoasă, avînd părul în chipul
aurului, asemenea Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem
închipuit pe icoană. Acela venind la mine, m-a întrebat despre tine,
vrînd să ştie de la mine rînduiala cîntării de psalmi şi a vieţii tale.
Iar eu cu de-a-mănuntul i-am spus lui, însă el mi-a zis: "Cînd cîntaţi
psalmi, ziceţi aceasta: "Binecuvîntaţi pe Domnul, munţilor şi
dealurilor!"". După aceea mi-a zis: "Mare dar ai cîştigat, o, femeie,
învrednicindu-te a vedea pe nepotul tău într-o rînduială ca aceasta, iar
mie, ajutătorului, îmi eşti mult datoare. Dar mai ales Stăpînului Cel
de obşte Ziditorului Dumnezeu, toată mulţumirea I se cuvine, Care pe
nepotul tău l-a făcut vrednic, a fi în rîndul sfinţilor robilor Lui.
Deci, tu de acum te odihneşte, pentru că te-ai ostenit pînă acum"".
Această vedenie spunînd-o fericita Elpidia Sfîntului Teodor şi
dîndu-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la chilia sa şi
îmbol-năvindu-se puţin s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat cu cinste
de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit cineva la cetatea
Ancira, aducînd înştiinţare sfîntului, cum că maica lui, Maria, a murit
şi-l sfătuia să trimită ca să-i ia averea, de vreme ce a murit fără
moştenitor. Răspuns-a sfîntul: "Nu spui adevărul, căci maica mea n-a
murit". Iar acela stăruia, zicînd: "Cu ochii mei am văzut-o moartă". Iar
el iarăşi a răspuns: "Nu este adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici
va muri cu sufletul, ci şi acum viază şi va fi vie în veci!" Şi nu s-a
îngrijit de averea ce rămăsese după dînsa, ci a postit o săptămînă
întreagă, făcînd rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul
ei.
Petrecînd Cuviosul Teodor în peşteră, a mers la dînsul economul
bisericii de la Iliopoli şi prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa
cu lacrimi, zicînd: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce
mi s-a întîmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile
bisericeşti, iar el, toate veniturile adunîndu-le, a fugit. Iar eu,
alergînd încoace şi încolo după dînsul şi căutîndu-l, nu pot să-l aflu.
Roagă-te Domnului, să mi-l arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să
plătesc bisericii". Răspuns-a lui sfîntul: "De făgăduieşti că pe acel
slujitor al tău nu-l vei bate, ci îl vei libera şi nimic mai mult de la
dînsul nu vei lua, fără numai cele bisericeşti, pe care el le-a luat,
apoi te va mîngîia Domnul şi-l va da în mîinile tale; iar de nu vei
făgădui aşa apoi nu vei putea să-l afli pe el". Iar economul a făgăduit a
nu-l bate pe acela şi nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci şi dintre
ale sale a-i da, decît numai să întoarcă averea bisericească. Pentru că
zicea: "Eu şi copiii mei vom rămîne goi dacă cu a mea avere voi plăti
pentru venitul bisericesc cel răpit". Atunci i-a zis sfîntul: "Mergi cu
pace la casa ta şi să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către Dumnezeu că
degrabă te va mîngîia". Şi s-a dus economul într-ale sale,
bucurîndu-se, avînd neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar
fugarul acela, care răpise cele bisericeşti, a stat în cale aproape de
satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului şi
neputînd să se ducă mai departe cît de puţin. Deci, cu părerea i se
arăta că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Şi, văzîndu-l
oamenii care se întîmplaseră în calea aceea şi cunoscîndu-l, l-au prins
şi l-au dus la econom.
Aşa a fost întoarsă toată averea bisericească pe care o luase el. Iar
economul şi-a împlinit făgăduinţa şi a slobozit pe acela, nefăcîndu-i
nici o strîmbătate. Apoi a mers iarăşi la cuvios, dîndu-i mulţumire.
După aceasta un om, în ziua a 50-a a adus pe femeia sa muncită de diavol
şi după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga,
zicînd: "O, pentru ce te mînii asupra mea, mîncătorule de fier? Oare
sînt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis
de Teodor vrăjitorul, care se numeşte Carapos şi petrece în satul
Mazamia". Iar plăcutul lui Dumnezeu, certînd cu numele lui Iisus Hristos
pe diavolul, l-a izgonit din femeia aceea.
În acelaşi an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de
minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el,
rugîndu-l cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care
năvăliseră ca un nor asupra ţarinilor şi grădinilor lor. Iar cuviosul,
mergînd la ei, a intrat în biserica lor şi a petrecut toată noaptea la
rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la ţarini şi, luînd trei
lăcuste în mîna sa, se ruga Domnului pentru popor. Şi în vremea
rugăciunii au murit lăcustele în mîinile lui, iar el, mulţumind lui
Dumnezeu, a zis către popor: "Să ne întoarcem la biserică, fiilor,
pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa".
Deci, întorcîndu-se sfîntul la biserică, a săvîrşit Sfînta şi
dumnezeiasca Liturghie şi, a doua zi, oamenii au văzut toată mulţimea
lăcustelor moartă. Aceasta văzînd cel ce locuia într-acele locuri, mai
sus pomenitul vrăjitor, Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra
sfîntului, fiindcă mai dinainte se mîniase asupra lui, pentru izgonirea
diavolului din femeie, pe care acel vrăjitor îl trimisese într-însa.
Deci, vrăjitorul acela mîniindu-se asupra sfîntului şi zavistuind asupra
puterii lui Dumnezeu celei dintr-însul făcătoare de minuni, a chemat pe
diavolii cei de sub mîna lui şi le-a poruncit să meargă şi să muncească
pe Teodor Sicheotul pînă la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut
să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa
şi-l aşteptau pînă va adormi. Iar sfîntul dormind şi darul lui Dumnezeu
ieşind ca un foc dintr-însul, ardea şi izgonea pe diavoli, care din nou
întorcîndu-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar s-au întors cu
ruşine la cel ce i-a trimis.
