Rostită la Sfânta Prăznuire a Luminilor; întru care se face și arătare pe cât e cu putință a Tainei Botezului lui Hristos
- (…) (Botezul) este cunoaștere a lui Dumnezeu, (…), iar Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne duce prin învățătura sa către recunoașterea Aceluia, arătând că este mai înainte de veci, Stăpân a tot, judecător al celor vii și al celor morți și Cel care îi duce, potrivit puterii Sale, pe cei vrednici în lăcașurile cele veșnice, iar pe cei nevrednici îi aruncă în gheenă. Și mărturisindu-L că Acesta este Domn și al îngerilor, pe Sine însuși Se așază printre cei din urmă robi.
- Dar, pentru că Botezul nu este doar recunoaștere a lui Dumnezeu, ci și făgăduință de întoarcere și de fapte bineplăcute lui Dumnezeu, de aceea Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului nu numai ducea către recunoașterea lui Hristos, ci propovăduia și pocăința și cerea fapte vrednice de pocăință: dreptatea, milostenia, modestia (gândirea cumpătată), dragostea, adevărul. Și arătând aceasta, că fără fapte făgăduința făcută lui Dumnezeu nimic nu folosește, ci îl osândește pe om, flutura (prin fața ochilor) și securea și arăta foc nestins și zicea: Tot copacul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc (Matei 3, 10). (…).
- Mare și înaltă este, fraților, taina Botezului lui Hristos cuprinsă în aceste puține cuvinte, greu de contemplat, greu de tâlcuit și nu mai puțin greu de cuprins. Dar pentru că este în chip deosebit mântuitoare, crezând Celui care ne îndeamnă să cercetăm Scripturile (Ioan 5, 39) și îndrăznind, (haideți) să căutăm, pe cât e cu putință, puterea tainei. Așadar, după cum la început – după ce a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după asemănarea Noastră (cf. Facere 1, 26), atunci când a fost plăsmuită în Adam firea noastră, Duhul – principiu (începător) al vieții, fiind arătat și dat prin insuflarea cea către el (Facere 2, 7), a descoperit (caracterul) întreit după ipostas al dumnezeirii celei ziditoare, mai presus decât la (crearea) celorlalte zidiri, pentru că acestea au fost aduse la existență numai printr-un cuvânt al Cuvântului și doar arătate atunci când Tatăl a grăit –, la fel și acum, fiind plăsmuită din nou firea noastră în Hristos, fiind arătat Duhul Sfânt prin pogorârea din cele mai presus de ceruri peste Acesta care S-a botezat în Iordan, s-a arătat taina mântuitoare pentru zidirile cele raționale a Preaînaltei și a tot lucrătoarei Treimi.
- Dar din ce cauză s-a arătat taina Sfintei Treimi când a fost plăsmuit omul, după cum și atunci când a fost plăsmuit din nou? Nu doar pentru că e singurul inițiat și închinător pe pământ al Acesteia, ci și pentru că e singurul după chipul Ei. (…) Omul însă, ca singurul care e după chipul firii celei triipostatice, are și minte, și rațiune, și duh – dătător de viață al trupului, pentru că are și trup făcut viu (însuflețit) (cf. Ioan 6, 63; I Corinteni 15, 45). Așadar, pentru că la plăsmuirea din nou a firii noastre în Iordan S-a arătat Treimea cea Preaînaltă și a tot lucrătoare ca un arhetip al chipului din sufletul nostru, cei care se botează după Hristos, potrivit lui Hristos, Se botează cu trei afundări, în vreme ce Ioan boteza în Iordan cu o singură afundare. Și aceasta însemnând-o evanghelistul Matei, zice: botezându-Se Iisus, a ieșit îndată din apă (Matei 3, 16; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 21-22).
- Și iată, zice, adică încă nu era ieșit din apă (pe mal), ci numai Se ridicase, I s-au deschis cerurile (Matei 3, 16, ș.u.). (…) Căci afundarea lui Hristos în apă și faptul de a fi sub apă atunci când S-a botezat prefigurează pogorârea Lui în iad. Prin urmare, și ieșirea din apă prefigurează învierea Lui din morți.
