„Întotdeauna mi-am rănit ştiinţa gândului, învăţând pe alţii cele ce eu n-am lucrat. Îmi aduc aminte câteodată de marii nevoitori care au trăit mai demult în această mănăstire, care dormeau în sicrie şi se sileau la plângere şi lacrimi, dar eu stau ca o stâncă cu totul în nesimţire. Orice vorbesc pentru îndreptarea altora mă mustră mai mult pe mine decât pe ei, că nu fac cele ce zic, şi zilele se scurtează şi vremea sfârşitului nemerniciei mele pe acest pământ se apropie.”
Părintele Cleopa repeta mereu: „Mâine, poimâine mă duc la Hristos! Mâine pleacă Moşul Putregai!”, „Mâine nu veţi mai vedea decât o cruce în cimitir!”, „Mâine, poimâine, veşnica pomenire Moşului Putregai!”, „Ia, un hârb legat cu sârmă!”, „Mâine mă duc la fraţii mei. Ei strigă la mine: «Hai, măi frate! Lasă vorba cu oamenii!»”.
De multe ori când cineva îi cânta „Mulţi ani trăiască!”, sfinţia sa îl oprea şi îi zicea: „Nu aşa, ci: «Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lui pomenire!»”. Sau zicea: «La mulţi ani, Moşul Putregai»!”.
Inimile credincioşilor se umpleau de bucurie, auzindu-l pe părintele spunând: „Mânca-v-ar Raiul!” sau „Măi, n-am o traistă mare, să vă bag în ea şi să vă duc pe toţi la Rai! Să nu rămână unul!”.
Odată m-am dus să-i cer sfaturi Părintelui Cleopa. Iar sfinţia sa mi-a spus: „Părinte Ioanichie, am îmbătrânit în zile rele! Ce sfaturi să mai dau? Întotdeauna mi-am rănit ştiinţa gândului, învăţând pe alţii cele ce eu n-am lucrat. Îmi aduc aminte câteodată de marii nevoitori care au trăit mai demult în această mănăstire, care dormeau în sicrie şi se sileau la plângere şi lacrimi, dar eu stau ca o stâncă cu totul în nesimţire. Orice vorbesc pentru îndreptarea altora, mă mustră mai mult pe mine decât pe ei, că nu fac cele ce zic, şi zilele se scurtează şi vremea sfârşitului nemerniciei mele pe acest pământ se apropie. Nu mai înşir multe, că niciodată nu voi putea spune întunericul răutăţilor mele. Iar sfinţia ta, care ai Sfânta Evanghelie şi izvoarele cele curate ale Sfinţilor Părinţi, nu căuta să te adapi dintr-un pârâu sec şi glodos. Ai atâtea izvoare dumnezeieşti, care pot să-ţi răcorească setea cea duhovnicească şi să-ţi învioreze sufletul spre a-l face să zboare la cer.
De aceea zic: Fericiţi sunt cei ce tac şi lasă sa vorbească mai întâi faptele lor, apoi vorbesc şi ei din trăire proprie şi din prisosinţa inimii lor.
Să ne ajute mila Domnului nostru Iisus Hristos tuturor şi mie păcătosului, ca să nu fim mustraţi în ziua cea mare a Judecăţii pentru cele ce am învăţat pe alţii, dar nu le-am făcut”.
Părintele Cleopa, având o viaţă sfântă, s-a învrednicit atât de darul sfinţeniei, cât şi de darul înainte vederii, căci aproape tot ce spunea cu cuvântul se împlinea cu fapta, fără ca el sa ştie aceasta. De aceea, călugării şi credincioşii erau atenţi la tot ce spunea cuvioşia sa şi ascultau sfaturile lui ca din gura Domnului şi astfel se întorceau mulţumiţi sufleteşte la casele lor.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 761)