Deci vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicîndu-le: "Cu adevărat
nimic nu este puterea voastră, căci dacă nici cînd dormea, nu v-aţi
putut apropia, apoi cum îi veţi face aceluia ceva cînd este deşteptat?"
Dar diavolii îi ziceau: "Cînd ne apropiem de el, iese o văpaie de foc
din gura lui şi ne arde, încît nu putem suferi". Iar vrăjitorul
iuţindu-se cu mai multă mînie din zavistie, a pus nişte otravă
omorîtoare într-un peşte şi a trimis peştele acela în dar cuviosului.
Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, cînd era
vremea mesei cea obişnuită lui, a gustat din peştele acela şi a rămas
nevătămat. De acest lucru minunîndu-se vrăjitorul Teodor Carapos şi
cunoscînd puterea lui Dumnezeu şi neputinţa diavolilor, s-a umilit cu
sufletul. Apoi, mergînd la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele
sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Şi arzînd cărţile sale
cele vrăjitoreşti şi lepădîndu-se de lucrurile satanei, a luat Sfîntul
Botez şi s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.
După ce s-a întors cuviosul în locaşul său, i s-a întîmplat de a
căzut într-o boală grea şi aştepta să moară, pentru că a văzut pe
sfinţii îngeri venind la el şi socotea că acum vor să-i ia sufletul.
Deci plîngea şi se tînguia, socotindu-se că nu este gata de ieşire. Şi
era deasupra lui icoana sfinţilor doctori celor fără de plată, Cosma şi
Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie şi după obiceiul doctoricesc, îi
pipăiau venele mîinilor lui şi vorbeau unul cu altul ca şi cum
deznădăjduiau de viaţă, fiindcă i-a slăbit puterea. Şi au zis către el:
"Pentru ce plîngi şi te mîhneşti atîta?" Răspuns-a bolnavul: "De vreme
ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, şi de vreme ce las această
mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvîrşită, mai avînd ea
încă nevoie multă de povăţuire". Sfinţii i-au zis: "Dar voieşti să rugăm
pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ţi lungească vremea vieţii?"
Răspuns-a bolnavul: "De o veţi face aceasta şi de-mi veţi cere vreme
de pocăinţă, apoi îmi veţi pricinui mare bucurie şi veţi cîştiga plată
pentru pocăinţa mea". Iar sfinţii, întorcîndu-se la îngeri, i-au rugat
să mai aştepte puţin, pînă ce vor merge la Împăratul Dumnezeu, ca să-L
roage pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aştepta, s-au dus
sfinţii răbdători de chinuri, Cosma şi Damian, la Atotputernicul
Împărat, Hristos Dumnezeul nostru, Care a adăugat altădată cincisprezece
ani lui Iezechiel şi rugîndu-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au
întors degrabă, avînd între ei un tînăr, asemenea cu acei îngeri, însă
cu slava mai luminat. Şi acela a zis către îngeri astfel: "Lăsaţi pe
Teodor între cei vii, pentru că Stăpînul Cel de obşte al tuturor şi
Împăratul slavei este rugat pentru el şi i-a poruncit ca să fie în
trup!" Şi îndată sfinţii îngeri cu acel prealuminat tînăr s-au dus la
cer, iar Sfinţii Cosma şi Damian au zis către Teodor: "Scoală-te, frate,
şi ia aminte la tine şi la turma ta, căci bunul şi milostivul nostru
Stăpîn a primit rugăciunile noastre pentru tine şi ţi-a dăruit viaţă, ca
să nu ai mîncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este în viaţa
vecilor şi să aduci mîntuirea multor suflete!"
Acestea zicînd către el sfinţii doctori, s-au făcut nevăzuţi. Iar
Sfîntul Teodor venindu-şi în sine, simţindu-se că este cu totul sănătos,
s-a sculat îndată. Apoi lăuda pe Dumnezeu şi cu mai multă osîrdie se
sîrguia la cîntarea de psalmi şi la post, şi cu darul dat lui făcea
minuni, tămăduind multe feluri de boli şi izgonind diavolii cu cuvîntul.
Apoi, străbătînd vestea pretutindeni de minunile lui, mulţi se minunau
şi lăsîndu-şi casele, se duceau la dînsul spre călugărie. Iar cei ce
cîştigau tămăduire de la dînsul de bolile lor, mulţi dintre ei
nemaivrînd să se lase de el, petreceau la dînsul, slujind trebuinţelor
mănăstireşti.
Deci, adunîndu-se mulţime de fraţi, au zidit o mănăstire aleasă, iar
Cuviosul Teodor s-a făcut arhimandrit al mănăstirii sale. Şi deoarece
biserica Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe era mică şi nu putea să-i
încapă pe toţi la obişnuita cîntare, s-a sîrguit cuviosul să zidească
altă biserică mai mare, în alt loc nu departe de acolo, în muntele
Sfîntului Arhanghel Mihail. Şi a rînduit pe fraţi să vieţuiască acolo,
iar pe ucenicul său Filiume l-a trimis la episcopul cetăţii lui
Anastasie, ca să ia hirotonia preoţiei. Şi punîndu-l egumen la acea
mănăstire, singur se îndeletnicea în linişte. Şi avea nevoie de un vas
de argint, pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, deoarece pînă atunci
în mănăstirea lui se săvîrşeau dumnezeieştile Taine, în vas de marmură.
