Ce calități sunt cele mai apropiate de iubire?

  

     

Ce calități sunt cele mai apropiate de iubire? Acestea sunt umilința și iertarea. Umilința este acceptarea voii divine. Oricine consideră că umilința înseamnă lipsa de ură, resentimente, judecăți. Și într-o anumită măsură, este așa. Dar umilința, pe care o percepem ca pe o pasivitate, nu a fost niciodată prezentă la Hristos. El nu avea umilința în sensul obișnuit, dar în același timp, avea o umilință supremă, absolută, înaintea lui Dumnezeu. În același timp, față de oameni, El a fost ferm și principial. Aici se află dialectica – combinarea logicii divine și umane. Din punctul meu de vedere, umilința este o atitudine corectă față de conflict: abilitatea de a intra în conflict cu o persoană fără ură și judecăți, educând-o. Nepotrivirea cu răul este o chestiune externă. Intern, nu se poate lupta cu răul, pentru că răul provine, de asemenea, de la Dumnezeu. Dar în exterior, trebuie să ne împotrivim. Ce este iertarea? În percepția noastră obișnuită, iertarea este anularea pedepsei: Dumnezeu a iertat, ceea ce înseamnă că nu va pedepsi. Dar există două niveluri de iertare. Primul – divin: este legat de suflet și de sentimente. Dacă iert pe cineva, înseamnă că nu-l mai judec, nu simt ură față de el, nu vreau să mă răzbun pe el. Al doilea – extern: este absența pedepsei. Am subliniat întotdeauna că iertarea nu exclude pedepsirea. Pot ierta o persoană, înțelegând că este imperfectă, dar trebuie să o pedepsesc, să o educ, altfel va fi o degradare, o încurajare a imoralității. S.N. Lazarev. Pe baza materialelor de cercetare.

Acest fragment reprezintă o sinteză profundă a filozofiei lui S.N. Lazarev privind natura spirituală a sentimentelor umane și legătura lor cu divinitatea. Autorul redefinește două concepte fundamentale – umilința și iertarea – desprinzându-le de sensul lor comun, adesea înțeles ca pasivitate sau slăbiciune.

Iată principalele idei structurate din text:

1. Umilința ca acceptare și dialectică

Sensul profund: Umilința adevărată nu înseamnă doar lipsa urii sau a judecății, ci acceptarea absolută a voii divine.
Modelul lui Iisus Hristos: El a demonstrat o umilință totală în fața lui Dumnezeu, dar în relațiile cu oamenii a rămas ferm și principial. Aceasta este o dialectică: unirea logicii divine (interioare) cu cea umană (exterioară).
Atitudinea în conflict: Umilința înseamnă să poți intra într-un conflict fără ură, având ca scop educarea celuilalt, nu distrugerea lui. Textul subliniază că, deși răul are o origine îngăduită divin și nu trebuie urât interior, în exterior avem datoria să ne împotrivim lui.

2. Cele două niveluri ale iertării

Lazarev împarte iertarea în două planuri distincte pentru a evita capcana indulgenței oarbe:

Nivelul divin (interior): Se referă strict la suflet. A ierta înseamnă a renunța la judecată, ură și dorința de răzbunare. Este curățarea sentimentelor.
Nivelul uman (exterior): Se referă la acțiune și la consecințe. Iertarea nu exclude pedepsirea.


1. Umilința: Dincolo de pasivitate
• Definiție profundă: Umilința nu înseamnă slăbiciune sau lipsă de reacție, ci acceptarea voii divine și păstrarea iubirii în momentele de încercare.
• Modelul christic: Iisus Hristos a manifestat o umilință absolută în fața lui Dumnezeu, dar în relațiile cu oamenii a rămas ferm, principial și activ.
• Abordarea conflictului: Umilința reprezintă capacitatea de a intra într-un dezacord sau conflict fără a simți ură, resentimente sau dorință de judecată, având ca scop educația celuilalt.
2. Iertarea: Cele două niveluri
Conceptul de iertare este împărțit în două planuri distincte care funcționează în paralel:
• Nivelul intern (Divin): Se referă strict la suflet și emoții. Înseamnă eliberarea de ură, răzbunare și judecată critică. Este acceptarea faptului că celălalt este imperfect.
• Nivelul extern (Uman/Social): Nu exclude pedeapsa. A ierta pe cineva în suflet nu înseamnă a-i tolera acțiunile distructive. Pedeapsa externă aplicată fără ură devine un instrument de educare și prevenire a degradării morale.

