Părinte, care sunt lucrările duhovniceşti ale minţii, după Sfinţii Părinţi?
Sfântul Grigorie Sinaitul spune că mintea creştinului trebuie să aibă
nouă lucruri duhovniceşti, şi anume: cugetarea la Persoanele Preasfintei
Treimi şi la toate puterile cereşti; contemplarea la întruparea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea lumii; contemplarea
naturală în duh, adică cugetarea la raţiunile lucrurilor create de
Dumnezeu, la frumuseţea creaţiei, la scopul pentru care au fost create,
la armonia creaţiei, a universului şi ridicarea minţii de la cele văzute
la cele nevăzute, de la frumuseţea celor de jos, la frumuseţea
dumnezeiască a celor de sus, de la cele trecătoare la cele gânditoare şi
veşnice, urcând de la cele pământeşti la cele dumnezeieşti ca pe o
scară duhovnicească. A patra lucrare a minţii este cugetarea la moarte;
apoi, cugetarea la muncile iadului, unde se chinuiesc cei păcătoşi;
cugetarea la fericirea Raiului; cugetarea la Judecata de Apoi; cugetarea
la Împărăţia Cerurilor, după judecata viitoare, şi a noua lucrare a
minţii: cugetarea la frica de Dumnzeu şi la păcatele noastre, ca
niciodată să nu mai greşim.
(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a,
volumul V, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp.
63-64)
Sursa: doxologia.ro
Primul lucru care-l frapează pe cititorul
Sfântului Grigorie Sinaitul este locul central pe care-l atribuie
Rugăciunii lui Iisus. Dar pentru a ne da seama ce însemna pentru el
Rugăciunea lui Iisus, trebuie să precizăm contextul teologic în care
este rânduită Rugăciunea lui Iisus. Ce este rugăciunea? După ce oferă o
lungă serie de definiţii, Grigorie concluzionează cu aceste cuvinte
simple, dar memorabile: „Şi la ce să le mai spunem pe toate? Rugăciunea
este Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi”. Rugăciunea este Dumnezeu:
în cel mai profund şi deplin sens, rugăciunea nu este fapta noastră
proprie, ci a Celuilalt în noi. Nu noi suntem cei ce, prin strădaniile
noastre neajutorate, ne adunăm mintea în inimă în timpul rugăciunii, ci
Paracletul Ce vine şi Se sălăşluieşte în om; iar fără El, nu putem
dobândi nimic.
„Află că nimeni nu poate de la sine să ţină mintea, de nu va fi ţinută de Duhul.”
Rugăciunea adevărată, aşadar, este rugăciunea oferită în noi de Domnul
Iisus şi Duhul Sfânt. Grigorie dezvoltă acest subiect într-un mod
specific sacramental, observând: „Rugăciunea este arătarea Botezului
(βαπτίσματος φανέρωσις)”. De vreme ce rugăciunea este fapta lui Dumnezeu
şi de vreme ce prin Taina Botezului Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte în
inimile noastre, urmează că rugăciunea este fundamental descoperirea şi
dezvăluirea harului baptismal. Scopul nostru în viaţa de rugăciune este
să aducem la lumină această prezenţă dumnezeiască înlăuntrul nostru, să
înlăturăm piedicile păcatului pentru ca harul Botezului să devină cu
totul „lucrător” în inima noastră[v]. Rugăciunea, prin urmare, înseamnă a
deveni ceea ce suntem deja, a dobândi ceea ce avem deja, a veni
înaintea feţei Celui ce se află chiar acum în cel mai tainic lăuntru al
nostru. Întreaga dimensiune a vieţii ascetice şi mistice este conţinută,
prin anticipaţie, în Taina Botezului.
Acesta este gândul călăuzitor al lui
Grigorie. Rugăciunea este Dumnezeu înlăuntrul nostru – Dumnezeu Care
locuieşte în inimile noastre prin Botez; a ne ruga înseamnă a trece de
la etapa harului baptismal prezent în inimile noastre tainic şi
inconştient, la cea a simţirii depline şi directe[vi]. Această tranziţie
de la harul tainic la cel conştientizat poate fi exprimată prin
distincţia dintre „Botezul prin apă” şi „Botezul prin Duh”: noi suntem
mici copii în momentul celei de-a doua faceri a noastre şi, prin urmare,
nu suntem conştienţi de harul dat nouă, nu suntem conştienţi de
înnoirea noastră, neştiutori în privinţa măreţiei covârşitoare a cinstei
şi slavei la care suntem părtaşi. Nu înţelegem cum ar trebui, prin
împlinirea poruncilor, să creştem în suflet şi duh şi să vedem cu mintea
noastră ceea ce am primit… Şi chiar dacă suntem botezaţi adulţi fiind,
totuşi este doar un Botez în apă, şi nu simţim cu duhul… Cum va
descoperi omul sau mai degrabă cum va fi el descoperit de Cel pe Care Îl
are şi L-a primit prin Botez în Duhul, pe Însuşi Hristos? Aşa cum
Apostolul spune: „Nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus
este întru voi?” (cf. II Cor. 13, 5; Ef. 3, 17).
Grigorie continuă menţionând două căi prin care harul Botezului şi
prezenţa Dumnezeirii Care sălăşluieşte în noi sunt redescoperite – prin
strădanie ascetică şi Rugăciunea lui Iisus: lucrarea Duhului pe care
L-am primit deja în chip tainic [sau „mistic”, „sacramental”: μυστιχώς]
la Botez este aflat prin două căi. Prima cale: darul este dezvăluit
oarecum general prin împlinirea poruncilor, cu multă nevoinţă şi de-a
lungul unei perioade considerabile de timp. Aşa cum afirmă Sfântul
Marcu: „Cu cât mai mult împlineşti poruncile, cu atât mai limpede darul
Duhului străluceşte asupra noastră cu strălucirea sa”. A doua cale:
darul ni se dezvăluie celor care facem ascultare prin invocarea metodică
şi neîncetată a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu.
Primul chip este mai lent, iar al doilea mai puţin lung.
Prima cale este cea a „vieţii active”,
calea pe care Grigorie însuşi a urmat-o până ce l-a întâlnit în Creta pe
monahul Arsenie. Cea de-a doua cale este cea a rugăciunii lăuntrice şi
este caracterizată mai presus de orice de „pomenirea lui Dumnezeu”,
adică de invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus. Departe de a respinge
prima cale, Grigorie o tratează ca pe o cale autentic duhovnicească,
una care poate cu adevărat să-l călăuzească pe om la deplina descoperire
a harului baptismal. Însă el o consideră pe cea de-a doua cale, a
Rugăciunii lui Iisus, mai grabnică şi mai scurtă. Strict vorbind, cele
două căi nu sunt alternative. Cei care folosesc Rugăciunea lui Iisus nu
sunt, aşadar, nici ei scutiţi de la urmarea primei căi, calea
poruncilor. „Viaţa activă” nu este o etapă prin care trece omul de
rugăciune, pentru a o lăsa cu totul în urmă; fiindcă există un înţeles
important în care misticul „contemplativ” trebuie să continuie încă să
se nevoiască pe treapta „activă” până la sfârşitul vieţii. Grigorie vrea
să spună că nu ar trebui să ne nevoim doar la nivelul vieţii „active”,
fiindcă mai există o dimensiune a vieţii duhovniceşti în care putem
pătrunde. În legătură cu a doua cale, Grigorie spune că darul harului
baptismal ni se dezvăluie „în ascultare”: prin aceasta el se referă la
ascultarea faţă de un părinte duhovnicesc.
Calea rugăciunii lăuntrice este numită „mai scurtă” într-un sens
relativ. În mod sigur Grigorie nu a considerat-o a fi o opţiune mai
accesibilă. Acest lucru reiese deosebit de limpede în programul zilnic
pe care îl propune pentru isihast:
1) În timpul zilei:
Ceasul întâi: „pomenirea lui Dumnezeu”, rugăciune (ie Rugăciunea lui Iisus), „în tăcerea inimii”.
Ceasul al doilea: lectură.
Ceasul al treilea: psalmodia (recitarea Psaltirii).
Aceleaşi trei activităţi sunt recomandate în aceeaşi succesiune pentru
Ceasurile patru, cinci şi şase, dar şi pentru Ceasurile şapte, opt şi
nouă. Ca o alternativă la această succesiune întreită, Grigorie
sugerează rostirea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus.
Ceasul al zecelea: masa.
Ceasul al unsprezecelea: somn (dacă se doreşte).
Ceasul al doisprezecelea: Vecernia.
2) În timpul nopţii: aici sunt menţionate trei posibilităţi:
(I) Începătorii: o jumătate a nopţii trebuie petrecută în priveghere,
iar cealaltă dormind. Miezul nopţii reprezintă punctul despărţitor, dar
nu contează dacă urmează somnul sau privegherea.
(II) Intermediarii (mesoi, „cei aflaţi la mijloc”): patru ceasuri de somn şi opt de priveghere dispuse astfel:
- 1-2 ceasuri treaz (? petrecute în rostirea Rugăciunii lui Iisus).