Astfel, cuviosul a trimis un diacon al său la Constantinopol, ca să
cumpere acel vas de argint pentru sfinţita slujbă. Dar după ce a
cumpărat şi a adus la dînsul acel vas curat, lucrat cu meşteşug ales,
sfîntul l-a lepădat, nevrînd să slujească într-însul, pentru că îl vedea
cu ochii minţii că este negru, urît şi netrebnic. Iar diaconul lăuda
vasul, că este de argint curat şi bine lucrat. Însă cuviosul îi zicea:
"Şi eu văd, o, fiule, că vasul este din argint şi bine lucrat, însă are
necurăţenie nevăzută. Şi de nu mă crezi pe mine, să facem rugăciune, ca
să-ţi deschidă Domnul ochii tăi sufleteşti şi vei vedea". Deci, după ce
s-a închinat şi s-a rugat, atunci nu numai diaconul acela, ci şi toţi
fraţii care erau acolo au văzut că vasul acela era negru ca un cărbune
luat din cuptor şi s-au minunat. Iar după ce diaconul a luat vasul în
mîini, îndată s-a văzut curat şi luminat, ca mai înainte şi l-a dus la
Constantinopol la argintarul de la care îl cumpărase şi i-a spus lui
pentru ce l-a lepădat Cuviosul Teodor. Iar argintarul, cercetînd despre
argintul acela de unde i-a venit lui, şi-a adus aminte că era din
podoabele oarecărei desfrînate, din podoaba ei cea necurată şi se mira
mai dinainte cum de văzuse cuviosul şi îşi cerea iertare.
Deci, luînd vasul acela, alte vase mai curate a dat în dar pentru
trebuinţa bisericii, cerînd rugăciunile sfinţilor pentru dînsul. Iar
diaconul, aducîndu-le în mănăstire, a spus părintelui şi fraţilor din ce
fel de argint a fost vasul cel dintîi şi minunîndu-se de mai înainte
vederea sfîntului, preamăreau pe Dumnezeu.
În acel timp nişte oameni din satul Muzia, care este supus al lui
Gratianopoli, au venit la Cuviosul Teodor pentru o pricină ca aceasta:
făcîndu-şi un pod de piatră peste un rîu în satul lor, pe cînd scoteau
piatra din pămînt şi ciopleau lespezile au ieşit din groapă mulţime de
diavoli, care năvăleau asupra oamenilor şi dobitoacelor şi-i munceau,
iar alţii, ca nişte tîlhari şezînd pe lîngă drumuri, răneau pe cei ce
treceau. Deci, au rugat pe cuviosul ca să meargă în satul lor şi să
izgonească de la dînşii acea ispită diavolească. Cuviosul a mers
împreună cu dînşii, nădăjduind spre Dumnezeu, iar cînd se apropia de
satul acela, diavolii cei din oameni, simţind venirea lui, ieşeau
strigînd împotriva lui: "O, primejdie! Pentru ce, lăsînd Galatia, vii
aici mîncătorule de fier? Ştim pentru ce vii, dar nu te vom asculta,
precum te ascultă duhurile cele din Galatia, că mai aprinşi şi mai
puternici sîntem decît ei".
Iar cuviosul, certîndu-i pe dînşii, le-a poruncit să tacă. A doua zi,
adunînd poporul, a înconjurat satul cu cruci şi, suindu-se pe dealul
acela, au făcut rugăciuni către Dumnezeu mult timp şi îndată diavolii
cei ce ieşiseră de acolo, s-au adunat cu puterea lui Dumnezeu în chip de
muşte, de şoareci şi de iepuri şi izgonindu-i în groapa aceea pe toţi,
pecetluindu-i cu semnul Crucii, a poruncit ca cu pietre şi cu pămînt
să-i astupe acolo. Astfel a scăpat satul acela de ispita diavolească.
Încă şi alte case şi sate fiind năvălite de diavoli, în asemenea chip
le-a izbăvit, izgonind din oameni duhurile cele viclene, încît diavolii
se cutremurau de numele aceluia.
Dintre ucenicii cuviosului, mulţi erau vestiţi şi mari bărbaţi în
fapte bune. Astfel fericitul Arsenie, închizîndu-se într-o chilie
strîmtă, petrecea în tăcere şi abia a treia zi primea puţină hrană,
pîine şi verdeţuri crude sau linte şi apă cu măsură, iar în sfîntul post
cel de 40 de zile, mînca numai sîmbăta şi Duminica şi atunci doar
mîncare uscată. Asemenea viaţă mai petreceau şi alţi doi, Evagrie şi
Andrei, care aveau chiliile aproape de Arsenie, de a căror sfîntă viaţă
Cuviosul Teodor mult se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. Acei trei
ucenici sfătuindu-se, să se închine Sfintelor Locuri de la Ierusalim, au
rugat pe părintele Teodor, ca să-i libereze cu binecuvîntare şi,
dîndu-le drumul, s-au dus. Ajungînd la Ierusalim, au cercetat toate
lavrele cele de primprejur şi mănăstirile sihăstreşti. Deci, Evagrie a
vrut să rămînă acolo şi, intrînd în lavra Cuviosului Sava, a vieţuit cu
sfinţenie, arătîndu-se cu lucrul că este ucenic al lui Teodor. Iar
Arsenie şi Andrei întorcîndu-se în Galatia, la părintele lor, l-au rugat
să se ducă în linişte în alte locuri deosebite.
Deci, Andrei s-a sălăşluit pe un deal, ce se numea Vrian, ca la opt
stadii de la mănăstire, cu binecuvîntarea părintelui. Iar Arsenie,
ducîndu-se în părţile cele de sus ale Potamiei, şi-a ales un loc departe
de locuinţa omenească, în care se spunea că este sălăşluire
diavolească. Acolo s-a rugat, zicînd: "Dumnezeule, milostiveşte-Te prin
rugăciunile părintelui meu Teodor, păzeşte-mă pe mine păcătosul,
apără-mă de năpasta diavolească şi-mi ajută să-Ţi plac în locul acesta".
Deci, mai întîi şi-a zidit o chiliuţă de lemn şi a iernat într-însa.
După aceea a zidit un turn înalt şi, petrecînd patruzeci de ani cu mare
răbdare, s-a dus către Domnul.