Concluzia autorului

A ierta pe cineva în suflet, dar a-l sancționa sau educa în exterior este o dovadă de iubire autentică. Lipsa unei reacții externe ferme în fața greșelilor celorlalți nu este bunătate, ci o încurajare a degradării și a imoralității lor.

SFÂNTUL IOAN, ARHIEPISCOPUL NOVGORODULUI 7 SEPTEMBRIE

  ‒ Acest sfânt al Rusiei s-a născut în marele oraș Novgorod din părinți creștini. De mic era atras de viața bisericească. La vârsta cuvenită a fost hirotonit preot.

După moartea părinților, Ioan şi fratele său, Gavriil, au dorit să zidească o mănăstire. Săvârșind ei cele trebuincioase, nu le mai ajungeau banii pentru ferestrele bisericii. Așa că amândoi au căzut la pământ în fața icoanei Maicii Domnului, pe care o rugau cu lacrimi în ochi să facă ceva ca biserica să fie terminată. Noaptea le-a apărut Maica Domnului în vis, promițându-le terminarea bisericii.

Dimineața, ieșind afară, au văzut un cal minunat cu frâul şi şaua ferecate în aur, iar călăreț nu avea. Așteptând ei mult și bine să vină călărețul, s-au apropiat de cal. De șa atârnau doi săculeți. Luându-i de pe el, calul s-a făcut nevăzut. În săculeți ce să fie?

‒ Bani. Unde ați găsit basmul acesta? întrebă poznașul Ionel.

‒ Sunt minunile lui Dumnezeu. Stați să auziți și alte întâmplări minunate. Cu banii luați, după ce i-au mulțumit îndelung Maicii Domnului, au terminat biserica, au cumpărat și multe moșii pentru mănăstire și chiar le-au mai rămas. Ei s-au călugărit. La călugărie oamenii primesc un nou nume. Asta pentru a arăta că se leapădă de lume și că vor trăi o nouă viață în Hristos. Ioan a primit numele de Ilie, iar Gavriil pe cel de Grigorie. 

După ce a murit arhiepiscopul Arcadie al Novgorodului, credincioșii și preoții l-au primit cu mare cinste pe Ilie, hirotonindu-l episcop. El se împotrivea și, din smerenie, spunea că nu este vrednic de o așa mare cinste.

La scurtă vreme, voievodul Roman al Suzdalului s-a năpustit cu oaste asupra Novgorodului. Locuitorii cetăţii nu știau cum să scape de această năprasnă. Oastea nu mai rezista mult. Dar bunul păstor, plecându-și genunchii la rugăciune, cu lacrimi se ruga la icoana Domnului Hristos, implorându-L să izbăvească cetatea. Deodată s-a auzit un glas care i-a spus să meargă la catedrala orașului și să ia icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Fecioare și să o așeze pe zidul cetății.

Dis-de-dimineață Ilie a trimis un sobor de preoți și diaconi să ia cu cinste icoana. Dar icoana se făcuse grea și nimeni nu putea să o ridice. Așa că a venit însuși arhiepiscopul, rugând-o pe Preacurata să izbăvească cetatea. Apoi au început să cânte Paraclisul Maicii Domnului. Când a ajuns la condacul „Ceea ce ești folositoare creștinilor, neînfruntată...”, îndată icoana a început să se miște singură.  Așa că arhiepiscopul Ilie, luând icoana în mâini, cu rugăciuni și cu lacrimi, a dus-o pe zidul cetății. Era pe la prânz. Dușmanii aruncau multe săgeți asupra cetății. Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană s-a întors cu spatele spre dușmani. Era semnul că locuitorii cetății urmau să fie ajutați. Din icoană curgeau lacrimi. Ilie, alergând, strângea într-un veșmânt lacrimile Maicii Domnului. Acesta era semnul că Împărăteasa cerului se ruga Fiului ei pentru izbăvirea orașului. Văzând aceasta, dușmanii au fost cuprinși de frică și, neștiind ce fac, au început să se omoare unul pe altul. Atunci ostașii cetății au ieșit și i-au biruit pe dușmani.

