De gerul Bobotezei scârțâia omătul sub încălțările lor, cum scârțâie firezu într-un butuc de lemn înghețat.

 Gerul Bobotezei

Pe vreme aceea, frigul era frig, gerul era ger, omătul era omăt, rușinea era rușine, omenia era omenie, rugăciunea era rugăciune, iar omul era om. Nu se amestecau lucrurile. Așa era pe atunci. În ajunul Bobotezei, tata se scula cu noaptea-n cap, făcea cărările către drumul țării, către poiată, către privată, către cătreț: „Să nu să umple de omăt înjerii pă pticioare”, glumea dumnealui. Noi, pruncii, nu ne vedeam din cărări, nu pentru că eram mici de stat, ci pentru că pe atunci Dumnezeu îi iubea pe oameni, le dădea iarna omăt, iar vara căldură și ploi. Chiar și nopțile de Bobotează erau altfel pe atunci. Stelele tremurau de frig și se ridicau mai sus pe cer, la loc mai călduț, de rămânea singură Luna, să se plimbe, clară, rotundă și mare, pe cerul gol de nori și asprit de ger. Strălucitoare cum era, părea un lompaș agățat de un cui din cer, încât noaptea devenea un fel de zi un pic mai întunecată, de puteai merge de la o casă la alta, de la un vecin la alt vecin, fără lompaș: „Iară ne-o aprins Dumnezo alduitu lompașuʼ pă cer”, ziceau oamenii când se întâlneau seara pe drumul țării. Dar, oricât de rece era gerul Bobotezei, nouă, pruncilor, tot afară ne plăcea să stăm și să ne dăm cu sania. Mai înainte de a ieși din casă, măicuța Diecția îmi zicea să iau din cămară un blid cu aituri, pe care îmi presăra tipărușă usturoaie: „No, de-amu să prinde răceala de tine cum să prinde apa de rață” – o auzeam pe măicuța zicând din ușa tinzii, în timp ce eu trăgeam deja sania după mine.
Iernii îi stătea bine cu omăt, cum îi stă bine omului cu șapcă de oaie în cap. Așa umbla și popa cu Iordanul și cu Crucea, prin sat. Casele îl așteptau curate, cu un blid de apă pe masă. Părintele începea botezul din Suseni, de la badea Ionaș din Șes, spre Joseni, până la Boandi, „după cum cură apa pe vale”. Vocea bunicului Diacu o știa tot satuʼ: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție”. Sfătuʼ ducea în mâna dreaptă o videră albă cu flori roșii pe ea, plină cu apă sfințită, din care părintele boteza cu un șomoștoc de busuioc, boteza pruncii și oamenii casei, apoi tinda, casa dinainte, icoanele, curtea, poiata cu animalele, cătrețuʼ găinilor, boteza totul cu apă sfințită, îndepărtând orice sămânță de rău, oricât de mică ar fi ea. Satul aștepta cu emoție mare pe părintele cu Crucea; muierile ieșeau la porți și se uitau în susul drumului, să vadă unde-i Crucea. Fără astâmpăr, fugeam în calea părintelui și aduceam repede vestea acasă: „S-o băgat la Dobârlean, de acolo trece la Rețea, la Tiper, la Marcu, apoi la Boja, la Iuliuț și numa apoi la noi”. Pe prunci, părintele ne stropea cu apă de două ori, nu că am fi avut noi mai multe păcate decât oamenii mari, dar părintelui, ca oricărui părinte, îi erau tare dragi pruncii. Părintele ducea Iordanul din casă în casă, în lungul drumului țării, apoi pe ulițele laterale, pe la Zischiri, spre Teștelice, pe Părăuʼ Cânelui, pe părău către Stini, pe la Pecuța și peste vale la Berli, la Mocanu pe Dos, la Moară, să nu rămână nicio casă și niciun om nebotezați. Că satul era mare pe atunci, cu prunci și oameni mulți. Botezul dura două zile. De atâta drum și cântat, de atâta frig, ostenește omul, ostenește și popa, că și el e om. Câte o muiere mai îndrăzneață li se adresa:
 –Diece, cu dumneata îndrăznesc: am fasole zolită, și de post, și de dulce. Știu că părintele mâncă de post. Dumneata de care vrei?
 –Și io, ca părintele, numa bagă cârnațu suʼ fasole, să nu să vadă, că l-oi afla io!
Ospătați cu fasole zolită, părintele, diacuʼ și sfătuʼ continuau să boteze casă după casă. De gerul Bobotezei scârțâia omătul sub încălțările lor, cum scârțâie firezu într-un butuc de lemn înghețat.

Omilia 60, Sfântul Grigorie Palama Hrană pentru suflet

Rostită la Sfânta Prăznuire a Luminilor; întru care se face și arătare pe cât e cu putință a Tainei Botezului lui Hristos

 

1. (…) (Botezul) este cunoaștere a lui Dumnezeu, (…), iar Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne duce prin învățătura sa către recunoașterea Aceluia, arătând că este mai înainte de veci, Stăpân a tot, judecător al celor vii și al celor morți și Cel care îi duce, potrivit puterii Sale, pe cei vrednici în lăcașurile cele veșnice, iar pe cei nevrednici îi aruncă în gheenă. Și mărturisindu-L că Acesta este Domn și al îngerilor, pe Sine însuși Se așază printre cei din urmă robi.

2. Dar, pentru că Botezul nu este doar recunoaștere a lui Dumnezeu, ci și făgăduință de întoarcere și de fapte bineplăcute lui Dumnezeu, de aceea Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului nu numai ducea către recunoașterea lui Hristos, ci propovăduia și pocăința și cerea fapte vrednice de pocăință: dreptatea, milostenia, modestia (gândirea cumpătată), dragostea, adevărul. Și arătând aceasta, că fără fapte făgăduința făcută lui Dumnezeu nimic nu folosește, ci îl osândește pe om, flutura (prin fața ochilor) și securea și arăta foc nestins și zicea: Tot copacul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc (Matei 3, 10). (…).