Încă şi Elpidie, cu povăţuirea Cuviosului Teodor, nu puţin a sporit
în bunătăţi şi după cîţiva ani de petrecere lîngă părintele său,
ducîndu-se în părţile Răsăritului cu binecuvîntare, s-a sălăşluit
aproape de muntele Sinai. Şi vieţuind în tăcere mult timp, s-a săvîrşit
precum cuvioşii, iar locul acela a fost numit de părinţii din Sinai,
"Tăcerea lui Elpidie". Iar Leontie, ucenicul părintelui nostru Teodor, a
fost bărbat minunat în pustnicie, aproape de locul Permatia. El,
învrednicindu-se darului proorocesc, spunea mai înainte cele ce aveau să
fie. Şi a proorocit despre năvălirea perşilor, cum şi despre uciderea
sa de către dînşii, lucru care s-a şi împlinit. Pentru că, nevoind să
iasă din chilia sa cea strîmtă şi liniştită, a fost ucis într-însa de
perşi. Încă şi Teodor, care a postit în muntele Draconiei, Ştefan cel de
lîngă rîul Psiliei şi alţi mulţi ucenici ai fericitului părintelui
nostru Teodor, au strălucit cu fapte bune, unii vieţuind lîngă dînsul,
iar alţii sălăşluindu-se prin diferite locuri pustii.
Venindu-i dorinţă Cuviosului Teodor să cerceteze Sfintele Locuri în
Ierusalim, a luat pe doi din ucenicii lui şi s-a dus. În acea vreme în
Palestina, în care se află Ierusalimul, era secetă mare şi toţi oamenii
erau în nevoie mare, încît mureau oameni şi dobitoace, căci se uscaseră
toate gropile şi cisternele în care îşi adunau apă. Deci, oamenii se
rugau mult, cerînd ploaie de la Dumnezeu şi nu puteau să-şi cîştige
cererea, căci Domnul păstra acel dar plăcutului Său, Teodor. Pentru
aceasta îl şi adusese în Palestina. Şi erau acolo unii din părţile
Galatiei, care ştiau pe Cuviosul Teodor şi facerile lui de minuni. Aceia
grăiau adeseori către oameni: "Ştim un sfînt părinte în părţile
noastre, care poate numai cu o rugăciune să umple de ploaie toată lumea,
precum a umplut-o odată proorocul Ilie".
După ce a sosit cuviosul la Ierusalim şi s-a închinat lemnului Crucii
cel de viaţă făcător şi Mormîntului lui Hristos, cel purtător de viaţă,
l-au cunoscut cei din Galatia, care erau acolo. Şi îndată a străbătut
vestea despre dînsul în toată Sfînta Cetate şi prin mănăstirile şi prin
lavrele de primprejur. Deci, adunîndu-se mulţime de monahi şi toţi
clericii bisericii celei mari, au înconjurat pe sfîntul, bucurîndu-se de
venirea lui la dînşii şi l-au rugat în numele patriarhului să ceară de
la Domnul ploaie pămîntului cel uscat. Iar sfîntul se lepăda, numindu-se
nevrednic şi păcătos. Dar ei grăiau: "Nădăjduim, părinte, că dacă vei
amesteca rugăciunile tale cu ale celorlalţi părinţi, Dumnezeu se va
milostivi spre noi şi va trimite ploaie pe pămînt". Sfîntul a zis către
dînşii: "Dacă credeţi aşa, apoi să fie după credinţa voastră".
Deci a făcut rugăciune, şi pe cînd mergea poporul cu crucile, sfîntul
a grăit către dînşii: "Să vă schimbaţi hainele, o, fiilor, pentru că vă
veţi uda; căci degrabă va arăta Domnul mila Sa pentru credinţa
voastră". Şi ajungînd la un loc afară din cetate, cuviosul a poruncit să
stea poporul; apoi, ridicîndu-şi mîinile către cer, a început a se ruga
mai cu dinadinsul, şi îndată s-a arătat dinspre apus un nor mic şi
într-un ceas a acoperit tot cerul. Iar sfîntul, săvîrşindu-şi
rugăciunea, a poruncit să se întoarcă mai repede poporul, ca să nu se
ude; dar deodată s-a vărsat o ploaie mare peste măsură şi toţi alergau
degrabă în cetate spre biserică, fiindcă se udaseră foarte tare. Iar
ploaia n-a stat nicidecum, pînă ce n-a adăpat tot pămîntul din destul şi
s-au umplut de apă gropile, cisternele şi văile. Iar Cuviosul Teodor,
pentru o minune ca aceea temîndu-se să nu fie slăvit şi cinstit de
oameni, s-a ascuns de toţi şi a ieşit din cetate cu amîndoi ucenicii
săi. Apoi, alergînd cu sporire, s-au întors în mănăstirea Sicheotului
din Galatia. Încă şi în latura sa, prin multe locuri de primprejur făcea
asemenea minuni şi după rugămintea poporului aducea ploi, înmulţea
rodurile pămîntului şi sadurile, potolea pîraiele cele pornite şi spunea
mai înainte cele ce aveau să fie. Mavrichie voievodul, întorcîndu-se de
la războiul persienesc prin Galatia la Constantinopol şi venind la
cuviosul pentru rugăciune şi binecuvîntare, el i-a proorocit că degrabă
are să fie împărat.
După ce s-a împlinit aceea, împăratul Mavrichie a scris către
proorocul său, adică către acest sfînt părinte, cerînd rugăciuni pentru
el şi pentru toată împărăţia lui. A adăugat încă şi aceasta, să ceară de
la dînsul ce va voi. Cuviosul Teodor a trimis la dînsul pe fericitul
Filumen, scriindu-i să dea ceva pîine la mănăstirea lor, pentru mulţimea
săracilor ce veneau la dînşii în toate zilele. Împăratul a scris la
ispravnicii săi din Galatia, ca în fiecare an să dea grîu la mănăstirea
lui Teodor cîte şase sute de măsuri; şi a dăruit încă şi bisericii vase
de mult preţ.