- 6 ceasuri treaz,
petrecute în rugăciune: Utrenia (Orthros) cu citirea Psaltirii şi
rugăciune (probabil Rugăciunea lui Iisus); apoi Ceasul întâi.
Cei desăvârşiţi: aceştia, spune Grigorie, să privegheze în picioare fără întrerupere, toată noaptea!
Avem în faţă un program formidabil ce
trebuie urmat zi de zi, an de an. Într-adevăr, începătorului i se
permite o cantitate suficientă de somn – dacă doreşte, până la 7 ceasuri
din 24. Dar o singură masă este îngăduită zilnic, în jurul ceasurilor
3-4 după-amiază. Masa recomandată de Grigorie este pâine şi apă: aproape
500 de grame pe zi (o îngăduinţă destul de generoasă) de pâine şi trei
căni saubaukalia de apă, amestecate cu două de vin. Aceasta poate fi
suplimentată de alte alimente care se află la îndemână, în principal
legume; cu siguranţă, carnea va fi fost exclusă, dar poate că Grigorie
îngăduia, ocazional, consumul de peşte în afara perioadelor de post. Dar
mai aspră decât orice lipsă a trupului este monotonia reală a acestui
program zilnic. Nu se spune nimic despre întâlnirile cu alţi isihaşti
pentru discuţii duhovniceşti şi odihnire reciprocă, nimic despre
rugăciune în afara chiliei. Mai surprinzător, nu există nici un sfat
clar despre lucrul de mână sau rucodelie. Grigorie pare să desconsidere
acest aspect ca fiind pentru „cei neputincioşi”: aceştia, dacă doresc,
pot lucra cu mâinile lor sau pot face închinăciuni în timp ce rostesc
Rugăciunea lui Iisus. La fel, nu există nici o indicaţie clară în
privinţa Liturghiei: cât de des ar trebui să se împărtăşească un
isihast? În general, Grigorie vorbeşte destul de rar în scrierile sale
despre Euharistie. Fără îndoială, el presupunea că isihastul, dacă nu
trăieşte departe de o mănăstire, poate participa acolo la Liturghie
duminica şi de praznice; dacă trăieşte într-un loc mai retras, este
posibil ca să depindă de un preot care să-i aducă Sfintele. Mulţi
isihaşti obişnuiau să petreacă cinci zile pe săptămână într-o strictă
însingurare, iar sâmbăta şi duminica în obşte, participând în aceste
două zile la Liturghie: este posibil ca Grigorie să fi avut în minte
acest program, dar nu vorbeşte despre el explicit. Desigur, cu acest
model de cinci zile monotonia ar fi fost cu mult diminuată.
Mitropolitul Kallistos al Diokleei (Ware), Rugăciunea lui Iisus în
scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, Editura Doxologia, 2014Privitor
la continutul scrierilor sale, acestea îl arata pe autorul lor nu numai
un practician empiric al unei „metode a rugaciunii inimii”, cât si un
mare exeget al ei. Sfântul Grigorie îmbratiseaza cu gândirea lui o gama
foarte larga de teme de viata duhovniceasca care se întinde de la cele
mai înalte vârfuri ale reflexiunii privitoare la Dumnezeu si la
întâlnirea mintii cu Sfânta Treime în altarul cel mai launtric al
fiintei omenesti, pâna la cele mai concrete detalii ale fenomenelor
vietii trupesti. El si-a asimilat reflexiunea asupra vietii duhovnicesti
a lui Macarie, Diadoh, Marcu Pustnicul, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar
si înalta gândire teologica a lui Dionisie Areopagitul si a Sfântului
Maxim Marturisitorul. El face o sinteza între cei dintâi si cei din urma
dar nu se opreste aici, ci aplicând totul la rugaciune si la efortul de
curatire de patimi, se dovedeste poate cel mai subtil analist al
miscarilor psihice si spirituale ale fiintei umane
El
aduce lamuriri de caracter evident asupra caldurii duhovnicesti care
însoteste rugaciunea curata si asupra celei înselatoare si pacatoase; se
dovedeste un adversar neîndurat al nalucirilor si al tuturor formelor
de amagire spirituala, un sustinator al experientei celei mai subtile ŗi
mai autentice a prezentei lui Dumnezeu. Întelege trebuinta alternarii
cântarii, cu rugaciunea inimii, la începatori. Merge pâna la cele mai
mici detalii în explicarea legaturilor bune si rele dintre suflet si
trup. În acelasi timp Grigorie Sinaitul manifesta o spiritualitate de
mare echilibru, o smerita retinere de la formularile teologice prea
îndraznete. El cere sa conceapa lumina vazuta în rugaciune ca dincolo de
orice materialitate; el nu cere o strângere a narilor la respiratie, ci
numai a gurii, ca sa nu ramâna cascata si sa faca pe om distrat. Nu
leaga prea strâns rugaciunea inimii de o metoda tehnica. El nu cunoaste
în mod explicit nici învatatura despre deosebirea între fiinta si
energiile necreate ale lui Dumnezeu, învatatura pe care o va dezvolta
Sfântul Grigorie Palama, obligat de necesitatea apararii experientelor
harismatice traite de isihasti, pentru a nu fi incluse energiile ce le
provoaca în ordinea creaturilor.
Daca Sfântul Grigorie Palama este vulturul care atinge înaltimile
ametitoare ale învataturii despre Dumnezeu si ale îndumnezeirii omului,
Sfântul Grigorie Sinaitul este maestrul analizelor subtile ale
miscarilor launtrice ale fiintei umane.
ˇ
Este cu neputinta sa fie cineva, sau sa se faca, dupa fire, rational,
fara curatie si nestricaciune. Caci pe cea dintâi a pus stapânire
deprinderea nerationala, iar pe cea de a doua (pe nestricaciune), starea
de nestricaciune a trupului.
ˇ
Rationali dupa fire s-au aratat numai sfintii prin curatie. (Parintii
nu separa planul etic de cel rational; deplin rational este sfântul. El
si-a recâstigat privirea si judecata netulburata de patimi, adica de
patimi. Câta vreme mai este o pornire spre pacat în om, nu este nici
deplin rational. Firea însasi nu si-a câstigat integritatea,
rectitudinea si profunzimea ei pe plan rational, pentru ca nu si-a
recâstigat transparenta ei fireasca spre infinitatea dumnezeiasca.) Caci
ratiune curata nu a avut nici unul dintre înteleptii întru ale
ratiunii, dat fiind ca si-au stricat ratiunea de la început prin
gânduri. Fiindca duhul pamântesc si mult vorbitor al întelepciunii lumii
acesteia, apropiind ratiunile de cei mai cunoscatori, iar gândurile de
cei mai neînvatati, pricinuieste împreuna lor locuire, lipsindu-i pe
oameni de întelepciunea ipostasiata si de vederea ei, sau de cunostinta
neîmpartita si unitara. (Toata cunostinta a devenit dispersata în urma
caderii. Învatatii cunosc ratiuni separate ale lucrurilor, cei
neînvatati îsi fac fel de fel de gânduri amestecate cu patimile. Acestea
produc o conlocuire de idei, de multe ori plina de contradictii, dar nu
un întreg unitar. Nu se cunoaste întelepciunea ca Persoana suprema, din
care pornesc toate ratiunile si în care se unifica toate si în unire cu
care se unesc toti. Tema este luata de la Sfântul Maxim Marturisitorul.
Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedeste un om introdus în gândirea cea
mai înalta a Parintilor.)
ˇ
A fi mort si nesimtitor este totuna cu a fi orb la minte si a nu vedea
duhovniceste. Caci unul s-a lipsit de puterea vie si lucratoare; iar cel
ce nu vede, de lumina dumnezeiasca care-l face sa vada si sa se roage.
(Avem aici o definitie a luminii dumnezeiesti, care nu are nimic care sa
nu o faca acceptabila si înteleasa. Ea e cea care ne face sa întelegem
si sa ne întelegem. Astfel înteleasa lumina dumnezeiasca risipeste
nedumeririle celor ce cred ca ea este conceputa ca o lumina asemenea
celei materiale.)
ˇ
Putini primesc si puterea si întelepciunea de la Dumnezeu. Caci cea
dintâi împartaseste bunatatile dumnezeiesti, iar a doua exprimarea lor.
Iar primirea prin împartasire si daruirea mai departe este un lucru cu
adevarat dumnezeiesc, mai presus de om.
ˇ
Inima fara gânduri, lucrata de Duhul, este altarul adevarat înca
înainte de viata viitoare. Caci toate se savârsesc si se graiesc acolo
duhovniceste. Iar ce l ce nu a dobândit aceasta înca de aici e o piatra
pentru alte virtuti, buna pentru zidirea bisericii dumnezeiesti dar nu
biserica si preot al Duhului.
ˇ
Omul a fost zidit nestricacios, fara must cum va si învia. Dar nu
neschibacios, nici schimbacios având în vointa puterea de a se schimba
sau nu. Caci vointa nu face pe cineva sa ramâna cu desavârsire
neschimbat în firea sa. Pentru ca aceasta e cununa îndumnezeirii
neschimbacioase viitoare.