3. Mare și înaltă este, fraților, taina Botezului lui Hristos cuprinsă în aceste puține cuvinte, greu de contemplat, greu de tâlcuit și nu mai puțin greu de cuprins. Dar pentru că este în chip deosebit mântuitoare, crezând Celui care ne îndeamnă să cercetăm Scripturile (Ioan 5, 39) și îndrăznind, (haideți) să căutăm, pe cât e cu putință, puterea tainei. Așadar, după cum la început – după ce a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după asemănarea Noastră (cf. Facere 1, 26), atunci când a fost plăsmuită în Adam firea noastră, Duhul – principiu (începător) al vieții, fiind arătat și dat prin insuflarea cea către el (Facere 2, 7), a descoperit (caracterul) întreit după ipostas al dumnezeirii celei ziditoare, mai presus decât la (crearea) celorlalte zidiri, pentru că acestea au fost aduse la existență numai printr-un cuvânt al Cuvântului și doar arătate atunci când Tatăl a grăit –, la fel și acum, fiind plăsmuită din nou firea noastră în Hristos, fiind arătat Duhul Sfânt prin pogorârea din cele mai presus de ceruri peste Acesta care S-a botezat în Iordan, s-a arătat taina mântuitoare pentru zidirile cele raționale a Preaînaltei și a tot lucrătoarei Treimi.

4. Dar din ce cauză s-a arătat taina Sfintei Treimi când a fost plăsmuit omul, după cum și atunci când a fost plăsmuit din nou? Nu doar pentru că e singurul inițiat și închinător pe pământ al Acesteia, ci și pentru că e singurul după chipul Ei. (…) Omul însă, ca singurul care e după chipul firii celei triipostatice, are și minte, și rațiune, și duh – dătător de viață al trupului, pentru că are și trup făcut viu (însuflețit) (cf. Ioan 6, 63; I Corinteni 15, 45). Așadar, pentru că la plăsmuirea din nou a firii noastre în Iordan S-a arătat Treimea cea Preaînaltă și a tot lucrătoare ca un arhetip al chipului din sufletul nostru, cei care se botează după Hristos, potrivit lui Hristos, Se botează cu trei afundări, în vreme ce Ioan boteza în Iordan cu o singură afundare. Și aceasta însemnând-o evanghelistul Matei, zice: botezându-Se Iisus, a ieșit îndată din apă (Matei 3, 16; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 21-22).

5. Și iată, zice, adică încă nu era ieșit din apă (pe mal), ci numai Se ridicase, I s-au deschis cerurile (Matei 3, 16, ș.u.). (…) Căci afundarea lui Hristos în apă și faptul de a fi sub apă atunci când S-a botezat prefigurează pogorârea Lui în iad. Prin urmare, și ieșirea din apă prefigurează învierea Lui din morți.

6. Așadar, pe bună dreptate și ca o urmare firească, atunci când a ieșit din apă, pe dată I s-au deschis cerurile. Pentru că și la pogorârea în iad, ducându-Se sub pământ pentru noi, și întorcându-Se de acolo, toate s-au deschis, și Lui și nouă, nu numai cele ale pământului sau cele din jurul pământului, ci și însuși cerul cel preaînalt, în care mai apoi, înălțându-Se trupește, a intrat ca un înaintemergător pentru noi (Evrei 6, 20). Căci după cum a prefigurat pătimirea Lui cea mântuitoare prin pâinea și potirul cel tainic și a dat credincioșilor să săvârșească mai apoi această taină spre mântuire, la fel, prefigurând tainic prin acest Botez al Său pogorârea în iad și ieșirea de acolo, le-a dat credincioșilor să-l săvârșească mai apoi spre mântuire, luând pentru Sine cele pline de durere și greu de purtat, iar nouă dăruindu-ne împărtășirea de pătimirile Lui, de la început, imediat, prin aceste (mijloace) lipsite de dureri, și făcându-ne, după cum spune apostolul, împreună-sădiți întru asemănarea morții Lui, ca să ne învrednicească la vremea potrivită și de învierea cea făgăduită (Romani 6, 5).

7. Căci având suflet și trup ca noi – pe care le-a luat de la noi pentru noi –, cu trupul a suferit pătimirile, moartea și îngroparea pentru noi, și a arătat că însăși ridicarea (Sa) din mormânt este spre nemurirea trupului însuși, și ne-a dat să săvârșim jertfa cea fără de sânge spre pomenirea acestora (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-25) și prin ea să rodim mântuirea, iar cu sufletul a coborât în iad și S-a întors, dând tuturor lumină veșnică și viață, și spre pildă (a acestora) ne-a dat să săvârșim dumnezeiescul botez, ca prin el să rodim mântuirea, prin fiecare dintre aceste taine și prin amândouă acestea – trup și suflet – îndumnezeindu-ne și primind semințele vieții celei nestricăcioase. Căci toată mântuirea noastră atârnă de acestea două, (pentru că) toată iconomia dumnezeiesc-omenească este însumată în acestea două.

(…)

11. Botezându-Se Iisus, îndată a ieșit din apă, și iată I s-au deschis cerurile (Matei 3, 16). Iar Luca zice că cerul s-a deschis când Hristos Se ruga: A fost că, fiind botezat Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul (Luca 3, 21; Ioan 1, 33). Căci atunci când S-a botezat, și când a coborât (în apă) și când a ieșit din apă, S-a rugat, învățându-ne prin fapte că nu doar preotul și săvârșitorul tainelor trebuie să se roage, ci și că cel care primește taina/cel inițiat, la fiecare dumnezeiască taină, trebuie să facă aceasta; căci dacă săvârșitorul este mai desăvârșit în virtute și înalță o rugăciune mai plină de râvnă, harul trece prin el la cel care primește taina, dar dacă cel care primește taina este (și el) mai vrednic și se roagă mai cu râvnă. Voitorul milei – o, negrăită bunătate (!), nu va tăgădui să dea prin el harul celui care săvârșește. Precum și acum limpede s-a întâmplat cu Ioan, ceea ce și el însuși mărturisește mai târziu în fața oamenilor că din plinătatea Lui noi toți am luat (Ioan 1, 16).