- Așadar, pe bună dreptate și ca o urmare firească, atunci când a ieșit din apă, pe dată I s-au deschis cerurile. Pentru că și la pogorârea în iad, ducându-Se sub pământ pentru noi, și întorcându-Se de acolo, toate s-au deschis, și Lui și nouă, nu numai cele ale pământului sau cele din jurul pământului, ci și însuși cerul cel preaînalt, în care mai apoi, înălțându-Se trupește, a intrat ca un înaintemergător pentru noi (Evrei 6, 20). Căci după cum a prefigurat pătimirea Lui cea mântuitoare prin pâinea și potirul cel tainic și a dat credincioșilor să săvârșească mai apoi această taină spre mântuire, la fel, prefigurând tainic prin acest Botez al Său pogorârea în iad și ieșirea de acolo, le-a dat credincioșilor să-l săvârșească mai apoi spre mântuire, luând pentru Sine cele pline de durere și greu de purtat, iar nouă dăruindu-ne împărtășirea de pătimirile Lui, de la început, imediat, prin aceste (mijloace) lipsite de dureri, și făcându-ne, după cum spune apostolul, împreună-sădiți întru asemănarea morții Lui, ca să ne învrednicească la vremea potrivită și de învierea cea făgăduită (Romani 6, 5).
- Căci având suflet și trup ca noi – pe care le-a luat de la noi pentru noi –, cu trupul a suferit pătimirile, moartea și îngroparea pentru noi, și a arătat că însăși ridicarea (Sa) din mormânt este spre nemurirea trupului însuși, și ne-a dat să săvârșim jertfa cea fără de sânge spre pomenirea acestora (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-25) și prin ea să rodim mântuirea, iar cu sufletul a coborât în iad și S-a întors, dând tuturor lumină veșnică și viață, și spre pildă (a acestora) ne-a dat să săvârșim dumnezeiescul botez, ca prin el să rodim mântuirea, prin fiecare dintre aceste taine și prin amândouă acestea – trup și suflet – îndumnezeindu-ne și primind semințele vieții celei nestricăcioase. Căci toată mântuirea noastră atârnă de acestea două, (pentru că) toată iconomia dumnezeiesc-omenească este însumată în acestea două.
(…)
- Botezându-Se Iisus, îndată a ieșit din apă, și iată I s-au deschis cerurile (Matei 3, 16). Iar Luca zice că cerul s-a deschis când Hristos Se ruga: A fost că, fiind botezat Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul (Luca 3, 21; Ioan 1, 33). Căci atunci când S-a botezat, și când a coborât (în apă) și când a ieșit din apă, S-a rugat, învățându-ne prin fapte că nu doar preotul și săvârșitorul tainelor trebuie să se roage, ci și că cel care primește taina/cel inițiat, la fiecare dumnezeiască taină, trebuie să facă aceasta; căci dacă săvârșitorul este mai desăvârșit în virtute și înalță o rugăciune mai plină de râvnă, harul trece prin el la cel care primește taina, dar dacă cel care primește taina este (și el) mai vrednic și se roagă mai cu râvnă. Voitorul milei – o, negrăită bunătate (!), nu va tăgădui să dea prin el harul celui care săvârșește. Precum și acum limpede s-a întâmplat cu Ioan, ceea ce și el însuși mărturisește mai târziu în fața oamenilor că din plinătatea Lui noi toți am luat (Ioan 1, 16).