ˇ
Stricaciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepada ramasitele, a
se îngrasa si a dormi sunt însusiri naturale ale fiarelor si
dobitoacelor. Prin acestea asemanându-ne cu dobitoacele, din pricina
neascultarii, am cazut din bunatatile proprii daruite de Dumnezeu. Ne-am
facut dobitocesti din rationali si ca fiarele din dumnezeiesti.
ˇ
Raiul este de doua feluri: sensibil si inteligibil (cunoscut cu
simturile si cu gândirea), sau cer din Eden si cel al harului. Cel din
Eden este un loc foarte înalt, încât ajunge pâna la al treilea cer, cum
zic cei ce au istorisit despre el, sadit de Dumnezeu cu tot felul de
verdeata bine mirositoare. El nu este nici cu desavârsire nestricacios
nici cu totul stricacios, ci asezat la mijloc între stricaciune si
nestricaciune, încât este pururea încarcat cu roade si împodobit cu
flori, având neîncetat si poame crude si poame coapte. Caci pomii
putregaiti si roadele rascoapte cazute la pamânt se fac huma bine
mirositoare si nu împrastie miros de stricaciune ca plantele lumii. Iar
aceasta se întâmpla din marea bogatie si sfintenie a harului, care
covârseste acolo pururea. De aceea râul oceanic, care trece prin el si
caruia i s-a poruncit sa racoreasca necontenit acest loc, iesind din el
si împartindu-se în patru brate, coborând aduce si da hindusilor si
etiopienilor huma si frunzele cazute. Apoi unindu-se, Fisonul si Gheonul
(Facere 2, 8), se revarsa împreuna mereu peste câmpiile lor, pâna ce se
împart iarasi, unul racorind tara Libiei, iar altul tara Egiptului.
ˇ
Deci spun ca zidirea nu a fost facuta la început curgatoare sau
stricacioasa. Dar mai pe urma s-a stricat si s-a supus desertaciunii,
adica omule, potrivit Scripturii (Romani 8, 25), însa nu de bunavoie ci
fara sa vrea, pentru ceea ce a supus-o în nadejdea înnoirii lui Adam,
cel ce s-a stricat. Înnoindu-l însa si sfintindu-l pe acesta, chiar daca
poarta trup stricacios pentru viata vremelnica, a înnoit-o si pe ea,
desi n-a izbavit-o înca de stricaciune. Iar izbavirea zidirii de
stricaciune, unii spun ca este schimbarea ei spre mai bine, iar altii,
prefacerea în întregime a celor supuse simturilor. Caci obiceiul
Scripturii este sa faca o afirmare simpla, fara multa iscodire, despre
cele greu de înteles.
ˇ
Cei ce primesc harul ca o zamislire si însarcinare prin Duhul, leapada
samânta dumnezeiasca, sau prin caderi, sau vaduvindu-se de Dumnezeu prin
însotirea cu vrajmasul care se ascunde în ei. Lepadarea harului se face
prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desavârsita de el se întâmpla
prin savârsirea pacatelor. Caci sufletul iubitor de patima si de pacat,
care leapada si pierde harul si se vaduveste, se face salas al
patimilor, ca sa nu zic al dracilor, acum si în veacul viitor.
ˇ
Nimic nu face iutimea asa de linistita si de blânda, ca barbatia si
mila. Cea dintâi înfrânge pe cei ce-o razboiesc de afara, iar cea de-a
doua, pe cei ce o razboiesc din launtru.
ˇ
Cauta pe Domnul în cale, adica prin porunci, în inima. Caci când auzi
pe Ioan strigând si poruncind tuturor sa gateasca si sa faca drepte
cararile, întelege ca e vorba de porunci, de inimi si de fapte. Caci cu
neputinta este sa se faca dreapta calea poruncilor si fapta nevinovata,
daca nu e dreptate în inima.
ˇ
Când auzi Scriptura vorbind de toiag si de cârja (Psalmi XXII, 4),
socoteste ca în întelesul proorocesc ele sunt judecata si providenta;
iar în întelesul moral psalmodierea si rugaciunea. Caci, judecati de
Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povatuiti la întoarcere (I
Corinteni 11, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se rascoala împotriva
noastra, cu toiagul psalmodierii barbatesti, ne sprijinim pe rugaciune.
Având deci toiagul si cârja în mâna lucrarii mintii, sa nu încetam a
pedepsi si a fi pedepsiti, pâna ce vom ajunge cu totul sub providenta,
fugind de judecata de acum si de cea viitoare.
ˇ
Este propriu poruncilor sa puna pururi mai presus de orice porunca cea
mai cuprinzatoare care zice: „Pomeneste pe Doenul Dumnezeul tau
totdeauna”. Caci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot sa fie si
paziti, fiindca uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiasca de la început
întunecând poruncile, si asa l-a aratat pe om, gol de tot binele.
ˇ
Cel ce cauta întelesurile poruncilor fara porunci, dorind sa le afle
prin citire si învatatura, este asemenea celui ce-si închipuie umbra
drept adevar. Caci întelesurile adevarului se daruiesc celor ce se
împartasesc de adevar. (Cei ce cauta întelesurile poruncilor, fara sa le
împlineasca, nu le iau ca porunci propriu-zise ale subiectului
dumnezeiesc, Care are puterea si caderea sa porunceasca. De aceea
acestia nu se pun în legatura cu El, Care este propriu-zis adevarul;
caci în acest caz ele nu exprima pe Cel ce le da, voia si puterea Lui,
ca sa zideasca în adevar pe cei ce le împlinesc. Ei ramân la niste
sensuri impersonale care nu le dau nici o putere spre crestere morala si
spre mântuire. Poruncile trebuie întelese ca si lucrurile ca semne ale
iubirii lui Dumnezeu cel personal si ca apeluri la iubirea noastra, ca
sa ne facem asemenea Lui si prin aceasta sa ne unim cu El. Adevarata
cunoastere de Dumnezeu este cunoasterea prin experienta, nu din carte.
În cazul acesta întelegerea întelegerea se scufunda în lumina Lui
însusi, facându-se si ea lumina. Vorbind acela altora, Dumnezeu însusi
vorbeste prin el si El însusi îi învata pe ceilalti printr-un astfel de
om. Cuvântul este plin de puterea lui Dumnezeu si de convingerea celui
ce a vazut pe Dumnezeu si simte în sine puterea Lui.) Iar cei
neîmpartasiti de adevar si neintrodusi în el, cautând întelesurile lui,
afla pe cele ale întelepciunii înnebunite (I Corinteni 1, 10). Pe
acestia Apostolul i-a numit „sufletesti” ca unii „ce nu au Duh” (Iuda
19), chiar daca se mândresc cu adevarul.
ˇ
Definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste întru curatie
cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea: Treimea a o
privi si a o cunoaste în chip neamestecat si netaiat, în unitate, iar
doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adica a marturisi si a sti
pe un singur Fiu si înainte de întrupare si dupa întrupare, dar dupa
întrupare slavit în chip neamestecat în doua firi si în doua vointe,
dumnezeiasca si omeneasca.
ˇ
Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea,
cele trei însusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Preasfintei
Treimi: pe Tatal ca nenascut si fara de început, pe Fiul, ca nascut si
împreuna fara de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatal, dat prin
Fiul (precum zice Damaschin) si împreuna vesnic.
ˇ
Treimea este unitate simpla, fiindca este fara calitate si necompusa.
Dar este Treime în unitate caci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are
cu totul neamestecata perihoreza Acestora între Ele (întrepatrunderea
Lor).
ˇ
Dumnezeu se cunoaste si se zice în toate chip întreit, caci este
nemarginit. El este sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor prin
Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Acestia trei nu se zice, nu se cugeta
si nu se numeste fara sau afara de Ceilalti.
ˇ
În om este minte, cuvânt si duh, si nici mintea nu e fara cuvânt, nici
cuvântul fara duh; si acestea sunt una într-alta si în ele însele. Caci
mintea graieste prin cuvânt si cuvântul se arata prin duh. Prin aceasta
omul poarta un chip întunecos al Treimii numite si arhetipice. Cuvântul
„dupa chipul” arata si aceasta. (Cuvântul „dupa chipul”, care îl
caracterizeaza pe om, arata si asemanarea lui cu Sfânta Treime. Dar în
aceasta se arata atât faptul ca omul nu e un individ cu totul separat de
ceilalti, cât si faptul ca el are în minte, cuvânt si duh neseparate
între ele, ci lucrând si aratându-se una prin alta, fiind om întreg
numai prin toate trei acestea.)