12. De ce însă cerurile s-au deschis numai lui Iisus când S-a rugat, și nimănui altcuiva dintre cei de dinainte de El? Ce spui? (Dacă) cel care pe când era încă făt a înțeles iconomia cea dumnezeiesc-omenească a Cuvântului lui Dumnezeu, și nu doar că a săltat întru veselia Dumnezeiescului Duh încă din pântecele maicii sale, ci a și transmis harul celei care-l purta în pântece (Luca 1, 40-44), care, dezlegat fiind de acolo (din pântece), a dezlegat gura tatălui legată pentru el cu amuțirea prin porunca îngerului (Luca 1, 64), vlăstarul pustiei, cel mai înalt între cei născuți din femei și mai presus decât profeții cei din veac (Matei 11, 11), (dacă acesta așadar) nu a fost vrednic să dezlege cureaua încălțămintei lui Hristos (Matei 3, 11; Luca 3, 16) – oricare ar fi această curea –, cine dintre cei lipsiți de vrednicia lui va fi fost capabil să dezlege cerul sau, mai degrabă, cele mai presus de ceruri? Căci, ca să cunoști înălțimea superiorității față de toate a Aceluia care Se botează acum cu trupul, ia seama la aceasta: când s-a scris că I s-au deschis cerurile, ni s-a arătat în chip practic că nu simplu cerurile, ci însuși sânul Tatălui cel Preaînalt I s-a deschis. Căci de acolo (este) Duhul și glasul care mărturisește că este cu adevărat Fiu. Iar cerurile sunt vestitori ai Acestuia (Psalm 18, 1), deschizându-se ca niște guri a toată lumea și rostind limpede nu numai îngerilor celor din ceruri, ci și tuturor oamenilor de pe pământ, de-aceeași-cinstirea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl cel ceresc și cu Duhul Care vine din El (Tatăl) prin purcedere, (de-aceeași-cinstire) în ființă, în putere și în atotstăpânire.

(…)

15. Și a văzut (și) Ioan, ca să poată spune mai apoi celor care îl întreabă: Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34). Așadar, Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste (Hristos). Iar chipul porumbelului dă mărturie despre curăția Aceluia către Care a coborât. Căci această viețuitoare nu zboară în locurile necurate și urât mirositoare. Și se împreună-mărturisește și prin glasul Părintelui de sus: Iată, adică odată cu vederea porumbelului, glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22). Acesta, pe Care acum Duhul Meu, pogorându-Se și rămânând peste El, Îl arată ca Fiu al Meu împreună veșnic. Căci Tatăl, folosindu-Se ca de un deget de Duhul Său, Cel împreună veșnic, de o ființă și mai presus de ceruri, strigând și arătând de sus cu degetul și, arătând, totodată, unirea cu El, a arătat și a vestit tuturor că Cel botezat atunci în Iordan de Ioan este în chip limpede Fiul Său cel iubit.

16. Dar Duhul nu S-a arătat doar ca un deget al Tatălui, cu care Acesta L-a indicat (pe Fiul), ci S-a pogorât până la Cel arătat de degetul Părintelui, ca și cum să-L atingă, și nu numai aceasta, ci a și rămas peste El. Și a mărturisit Ioan că: Am văzut pe Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel, și a rămas peste El (Ioan 1, 32). Și nu doar (peste El), ci și în El – și mărturisește iarăși același, zicând: Din plinătatea Lui noi toți am luat (Ioan 1, 16) –, (deși) era în El în chip nevăzut și înainte de pogorârea cea văzută. Și se mărturisește aceasta și din partea netrupeștilor și cereștilor puteri, unul zicând către cea care L-a zămislit întru feciorie că Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine (Luca 1, 35), iar altul zicându-i lui Iosif despre ea că cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Pentru că aceste (ziceri de până acum) nu vestesc simplu unirea, ci o oarecare unime strânsă (reciprocitate, întrepătrundere), mai presus de fire și totodată neîntreruptă, perfectă și neamestecată, și astfel Unul ni Se arată (a fi) Dumnezeu, într-o Singură Dumnezeire în Trei Ipostasuri și întru tot puternică, Care S-a descoperit prin Sine când și cum a binevoit, Tată mai presus de ceruri, Fiu de o ființă, Duh Sfânt purcezând din Tatăl și odihnindu-Se în Fiul (Ioan 15, 26), neamestecată având unirea și neîmpărțită împărțirea. Căci Doi sunt Cei care mărturisesc și Unul este Cel mărturisit. Și mărturisesc dumnezeirea proprie, deoființiimea reciprocă și deosebirea (Persoanelor): dumnezeirea din stăpânirea cea mai presus sălășluită, prin care cerurile toate deodată s-au despărțit, deoființimea prin unirea și acordul desăvârșit și neîncetat, iar deosebirea (Persoanelor) din schimbarea (diferențierea) Numelor ipostatice și relația dintre ele.

17. Și (frământătura) luată de la noi se ridică la acea vrednicie – de vreme ce este contemplată a fi împreună în chip nedespărțit cu Fiul lui Dumnezeu –, astfel încât și după Întruparea Acestuia Trei sunt Ipostasele cele luminătoare și închinate, în Care noi credem și ne botezăm, dezbrăcându-ne de omul cel vechi prin dumnezeiescul Botez și îmbrăcându-ne cu Hristos, Noul Adam, Care a ipostaziat nouă, în Sine, firea noastră cea supusă (răspunderii pentru păcat), luând-o din sângiuiri feciorești, după cum a binevoit, și îndreptățind-o prin Sine, și apoi, pe cei născuți din El după Duhul, pe toți, slobozindu-i de blestemul acela strămoșesc și de osândă.