Văzînd Cuviosul Teodor că din zi în zi se înmulţeşte turma sa şi
venea la mănăstirea sa mulţime de popor pentru rugăciuni şi pentru
tămăduiri, iar biserica Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe fiind foarte
mică, a prefăcut-o, zidind-o în chip minunat mai mare. Căci fiind acolo o
piatră mare şi neclintită niciodată, i-a poruncit ca singură să se
mişte şi să se ducă de la locul său în alt loc. Iar cînd se aducea var
nestins pentru zidirea bisericii din satul Evarzia care era aproape,
i-au cuprins deodată pe cale un nor de ploaie şi lucrătorii s-au temut,
să nu se aprindă carele cu var din ploaie şi să le ardă dobitoacele.
Cuviosul, prin rugăciune, a despărţit norul în două şi era ploaie mare
pe amîndouă părţile drumului, iar pe var şi pe care n-a picat nici o
picătură, pînă ce au dus varul la locul bisericii şi l-au descărcat.
După ce s-a sfîrşit biserica, s-a săvîrşit episcopul Timotei al
cetăţii lui Anastasie, care a fost după Teodosie şi mergînd cetăţenii la
arhiepiscopul Pavel al mitropoliei Ancirei, l-au rugat să aleagă
episcop al cetăţii lor pe Cuviosul Teodor arhimandritul lavrei
Sicheotul. Arhiepiscopul s-a bucurat şi a trimis după fericitul Teodor,
să-l aducă cu cinste la dînsul. În acea vreme, Cuviosul fiind închis în
peştera sa, se liniştea şi se îndeletnicea în obişnuita rugăciune. Iar
după ce clerul şi cetăţenii cetăţii lui Anastasie s-au dus la dînsul cu
multă rugăminte ca să le fie episcop, el nici nu voia să audă de
aceasta. Însă ei, deschizînd casa cu sila, l-au scos afară chiar nevrînd
şi, punîndu-l în careta arhierească, l-au dus la Ancira, bucurîndu-se
şi veselindu-se. Iar fraţii plîngînd şi tînguindu-se pentru părintele
lor, căci se despărţiseră de dînsul, cuviosul a trimis la ei,
zicîndu-le: "Nu vă mîhniţi, fraţilor, şi să mă credeţi, că niciodată nu
vă voi lăsa, pentru că nimic nu este pe pămînt care să mă poată despărţi
de voi".
Deci, Cuviosul Teodor, a fost pus episcop al cetăţii lui Anastasie de
către Pavel, mitropolitul Ancirei, deşi nu voia să primească o
dregătorie ca aceasta. Şi pe cînd a primit scaunul, unui bărbat oarecare
i s-a făcut o vedenie în acest chip: o stea luminoasă şi mare s-a
pogorît din cer spre biserică şi a luminat cu razele sale nu numai
cetatea şi ţara aceea, ci şi toate cetăţile şi părţile de primprejur.
Pentru că, cu adevărat acest cuvios, fiind pus pe scaunul arhieresc, s-a
arătat ca o lumină în sfeşnic a fi lumină lumii, cu minunile cele fără
de număr şi cu chipul cel minunat al vieţii sale, luminînd şi
spăimîntînd toată partea cea de sub cer. El cerceta adeseori lavra sa
cea de la Sicheot şi mîngîia pe fraţi. Iar biserica Sfîntului Gheorghe
cea zidită prin a sa sîrguinţă a sfinţit-o. Apoi, cîte minuni mari a
făcut în vremea episcopiei sale, nu se pot spune cu deamănuntul. Pentru
că îşi îndoia ostenelile sale, avînd purtare de grijă cu dinadinsul
pentru păstoria sa cea încredinţată, însă mult se mîhnea pentru că i se
tăiase liniştea. El avea totdeauna credinţă neschimbată în mintea sa, ca
să lase episcopia şi iarăşi să se întoarcă la linişte în mănăstirea sa.
După cîţiva ani iarăşi a dorit să se închine sfintelor locuri din
Ierusalim. Luînd pe doi fraţi din mănăstirea sa, pe Ioan arhidia-conul
şi pe Martin, s-a dus cu dînşii în cale. Înconjurînd sfintele locuri din
Ierusalim, nu se arăta că este episcop, ci umbla ca un simplu stareţ şi
gîndea să nu se mai întoarcă întru ale sale ci să vieţuiască acolo
într-o mănăstire, pentru că i se părea că, pentru dregătoria episcopiei
şi-a părăsit nevoinţa cea monahicească. Deci, mergînd în lavra Sfîntului
Sava, a cerut o chilie pentru el şi a petrecut într-însa, liniştindu-se
de la praznicul Naşterii lui Hristos, pînă la Paşti. Iar, după Paşti,
acei doi fraţi, care merseseră cu dînsul, Ioan şi Martin, neîncetat îl
supărau să se întoarcă la locul său, însă el nu voia să-i asculte. Dar
într-o noapte i s-a arătat Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe în vedenia
somnului, dîndu-i în mînă un toiag şi zicîndu-i: "Ieşi degrabă de aici,
ca să ne întoarcem în patrie; pentru că nu ţi se cade, ca lăsîndu-ţi
patria, să zăboveşti aici". Zis-a Teodor: "Nu voiesc să merg în patrie
fiindcă nu poftesc episcopie". Zis-a mucenicul: "Eu degrabă te voi
libera de la episcopie, dar numai să te întorci, de vreme ce mulţi se
mîhnesc după tine". De o vedenie ca aceasta, înduplecîndu-se Teodor,
şi-a luat pe amîndoi ucenicii şi s-a dus în patria sa.