ˇ
Tatal e Mintea, Fiul e Cuvântul, iar Duhul Sfânt e cu adevarat Duhul,
precum învata folosindu-se de asemanare, Sfintii Parinti purtatori de
Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfânta mai presus de fire si
de fiinta, despre Dumnezeu cel unul în trei ipostasuri, lasându-ne noua
credinta adevarata si o ancora de nadejde. Caci a cunoaste pe Dumnezeu
cel unul este, dupa Scriptura, radacina nemuririi (Pilde 15, 2); si a
vedea si a sti stapânirea unitatii în trei ipostasuri este dreptatea
întreaga. Sau asa trebuie sa întelegem cuvântul din Evanghelie: „Iar
viata vesnica aceasta este: sa te cunoasca pe Tine, unul adevaratul
Dumnezeu” în trei ipostasuri „si pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus
Hristos” (Ioan 17,3), în doua firi si vointe.
ˇ
Chinurile sunt felurite, precum si rasplatirile cu bunatati. Iar acelea
sunt în iad, potrivit Scripturii care zice: „În pamânt întunecat si
neluminat, în pamântul întunericului vesnic” (Iov 10, 21-22), unde
locuiesc pacatosii si înainte de judecata si se întorc si dupa osânda.
Caci: „Întoarca-se pacatosii în iad” (Psalmi 9, 18) si „Moartea îi va
paste pe ei” (Psalmi 18, 15), ce este altceva, daca nu hotarârea din
urma si osânda vesnica?
ˇ
Focul, întunericul, viermele si tartarul sunt împatimirea obsteasca de
placerea trupeasca, nestiinta generala a întunericului, gâdilirea
aprinsa a patimii din toti, tremurarea si vijelia puturoasa a pacatului.
Acestea se lucreaza înca de aici în sufletele pacatosilor ca o arvuna
si pârga a chinurilor si se arata acolo ca o deprindere.
ˇ
Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrarile
virtutilor sunt ale Împaratiei. Poruncile trebuie sa le socotim si sa le
numim lucrari; iar virtutile deprinderi, precum si pacatele care se fac
necontenit se numesc deprinderi.
ˇ
Sufletele împatimite de placeri sunt smârcuri de foc (Apocalipsa 19,
20), în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirla, hraneste ca pe un
vierme neadormit al curviei, desfrânarea trupului, si ca niste serpi,
broaste si lipitori ale poftelor stricate, gândurile si dracii stricati
si tâsnitori de otrava. Starea aceasta a luat înca de aici arvuna
chinurilor de acolo.
ˇ
Precum pârga chinurilor vesnice este ascunsa în sufletele pacatosilor,
asa si arvunile bunatatilor lucreaza prin Duhul si se daruiesc în
inimile dreptilor. Caci împaratia cerurilor este vietuirea virtuoasa,
precum chinurile, deprinderea patimilor.
ˇ
Noaptea care vine (Ioan 9, 4), este, dupa cuvântul Domnului,
încremenirea totala a întunericului viitor, sau în alt chip antihristul,
care este si se numeste noapte si întuneric; sau iarasi, în înteles
moral, este nepasarea continua care, ca o noapte fara luna, scufunda
sufletul în somnul nesimtiriii. Caci precum noaptea îi face pe toti sa
doarma si este chipul mortii, prin amortirea ce o aduce, asa noaptea
întunericului viitor îi face pe pacatosi morti si nesimtitori prin
ameteala durerilor.
ˇ
Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), dupa cuvântul Evangheliei, sta în
necredinta celor neevlaviosi, potrivit cuvântului: „Iar cel ce nu crede
s-a si osândit”. (Ioan 3, 18); de asemenea, în necazurile aduse de
providenta pentru îngradire sau întoarcere; apoi în înrâurirea
planuirilor bune si rele, fiind ajutate sa treaca în fapta dupa
cuvântul:
„Înstrainatu-s-au
pacatosii din pântecele maicii lor”. Judecata cea dreapta a lui
Dumnezeu se arata, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse si dupa
fapte, pe unii pedepsindu-i, pe altii miluindu-i, dând ca rasplata unora
cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiti, cei dintâi sunt cu totul
necredinciosi, cei de-al doilea, credinciosi dar fara râvna, de aceea
se si pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au facut desavârsiti,
fie în virtuti, fie în pacate, vor avea rasplatile cuvenite.
ˇ
De nu se va pazi firea neprihanita prin Duhul, sau de nu se va curata
cum se cuvine, nu va putea sa se faca un trup si un duh cu Hristos, acum
si în armonia viitoare. Caci un petic dintr-o vechitura a patimilor
nu-l poate coase puterea cuprinzatoare si unificatoarea Duhului la haina
harului pentru întregire.
ˇ
Cel ce a primit în dar si a pazit înnoirea Duhului va avea o cinste
deopotriva la alcatuirea (trupului) lui Hristos, patimind atunci negrait
îndumnezeirea mai presus de fire. Caci nu va fi vreunul din Hristos,
sau madular al lui Hristos, daca nu se face de aici partas al harului,
alcatuindu-se dupa chipul adevarului si al cunostintei, cum zice
Apostolul (Romani 2, 20).
ˇ
Împaratia Cerurilor este asemenea unui cort facut de Dumnezeu, ca cel
aratat lui Moise, având doua încaperi în veacul viitor. În cea dintâi
vor intra toti câti sunt preoti ai harului; în cea de a doua,
inteligibila, numai cei ce au liturghisit înca de aici Treimii ca niste
ierarhi în desavârsire în întunericul cunostintei de Dumnezeu. Ei au
drept capetenie în slujire si ca prim ierarh înaintea Treimii, pe Iisus,
în cortul pe care l-a întemeiat El. Acestia intrând acolo vor fi
luminati mai limpede de razele luminii Lui. (În prima parte a cortului
vor intra toti câti au fost preoti ai harului, adica au slujit lui,
rodind puterea lui în viata lor. Dar în a doua încapere, în partea cea
mai dinauntru, în Sfânta Sfintelor, vor intra numai cei ce au slujit
înca de aici ca arhierei, prin faptul ca au intrat în întunericul
cunostintei mai presus de cunostinta a lui Dumnezeu, ca Moise pe Sinai,
ajungând pâna în fata lui Dumnezeu cel în Treime si cu totul indefinit
în abisul bogatiei Sale, dar în acelasi timp la simtirea cea mai intensa
a prezentei Lui tainice si iubitoare, traita ca atare prin faptul ca e o
iubire între cele trei Persoane atotdesavârsite si, prin aceasta, lânga
focarul suprem al iubirii. Ei au intrat adica pâna acolo pâna unde a
intrat primul Ierarh si Capetenia oricarei slujiri adusa lui Dumnezeu,
adica Iisus Hristos ca om, Care ca Dumnezeu primeste slujirea ca Unul
din Treime. Uniti cu Hristos, luminati de infinitatea luminoasa a
dumnezeirii Sale, de lumina Treimii atotiubitoare, sunt luminati si ei
mai mult decât cei din prima încapere. Constiinta aceasta în întunericul
cel mai presus de cunoastere îi desavârseste pe cei ce ajung acolo,
pentru ca este o cunostinta prin experienta cea mai intensa a lui
Dumnezeu ca suprema comuniune de Persoane, deci ca izvor din care
iradiaza în ei aceasta iubire, facându-i si pe ei iubitori la maximum.
Se simte aici influenta lui Dionisie Areopagitul. Acestia sunt, prin
viata lor de maxima intensitate a simtirii lui Dumnezeu, la extrema
opusa a celor ajunsi la suprema amortire si nesimtire în iad, amortire
si nesimtire produsa de patimile care-i obosesc si-i epuizeaza pâna la
urma de orice putere stimulatoare.)
ˇ
Multele locasuri despre care a vorbit Mântuitorul sunt deosebitele
trepte si înaintari ale starii de acolo. Împaratia este una, dar are
multe deosebiri înauntru, întrucât unii sunt ceresti, iar altii
pamântesti, potrivit cu virtutea, cu cunostinta si cu marimea
îndumnezeirii. „Caci alta este slava soarelui, alta a lunii si alta a
stelelor; si stea de stea se deosebeste în slava” (I Corinteni 15, 41),
cum zice Apostolul, pe bolta dumnezeiasca.
ˇ
Cel ce si-a curatit mintea prin lacrimi, iar sufletul si l-a înviat
înca de aici prin Duh, ajunge pentru scurta vreme împreuna vietuitor cu
îngerii si netrupesc ca un nesupus stricaciunii. Iar trupul si-l face
prin ratiune, chip luminos si arzator ale frumusetii dumnezeiesti, din
plasmuire de lut; si-l face cum era dupa fire, daca nestricaciunea
trupurilor este înlaturarea musturilor si a îngrosarii. Trupul
nestricaciunii este trupul pamântesc afara de musturi si de grosime,
prefacut în chip negrait din trup sufletesc si trup duhovnicesc, încât
este si pamântesc si ceresc, prin subtirimea înfatisarii dumnezeiesti.
Caci asa cum a fost plasmuit la început, asa va si învia ca sa fie dup
chipul Fiului Omului, împartasindu-se în întregime de dumnezeire.
ˇ Pamântul fagaduintei este nepatimirea. Din ea izvoraste veselia Duhului, asemenea laptelui si a mierii.