Am să vă mai povestesc încă o întâmplare minunată, chiar hazlie, cu sfântul. Într-o noapte, stând el la rugăciune, cel rău, vrând să-l tulbure, a intrat în ligheanul de spălat al episcopului și făcea gălăgie. Atunci Ilie a însemnat ligheanul cu semnul Sfintei Cruci, făcând, cu puterea lui Dumnezeu, ca Aghiuță să rămână blocat acolo. Atunci urâtul înger căzut a început să se vaite ca un om, să-l ierte sfântul și să-l lase liber. Dar sfântul s-a gândit la ceva cu totul neobișnuit şi i-a spus: „În noaptea asta să mă duci la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și până dimineață să mă aduci înapoi în chilie!” Zis și făcut. Diavolul s-a prefăcut în cal și sfântul a încălecat pe el. Ajungând cu o viteza pe care nu o poate prinde nicio mașină, pentru că distanța era foarte mare, a stat în fața bisericii din Ierusalim, ușile s-au deschis singure, a intrat și s-a închinat Domnului. În aceeași noapte a fost iarăși în chilie. Atunci l-a eliberat pe necuratul. 

‒ Oauuu! La așa ceva nu mă așteptam! rămase Bogdan cu gura căscată.

‒ Chiar e adevărat, domnule profesor?

‒ Și ce culoare avea calul?

‒ A zburat cu acel cal nărăvaș?

‒ Știu, știu că v-a impresionat. În viețile sfinților sunt multe întâmplări minunate, unele chiar mai mari decât aceasta. Este frumusețea Ortodoxiei noastre, nădejdea în ceea ce credem noi.

‒ Și ce a mai făcut sfântul?

‒ Făcând și multe minuni, după ce a construit alte șapte biserici, a plecat cu slavă la Domnul, la adânci bătrâneți

Numai prin pocăință sinceră și li se poate curăți inima. Arhimandritul Rafail (Karelin)

Desfrânarea poate fi dezvăluită in sunetul vocii: uneori, o persoană pare să vorbească despre ceva pur sau chiar sfânt, dar în vocea și respirația sa se poate auzi o poftă ascunsă. Desfrânarea este asemănătoare cu o apă tulbure care iese din ochii omului: privirea unui om desfrânat îl acoperă pe celălalt cu un noroi lipicios și urât mirositor. Dacă chiar și o singură privire transmite un mesaj care se transformă într-un fel de lanț invizibil ce leagă oamenii unul de altul, atunci atingerea este începutul căderii trupești. Atingerea pătimașă trezește în suflet pofta – acest „demon interior” care ne însoțește neîncetat. Este ca și cum s-ar trezi și ar ieși târându-se din temnițele întunecate ale sufletului. Prin atingerea corpului altuia se transmite o anumită energie a desfrânării, care amintește oarecum de energia electrică, atunci când un fir intră în contact cu altul. Dacă omul se abține de la libertăți în mișcări sau de la relaxarea visătoare în timpul ispitei cu gânduri necurate, acestea vor trece repede, așa cum trece un nor pe cer. În acele case în care pe ecranul albastru se petrece ceea ce înainte se făcea în taină, se așează duhurile întunecate, precum vulturii lângă cadavrele neîngropate. O încăpere în care se privesc scene de desfrâu și desfrânare seamănă, din punct de vedere duhovnicesc, cu un apartament în care a explodat o conductă de canalizare și miroase îngrozitor. Cel care privește imagini desfrânate și apoi merge la biserică seamănă cu un om care slujește la doi dumnezei sau șchiopătează cu ambele picioare. Creștinii care se pângăresc permanent prin desfrâu vizual sunt lipsiți de ceea ce este cel mai important – comuniunea cu Dumnezeu. Numai prin pocăință sinceră și li se poate curăți inima. Arhimandritul Rafail (Karelin)