Crăciun magic !

 ️Arde coji de portocale pentru a atrage bucuria
️ Arde cimbru pentru a atrage bani
️Arde coriandru pentru a atrage loialitatea
️ Arde salvie albă pentru a purifica și reînnoi energia
️ Arde semințe de floarea-soarelui și zahăr pentru a aduce abundență.
️Arde boabe de cafea pentru a speria spiritele rele.
️Ardeți rozmarin pentru a elimina bolile cauzate de viruși și bacterii
️Arde lavandă pentru a aduce calm și liniște
️Arde mușețel pentru a elimina vrăjile și pentru a aduce noroc
️Arde mentă pentru a calma gândurile
️ Arde laur pentru a pune capăt anxietății și a te proteja de vrăji
️Arde cuișoare pentru a evita bârfele, atrage norocul, banii și prietenii buni
️Ardeți bețișoare de scorțișoară pentru a provoca relația și a atrage abundența
️ Arde coaja de usturoi pentru a evita și a îndepărta invidia și dacă o faci vineri, atragi bani
️ Arde trandafir alb pentru a aduce armonie și dulceață
️ Arde tutun pentru a alunga spiritele releCand inspiram, lasam aerul sa intre pentru a ne sustine viata. Asta inseamna sa permitem.
Momentul dintre inspiratie si expiratie este cel in care lasam toate lucrurile asa cum sunt. Asta inseamna pur si simplu sa fii.

Apoi expiram si ne eliberam. Este ca si cum mai intai renuntam la viata (ii dam drumul), apoi facem o pauza si lasam viata sa revina.

Urmatorul ciclu este din nou pauza dintre inspiratie si expiratie. Aceasta pauza mica este un gol.
La fel facem si cand mergem, invatam, ne asumam riscuri sau incercam lucruri noi, dam drumul la ceea ce stim, la lucrurile in care credem si asteptam, permitand astfel unor lucruri noi sa patrunda in vietile noastre.

A lasa totul sa plece, a lasa totul sa fie, a lasa totul sa vina, acesta este secretul unei vieti bogate si inspirate.Fiecare dintre noi poartă în sine un adevăr adânc și o poveste nescrisă. O lume interioară care așteaptă să fie descoperită, ascultată, eliberată. A ne trezi cu toate aspectele vieții noastre este o invitație universală, dar răspunsul este atât de personal, atât de intim. E un dans între a vedea realitatea așa cum este și a simți tot ceea ce ne locuiește sufletul.

Cum putem face asta?
Începem prin a ne opri. Oprirea este primul pas al conștientizării. În liniștea dintre gânduri, ne putem auzi bătăile inimii. Ne putem simți respirația și, odată cu ea, fluxul vieții. Ne îngăduim să fim aici și acum, fără mască, fără fugă. Ne așezăm față în față cu noi înșine și privim tot ceea ce am devenit: luminile, umbrele, răspunsurile și întrebările încă fără răspuns.

Ne informăm, ne educăm mintea, dar o lăsăm să fie doar o busolă, nu întregul drum. Citim, ascultăm, învățăm, dar, la final, ne întoarcem spre interior, acolo unde adevărul capătă sens și formă. Echilibrul vine din a nu lăsa mintea să sufoce sufletul și nici sufletul să înece rațiunea.

Ne ascultăm sufletul. Cu toate cicatricile sale, cu toate visurile neîmplinite și speranțele fragile. Îi dăm voie să simtă fără judecată, fără rușine. Ne permitem să fim vulnerabili, să plângem, să râdem, să iubim fără rezerve. În această vulnerabilitate sinceră, găsim puterea adevărată: aceea de a fi autentici.

Învățăm să spunem ceea ce gândim și simțim. Uneori e dificil, dar adevărul rostit din inimă are o greutate delicată, dar transformatoare. Nu trebuie să fim duri sau vehemenți pentru a ne face înțeleși. Putem vorbi cu blândețea apei care modelează stânca. Putem oferi lumina noastră fără să stingem lumina altora.

Fiecare poate face asta.
Fiecare poate să-și întoarcă privirea spre sine. Fiecare poate să găsească echilibrul dintre informație și emoție, dintre rațiune și iubire, dintre tăcere și cuvânt. Pașii sunt mici, dar intenția este totul. Începe cu un moment de liniște, continuă cu un moment de curaj și se transformă într-o viață trăită cu sens.

Sufletul tău știe deja calea. Tu trebuie doar să ai încredere să mergi pe ea. Iar echilibrul va veni, firesc, ca respirația, ca ritmul inimii care bate atât de constant și totuși atât de unic pentru fiecare dintre noi.