ˇ
În veacul viitor sfintii îsi vor grai unii altora în chip tainic
cuvântul launtric, rostit de Duhul Sfânt. (Sfintii, cunoscându-si în
veacul viitor launtrul lor în mod reciproc, vor cunoaste din vedere tot
ce au sa-si spuna, îsi vor vedea reciproc fiinta ca atotcuprinzator
cuvânt, spunându-si tot ce au sa-si spuna prin reciproca lor intimitate
si sinceritate totala. Sufletul le va fi întreg în lumina fetei.)
ˇ Toti câti au primit înca de aici plinatatea desavârsirii în Hristos, sunt deopotriva dupa vârsta în Duh.
ˇ Fii învierii lui Hristos vor fi, zice, minti, adica deopotriva cu îngerii, ajunsi sfinti prin nestricaciune si îndumnezeire.
ˇ În veacul viitor îngerii si sfintii vor spori în adaugirea harurilor
si niciodata nu vor sfârsi, sau nu vor slabi în dorirea bunatatilor.
Caci în veacul de acolo nu va fi slabire sau micsorare a virtutii în
favoarea pacatului.
ˇ
Slava adevarata, spun ca este cunostinta sau vederea Duhului, sau si
patrunderea cu de-amanuntul a dogmelor, sau cunoasterea credintei
adevarate.
ˇ
Începutul si pricina gândurilor este împartirea prin neascultare a
amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si
amintirea de Dumnezeu. Caci facându-se din simpla, compusa si din
unitara, felurita, si-a pierdut unitatea împreuna cu puterile ei.
(Amintirea simpla de la început a fost pomenirea neîncetata a lui
Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simpla s-a
divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gândurilor la cele
marginite, odata cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-si
mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare este
marginit si nu poate întretine în om un interes netrecator. Când mintea
se îndreapta însa spre Dumnezeu – amintirea vine de la admentem: a tine
mintea la ceva sau ceva în minte; aminte sa ne fie, înseamna a tine ceva
în minte – nu mai este divizata de gândurile variate ce se succed,
pentru ca Dumnezeu este nemarginit, este o hrana nemarginita pentru
contemplatie. De aceea numai în legatura cu Dumnezeu putem pastra
amintirea neîncetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfântul Grigorie
Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducând
explicatii convingatoare unor învataturi care se afirmau de multe ori
fara ultimele lor explicari.)
ˇ
Tamaduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, nascatoare
de gânduri stricatoare, la starea ei simpla de la început. Caci
neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a
sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, întunecând dorintele
firesti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tamaduieste, ridicând-o
de la starea contrara firii, la cea mai presus de fire, în mod
principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, întarita prin rugaciune
si strabatuta de Duhul.
ˇ
Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase; pricinile gândurilor,
patimile; ale nalucirilor, gândurile; ale chipurilor, amintirea; ale
amintirilor, uitarea (avem aici un paradox: pricina amintirilor
ispititoare este uitarea îndatoririlor spre bine.), ale uitarii,
nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea este nascuta de dorinta
poftitoare; iar maica dorintelor este nestatornicia; pricina
nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorinta
nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse
lor.
ˇ
Gândurile sunt în partea rationala; patimile furioase în iutime;
amintirea dorintei dobitocesti este în partea poftitoare. În partea
întelegatoare se formeaza nalucirile; iar în cea cugetatoare rasar si
lucreaza chipurile. (Sfântul Grigorie Sinaitul distinge aici pe lânga
partea rationala a sufletului, pe cea întelegatoare, care pare sa aiba
si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere
apropiata de puterea imaginatiei, dar are în ea si puterea oarecarei
trezvii critice.)
ˇ
Tabarârea gândurilor rele este ca un suvoi de râu; prin ele vine
momeala, iar dupa aceasta se naste încuviintarea pacatului, ca o
inundare de valuri ce acopera inima. (Inima are aici sensul constiintei
de sine. Încuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o
inundare a apelor.)
ˇ
Socoteste placerea vâscoasa, ca o mocirla adânca, sau ca un smârc al
desfrânarii. O astfel de mocirla este si povara grijilor pamântesti, de
care îngreuindu-se mintea patimasa, este scufundata de gânduri în
adâncul deznadejdii.
ˇ
Scriptura a numit adeseori gânduri si ratiunile lucrurilor, precum a
numit si chipurile ratiuni si ratiunile chipuri. Aceasta se întâmpla
deoarece miscarea acestora (gândurilor) este în sine nemateriala, dar
prin lucruri ia chip si se preface, si asa momeala se cunoaste si capata
nume prin aratare. (Se pare ca Sfântul Grigorie Sinaitul întelege prin
logismoi nu întelesuri, ci chipuri concrete ale lucrurilor. El explica
cum însesi ratiunile naturale ale lucrurilor care îsi au originea în
gândirea lui Dumnezeu, pot deveni, prin chipurile lor vazute, gânduri
ispititoare la pacat, sau momeli. El se arata astfel întelegând trecerea
gândurilor la chipuri concrete, în lucruri, ca niste plasticizari ale
acestora. În general, Sfântul Grigorie Sinaitul duce mai departe
gândirea parintilor anteriori printr-o aplicare mai accentuata la
situatiile concrete ale luptei cu ispitele.)
ˇ Gândurile pacatoase sunt ratiunile dracilor si înainte-mergatoarele
patimii, precum ratiunile si chipurile sunt ale lucrurilor. Este cu
neputinta a face vreun bine sau vreun rau, daca nu este momit întâi
gândul tau. Caci gândul este miscarea fara chip a momelii unor lucruri
oarecare.
ˇ
Materia lucrurilor naste gânduri simple; iar momeala draceasca faureste
cele rele. Deci gândurile si ratiunile firesti se deosebesc de cele
potrivnice firii si de cele mai presus de fire. (Nu totdeauna gândurile
sunt rele: sunt si gânduri simple ale lucrurilor, identice cu ratiunile
lor naturale, preexistente în Dumnezeu, Creatorul lucrurilor. Ba sunt si
gânduri mai presus de fire. Prin aceste s-ar putea întelege gânduri
despre Dumnezeu, despre îngeri, despre relatiile noastre cu Dumnezeu, da
poate si gânduri despre lucruri, când le vedem pe acestea în
întelesurile lor adâncite în ambianta de lumina nesfârsita lui
Dumnezeu.)
ˇ
Gândurile firesti lucreaza la fel la schimbarea omului, ca si cele
contrare firii. Dar cele dupa fire se schimba îndata în cele mai presus
de fire. (Gândurile dupa fire, da, daca nu le lasam în gânduri
ispititoare ale lucrurilor, care le schimba firea în rau, devin cu
usurinta gânduri mai presus de fire. De altfel este foarte greu sa se
traga o granita între caracterul natural al gândurilor si caracterul lor
mai presus de fire, caci tot ce este natural se întelege ca avându-si
originea în Dumnezeu si întelegându-se cu El.) Gândurile sunt pricini
reciproce ale schimbarii din ele si se nasc unele pe altele. Gândurile
despre lucrurile materiale sunt pricini ale nasterii si schimbarii celor
dracesti. Ele se nasc si se schimba din momeala. Iar cele dumnezeiesti
se nasc si se schimba din cele firesti, caci cele firesti dau nastere la
cele mai presus de fire. Schimbarea fiecaruia este pricina si prilej de
nastere a celui înrudit, în chip împatrit.
ˇ
Însemneaza-ti ca înainte de gânduri sunt pricinile; înainte de naluciri
sunt gândurile; înainte de patimi, nalucirile; iar înainte de draci,
patimile, ca un lant si ca o orânduiala vicleana a duhului
neorânduielii. Una atârna de alta, dar nici una nu lucreaza prin sine,
ci este pusa în lucrare de draci. Nici nalucirea nu-si face chipuri,
nici patima nu lucreaza fara puterea draceasca ascunsa, caci desi satana
a cazut zdrobit, el poate si mai mult împotriva noastra, prin nepasarea
noastra, îngâmfându-se din pricina noastra.
ˇ
Ei dau o forma mintii noastre, mai bine zis ne formeaza dupa chipul lor
si ne momesc prin deprinderea patimii, care stapâneste si lucreaza în
sufletul nostru. Caci dracii au deprinderea patimilor, ca o pricina a
formarii de chipuri (idoli) în mintea noastra. Deci ei ne fac puterea de
închipuire sa lucreze în mod felurit si în multe forme, fie în stare de
trezvie, fie în somn, caci ei însisi si se preschimba în felurite
chipuri; dracii poftei se schimba uneori în porci, alteori în magari,
armasari întarâtati si înfierbântati; cei ai mâniei, uneori în pagâni,
alteori în lei; cei ai lacomiei, uneori în lupi sau leoparzi. Apoi cei
ai vicleniei în serpi, napârci, alteori în vulpi; cei ai îndraznelii, în
câini; cei ai trândaviei, în motani; cei ai curviei se mai prefac
uneori în serpi, alteori în corbi sau gaite. Dracii patimilor sufletesti
se prefac în pasari, mai ales cei din vazduh. Închipuirea are trei
pricini, prin care schimba chipurile duhurilor, dupa cele trei parti ale
sufletului, de aceea si nalucirile sunt de trei feluri: de pasari, de
fiare si de dobitoace, dupa puterea poftitoare, mânietoare si rationala a
sufletului. Caci cele trei capetenii ale patimilor se înarmeaza pururi
împotriva celor trei puteri si dupa patima care da chip sufletului se
apropie de noi si iau un chip înrudit. (Fiecare patima da un anumit chip
sufletului si ca urmare si înfatisarii noastre exterioare. De aceea
chiar si demonii iau, macar ca sunt duhuri, anumite forme dupa patima pe
care o cultiva mai mult. Si aceasta forma ne-o imprima si noua dupa
patima pe care cauta sa ne-o inspire mai mult. Patimile de mândrie ne
dau o forma care seamana cu cele ale pasarilor semete din vazduh, caci
ele se imprima mai mult partii noastre cugetatoare, facându-ne semeti la
înfatisare si cu capul înaltat; patimile care aprind mânia ne dau
înfatisari de fiare; cele care atâta pofta ne dau înfatisari de
dobitoace. Iata o dovada a plasticizarii ratiunilor.)