- De ce însă cerurile s-au deschis numai lui Iisus când S-a rugat, și nimănui altcuiva dintre cei de dinainte de El? Ce spui? (Dacă) cel care pe când era încă făt a înțeles iconomia cea dumnezeiesc-omenească a Cuvântului lui Dumnezeu, și nu doar că a săltat întru veselia Dumnezeiescului Duh încă din pântecele maicii sale, ci a și transmis harul celei care-l purta în pântece (Luca 1, 40-44), care, dezlegat fiind de acolo (din pântece), a dezlegat gura tatălui legată pentru el cu amuțirea prin porunca îngerului (Luca 1, 64), vlăstarul pustiei, cel mai înalt între cei născuți din femei și mai presus decât profeții cei din veac (Matei 11, 11), (dacă acesta așadar) nu a fost vrednic să dezlege cureaua încălțămintei lui Hristos (Matei 3, 11; Luca 3, 16) – oricare ar fi această curea –, cine dintre cei lipsiți de vrednicia lui va fi fost capabil să dezlege cerul sau, mai degrabă, cele mai presus de ceruri? Căci, ca să cunoști înălțimea superiorității față de toate a Aceluia care Se botează acum cu trupul, ia seama la aceasta: când s-a scris că I s-au deschis cerurile, ni s-a arătat în chip practic că nu simplu cerurile, ci însuși sânul Tatălui cel Preaînalt I s-a deschis. Căci de acolo (este) Duhul și glasul care mărturisește că este cu adevărat Fiu. Iar cerurile sunt vestitori ai Acestuia (Psalm 18, 1), deschizându-se ca niște guri a toată lumea și rostind limpede nu numai îngerilor celor din ceruri, ci și tuturor oamenilor de pe pământ, de-aceeași-cinstirea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl cel ceresc și cu Duhul Care vine din El (Tatăl) prin purcedere, (de-aceeași-cinstire) în ființă, în putere și în atotstăpânire.
(…)
- Și a văzut (și) Ioan, ca să poată spune mai apoi celor care îl întreabă: Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 34). Așadar, Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste (Hristos). Iar chipul porumbelului dă mărturie despre curăția Aceluia către Care a coborât. Căci această viețuitoare nu zboară în locurile necurate și urât mirositoare. Și se împreună-mărturisește și prin glasul Părintelui de sus: Iată, adică odată cu vederea porumbelului, glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22). Acesta, pe Care acum Duhul Meu, pogorându-Se și rămânând peste El, Îl arată ca Fiu al Meu împreună veșnic. Căci Tatăl, folosindu-Se ca de un deget de Duhul Său, Cel împreună veșnic, de o ființă și mai presus de ceruri, strigând și arătând de sus cu degetul și, arătând, totodată, unirea cu El, a arătat și a vestit tuturor că Cel botezat atunci în Iordan de Ioan este în chip limpede Fiul Său cel iubit.
- Dar Duhul nu S-a arătat doar ca un deget al Tatălui, cu care Acesta L-a indicat (pe Fiul), ci S-a pogorât până la Cel arătat de degetul Părintelui, ca și cum să-L atingă, și nu numai aceasta, ci a și rămas peste El. Și a mărturisit Ioan că: Am văzut pe Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel, și a rămas peste El (Ioan 1, 32). Și nu doar (peste El), ci și în El – și mărturisește iarăși același, zicând: Din plinătatea Lui noi toți am luat (Ioan 1, 16) –, (deși) era în El în chip nevăzut și înainte de pogorârea cea văzută. Și se mărturisește aceasta și din partea netrupeștilor și cereștilor puteri, unul zicând către cea care L-a zămislit întru feciorie că Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine (Luca 1, 35), iar altul zicându-i lui Iosif despre ea că cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Pentru că aceste (ziceri de până acum) nu vestesc simplu unirea, ci o oarecare unime strânsă (reciprocitate, întrepătrundere), mai presus de fire și totodată neîntreruptă, perfectă și neamestecată, și astfel Unul ni Se arată (a fi) Dumnezeu, într-o Singură Dumnezeire în Trei Ipostasuri și întru tot puternică, Care S-a descoperit prin Sine când și cum a binevoit, Tată mai presus de ceruri, Fiu de o ființă, Duh Sfânt purcezând din Tatăl și odihnindu-Se în Fiul (Ioan 15, 26), neamestecată având unirea și neîmpărțită împărțirea. Căci Doi sunt Cei care mărturisesc și Unul este Cel mărturisit. Și mărturisesc dumnezeirea proprie, deoființiimea reciprocă și deosebirea (Persoanelor): dumnezeirea din stăpânirea cea mai presus sălășluită, prin care cerurile toate deodată s-au despărțit, deoființimea prin unirea și acordul desăvârșit și neîncetat, iar deosebirea (Persoanelor) din schimbarea (diferențierea) Numelor ipostatice și relația dintre ele.