Fiecare dintre noi are dreptul la această trezire.
Fiecare dintre noi este o poveste care merită spusă.
O poveste scrisă în echilibru, iubire și adevăr.Atunci când ești singur cu gândurile tale și simți liniște, când te cuprinde o mulțumire profundă știind că ai dat tot ce ai avut mai bun, că ai făcut ceea ce ai putut, așa cum ai știut mai bine în acel moment, fără să porți povara regretelor, descoperi acea pace interioară care îți zâmbește chiar și în mijlocul dificultăților.
Este acel moment în care frica se estompează, când începi să te alegi pe tine însuți, să te accepți fără să te judeci pentru ceea ce „ai fi putut face sau fi altfel ".
Am învățat că fiecare acțiune pe care o fac vine dintr-o nevoie autentică a momentului respectiv. Și chiar dacă data viitoare voi proceda diferit sau poate mai bine, nu-mi voi reproșa nimic. Aleg să nu mă condamn, nici măcar în tăcere, pentru că fiecare pas este o lecție.

Este exact ceea ce îmi trebuie pentru a crește, pentru a învăța să devin mai mult cu fiecare zi.

Așa să fie și pentru voi. Să vă fie cum aveți nevoie.Să aveți încredere în voi și să vă oferiți blândețea de care sufletul vostru are nevoie.

Crăciun magic !️️️

Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa.

 Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.Planurile vieții

Când noaptea încă-i trează
În zorii dimineții
Inima-i veghează
La rosturile vieții

Orice-ar veni s-ăl scape
Deșertu-i tot pustiu
Când crezi că mergi spre ape
Te îndrepți doar la un mort viu

Dar nu-i pe spate
El stă pe verticală
Constată doar din fapte
Că viață e banală

Nici cerul ce-i arată
Fiind mândru plin de stele
Că dragostea-i o artă
El nu mai crede-n ele

Din nouri negrii bate
O rază de speranță
Iubirii ce-l străbate
Dar nu-i da importanță

Se îneacă în nisipuri
Ce-s veșnic mișcătoare
Și hrană-i sunt nimicuri
Ce le simte amare

Tu vino doar și-l unge
Pe sufletul pustiu
Iar trupul lui va plânge
După trupul tău viu

Inima-i veghează
În zorii dimineții
Dar noaptea nu-i mai trează
Nici rosturile vieții.

Iulie 2012Unii oameni au impresia că te cunosc. Este fascinant cum o privire aruncată pe furiș, o conversație scurtă sau câteva postări pe rețelele sociale îi transformă pe acești "detectivi amatori" în experți ai personalității tale. Ei îți știu dorințele, intențiile și trecutul mai bine decât o faci tu însuți. Ironic, nu-i așa? Pentru că, de multe ori, nici noi nu ne cunoaștem complet.

Acești oameni, însă, își permit să te reducă la câteva fragmente pe care le-au selectat arbitrar: „Știu eu cum ești tu...” sau „Tu mereu faci așa!” – fraze care poartă sigiliul aroganței. Este ca și cum ai încerca să înțelegi un ocean doar privind o picătură de apă.

Dar ironia supremă e că, uneori, acești "cunoscători" nu sunt interesați cu adevărat de tine, ci de propria lor reflecție. Te definesc prin prisma a ceea ce cred ei că ar fi fost în locul tău. Profund, nu? Practic, nu te văd pe tine, ci doar umbrele proiecțiilor lor.

Și în timp ce ei cred că te cunosc, tu continui să te descoperi, să evoluezi, să devii altcineva. Adevărul e că unii oameni nu vor înțelege niciodată că noi, ca ființe umane, suntem povești în continuă scriere, nu o carte cu coperți rigide pe care o pot citi și închide la final.

Așadar, ce rămâne de făcut? Poate să le zâmbești și să-i lași să creadă ce vor. Este povestea lor despre tine, nu povestea ta.

Dați drumul la cer – Colind

 

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer
Să trimiți un înger tânăr și frumos,
Cu fum de tămâie și de chiparos

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă
Și s-o scoată bunul, de sub promoroacă.
Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,
Pentru osândiții flămânziți și goi,

Aburul din pâinea pe care-o visăm,
Care ne-ncălzește când toți o gustăm.
Pâinea sfântă-n care, Doamne, tu te frângi,
Și aghiasma-n care lacrimile-ți plângi.