ˇ
Dracii placerii (voluptatii) se apropie adeseori ca foc si carbuni
aprinsi, caci duhurile iubitoare de placere aprind partea poftitoare a
sufletului, iar pe cea cugetatoare o întuneca, zapacind-o. Fiindca
placerea patimilor este pricina de ardere, de zapaceala si de întuneric.
ˇ
Noaptea patimilor este întunericul nestiintei, sau noaptea este
împaratia în care se nasc patimile. În ea împarateste stapânul
întunericului si umbla duhurile care iau chip asemanator fiarelor
codrului, ca pasarile cerului si ca târâtoarele pamântului, cautând cu
urlete sa ne rapeasca si sa ne manânce.
ˇ
În vremea lucrarii patimilor, unele gânduri merg înainte, altele
urmeaza; gândurile premerg nalucirilor, iar patimile le urmeaza. În ce
priveste pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmeaza
lor.
ˇ
Începutul si pricina patimilor este reaua întrebuintare (abuzul); al
relei întrebuintari este schimbarea rea; al schimbarii este aplecarea
deprinderii vointei; mijlocul de cercare a vointei este momeala; pricina
momelii sunt dracii, îngaduiti de Providenta ca sa ne aratam libertatea
noastra cum este.
ˇ
Deprinderea patimasa a sufletului este veninul acului pacatului spre
moarte, caci cel ce s-a îmbibat de bunavoie de patimi îsi are purtarea
nemiscata si neschimbata. (Este o nemiscare în sens rau; cine este
miscat numai de o patima e ca si cum nu s%ar misca, caci el nu se misca,
ci este miscat si nu poate sa se miste astfel. E o miscare monotona, o
neputinta de a iesi din ea. Nimic nou nu se întâmpla în el, nimic care
manifesta propriu-zis noutatea vietii. Acolo e moarte.)
ˇ
Patimile au felurite numiri, dar se împart în trupesti si sufletesti.
Cele trupesti se subîmpart în dureroase si pricinuitoare de pacat. Cele
dureroase se subîmpart iarasi în boli si pedepse povatuitoare. Cele
sufletesti se împart în patimi ale mâniei, ale poftei si ale ratiunii.
Cele ale ratiunii se subîmpart în nalucitoare si cugetatoare. Dintre
acestea, unele se nasc din vointa prin reaua întrebuintare, altele sunt
fara voie, din vreo sila, cum sunt patimile zise fara vina. Parintii
le-au numit pe acestea si urmari sau însusiri firesti.
ˇ
Altele sunt patimile trupesti si altele cele sufletesti; altele cele
ale poftei si altele cele ale iutimii (mâniei); altele cele ale ratiunii
si altele cele ale mintii si ale închipuirii. Dar se însotesc între ele
si lucreaza unele cu altele. Cele trupesti cu cele ale poftei, cele
sufletesti cu cele ale iutimii; si iarasi, cele rationale cu cele ale
mintii s cele ale mintii cu cele ale imaginatiei si cele ale amintirii.
ˇ
Patimile iutimii sunt: mânia, amaraciunea, strigarea, aprinderea
grabnica (varsarea napraznica a fierii), cutezanta semeata, înfumurarea,
trufia si celelalte. Ale poftei sunt: lacomia, desfrânarea,
neînfrânarea, nesaturarea, iubirea de placere, iubirea de arginti,
iubirea de sine care e cea mai cumplita din toate. Iar ale trupului
sunt: curvia, preacurvia, necuratia, destrabalarea, nedreptatea, lacomia
pântecelui, lenea, usuratatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de
petreceri si celelalte. Cele ale partii rationale sunt: necredinta,
hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, fatarnicia, grairea de rau,
clevetirea, osândirea, dispretuirea, luarea-n râs, prefacatoria,
minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri
ascunse, ironia, fala, dorinta de a placea oamenilor, semetia,
juramintele strâmbe, vorbirea fara rost. Ale mintii sunt: parerea de
sine, înaltarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grairea
împotriva, surzenia cu voia, închipuirea, nalucirile, rastalmacirile,
dorinta de a te arata, iubirea de slava, sau mândria, cea dintâi si cea
mai de pe urma din toate relele. Iar cele ale cugetarii sunt:
împrastierile, ratacirile, robirile, întunecarea, orbirea, amagirile,
momelile, încuviintarile, aplecarile, abaterile si cele asemenea
acestora. Ca sa spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au
amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunatatile
se afla împreuna cu ele prin fire.
ˇ
Minunate sunt cuvintele de slavire pline de uimire ale lui David fata
de Dumnezeu „Minunate s-a facut, zice cunostinta Ta catre mine, caci nu
pot sa ma ridic pâna la ea”, fiind mai puternica si neajunsa si mai
presus de cunostinta si de puterea mea neputincioasa. Chiar si trupul e
neînteles caci are o alcatuire compusa, întreita în tot chipul, dar tine
într-o unica armonie madularele si partile sale. Pe de alta parte, în
trup stapâneste numarul sapte si doi, care arata vremea si firea, dupa
cei învatati în ale numerelor. Astfel si el este o unealta a firii, care
arata slava maretiei treimice, dupa legile care cârmuiesc firea.
(Numarul doi care stapâneste în trup arata firea lui dependenta. Caci
doi sunt ochii, doua urechile, etc. Dar în trupul trecator stapâneste si
numarul trei si sapte, care este timpul. El are trecut, prezent si
viitor si viata lui se repeta în cicluri de sapte zile. Se mai spune ca
toata materia trupului se schimba în curs de sapte ani. Miscarea
timpului în cicluri de sapte unitati o exprima si Facerea, unde se spune
ca Dumnezeu a creat lumea în sapte zile. Sapte reprezinta împlinirea a
ceea ce se misca în timp. Numarul trei arata poate si fiinta, puterile
si lucrarile.)
ˇ
Legile firii sunt îmbinarile felurite ale madularelor lucratoare, pe
care cuvântul le-a numit si deosebiri, ca tot atâtea parti în care se
arata însusirile trupului. Sau iarasi, legea fireasca este lucrarea
fiecarei forme si a fiecarui madular în baza puterii sale. Precum
Dumnezeu tine în lucrare si misca toata zidirea, asa sufletul tine în
lucrare si în miscare madularele trupului si îl misca pe fiecare spre
lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricina barbatii purtatori de
Dumnezeu spun uneori ca iutimea si pofta sunt puteri ale trupului, iar
alteori ca sunt ale sufletului? Raspundem, ca nu este nici o nepotrivire
între cuvintele sfintilor, pentru cei ce le cunosc cu de-amanuntul, ce
amândoua sustinerile sunt adevarate si ele pot fi schimbate între ele în
chip întelept, din pricina crearii sufletului si a trupului pentru un
mod de convietuire negraita. Caci îmbinarea lor este de asa fel, ca
sufletul poate sa fie desavârsit de aici, iar trupul e nedesavârsit din
pricina cresterii prin hrana. Astfel sufletul are în sine si puterea
poftei doritoare si puterea iutimii spre vigoarea dragostei, dar de la
plasmuirea lui e zidit rational si mintal. Caci nu i s-a dat o iutime
fara ratiune si o pofta fara minte. Precum nici trupul nu le avea pe
acestea astfel, mai înainte. Ci fiind zidit nestricacios, era fara
mustime, din care a urmat pofta si mânia furioasa. Caci dupa
neascultare, cazând în stricaciune si în grosimea dobitoacelor, a
rasarit ca urmare neaparata si iutimea si pofta în el. De aceea trupul
se si împotriveste vointei sufletului, prin iutime si pofta când domina
el. iar când se supune muritorul celui rational, urmeaza sufletului spre
savârsirea celor bune. Deci abia când s-au amestecat cele venite pe
urma în trup cu însusirile sufletului, s-a asemanat omul dobitoacelor,
supunându-se legii pacatului, pentru trebuinta firii si facându-se din
fiinta rationala – dobitoc si din om – fiara. (Sfântul Grigorie Sinaitul
explica tot ce are trupul viu în suflet. Chiar iutimea si pofta si le
însuseste trupul din suflet. Deci sufletul a fost facut pentru
convietuirea cu trupul, putând alcatui si sustine un trup viu. De aceea i
s-a dat iutimea si pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor
scopuri spirituale, ci si întretinerii si cresterii trupului desigur tot
în vederea spiritualizarii trupului si a materiei. Adica iutimea si
pofta, având la baza un caracter spiritual, legat de minte si ratiune,
primesc prin unirea sufletului cu trupul si un caracter animalic, sau o
functie în slujba trupului ca organism biologic, înrudit în privinta
aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune ca, prin iutime si pofta,
rationalitatea sufletului are în ea posibilitatea de a se plasticiza ca
trup organizat. Desigur, aceasta nu înseamna ca sufletul exista temporal
înaintea trupului, ci începe sa existe manifestându-se în formarea
trupului prin iutimea (energia) si pofta ce i se prelungesc în trup
întrucât prin acestea începe deodata cu aducerea lui la existenta sa se
plasticizeze în trup. De altfel în general, planul material nu e decât o
rationalitate plasticizata si ca atare rationalitatea aceasta are în ea
însasi o energie si un impuls spre plasticizare, care, în cazul
ratiunii personale umane, echivaleaza cu iutimea si cu pofta. Când
acestea nu sunt conduse bine de ratiune, se nasc pacatele si însasi
deformarile si tendintele de descompunere a trupului, ca plasticizare a
sufletului rational. De aceea pacatul, ca dezordine, începe în ratiune,
în suflet.)