- Și (frământătura) luată de la noi se ridică la acea vrednicie – de vreme ce este contemplată a fi împreună în chip nedespărțit cu Fiul lui Dumnezeu –, astfel încât și după Întruparea Acestuia Trei sunt Ipostasele cele luminătoare și închinate, în Care noi credem și ne botezăm, dezbrăcându-ne de omul cel vechi prin dumnezeiescul Botez și îmbrăcându-ne cu Hristos, Noul Adam, Care a ipostaziat nouă, în Sine, firea noastră cea supusă (răspunderii pentru păcat), luând-o din sângiuiri feciorești, după cum a binevoit, și îndreptățind-o prin Sine, și apoi, pe cei născuți din El după Duhul, pe toți, slobozindu-i de blestemul acela strămoșesc și de osândă.
- Ce dar? Pentru că Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut nu (a luat) un ipostas dintre noi – ci firea noastră luând-o, a înnoit-o unindu-Se cu ea după propriul Ipostas –, (oare) nu dă harul Său și fiecăruia dintre ipostasele noastre, și nici nu primește fiecare iertarea păcatelor sale? Și cum Cel care voiește ca toți să se mântuiască (I Timotei 2, 4), Care pentru toți S-a pogorât aplecând cerurile (Psalm 17, 10; 143, 5) și Care prin faptele, cuvintele și pătimirile Sale ne-a arătat toată calea mântuirii, (cum dar) S-a suit la ceruri trăgând acolo pe cei credincioși? Dar firea – pe care, luând-o de la noi pentru noi, a înnoit-o –, a arătat-o sfințită, îndreptățită și supusă Tatălui în toate (cele) prin care, unit fiind El Însuși cu ea, a lucrat și a pătimit potrivit acesteia. Însă, în cazul fiecăruia dintre noi cei care credem, nu simplu firea, ci și ipostasul l-a înnoit și ne-a dăruit iertarea păcatelor prin dumnezeiescul Botez, prin păzirea poruncilor Sale, prin pocăință – pe care a dăruit-o celor care cad –, și prin împărtășirea Trupului și Sângelui Său.
- Când Tatăl a spus de sus despre Cel botezat după trup: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Matei 3, 17), a arătat că toate celelalte, cele (date) mai înainte prin profeți, așezămintele de legi, făgăduințele, înfierile, au fost nedesăvârșite și nu au fost spuse și împlinite după voia lui Dumnezeu cea originară, ci priveau către scopul de acum, și prin ceea ce s-a săvârșit acum, și acelea au fost desăvârșite. Și ce vorbesc despre așezămintele de legi, de făgăduințele și de înfierile cele prin profeți? Căci (însăși) așezarea de la început a lumii privea spre Acesta, Cel care jos Se botează ca Fiu al omului, dar Care de sus este mărturisit ca Singur Fiu iubit al lui Dumnezeu, pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate, după cum zice Apostolul (Coloseni 1, 16-17; Romani 11, 36).
- (…) Căci bunăvoirea este voia lui Dumnezeu cea originară, bună și desăvârșită. Acesta (Hristos) este Singurul întru Care Tatăl binevoiește, Se odihnește și Îi place desăvârșit, Sfetnicul Său minunat, Îngerul Lui de mare sfat (Isaia 9, 5), Care ascultă și vorbește de la Însuși Tatăl Său și dăruiește viață veșnică celor care (-L) ascultă.
- Pe care fie ca toți să o dobândim, prin Hristos Însuși, Împăratul veacurilor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, dimpreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași,22022, p. 741-745, 747-753.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.