Despre frumusețe, împotriva femeilor care se împodobesc
„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 20)
Şi cum îl slăveşte cineva pe Dumnezeu în trupul său? Cum în sufletul său?
În trup îl slăveşte cel ce nu este desfrânat, cel ce nu se îmbată, cel ce nu se îmbuibează cu mâncărurile, cel ce nu se împodobeşte, cel ce are grijă de trup doar atât cât îi trebuie pentru sănătatea lui, cel ce nu preadesfrânează, cea (femeia) care nu miroase a mirodenii, cea care nu-şi zugrăveşte faţa cu vopsele, cea care se mulţumeşte cu atâta cât a făcut Dumnezeu şi nu mai adaugă nimic meşteşugit pe faţa sa. Căci, spune-mi: de ce introduci de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu, ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creator, ca astfel să atragi la sine-ţi mulţi admiratori.
„Dar ce să fac, zici tu, căci nici eu nu voiesc, ci sunt silită a face acestea pentru bărbatul meu.” Nu se poate să fii iubită de alţii, dacă tu nu voieşti. Dumnezeu te-a făcut frumoasă, ca şi prin aceasta El să fie admirat, iar nu batjocorit. Deci nu-L răsplăti cu astfel de daruri, ci cu înţelepciune şi cumpătare. Dumnezeu te-a făcut frumoasă ca astfel să-ţi înmulţeşti şi sporeşti cumpătarea. Căci nu este tot una: să fii înţeleaptă când te găseşti drăgăstoasă şi vrednică de iubit şi să nu fii dorită de nimeni.
Auzi ce spune Scriptura despre losif, că era frumos şi plăcut la faţă? Şi ce ne foloseşte nouă să auzim că losif era frumos? Pentru ca astfel încă mai mult să-i admirăm frumuseţea lui şi cumpătarea.
Dumnezeu te-a făcut frumoasă? Apoi de ce atunci te sluţeşti pe tine? După cum o statuie de aur ar mânji-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe feţele lor. Presari singură pe tine însuţi pământ, femeie, uneori pământ de culoarea roşie, alteori alt. „Dar, zici tu, cele slute, cu drept cuvânt că fac aşa.” Dar oare de ce, spune-mi! Dacă pentru a-şi acoperi sluţenia, atunci fac ceva prostesc; când ceea ce este natural a fost biruit de ceea ce este artificial? Cu ce poate sluţenia să întristeze pe cineva, când acela nu are alt defect?
„Să nu lauzi pe om pentru frumuseţea lui şi să nu te scârbeşti de om pentru chipul (faţa) lui.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 11, 2)
Pe Dumnezeu să-L admiri şi să-L lauzi ca pe Cel mai eminent meşteşugar, iar pe acela deloc, căci frumuseţea ce o are, nu este proprietatea lui.
De altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Niciunul, ci lupte mai multe, bârfe mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe. Pe aceea care nu este frumoasă, nici n-ar bănui-o cineva, pe când pentru aceea care încă mai întrebuinţează şi sulimanuri şi podoabe multe pe ea, imediat lumea îşi face o idee rea de ea şi bărbatul ei convieţuieşte cu bănuială – ce poate fi mai grozav? El nu se bucură de atâta plăcere din privirea frumuseţii ei pe câtă întristare are din pricina bănuielilor. Aceea în curând se ofileşte din pricina sulimanurilor, căpătându-şi o înfăţişare de moleşire, de deşănţare, de desfrânare şi chiar sufletul ei devine grosolan şi plin de cea mai mare şi mai totală lipsă de ruşine, fiindcă frumuseţea de felul acesta preferă aceste femei. Pe când pe cealaltă nu o vom găsi niciodată în halul acesta şi nici nu va avea cine să se repeadă asupra ei, ca nişte câini, ci întocmai ca şi o mieluşea, ea paşte în linişte, nesupărând-o niciun lup, şi nerepezindu-se asupra ei, căci lângă ea stă păstorul. Nu este niciun avantaj mai mult, dacă una este frumoasă, iar alta nu; avantajul este că aceea chiar frumoasă fiind să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea.
Căci, spune-mi te rog: care este însuşirea ochilor? Oare de a fi umezi, de a se întoarce repede în toate părţile, de a fi bulbucaţi şi albaştri, sau de a fi ageri şi cu vederea fină? Eu zic că cele din urmă sunt; iar aceasta se învederează de acolo.
