Nu fugii de oameni atunci când ceva nu îți place la ei, ci rămâi o vreme, să-ți cunoști umbrele.

Nu poți fugi la infinit de lumea care te deranjează, fiindcă ei sunt lumea ta interioară- umbra ta întunecată care vrea să fie recunoscută și acceptată.

A fugi de lume, e ca și cum ai renega propria umbră.

Nimeni nu vă ,,răpește" partenerii, ci sufletele lor pleacă într- un fel ,,repetente", spre o nouă experiență, fiindcă din relația cu voi nu au învățat și înțeles mare lucru, pentru a evolua.

A căuta iubirea în exterior, înseamnă, de fapt a refuza propria iubire.

Tiparul de oamenii pe care-l respingi, devine obiectivul prioritar al subconștientului, de cautare în viitor.

Circula des fraza asta pe facebook : ,,Renunță la oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească" .

Nu cumva, renunți mai bine la propriile bariere din minte(credințe- convingeri), care te fac, să vezi numai lipsa iubirii în jur?

Nu cumva oamenii, nu sunt pregătiți să te iubească, fiindcă îți lipsește propria iubirea de Sine? 

Nu cumva oamenii la care vrem să renunțăm, reflectă oglinda noastră interioară?

Nu cumva fugim de umbra noastră neacceptată și neiubită?

Când realizezi că lumea este propria ta proiecție, ești liber de ea.

La cincizeci de ani

La cincizeci de ani, nu mai suporti constrângerile. Nu suporti sutienul prea strâmt, cinele forțate cu cumnata care îți verifică praful din colțuri, tocurile înalte de pe pavaj și zâmbetele împrejurărilor. La cincizeci de ani nu mai vrei să demonstrezi. Ești cine ești, lucrurile pe care le-ai făcut și lucrurile pe care încă vrei să le faci. Dacă e în regulă cu alții, bine. Altfel este la fel.

La cincizeci de ani, nu contează dacă ai avut sau nu copii. Vei fi în continuare mama: a mamei tale, a tatălui tău, a unei mătuși lăsate singură, a câinelui tău sau a unei pisici chel pe care ai luat-o pe stradă. Și dacă toate acestea nu sunt acolo, vei fi propria ta mamă. Pentru că de-a lungul anilor vei fi învățat să ai grijă de un corp pe care în sfârșit îl iubești, devenind din ce în ce mai imperfect doar în ochii celorlalți.

Cui îi pasă dacă jumătate din garderobă are dimensiunea greșită. Important este ca spatele sa nu scartaie prea tare cand te ridici, ca atunci cand iti atingi sanii sa nu simti mingi si ca in sfarsit menstruatia devine o problema pentru ceilalti.

La cincizeci de ani, vrei libertate. Liber să spui nu, liber să stai în pijamale toată duminica, liber să te simți frumos pentru tine și nu pentru ceilalți. Liber să meargă singur: cei care te iubesc vor ține pasul cu tine, căruia îi pasă de ceilalți. Vei fi liber să cânți cu voce tare în mașina ta chiar dacă arăți rău la semafoare. Nu vei mai avea de verificat înregistrările clasei sau discuțiile mamelor de suportat.

Vei avea vise ca și cum ai avea douăzeci de ani și vei cere fiecărui zeu timp pentru a realiza mai multe. Te vei fi dezbrăcat pentru bărbații pe care i-ai iubit și pentru nesiguranța care te-a făcut să tremurați. Și acum, tocmai acum că ți-ai mâncat jumătate de viață în bucăți mari și în grabă, vei găsi în fața ta dorința de a gusta încet tot zahărul și sarea zilelor.

 

Sufletul

“- Sufletul este totul pentru om. Am putea spune ca este viata si dumnezeul trupului nostru pamantesc. Dumnezeu i-a dat acestuia posibilitatea de a-l insufleti si de a-l carmui, de a-l odihni si de a-l incalzi cu caldura. Fara acesta, trupurile noastre ar fi lut, cenusa si praf.[…]
Firea omului este duhul intelegator, usor, foarte intelept si fin, foarte linistit, dulce si bland, alcatuit cu har si frumusete peste madulare nevazute, foarte cuviincioase si foarte placute lui Dumnezeu si cetelor sfintilor ingeri.
 La inceput, sufletele tuturor oamenilor stralucesc mai mult decat soarele. Insa cu cat inainteaza in varsta, primesc infatisarea potrivita cu faptele lor. Sufletele celor virtuosi nu au toate aceeasi stralucire. Stralucirea depinde de cat de mult s-a straduit fiecare sa se curateasca prin nevointa pentru virtute. Potrivit cu nevointa, se lumineaza si sufletul. Cu cat rabda cineva mai multe osteneli si mahniri pentru Domnul, cu atat urca si se apropie de El; si cu cat se apropie de El, cu atat se lumineaza si devine dumnezeu dupa har prin impartasirea de Duhul Sfant.
Fierul, din negru si rece cum este, cu cat sta in foc mai multa vreme, cu atat mai mult se lumineaza si se incalzeste. La fel se intampla si cu oamenii. Foc este Duhul Sfant, fier negru suntem noi, oamenii. Asadar, cu cat staruim in post si priveghere, in rugaciune si infranare, asa cum ni le-a legiuit Duhul Sfant, cu atat mai mult straluceste fata noastra de curatie si de iluminare.
Exact dimpotriva sa cugeti si despre cei pacatosi. Cand sufletele se dau pruncilor, se pastreaza nespurcate pe toata durata sarcinii. Dupa nasterea lor insa, daca incep sa pacatuiasca, se intuneca. Si cu cat se cufunda si se tavalesc in pacat, cu atat se innegresc si devin ca funinginea.
Multe suflete, cand se despart de trup, par a fi ranite, altele infometate si imbracate in zdrente. Unele par a fi pline de lepra, in timp ce altele sunt negricioase ca etiopenii, iar altele negre ca si cum ar fi parlite. Sufletele pomenitorilor de rau seamana cu diavolii, in timp ce ale ereticilor, cu intunericul cel adanc. Cele ale varsatorilor de sange si ale inchinatorilor la idoli – ca sa nu merg mai jos – sunt inca si mai rele!”
 
“Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos” (Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2005, pag. 161-162)