ˇ
Sufletul fiind creat rational prin suflare si întelegator prin
insuflare datatoare de viata, nu a fost creat de Dumnezeu deodata cu
iutimea si cu pofta dobitoceasca, ci cu puterea dorintei si pe ea, cu
vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sadit, prin plasmuire,
de la început iutimea si pofta nerationala. Caci pe acestea le-a primit
pe urma prin neascultare, facându-se muritor, stricacios si dobitocesc.
(Dar iutimea si pofta s-au prelungit în trup la început nu ca iutime si
pofta animalica, ci ca iutime si dorire spirituala. Pe urma au luat,
prin cadere, caracterul animalic, sau si animalic.) Caci trupul, zic
cuvântatorii de Dumnezeu, a fot zidit nestricacios, precum va si învia,
desi în stare sa primeasca si stricaciunea. Iar sufletul a fost facut
nepatimitor, dar s-au stricat amândoua si s-au amestecat, în urma legii
preafiresti a miscarii unuia în altul (perihorezei), si a împartasirii
unuia din celalalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de
draci, iar trupul s-a facut asemenea dobitoacelor necuvântatoare prin
lucrarea si prin stapânirea nestricaciunii. Puterile amândurora
facându-se una, l-au facut pe om sa devina, prin mânie si pofta, un
animal nerational si fara minte. Si asa s-a facut asemenea cu
dobitoacele, dupa Scriptura, si întocmai cu ele în tot chipul. (Prin
aceasta si-a înrait si sufletul calitatea. Iutimea si pofta, punându-se
într-o masura mai mare în slujba cresterii si sustinerii trupului, au
pus prin însusi sufletul, într-o mare masura, în slujba trupului si au
luat chiar în suflet un caracter irational, animalic. Greu se poate gasi
în scrisul patristic o insistenta asa de staruitoare în explicarea
complexei si tainicei legaturi dintre suflet si trup ca aceste capete
ale Sfântul Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a lui este dominata de
preocuparea antropologica.)
ˇ
Începutul si pricina virtutilor este buna intentie, apoi dorinta
binelui. Precum Dumnezeu este pricina si izvorul a tot binele, asa
începutul binelui în noi este credinta, mai bine zis Hristos, piatra
credintei, pe Care-L avem ca începatura si temelie a tuturor virtutilor.
Caci pe El am asezat si pe El cladim tot binele. El este piatra cea din
capul unghiului, care ne leaga pe noi cu Sine si margaritarul de mare
pret, pe care cautându-l monahul, care patrunde în adâncul linistii,
vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor, ca sa-L câstige pe
El. (Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor: Hristos,
piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credintei, Hristos,
începatura vietii noastre. El este în fiecare din noi izvorul binelui,
al efortului spre dobândirea virtutilor, pe El cladim trupul virtutilor.
O interpretare tot asa de interesanta a parabolei biblice despre omul
care vinde toate averile sale pentru a cumpara tarina sau ascultarea
care cuprinde pe Hristos, comoara de mare pret. Averile sunt aici voile
omului; omul care vrea sa se mântuie renunta la voile sale, care nu-l
pot mântui, pentru a-si însusi prin ascultare voia lui Hristos, pentru a
face voia sau poruncile Lui, caci prin aceasta dobândeste viata
vesnica. Cel ce iubeste renunta la voile sale pentru cel iubit si pentru
iubirea aceluia caci în El are viata, cum nu o are prin împlinirea
voilor sale.)
ˇ
Virtutile îsi tin cumpana între ele si toate se aduna într-una si se
împlinesc într-o întocmire si într-un chip singur al virtutii. Caci sunt
virtuti propriu-zise si virtuti mai mari ca virtutile, care cuprind pe
cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiasca,
smerenia si rabdarea dumnezeiasca. Fiindca zice Domnul despre aceasta:
„Prin rabdarea voastra veti câstiga sufletele voastre” (Luca 21, 19),
dar nu a zis întru postirea voastra, sau întru privegherea voastra. Iar
prin rabdare înteleg pe cea dupa Dumnezeu. Ea este împarateasa
virtutilor, temelia bunatatilor barbatesti., caci ea este pacea în
razboaie, seninul în furtuna, statornicia nestramutata în cei ce-au
dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor
putea vatama nici armele, nici sulitele, nici câmpurile de batalie, nici
chiar razboaiele dracilor, nici multimea întunecata a celor potrivnici.
ˇ
Virtutile, desi se nasc unele din altele, îsi au obârsia în cele trei
puteri ale sufletului, afara de cele dumnezeiesti. Caci pricina si
începatura celor patru virtuti cuprinzatoare în cei firesti si ale
virtutilor dumnezeiesti, din care si prin care fiinteaza celelalte, a
chibzuintei, a barbatiei, a neprihanirii si a dreptatii, este
întelepciunea dumnezeiasca a cunoscatorilor de Dumnezeu, cea miscata de
Duhul. Aceasta miscându-se în chip împatrit, le lucreaza pe toate, nu
deodata, ci pe fiecare deosebi la vremea ei, dupa cum voieste. Pe una ca
lumina, pe alta ca putere agera si ca insuflare pururi în miscare, pe a
treia ca putere sfintitoare si curatitoare, iar pe a patra ca roua a
curatiei, care înveseleste si curateste de arsurile patimilor. Precum
s-a spus mai înainte fiecaruia dintre cei desavârsiti îi da fiecare
lucrare desavârsita dupa felul lui.
ˇ
Taria desavârsita a sufletului în virtuti nu o daruiesc destoiniciile
si sârguinta proprie, daca acestea nu se înradacineaza prin har, ca
deprinderi. Caci fiecare îsi are darul ei (din har), ca o lucrare
deosebita, asa încât îi poate atrage spre ea, prin deprinderea si firea
binelui, pe cei ce se împartasesc de ea, chiar când nu voiesc. Când
ajungem la acel dar, el se mentine neschimbat si neînstrainat. Atunci
avem harul Duhului, lucrând virtutile în madularele noastre ca un suflet
viu. De aceea toata ceata virtutilor este moarta fara har; si în cei ce
socotesc ca le au, sau ca le-au dobândit desavârsit si ca sunt numai
ale lor, sunt umbre si chipuri ale gândului, dar nu realitati
desavârsite. (Înradacinarea virtutilor în suflet nu se poate înfaptui
prin eforturile proprii, ci numai prin har, care este lucrarea puternica
a lui Dumnezeu devenita lucrarea noastra. Virtutile, ca deschideri si
relatii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în
noi, daca nu sta Dumnezeu Însusi deschis fata de noi, sau în comunicare
de iubire si de putere cu noi. În virtuti, Duhul lui Dumnezeu lucreaza
cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtutile
reprezinta trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De
aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtutilor noastre. În cel ce
socoteste ca virtutile sunt ale lui, nu este deschidere adevarata nici
spre Dumnezeu, nici spre oameni, caci în deschiderea adevarata trebuie
sa se traiasca initiativa ambelor parti. Sunt deschis cu adevarat
celuilalt pentru ca si el îmi este deschis, deci virtutea mea este si
opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intentie a virtutii dar nu o
virtute împlinita. Cel ce afirma ca poate face binele numai prin el
însusi, chiar prin aceasta mândrie a lui, nesocotind contributia
celuilalt, se închide în sine si nu-l încalzeste pe acela, pentru ca
nu-l pretuieste cum se cuvine, ca absolut al realizarii sale.!