18. Ce dar? Pentru că Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut nu (a luat) un ipostas dintre noi – ci firea noastră luând-o, a înnoit-o unindu-Se cu ea după propriul Ipostas –, (oare) nu dă harul Său și fiecăruia dintre ipostasele noastre, și nici nu primește fiecare iertarea păcatelor sale? Și cum Cel care voiește ca toți să se mântuiască (I Timotei 2, 4), Care pentru toți S-a pogorât aplecând cerurile (Psalm 17, 10; 143, 5) și Care prin faptele, cuvintele și pătimirile Sale ne-a arătat toată calea mântuirii, (cum dar) S-a suit la ceruri trăgând acolo pe cei credincioși? Dar firea – pe care, luând-o de la noi pentru noi, a înnoit-o –, a arătat-o sfințită, îndreptățită și supusă Tatălui în toate (cele) prin care, unit fiind El Însuși cu ea, a lucrat și a pătimit potrivit acesteia. Însă, în cazul fiecăruia dintre noi cei care credem, nu simplu firea, ci și ipostasul l-a înnoit și ne-a dăruit iertarea păcatelor prin dumnezeiescul Botez, prin păzirea poruncilor Sale, prin pocăință – pe care a dăruit-o celor care cad –, și prin împărtășirea Trupului și Sângelui Său.

19. Când Tatăl a spus de sus despre Cel botezat după trup: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Matei 3, 17), a arătat că toate celelalte, cele (date) mai înainte prin profeți, așezămintele de legi, făgăduințele, înfierile, au fost nedesăvârșite și nu au fost spuse și împlinite după voia lui Dumnezeu cea originară, ci priveau către scopul de acum, și prin ceea ce s-a săvârșit acum, și acelea au fost desăvârșite. Și ce vorbesc despre așezămintele de legi, de făgăduințele și de înfierile cele prin profeți? Căci (însăși) așezarea de la început a lumii privea spre Acesta, Cel care jos Se botează ca Fiu al omului, dar Care de sus este mărturisit ca Singur Fiu iubit al lui Dumnezeu, pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate, după cum zice Apostolul (Coloseni 1, 16-17; Romani 11, 36).

20. (…) Căci bunăvoirea este voia lui Dumnezeu cea originară, bună și desăvârșită. Acesta (Hristos) este Singurul întru Care Tatăl binevoiește, Se odihnește și Îi place desăvârșit, Sfetnicul Său minunat, Îngerul Lui de mare sfat (Isaia 9, 5), Care ascultă și vorbește de la Însuși Tatăl Său și dăruiește viață veșnică celor care (-L) ascultă.

21. Pe care fie ca toți să o dobândim, prin Hristos Însuși, Împăratul veacurilor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, dimpreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

 Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași,²2022, p. 741-745, 747-753.

 

,, Se spune din Străbuni că în ajunul Bobotezei se ține post negru, nimic în gură cine poate și nu e bolnav, sau numai cu apă! Cine ține post, este ocrotit! , De Boboteză , toate apele se Sfintesc! "

 

Pentru creștinii practicanți este bine de știut !
 Ceilalți sigur nu vor citi......😊

În Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se ţine de obicei post negru, nu se mănâncă şi nu se bea nimic. Canoanele Bisericii învaţă că în Ajunul Bobotezei se ajunează total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemâncate. În Tipicul Sfântului Sava se spune că, dacă Ajunul cade duminica sau sâmbăta, nu se ţine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este păstrat din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune timp de 40 de zile, să primească botezul în seara acestei zile. După ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească. Astăzi, creştinii postesc în această zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfinţită – Agheasma Mare.

Ajunul Bobotezei face parte din categoria posturilor de o zi din cursul anului bisericesc, alături de Înălţarea Sfintei Cruci prăznuită la 14 septembrie şi de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pomenită la 29 august.

În unele regiuni, în special în Moldova, creştinii ortodocşi gustă pe nemâncate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), până la 14 ianuarie – odovania praznicului. Se întâmplă ca cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, să primească de la duhovnic, binecuvântarea de a lua Agheasma Mare. Însă, trebuie să fim cu luare aminte la faptul că Agheasma Mare nu poate înlocui Sfânta Împărtăşanie.

Alţi preoţi îi opresc pe credincioşi să ia Agheasma Mare. În acest sens, Sfântul Sava spune: “aceştia nu fac bine pentru că prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfinţirea lumii şi a întregii făpturi… Deci de unde este socotinţa acestora pentru ca să nu guste apa aceasta, deoarece trebuie să ştim că nu pentru aceasta Apă este necurăţia în noi, ci devenim necuraţi prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca să ne curăţim de acestea, bem fără de îndoială această Sfântă Apă.”

Cu Agheasmă Mare se stropesc casele credincioşilor şi locuitorii acestora, în Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc şi lucrurile care trebuie binecuvântate sau sfinţite, cum ar fi de pildă, la binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor liturgice, la sfinţirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir.

Slujbe speciale în Ajun şi de Bobotează

În Ajunul Bobotezei, în lăcaşurile de cult se oficiază slujba Aghesmei mari, după săvârşirea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia Sărbătorii Botezului Domnului.

Cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului, sunt oficiate, în aceste zile, slujbe speciale. Astfel, în ziua Ajunului Bobotezei, la 5 ianuarie, se va săvârşi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare pentru a doua oară de la începutul anului.

Conform rânduielilor tipiconale din Biserică Ortodoxă, dacă Ajunul Botezului Domnului cade în timpul zilelor săptămânii atunci în ziua de Ajun se oficiază Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare unită cu Vecernia praznicului Botezului Domnului, iar în ziua sărbătorii Epifaniei se oficiază Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Când Ajunul Bobotezei cade sâmbăta sau duminică, în ziua de ajun se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar a Sfântului Vasile cel Mare se face în ziua praznicului, fără să se mai unească cu Vecernia.