Un amnar s-aducă dintr-o stea mai mare,
Să ne încălzeasca lanțuri la picioare.
Și din scutecelu-n care-ai stat legat
Să ne-aducă, Doamne, bundă de iernat.

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Tu mă iartă doamne pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

Și ți-ar face-n taină rugăciune ‘naltă,
Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată
Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer.

de Ovidiu Vasilescu

În 1956, când a fost arestat, Ovidiu Vasilescu era, la cei 17 ani ai săi, unul dintre cei mai tineri deținuți politici din țară. Ceea ce l-a susțint în toți cei opt ani petrecuți în subterane lumi nepământene a fost credința că ei, deținuții politici, erau simbolul prin care națiunea dovedea că nu vrea să se lase învinsă de un sistem social-politic impus. Convingerea că dreptatea e de partea lui l-a ajutat să nu renunțe la principiile în care credea. În anul 1958, Ovidiu Vasilescu a luat parte la așa-numita Revoltă de la Gherla, un episod foarte puțin cunoscut dar care a fost un moment important în istoria închisorilor politice din România acelor ani. Deținuții aflați într-una dintre celulele închisorii de la Gherla au îndrâznit să protesteze față de tratamentul bestial la care îi supuneau gardienii. Urmările acestei revolte au fost dramatice. Toți cei implicați au fost torturați cumplit, în anchete care s-au prelungit luni de zile iar apoi condamnați încă o data. În anul 1977, Ovidiu Vasilescu s-a solidarizat cu Mișcarea Goma, părăsind ulterior țara și stabilindu-se în SUA.

Știai că există o rugăciune care se numește: "Nu știu"?

 Eu o găsesc extrem de profundă. Te retragi undeva, într-un loc în care să fie numai inima ta și cu Dumnezeu, te așezi și spui doar atât: "Nu știu". Faci o mică pauză și continui:
"Nu știu cum să merg mai departe. Nu știu de ce se întâmplă asta. Nu știu ce să fac cu atâtea griji. Nu știu cum să-mi ușurez povara. Nu știu cum să fac față acestei situații".
Vezi, sunt multe "Nu știu" pe care le poți acoperi.
Și, după ce termini, îți deschizi palmele și privești la acel mărunt și prăfuit bob de credință pe care îl mai ai, te ridici și spui:
"Dar TU știi!"
Și lași cuvântul ăsta acolo să prindă aripi și să zboare.
Dumnezeu are o slăbiciune pentru păsările cerului.
Dar rugăciunile smerite le iubește ca pe lumina ochilor.
Fiindcă acestea îi fac văzduhul mai frumos decât orice stol de rândunele.
Tu nu știi încă.
Dar El știe.
Te știe.

Preot Ioan Bădiliță

Colind rodnic !

 Cozonac de Crăciun

  De mult, în ajunul Crăciunului, Dumnezeu a coborât pe pământ împreună cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se pregătesc oamenii să întâmpine Sărbătoarea Naşterii Domnului.

Prima dată au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat în curte începuse să se simtă miros de cozonac, friptură, sarmale şi alte bunătăţi care sunt pregătite de Crăciun.

   Au bătut la uşă şi, când a ieşit bogatul i-au spus:

– Omule bun, suntem doi călători obosiţi şi îngheţaţi !

   Te rugăm, lasă-ne să înnoptăm la tine şi, dacă s-ar putea, să ne dai si nouă o coajă de pâine ţi-am fi foarte recunoscători, că n-am mâncat nimic toată ziua.

  Auzind bogatul ce au avut de spus călătorii, le-a răspuns:

    -Îmi pare rău, dar aştept nişte invitaţi în seara aceasta. Nu am nici unde să vă culc, nici ce să vă dau de mâncare.

   Mergeţi la casa de alături, acolo o să găsiţi de toate. Şi spunând acestea, a închis uşa râzând satisfacut.
 
   Alături locuia o femeie văduvă împreună cu cei doi copilaşi ai săi. Dumnezeu şi Sântul Petru, deşi ştiau, s-au dus să o încerce şi pe femeie.
 
   I-au bătut în uşă şi i-au spus ce îi spusese şi bogatului.

    Spre surprinderea lor, femeia le-a răspuns că îi lasă să înnopteze la ea:

– Puteţi rămâne peste noapte aici dar, de mâncare nici pentru copilaşii mei nu am nimic !

Când au intrat cei doi călători, au văzut copiii plângând de foame, căci nu mâncaseră nimic toată ziua.
   
   După câtva timp, femeia s-a hotărât să meargă la vecinul cel bogat pentru a-i cere puţină mâncare pentru copilaşi.
   Evident, şi ea a primit acelaşi răspuns.
    