Iar cînd se apropia de Galatia, a intrat într-o mănăstire ce i se
întîmplase în cale, care se numea Druinia, poruncind împreună
călătorilor săi, ca să nu spună de dînsul, cine este. Iar monahii
mănăstirii aceleia, de demult auzind de minunile Cuviosului Teodor,
doreau să-l vadă. Deci, cuviosul, fiind necunoscut monahilor acelora,
s-a odihnit în casa de oaspeţi cea mănăstirească, primit fiind de
Anichit, primitorul de străini. Şi întrebînd pe ucenici despre stareţ,
cine este, a spus că este din părţi depărtate. Şi, şezînd cuviosul la
masă, a căutat spre ucenicii care mîncau cu poftă, căci erau flămînzi şi
a zis către dînşii: "Cu adevărat, fiilor, mîncăm ca Galatenii". După un
ceas iarăşi le-a zis aceeaşi.
Acestea auzindu-le Anichit, grăia întru sine: "Nu cumva din părţile
Galatiei este acest stareţ?" Iar după masă culcîndu-se stareţul după
obicei pe pămînt spre odihna nopţii, Anichit, luînd de obicei pe amîndoi
ucenicii, cu multe rugăciuni îi supăra să-i spună cine este acest
stareţ. Deci, i-au spus aceia, că este Teodor făcătorul de minuni al
Sicheotului şi episcopul cetăţii lui Anastasie. Atunci, îndată Anichit
alergînd, a spus egumenului Ştefan şi fraţilor şi s-au bucurat foarte
mult de dînsul, fiindcă de multă vreme dorea ca să-l vadă. Iar după ce a
sosit vremea cîntării Utreniei, cînd stareţul mergea la biserică, l-a
întîmpinat în uşile bisericii egumenul şi fraţii şi, căzînd la
picioarele lui cele sfinţite, i s-au închinat ca unui episcop şi făcător
de minuni şi cereau binecuvîntare. Apoi l-au rugat să petreacă cu
dînşii cîteva zile, ca să se îndulcească de vederea feţii lui celei
îngereşti şi să se sature de vorbele cele cu miere curgătoare. Şi a
petrecut sfîntul la dînşii zile destule. Atunci a străbătut despre
dînsul vestea prin toată latura aceea şi mulţi din popor au mers la
mănăstire, ducîndu-şi pe bolnavii lor la Cuviosul, iar el, cu darul lui
Hristos, pe toţi îi tămăduia.
După aceasta, mergînd de acolo Sfîntul Teodor la episcopia sa şi
îndeletnicindu-se în acele obişnuite osteneli păstoreşti, gîndea
neîncetat cum ar putea lăsa episcopia. Iar fericitul Antioh, vieţuitorul
pustiei l-a sfătuit la aceasta, fiind la dînsul din întîm-plare, cînd
se întorcea de la cetatea lui Constantin într-ale sale. Căci acel Antioh
a fost trimis din părţile Răsăritului la împăratul Mavrichie, să-l
roage pentru o cetate ce se numea Sinofrin, ca să o apere de barbari. Şi
Antioh era bărbat bătrîn, avînd de la naşterea sa ca la o sută de ani,
iar şaizeci de ani n-a gustat nici vin, nici unt-delemn. Apoi treizeci
de ani n-a gustat pîine, decît numai verdeţuri crude cu sare şi cu oţet
şi băutura îi era apă. Pe cînd trecea prin părţile Galatiei şi ale
cetăţii lui Anastasie, pe acel fericit părinte l-a primit Cuviosul
Teodor cu bucurie şi cu cinste şi l-a odihnit. Apoi mult s-a mîngîiat cu
dînsul în vorbiri duhovniceşti, şi grăia fericitul Antioh ucenicilor
săi, despre Teodor: "N-am văzut un astfel de om sfînt, nici n-am auzit
pînă acum, pentru că mi-a descoperit Domnul viaţa lui".
Asemenea şi Sfîntul Teodor a grăit despre Antioh către fraţii săi:
"În toată pustia Răsăritului n-am văzut, nici n-am auzit de un astfel de
rob al lui Dumnezeu". La acel Cuvios Antioh, Sfîntul Teodor a cerut
sfat de folos, spunîndu-i scopul său pentru lăsarea episcopiei. Iar
Cuviosul Antioh i-a lăudat scopul şi l-a sfătuit să-şi săvîrşească
dorirea.
După ducerea lui Antioh, s-au mîhnit cei ce luau cu nedreptate
averile bisericeşti. Pe lîngă aceia nişte casnici ai episcopiei erau
vrăjmaşi tăinuiţi ai sfîntului, fiind porniţi de vrăjmaşul sufle-telor
spre zavistie şi urîciune, care în taină oarecum, cu slobozirea lui
Dumnezeu i-au dat otravă. Şi a zăcut Cuviosul Teodor trei zile fără glas
şi stătea nemişcat ca un mort, încît chiar începuse în cetate a
străbate vestea despre moartea sfîntului. Dar după trei zile i s-a
arătat Preasfînta Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoare şi i-a spus
pricina bolii lui, ce-i venise din otrava cea dată în taină şi i-a spus
pe urîtorii cei ce îi dăduseră otravă. Apoi scoţînd din basmaua cea din
mîini trei grăunţe, i le-a dat lui, zicînd: "Mănîncă-le pe acestea, că
nu vei mai pătimi de acum nici un rău". Deci, mîncînd cuviosul grăunţele
acelea, şi-a venit în simţiri şi s-a simţit cu totul sănătos. Apoi,
sculîndu-se, a mulţumit lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui.
Iar pe acei răi vrăjmaşi nu i-a mustrat, nici n-a spus cuiva de ei. Ci a
făcut rugăciune către Dumnezeu, ca să nu le socotească lor aceasta ca
păcat. Iar către Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe totdeauna se ruga, ca
mai degrabă să-l libereze de episcopie, precum i se făgăduise în
vedenie, cînd din Palestina nu voia să se întoarcă în Galatia.
Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că era rînduit în cetatea lui
Anastasie, spre a se da la masa arhierească peste tot anul, din averile
bisericeşti, trei sute şaptezeci şi cinci de galbeni. Dintr-acel mertic,
Cuviosul Teodor cheltuia numai patruzeci de galbeni la mesele sale cele
de peste tot anul, iar pe ceilalţi îi întorcea Sfintei Biserici. Iar
darurile ce-i veneau de aiurea, acelea le împărţea milostenie. Şi, vrînd
ca desăvîrşit să lase dregătoria episcopiei, mai întîi cu dinadinsul a
făcut către Dumnezeu multă rugăciune în multe zile, ca să nu i se
socotească păcat acea socoteală. Şi cîştigînd înştiinţare de la Dumnezeu
pentru liberarea sa, a adunat tot clerul cum şi pe toţi cetăţenii şi
le-a zis: "Ştiţi, fraţilor, că voi cu sila scoţîndu-mă din mănăstire,
m-aţi silit să iau jugul acesta al episcopiei. Şi v-am spus atunci, că
sînt nevrednic de povăţuirea voastră. Dar voi, neascultîndu-mă, aţi
săvîrşit voinţa voastră. Iată, este al unsprezecelea an de cînd vă
mîhnesc şi sînt mîhnit de voi. Deci, vă rog, căutaţi-vă alt păstor, care
să vă poată plăcea; căci eu de acum nu pot să vă mai fiu episcop, ci ca
un monah prost mă voi întoarce la mănăstirea mea, în care am făgăduit
ca în toate zilele vieţii mele să slujesc lui Dumnezeu".
Aceasta zicînd, a luat pe arhidiaconul său Ioan, care era din
mănăstirea lui, s-a dus la arhiepiscopul Pavel, mitropolitul Ancirei şi
l-a rugat să pună în locul său un alt episcop, în cetatea lui Anastasie.
Deci, a fost mare ceartă între ei, pentru că mitropolitul nu voia de
loc să libereze de la episcopie pe fericitul, Teodor zicînd că nu este
cu putinţă ca să găsească un bărbat ca acela, la acea rînduială. Iar
Cuviosul Teodor se lepăda foarte mult, spunîndu-i că acea sarcină este
mai presus de măsura şi puterea lui. Şi a fost nevoie, ca pentru aceea
să trimită la Constantinopol, la prea sfinţitul Patriarh Chiriac şi la
drept credinciosul împărat Mavrichie. Iar aceia fiind povăţuiţi de
Dumnezeu, au scris mitropolitului Ancirei, ca să nu supere pe plăcutul
lui Dumnezeu care voieşte să se liniştească, ci să-l libereze, precum
pofteşte.
Astfel Cuviosul Teodor, izbăvindu-se de greutatea episcopiei, s-a
umplut de negrăită bucurie, văzîndu-se liber de gîlcevi şi de grijile
cele multe. Ducîndu-se la mănăstirea sa, a stat în chilie,
liniştindu-se; apoi petrecea viaţa sa cea obişnuită în nevoinţe
pustniceşti. Adeseori săvîrşea dumnezeieştile slujbe, aducînd lui
Dumnezeu jertfa fără de sînge. Şi se învrednicea acest plăcut al lui
Dumnezeu în vremea Liturghiei, că vedea darul Sfîntului Duh, în
asemănare de pînză şi în chip de porfiră prealuminată, care se cobora de
sus peste sfintele daruri şi le acoperea. Despre acest lucru a spus
unuia din cei împreună slujitori ai săi, ieromonahul Iulian, bărbat
duhovnicesc şi îmbunătăţit, fiind silit de acela cu stăruitoare
rugăminte. Cînd vedea aceea, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească
şi faţa lui cea cinstită strălucea cu o mare lumină şi se schimba.
Preoţii şi diaconii care slujeau cu Sfîntul Teodor, văzînd în faţa lui o
dumnezeiască strălucire, se spăimîntau.
Odată s-a întîmplat şi aceasta: în şaisprezece zile ale lunii iulie,
la pomenirea Sfîntului Mucenic Antioh şi hramul aceluia, cînd arhiereul
lui Dumnezeu, Teodor, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, a sosit vremea
înălţării Sfintelor Daruri, ridicînd după obicei discul cu Sfîntul Agneţ
în sus şi strigînd: "Sfintele sfinţilor". Atunci dumnezeiescul Agneţ
singur de sine s-a ridicat sus pe disc în văzduh, înălţîndu-se ca de o
nevăzută mînă şi iarăşi s-a lăsat pe disc la locul lui. O minune ca
aceasta, pe toţi cei ce erau atunci împrejurul acelui dumnezeiesc
prestol, i-au umplut de spaimă şi de mirare mare. Iar Cuviosul Teodor,
vărsînd pîraie de lacrimi din ochii săi şi totodată bucurîndu-se
negrăit, preamărea pe Hristos Dumnezeu, Care este adevărat în
Preacuratele Sale Taine.
Dreptcredinciosul împărat Mavrichie şi preasfinţitul Patriarh
Chiriac, vrînd să vadă pe Cuviosul Teodor, de care auzeau multe, au
scris către dînsul să vină la ei la Constantinopol, ca să se
învrednicească de rugăciunile şi de binecuvîntarea lui. Iar Cuviosul,
neputînd să nu-i asculte, s-a dus şi a fost primit de toţi cu mare
cinste, şi a petrecut în Constantinopol puţină vreme. Apoi multe minuni a
făcut cu puterea lui Dumnezeu. Un prunc orb s-a luminat, pe o femeie
slăbănoagă a ridicat-o din pat; pe mulţi îndrăciţi de muncirea
diavolului i-a liberat. Pe una ce-i curgea sînge, a tămăduit-o cu
rugăciunea; pe fiul împăratului care era deznădăjduit de la doctori, l-a
tămăduit; celor neroditori în însoţire le-a dăruit naştere de fii prin a
sa binecuvîntare şi alte multe minuni preaslăvite, făcînd acolo, şi pe
toţi cu darul Domnului veselindu-i, s-a întors la mănăstirea sa. După
aceea, mai tîrziu, a doua oară a fost chemat la Constantinopol, sub
împărăţia lui Foca Tiranul, de preasfinţitul Patriarh Toma, care a ţinut
scaunul după Chiriac; iar pricina chemării a fost următoarea:
Un lucru preaminunat s-a întîmplat în părţile Galatiei, unde, în
nişte cetăţi de acolo, făcîndu-se litanii cu crucile şi purtînd cruci
mari de lemn, acestea, cu o putere mare şi minunată şi neoprită,
plecîndu-se una spre alta, se loveau, se plecau şi se sfărîmau. Acea
minune străbătînd şi în Constantinopol auzindu-se, preasfinţitul
Patriarh Toma a trimis la Cuviosul Teodor, rugîndu-l să vină la el
degrabă. Şi cînd a mers Cuviosul la Constantinopol, a fost primit ca şi
mai înainte de toţi cu cinste. Deci, luîndu-l deosebit preasfinţitul
Patriarh, l-a întrebat despre minunea aceea, ce ar însemna ea? Iar
Sfîntul Teodor l-a înştiinţat despre acea minune, că adevărată a fost;
dar ce ar însemna, nu voia să-i spună, zicînd, că nu ştie acea taină a
lui Dumnezeu.