Dacă Agheasma Mică se poate săvârşi ori de câte ori credincioşii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiază o singură dată pe an, pe 6 ianuarie, în ziua Botezului Domnului în Iordan.

În cadrul slujbei de sfinţire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 şi XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) şi Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), în care se prezintă în rezumat Botezul Domnului. După ectenia mare se rosteşte rugăciunea de sfinţire a apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, adresată Sfintei Treimi: (“Treime mai presus de fire…”). Preotul slujitor Îl invocă de trei ori pe Sfântul Duh pentru sfinţirea apei (“Tu Însuţi, dar, Iubitorului de oameni Împărate, vino şi acum prin pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta”) şi binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundandu-o cruciş în vasele cu apă. Apoi rosteşte o nouă formulă de invocare a Sfântului Duh (“Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt”), pe care preotul o rosteşte tot de trei ori, binecuvântând de fiecare dată apa, cu mâna cruciş.

La finalul slujbei, preotul slujitor afundă de trei ori crucea şi busuiocul în apă cântând troparul Praznicului. “În Iordan botezându-Te Tu Doamne …”

În casele credincioşilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate şi dintr-însa se gustă pe nemâncate, în zilele de post şi ajunare. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, “firea apei celei sfinte este ca să spele şi trupul şi sufletul, să-l sfinţească, să-l înnoiască şi să-l facă fiu al lui Dumnezeu”.

Toți cei  care cred , beau și  se stropesc,   sunt botezați, stropiti de preot cu agheazmă  se  vindecă! In primul rând sufletesc și abia apoi și trupesc!
  Până și florile stropite cu agheazmă , înfloresc!
   Aceste 9 Zile mai sunt numite:
      ZILELE MINUNĂRII!    
   Minunați-vă de perfecțiunea cu care sunteți alcătuiți, de infinita Frumusețe , cu  care ne-a zidit bunul Dumnezeu!    
   Minunați-vă  de Miracolul Vieții, cu,  care ne înconjoară Dumnezeu!
  Minunăți-vă    de lumina fiecărei dimineți care ne-o dă bunul Dumnezeu  și de atingerea blândă a nopților!
   Minunați-vă de prezent și  viitorul,    care ne este scris acolo în ceruri de Dumnezeu!
  Minunati-vă că El ne așteaptă! Minunați-va de momentul prezent -  aici și acum - și trăiți-l curat și  în credință !  
  Minunați-vă ,  de Minunile  Mântuitorului Iisus Hristos,  Dumnezeul nostru   , pentru că El  este Tatăl Ceresc, ziditorul tuturor  și îmbrățișează în permanență totul !

     Agheasma băută în aceste 9 Zile, Dimineața, pe stomacul gol , are aproape valoarea Sfintei Împărtășanii i ( Nu in totalitate, nu înlocuiește nicidecum Împărtășania !!! )
Aghiasma Mare are o rânduială specială, deosebită față de aghiasma mica.
Ea mai poate fi considerată că fiind :
Apa Vieții!
Apa  Vindecări!
 Apa –Luminării noastre!
La atingerea căreia
prin stropire, Trupul  începe să se regenereze complet!
Această Apă Sfințită cu care ne stropim și o bem ,
    Este Apa Divinității pe care  Dumnezeu o revarsă în noi și peste noi,  peste  tot ce ne înconjoară.
  Când bem această apă sfințită, noi ne simțim mai curați, simțim că bunul Dumnezeu, revarsă Har și sănătate peste noi nevrednicii și păcătoși!
 Ne simțim ca pruncii când primesc Botezul Domnului Iisus Hristos !
  Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu iartă--ne și ne miluieşte pe noi zidirea Ta!
  👏Botează-ne și pe noi (numele) cu Sfânta Ta Agheazmă, să ne curățim sufletul de păcate și trupurile măcinate de boli!
 Suntem copiii Tăi, Doamne!
Nu ne uita pe noi că suntem zidirea Ta și fii Tăi!
Doamne ajută tuturor!
               Amin🙏

Sfânta Cuvioasă Sinclitichia

 Sfânta Sinclitichia covârșea prin începuturi bune și pe cele ce aveau deprinderea vieții monahicești. Când voia să facă bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Să nu știe stânga ce face dreapta.

Canon de rugăciune către Sfânta Cuvioasă Sinclitichia

Tropar Sfintei Cuvioase Sinclitichia, glasul al 8-lea:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Sinclitichia, duhul tău.

 

Cântarea 1, glasul al 2-lea. Irmos: Veniţi popoarelor să cântăm...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorind a încununa cu cântări pomenirea ta, ţie mă supun, eu cel lipsit de glas şi cu totul necurat; ci, dă-mi cuvânt de înţelepciune şi de curăţie, prin rugăciunile tale.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ridicându-ţi gândul către Dumnezeiasca Înălţime şi către noianul bunătăţilor şi cunoscând ce lucru sunt desfătările cele de sus, te-ai îndepărtat de toate cele ale tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înălţându-ţi gândul către Dumnezeul Cel Preaînalt, trupul tău, care era ţintuit de cele pământeşti, prin postiri şi prin osteneli l-ai uşurat, dorind cununa cea strălucită.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rămânând Ceea ce era, Cel Ce S-a Întrupat din pântecele tău, Născătoare de Dumnezeu, ne-a dăruit nouă celor născuţi din ţărână ceea ce eram mai înainte, izbăvindu-ne din greşeli.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nicicum nu ţi-ai cruţat trupul de multele răni, silindu-l fără de încetare către durerile sihăstriei, întru care ispititorul era alungat.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Alesu-ţi-ai, cuvioasă, calea cea strâmtă, mijlocitoare a Vieţii Celei Nestricăcioase şi Dumnezeieşti, defăimând pe cea largă; căci cu nimic nu este mai rău, pentru cel ce cu adevărat are minte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Floarea cea rumenă a feţei ai lepădat-o cu topirea şi cu nevoinţele înfrânării; şi aprinderea ochilor tăi ai stins-o cu mulţimea lacrimilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Întrupându-Se Cuvântul din tine, Preacurată şi vrând să spele trupul omenesc de întinăciune, ca un Chip al Curăţirii Celei fără de întinăciune este primit de ape.