   La întoarcere, a trecut pe lângă grajdurile bogatului şi a adunat de pe jos câteva baligi, le-a pus în sort si a plecat spre casă.

   Când a intrat copiii au sărit bucuroşi din pat strigând:

– Mami, mami, ne-ai adus de mâncare?
Plângând în suflet, femeia le-a răspuns:

– Culcaţi-vă liniştiţi, că v-am adus mâncare.
    Mâine, de Nașterea lui Hristos , o să aveţi ce să mâncaţi.

Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiţi, dar flămânzi , însă mama şi cei doi călători ştiau adevărul.
   
  Pentru a nu-şi da seama copilaşii, femeia a pus baligile în cuptor.

După puţin timp, nu mică i-a fost mirarea când Dumnezeu i-a zis:

– Haide femeie, deschide cuptorul şi scoate mâncarea, că de acum s-o fi făcut !

– De ce vă bateţi joc de mine?
   Parcă domniile voastre nu ştiţi ce am pus în cuptor… spuse femeia plângând !
 
-Nu auzi ce ţi-am spus? Deschide! insistă Dumnezeu.

De gura străinului, femeia a deschis cuptorul, şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut tot felul de bunătăţi înăuntru, la fel ca pe vremea când trăia bărbatul ei.
      Doi cozonaci proaspeți rumeniți împrăștiau miros de sărbătoare.

În acel moment şi-a dat seama cine sunt străinii, şi a căzut la picioarele lor mulţumindu-le !
   
   Dar Dumnezeu a oprit-o spunându-i:
– Scoală-i pe copii şi dă-le să mănânce.
     De astazi veți avea pace și spor în casa voastră !

   Şi în acel moment, cei doi s-au făcut nevăzuţi.

    În acest timp, la casa bogatului începuseră să sosească invitaţii. Când au ajuns toţi, s-au aşezat la masă pentru a începe ospăţul.

   Dar ce să vezi, când să scoată slugile mâncarea din cuptoare pentru a o servi, în toate era numai baligă de animale.

     Din fericire, povestirea noastră are un final fericit.

   După ce au plecat invitaţii, bogatul şi-a pus slugile să pregătească din nou din toate bunătăţile, iar apoi a chemat-o pe vecina văduvă cu copilaşii ei să petreacă împreună Sărbătoarea Crăciunului.
 
  Și după sărbători, pentru a se asigura că are din ce să trăiască, a angajat-o la conacul său.
 
  Însă știm bine că e taman pe dos!
  ......
   
   Slavă Ție, Treime Sfânta, Slavă Ție!

"Să-I fie cald Lui Hristos în inimile noastre ! "
 

 
    Colind rodnic !
.....
     Adaug un gând :

    Dumnezeu , Mântuitorul nostru ,
   să Vă dăruiască tuturor  puterea de a iubi ,
   de a  Vă bucura de fiecare clipă a vietii,
    de a Vă minuna de fiecare răsarit al luminii,
   de fiecare pas divin din viață ,
   de armonia unui petec de cer sau a unui pâlc de verdeată ,
   de o îmbrățișare curată.

   "Uneori" fie desigur întodeauna acasă și veșnic prezent.

   Mulți ani buni , prieteni dragi!

Colind

  " Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără   rezultat.

   Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”.

Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu' murise.

   Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte.

    Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule.

   Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn.

    Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat.

     Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua.

    Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă.

    Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud.

   Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior.

Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce.

   Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor.

   Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri.

 Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor.

    Doctorul a observat că tăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

- Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

- Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

- Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile.

   După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune.
    Și cântau în șoaptă colinde.

    Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om.

   Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor."

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim - 2002, pp. 385-386)
   
    Seară cu colind de flori de măr!
 

Colind cu bucurie!

 Familia lui Hristos                                 
            
    "Nu o să uit niciodată Crăciunul anului 1980.

    Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama.
 
     Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
 
    A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
 
     Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi.
 
    Astfel, puteam economisi 300 lei.
    De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.

Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.

     Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe.
    Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.
    
    Am venit acasă cu 800 lei.
    O bancnotă de 500 lei si trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani.
   
   Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă.
    
    Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie.

     Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi.
     
     Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.
    
    Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză.

    Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
    
   Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână.

   Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.
În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei si 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.
     
    Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare.

    Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii - că aveam cartofi.

   Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel.
    
    Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.
Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
N-a mai fost niciodată ca înainte.
    
    În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră.
N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie.
 
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii.

80 de oameni au strâns 1.200 lei din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică."
   ( text preluat de la un prieten)