Atunci preasfinţitul patriarh, a căzut la picioarele lui cu mare
rugăminte şi cu smerenie a silit pe Cuviosul să-i spună mai înainte cele
ce vor fi. Deci, stareţul a zis că acea plecare, lovire şi sfărîmare a
crucilor, însemnează multe primejdii şi risipiri ce vor veni asupra
Bisericii lui Dumnezeu şi asupra împărăţiei greceşti; pe de-o parte de
la vrăjmaşii cei dinafară, iar pe de alta de la cei dinlăuntru. Pentru
că dinafară are să fie grea năvălire a barbarilor, iar dinlăuntru
oamenii cei numiţi cu numele lui Hristos, împărţindu-se în credinţă, vor
începe a se izgoni singuri unul pe altul şi a se pierde; de aceea multe
biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii şi se vor risipi şi toate
acelea vor fi repede.
Patriarhul, auzind acestea, s-a spăimîntat foarte şi a rugat pe
Cuviosul Teodor să se roage Domnului pentru dînsul, ca să-i ia sufletul
din trup mai repede, adică mai înainte de a veni acea risipire, ca să nu
vadă nişte primejdii ca acelea, ce au să vină asupra Bisericii. După
puţină vreme, zăbovind puţin Cuviosul Teodor în Constantinopol, la
biserica Sfîntului Ştefan, s-a îmbol-năvit patriarhul şi a trimis la
Cuviosul, unde era închis şi postea, spunîndu-i despre boala sa şi-l
ruga ca degrabă să-i ceară sfîrşitul de la Dumnezeu. Iar sfîntul,
lepădîndu-se şi nevrînd, patriarhul a trimis la dînsul rugăminte cu
dinadinsul, dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiilor asupra
Bisericii, să se dezlege din trup şi să se ducă către Domnul. Deci chiar
nevrînd Cuviosul, a făcut voia patriarhului, ca să se roage lui
Dumnezeu pentru sfîrşitul lui şi a trimis la dînsul, zicîndu-i:
"Porunceşti, oare să vin la tine, sau ne vom vedea amîndoi acolo,
înaintea Domnului nostru?" Patriarhul i-a răspuns prin trimisul acela:
"Să nu-ţi laşi liniştea ta, părinte. Îmi ajunge că mi-ai zis. Ne vom
vedea acolo amîndoi înaintea Domnului nostru". Şi într-acea zi,
preasfinţitul Patriarh Toma, înaintea ceasului Vecerniei, bucurîndu-se,
s-a despărţit de trup şi s-a dus către Domnul.
După sfîrşitul patriarhului, Cuviosul Teodor s-a întors la mănăstirea
sa şi nu după mulţi ani s-a apropiat şi el de fericitul său sfîrşit,
făcînd multe, mari şi preaslăvite minuni şi proorocind cele ce au să
fie. Iar mai înainte de sfîrşitul său, de două ori a văzut pe Sfîntul
Marele Mucenic Gheorghe, arătîndu-i-se în vedenia somnu-lui. Mai întîi i
s-a arătat dîndu-i un toiag de cale şi-l chema împreună cu el într-o
călătorie îndepărtată. După aceea i s-a arătat mergînd călare, ducînd şi
alt cal şi zicîndu-i: "Teodore, încalecă pe calul acesta şi vino după
mine!" Din aceasta, Sfîntul Teodor şi-a cunoscut trecerea sa degrabă de
la cele pămînteşti şi a spus aceasta cu bucurie ucenicilor săi, cum şi
vremea sfîrşitului său, după praznicul Paştilor, care a şi fost. Iar
cînd se sfîrşea, a văzut pe sfinţii îngeri, care veniseră să-l ia şi,
zîmbind cu faţa luminoasă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lor.
Şi a fost sfîrşitul lui în anul al treilea al împărăţiei lui Iraclie.
Viaţa şi minunile lui le-a scris Elevsie, ucenicul lui, cel numit de
Cuviosul în călugărie Gheorghe. Acesta spunea despre el, că părinţii
lui, petrecînd mult în însoţire, erau neroditori. Şi rugau pe Cuviosul
Teodor, ca prin rugăciunea şi binecuvîntarea lui, să poată să fie
născători de fii. Iar el, luînd brîiele lor, le-a binecuvîntat şi,
dîndu-le, le-a proorocit dezlegarea nerodirii. Apoi au născut pe acest
Elevsie, pe care crescîndu-l, l-au adus la Cuviosul Teodor şi l-au dat
lui Dumnezeu spre slujbă. Şi a petrecut doisprezece ani lîngă el, văzînd
singur minunile cele negrăite ale aceluia, pe care le-a şi scris foarte
pe larg. Dintre acestea noi, aducînd aici pe scurt cîteva, pot să ne
folosească din destul pe noi, cei ce slăvim pe minunatul Dumnezeu Cel
preamărit în ai Săi făcători de minuni, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