Irmosul:

Întăritu-s-a inima mea în Domnul, înălţatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu şi s-a lărgit gura mea împotriva vrăjmaşilor mei.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Venit-ai din Fecioară...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, cea deosebită prin frumuseţea trupului, te-ai făcut multora pricină de privelişte nefericită. Pentru aceea plecând din viaţă te-ai făcut părtaşă Frumuseţii Celei Dumnezeieşti.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca Iov ai răbdat pătimirea trupului; nu ai cunoscut mai înainte cuvânt de urmarea sfârşitului; ci, supunându-te vremii şi firii, te-ai mutat către Locaşul cel Dumnezeiesc.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Depărtându-te de rudenii, de părinţi şi de avere, te-ai alăturat numai lui Hristos, Bogăţia Cea Nefurată şi Necheltuită, cu Care împreună te-ai arătat părtaşă măririi celei de sus.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Naşterea ta a izbăvit pe Adam din stricăciunea care lucra asupra oamenilor; că şi zămislirea s-a făcut fără stricăciune şi mai presus de om; pentru aceea izbăveşte-mă, Fecioară, de stricăciunea răutăţilor.

 

Cântarea a 5-a. Irmos: Dătătorule de lumină...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcutu-te-ai locaş Cuvântului, Celui Ce locuieşte în suflete curate, înţeleaptă; că tu, preamărită, ai luminat frumuseţea sufletului tău, cu multe osteneli sihăstreşti.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ucisu-ţi-ai trupul, cel rumenit de har firesc, prin multe osteneli şi ţi-ai luminat mai vârtos chipul sufletului, care străluceşte vesel, cu lumina faptelor bune.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Materia trupului arzând-o tu cu dragostea cea către Hristos, a sufletului tău, acum cu adevărat te bucuri în chip netrupesc, împreună cu îngerii cei fără de trup, privind pe Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Capul celor dreptcinstitori de Dumnezeu, Preacurată, Cel Ce S-a născut din pântecele tău cu adevărat fără de sămânţă, a zdrobit acum capetele vrăjmaşului, celui ascuns în ape.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: De adâncul greşelilor...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-te cu Raza Duhului, toată desfătarea poftelor trupeşti ai lepădat-o; că te-ai rănit cu dragostea de cele bune.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Astăzi ţi-a strălucit pomenirea, mai luminat decât Luceafărul luminând întunericul sufletelor, ceea ce eşti podoaba călugărilor şi a sihaştrilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cinstea curăţiei ai păzit-o, poftind Cămara de mire cea nestricăcioasă; că te-ai aprins de dragostea lui Hristos, a Mirelui tău Cel Minunat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca să ne umplem noi de mărire a venit Domnul Slavei la omul cel fără de mărire. Că spălându-Se ca un Om, Fiul tău, Preacurată, a mărit pe oameni.

Irmosul:

Iona din pântecele iadului striga: scoate din stricăciune viaţa mea. Iar noi strigăm Ţie: Atotputernice, Mântuitorule miluieşte-ne pe noi.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: Porunca cea potrivnică...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rău socotind potrivnicul, gândea să slăbească tăria sufletului tău cu pătimiri. Dar te-a aflat ca pe un Iov răbdător şi înţelept; şi rănindu-se cu înţeleaptă răbdare a ostenelilor tale, a fost alungat.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sufletul tău cel înţelept, încărcat cu cele mai frumoase şi Dumnezeieşti poveri, a scăpat acum de întreitele valuri ale vieţii, la Limanul Cel Liniştit, unde este pregătită odihna multelor tale răbdări întru suferinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lumină ai adus în viaţa de obşte, povăţuind ca nimeni să nu-şi schimbe locul în care a ajuns. Că statornicia este solitoare de mare răsplată; şi cu adevărat nu te-ai lenevit a fi folositoare schimnicelor, cu cuvintele şi cu faptele.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Firea apelor mă spală de păcate cu semnul naşterii tale, celei mai presus de cuvânt, Mireasă a lui Dumnezeu; căci Curăţirea lui Dumnezeu, Făcătorul de lumină, spală pe cei întinaţi cu multe greşeli, Fecioară.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Dumnezeu, Cel Ce...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, fericită, ai dorit cu adevărat să ajungi în pământul celor blânzi, unde locuiesc în veci Cetele îngerilor, ale cuvioşilor şi ale fecioarelor, care laudă cu cântări pe Hristos în veci.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu frumuseţea firii deosebindu-te de patimi, ai purtat grijă de suflet, ca să învingi prin înţelepciune patimile sufleteşti, cu chipul tău. Pentru aceasta stingând frumuseţea trupului ai aprins sufletul tău prin sihăstrie.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Dobândind gând priveghetor către Dumnezeu, cu râvna sufletului ai adormit în cele din urmă măiestriile înşelătorului, născocitor de rele; iar acum, prealăudată, fiind adormită, vieţuieşti în veci.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Vrând Fiul tău să nască din nou pe oameni, Preacurată, pentru dragostea cea desăvârşită, se grăbeşte ca un Om către Iordan, ca fără de întinăciune să Se boteze, cufundând în apă toată întinăciunea răutăţii.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Împăratul Slavei, Cel Unul fără de început, pe Care Îl binecuvântează Puterile Cerului şi de Care se înfricoşează Cetele îngereşti, preoţi lăudaţi-L, popor preaînalţă-L întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul...

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-te cu frumuseţile fecioriei, mărită, te-ai înfrumuseţat cu cununile vieţuirii sihăstreşti. Pentru aceasta, cu cunună îndoită, te încununează pe tine Mirele tău Cel Minunat, de a Cărui dragoste ai fost rănită.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu te-a ruşinat, Sfântă Preacinstită Sinclitichia, nădejdea pe care o aveai în inima ta, pentru cele viitoare; că acum ai luat răsplătirile ostenelilor de la Mântuitorul Hristos; pentru că ai săvârşit tot felul de nevoinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu putere şi întărire te-ai îmbrăcat în Hristos, cinstită şi ai smerit până la pământ fruntea celui ce a grăit nedreptăţi întru înălţime. Pentru aceea te-a împodobit pe tine cu cununa biruinţei, Iisus, Dătătorul de biruinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prin tine, Preacurată, a luat sfârşit căderea strămoşilor nemaiavând putere să meargă mai departe; căci prin Botezul Fiului tău s-a cufundat acum toată răutatea. Deci, pe tine, Ceea ce eşti Pricinuitoarea curăţiei, te cinstim.

Irmosul:

Pe Maica cea mai presus de fire şi pe Fecioara cea după fire, pe Singura Binecuvântată între femei, cu cântări noi credincioşii, după datorie, o mărim.

 

SEDELNA, glasul al 5-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună...

Întrecând deprinderea răbdării ostenelilor schimniceşti, te desfătezi în ceruri de locaş deosebit şi te umpli de mai bună strălucire. Pe calea cea aspră bărbăteşte umblând, ai biruit cele de aici şi îngerilor te-ai asemănat; iar acum te împărtăşeşti de mărirea lor.

Despre deșertăciunea celor prezente și veselia din Ceruri

• 
  

• • 

    
    

    
    

Zicea Fericita Sinclitichia: „Că aici, pe pământ, suntem ca întru al doilea pântece de maică”.

Zicea Fericita Sinclitichia: „Că aici, pe pământ, suntem ca întru al doilea pântece de maică: că, precum în pântecele maicii nu aveam o astfel de viață, nici de astfel de bucate tari de care ne îndulcim aici, nu aveam parte, încă nici nu puteam a lucra precum acum, aici, căci și de lumina soarelui și de toată cealaltă strălucire eram despărțiți, și de multe alte lucruri veselitoare de aici eram lipsiți, tot așa și întru această lume fiind, de mari oarecari și minunate lucruri din Împărăţia Cerurilor ne lipsim; deci, de vreme ce iscusul (cercarea) celor de aici din destul l-am luat, de aici înainte de cele de acolo să dorim; hranele cele de aici le-am ispitit, pe cele dumnezeiești să le gustăm, de lumina cea de aici ne-am îndulcit, pe Soarele dreptății să-L dorim, pe Ierusalimul cel de sus ca pe o patrie a noastră și maică a-l vedea să dorim, cealaltă viață către nădejdile cele de acolo să o viețuim, ca și pe bunătățile cele veșnice să le dobândim.

Că, precum pruncii cei din pântece săvârșindu-se, din cea mai mică hrană și viață ies de aici către cea mai mare hrănire, tot așa și drepții, din petrecerea cea din lume sporind, întru petrecerea cea de sus se mută, după cea scrisă: „Mergând din putere în putere” (Psalmul 83, 8); iar păcătoșii, precum pruncii care mor în pântece, din întuneric se dau întunericului: că, pe pământ fiind, și cu împătimirea de cele pământești ca întru întuneric petrec, odată sfârșindu-se, se trag în locurile de jos, mai pâcloase ale tartarului”.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 42)

Dimensiunea interioară a postului

 

Identificarea cu Hristos este scopul postului creștin. Ceea ce nu înseamnă anularea ființei umane, ci trezirea la o nouă viață, singura care garantează nașterea în Împărăția lui Dumnezeu.

A posti este poruncă divină. Însă este necesară prezentarea unor perspective asupra felului cum este înțeleasă și experimentată perioada de post. Este foarte cunoscut și faptul că postul creștin urmărește o armonizare a trupului cu sufletul. Și că privațiunile din timpul postului nu reprezintă  negarea vieții trupești, ci o atenție mai mare la cele duhovnicești, potrivit cuvântului Mântuitorului care zice „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). În continuarea versetului de mai sus, Mântuitorul subliniază necesitatea grijii față de cele duhovnicești: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). Așadar, accentul cade pe o ierarhizare obiectivă a vieții, prioritară fiind grija față de mântuire. Postul creștin organizează viață omului, plecând de la prioritățile sufletești, iar aspectele materiale ale vieții sunt așezate pe plan secund.

Astfel, putem observa o dimensiune exterioară a postului, dublată de discreție, așa cum recomandă Mântuitorul Hristos: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18).

Dimnesiunea exterioară a postului este parte a primei trepte a îndumnezeirii omului, și anume purificarea de patimi. Postul, ca stare de nepătimire, își aduce aportul consistent pentru a ajunge la a doua treaptă a îndumnezeirii - iluminarea. De altfel, Sfântul Apostol Pavel subliniază necesitatea unei atenții mărite față de ceea ce este bineplăcut Domnului: „Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2). Acest aspect al dimensiunii exterioare a postului este explicat mai pe larg în Epistola către Efeseni, cap. 5, v. 1-20.

Dimensiunea interioară a postului, expresia stării de desăvârșire a omului este exprimată în gândirea Sfântul Apostol Pavel prin scopul suprem al existenței umane: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20). Identificarea cu Hristos este, așadar, scopul postului creștin. Ceea ce nu înseamnă anularea ființei umane, ci trezirea la o nouă viață, singura care garantează nașterea în Împărăția lui Dumnezeu.

La o primă vedere cele două dimensiuni par a fi contrare, deşi ele sunt într-o falsă antiteză. Dimensiunea exterioară reflectă dincolo de mimetism adevărata stare interioară. Şi dincolo de o recunoaştere omenească, ceea ce se trăieşte stă în strânsă legătură cu ceea ce ştie Dumnezeu despre noi.

Aşadar, dimensiunea interioară e o surpriză! E o chemare tainică la care răspundem fiecare. Şi al cărei răspuns vă invit să îl descoperim împreună!

De ce postim în ajun de Bobotează?

 

Darurile duhovnicești și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului – numit atât de frumos de înaintașii noștri Teofania ori Boboteaza.

Bucuria sărbătorilor continuă! Am călătorit duhovnicește la Betleem și ne-am închinat Pruncului Sfânt asemenea magilor de la Răsărit. Ba mai mult, ne-am primenit peștera sufletelor noastre și l-am  primit pe Sfântul Copil chiar în taina ființei noastre. Am colindat și am primit colindători, aducând prin colind fior sfânt de cântare cerească; a opta zi  am fost martorii când Maria, Maica Sfântă, a plinit rânduiala legii și a pus numele Iisus odorului ei. Deopotrivă, am asistat la cumpăna dintre ani, cu sufletele pline de emoție la întâlnirea timpului cu veșnicia, participând la un „revelion„ cu totul excepțional, priveghind cu Dumnezeu, cel ce a făcut vremurile și stăpânește veacurile. Darurile duhovnicești  și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin  proslăvirea Botezului Domnului – numit atât de frumos de înaintașii noștri Teofania ori Boboteaza.

Se pare că anul acesta nu vor fi viscole și geruri năprasnice ca odinioară, când poporul credincios trebuia să înfrunte suflarea viforului ca să ajungă în sfintele locașuri pentru a se împărtăși cu aghiasma mare. Dealurile ninse, florile de gheață, lumina mohorâtă a lui ghenar dădeau sărbătorii  alura de poveste. Chiar dacă anul acesta cerul nu va voi să cearnă peste noi ninsori, iar luna lui ghenar va fi neașteptat de generoasă cu temperaturi pozitive,  slava și măreția praznicului nu suferă știrbire căci este o sărbătoare de reînnoire a botezului nostru, prin care  a început relația veșnică de viață și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Boboteaza aduce bucurie în viața noastră și pentru că noi prăznuim arătarea Domnului în lume la vârsta de 30 de ani, după ce în taină, în ascultare și rugăciune a crescut și S-a sfințit în firea Lui pământeană, pregătindu-Se pentru lucrarea mântuitoare. Praznicul Teofaniei sau arătării Domnului în lume, ne mai bucură și  prin faptul că odată cu trupurile sfințim prin aghiasma mare și casele, fântânile, pământurile, gospodăriile noastre, locurile de muncă, mașinile cu care ne deplasăm, spațiile în care ne desfășurăm activitățile cotidiene.Prin aceasta sfințire se bucură toată făptura, arătând că Dumnezeu nu este doar biserică, ci prezent pretutindeni. O veche zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Cum îl sfințim, oare? Insul înstrăinat de Dumnezeu nu poate sfinți nimic. Duhul Domnului prezent în om sfințește și binecuvintează tot ce-l înconjoară. Numai în măsura în care năzuim să ne sfințim viața noastră prin legătura nezdruncinată pe care trebuie s-o avem cu izvorul vieții și al sfințeniei, cu Dumnezeu, vom reuși să împlinim vorba din bătrâni.

Înainte de luminatul praznic al Bobotezei, în ajun, Biserica a rânduit zi de post, chiar dacă aceasta este zi de duminică, marți sau joi sau orice altă zi din săptămână. Deja am auzit voci nedumerite. Cum să fie harți miercuri sau vineri, iar duminică, marți ori joi să fie ajunare? Unii, mai inventivi, chiar au „oferit” o alternativă... amuzantă, ca să nu-i spun altfel: să ținem post miercuri sau vineri, când e dezlegare la mâncăruri de dulce, în contul postului din ajunul Bobotezei și… ar fi mai la îndemână. Vă închipuiți că este o înșelare. În Ortodoxie nu sunt valabile astfel de „tranzacții” ori schimburi de zile, de postiri. Chiar dacă pentru unii ar părea curios să țină post aspru în altă zi în afară de miercuri sau vineri, rânduiala trebuie respectată și, ca să o putem împlini, ar trebui să și înțelegem de ce Biserica a prevăzut această zi de postire în ajunul Bobotezei? Ziua de 5 ianuarie are o semnificație aparte căci este premergătoare unei mari minuni pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul, după Nașterea Mântuitorului Hristos cu trupul. Este vorba de faptul că omul își va pune mâinile pe creștetul Domnului, a Creatorului său. Și cum să nu postim într-o astfel de zi, pregătindu-ne pentru excepționala întâlnire dintre Creator și creatură! Mai postim și pentru că în ajunul Bobotezei se oficiază slujba Aghiasmei Mari, cu care preoții merg pe la casele credincioșilor și le sfințesc. După rânduială trebuie să gustăm din apa cea sfințită, or acest lucru nu-l putem face decât în stare de post și rugăciune, de ajunare. Acest post de o zi este rânduit de Biserică și pentru a  ne reculege duhovnicește ca să înțelegem cât mai deplin iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, față de noi oamenii. Desigur, postul din ziua premergătoare Botezului Domnului, are o vechime foarte mare fiind păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau să primească botezul. După ce erau botezaţi, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească cu dumnezeieștile merinde.

Dacă ajunul Bobotezei va cădea de luni până vineri inclusiv, pravila bisericească prevede post aspru sau chiar negru. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, după care se consumă doar fructe și legume uscate ori fierte, fără untdelemn. Dacă ajunul va cădea în zi de sâmbătă ori duminică, atunci nu se mai face ajunare totală ci, după Sfânta Liturghie și slujba Aghiasmei Mari se pot consuma bucate gătite și cu untdelemn.