ˇ
Deci virtutile cuprinzatoare sunt patru: barbatia, chibzuinta,
neprihanirea si dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin
stirbire, opt pacate numite si socotite de cei din lume virtuti:
barbatiei, semetia si frica; chibzuintei, viclenia si nestiinta;
neprihanirii, desfrânarea si neajutorarea; dreptatii, lacomia si
nedreptatea, sau îngustimea nazuintei. Dar nu numai virtutile
cuprinzatoare si firesti, mai presus de orice stirbire sau umflare, ci
si cele cu fapta tin mijlocul. Ele au ca împreuna-lucratoare hotarârea
libera întru dreptatea socotintei; pe când pacatele, abaterea si parerea
de sine. Ca virtutile drepte tin mijlocul, e martor proverbul care
zice: „Atunci vei face toate caile bune” (Proverbe 2, 9). Deci toate se
întemeiaza pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc si pe
care se zidesc, având ca temelie a cladirii lor cele patru virtuti
cuprinzatoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele firesti se
curatesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeiesti si mai presus de fire
se daruiesc întru bunatatea Duhului.
ˇ
Scriptura numeste virtutile fecioare, pentru amestecarea si unirea lor
cu sufletul, fiind privite ca un singur trup si duh cu sufletul. Caci
chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar înfatisarea acestor sfinte
fecioare este dovada nevinovatiei si a curatiei. Caci harul obisnuieste
sa dea chip dumnezeiesc celui în care se întiparesc acestea si sa-i
faca pe cei ce-L primesc înruditi cu Dumnezeu.
ˇ
Deci capeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lacomia
pântecelui, iubirea de argint si slava desarta. Iar cele ce urmeaza
acestora sunt cinci: curvia, mânia, întristarea, trândavia si mândria.
Dar tot asa sunt si trei virtuti cuprinzatoare care se împotrivesc
acelora: înfrânarea, saracia si smerenia. Iar dupa ele sunt cele ce le
urmeaza: curatia, blândetea, bucuria, barbatia si umilinta. Dar
cunoasterea întregii cete a virtutilor, dupa puterea, lucrarea si
mireasma fiecarei virtuti si a fiecarui pacat, nu e un lucru pe care îl
poate avea oricine voieste, ci al celui ce le-a savârsit si patimit cu
fapta si cuvântul si a primit de la Duhul darurile cunostintei si
deosebirii.
ˇ
Dintre virtuti, unele lucreaza, iar altele sunt lucrate. Lucreaza,
venind în noi când trebuie si cât si precum voiesc. Si lucram noi dupa
hotarârea libera si dupa deprinderea morala a destoiniciei noastre. Dar
acelea lucreaza fiintial, pe când noi lucram povatuindu-ne de vreun chip
si modelându-ne dupa el, daca chipul este potrivirea tuturor lucrarilor
noastre dupa arhietipurile de sus. Dar foarte putini se împartasesc
fiintial de cele cunoscute cu mintea înainte de viitoarea primire a
nestricaciunii. Aici lucram si primim ostenelile si chipurile, nu
virtutile cu adevarat. (Împartasirea fiintiala de virtuti e împartasirea
nemijlocita de Cel în Care îsi au izvorul puterile binelui. Aceste
puteri lucreaza ele însesi în noi, pentru ca lucreaza Dumnezeu izvorul
lor fiintial. Dar trebuie sa dam si noi contributia noastra. De aceea în
parte ele lucreaza în noi, în parte sunt lucrate ele de noi. Unde nu
are loc împartasirea fiintiala de virtutile dumnezeiesti, nu reusim sa
înfaptuim virtutile, ci dam doar ostenelile noastre.)
ˇ
Slujeste lucrul sfânt al Evangheliei, dupa Pavel (Romani 15, 16), cel
ce primeste si da prin lucrare si altora luminarea lui Hristos, sadind
ca pe o samânta dumnezeiasca cuvântul în tarinile sufletesti ale
ascultatorilor. Cuvântul vostru sa fie asa ca prin har (Coloseni 4, 6),
cu bunatate dumnezeiasca, spre a da har celor ce asculta cu credinta.
Numind apoi pe învatatori plugari, iar pe cei învatati de ei, ogor, îi
arata foarte întelepteste pe cei dintâi ca aratori si semanatori ai
cuvântului dumnezeiesc, iar pe ceilalti ca pamânt îngrasat, semanat cu
virtuti si aducator de roada multa si bogata. Caci slujba sfânta
(ierurghisirea) cu adevarat nu e numai lucrarea celor dumnezeiesti, ci
si împartasirea si daruirea bunatatilor catre altii.
ˇ
Cuvântul care porneste prin rostire la învatatura e felurit si se
alcatuieste, în felurite chipuri din patru feluri: cuvântul din
învatatura, cel din citire, altul din fapta si altul din har. Apoi,
precum apa este una prin fire, dar se preface si se schimba, dupa
însusirea felurita a pamântului din care vine, într-o calitate sau alta,
încât e simtita la gust odata ca amara, altadata ca dulce, altadata ca
sarata, iar altadata ca mirositoare, asa si cuvântul rostit,
schimbându-se dupa starea morala a fiecaruia, se cunoaste din lucrarea
lui si din folosul ce-l da.
ˇ
Deoarece cuvântul s-a dat spre bucuria fiecarei firi rationale,
asemenea unor mâncaruri felurite, sufletul simte placerea cuvintelor,
primindu-le în chip felurit. Cuvântul cunostintei îl are ca pe un
pedagog, care-i modeleaza purtarile, pe al citirii, ca pe unul care-l
adapa ca o apa a odihnei (Psalmi 22, 3); pe al faptei, ca pe un loc de
verdeata (Psalmi 22, 2), care-l îngrasa; pe al harului, ca pe un pahar
care-l îmbata (Psalmi 22, 5) si-l veseleste; iar bucuria negraita a
harului, ca pe un untdelemn care veseleste fata si o face stralucitoare.
ˇ Dar sufletul nu are acestea numai în sine ca viata, ci uneori le aude
si la altii si le simte spre învatatura sa; si anume atunci când îi
stapâneste pe amândoi dragostea si credinta, unul ascultând cu credinta,
iar celalalt învatând cu dragoste, împlinind fara înfumurare si fara
slava cuvintele virtutilor. Cel dintâi primeste cuvântul învataturii ca
pedagog, pe al citirii, ca hranitor; pe al faptei, ca o calauza
launtrica si preadulce la Mire; pe cel luminator al Duhului, ca pe unul
care uneste pe Cuvântul-Mire cu el si-l veseleste (Precum exista o
istorie externa a Revelatiei, ca apropiere treptata a lui Dumnezeu de
oameni, asa exista si o istorie a apropierii Lui de insul personal.
Sufletul primeste cuvântul de învatatura de la altul prin care afla
despre Hristos ca Cel ce va veni la el, apoi cuvântul care îl hraneste
si-l creste prin proprie citire, pe urma cuvântul stadiului de lucrare a
virtutilor. Caci faptele sunt si ele cuvinte prin care învata si e
învatat. Acesta îl conduce înauntru la Mirele Hristos si e dulce si
pentru el si pentru cei asupra carora faptele sale se rasfrâng cu
bunatatea lor. În sfârsit e Hristos însusi trait în unirea cu El ca
fiind Cuvântul personal si ca izvorul cuvintelor si ca Mire, sau ca
partenerul deplinei iubiri. Caci sufletul e în greceste de genul
feminin.) Caci daca cuvântul iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4),
înseamna ca cuvintele care ies din Duh prin gura sfintilor sunt cuvinte
care ies din gura lui Dumnezeu, sau din suflarea preadulce a Duhului
pentru lucrare. (Noi vorbim pentru ca a vorbit si continua sa vorbeasca
Dumnezeu. Dar în mod deosebit de intim vorbeste Dumnezeu prin sfinti,
care s-au unit cu Dumnezeu în Duh.) De aceea nu se bucura de ele toti ci
numai cei vrednici. Cei ce se veselesc, prin urmare, aici cu Duhul sunt
foarte putini. Iar cei ce se desfata cu Cuvântul sunt cu adevarat
cuvântatori (Toti oamenii sunt cuvântatori, pentru ca sunt dupa chipul
lui Dumnezeu-Cuvântul. Dar cuvântatori în sensul plin al cuvântului sunt
cei ce simt cu toata intensitatea Cuvântul lui Dumnezeu adresându-li-se
si vorbind prin ei, însusindu-si Cuvântul lui Dumnezeu, care se face
cuvântul lor.) Cei multi cunosc si se împartasesc numai de chipurile
cuvintelor duhovnicesti prin amintirile, neîmpartasindu-se înca prin
simtire de pâinea cea adevarata a viitorului, sau de Cuvântul lui
Dumnezeu. (Numai cei ce se desfata ca o mireasa cu Mirele, prin unirea
cu Cuvântul dumnezeiesc cel personal, ca izvor al cuvintelor, sunt si ei
cu adevarat cuvântatori sau cuvinte personale cuvântatoare. Numai
cuvintele lor sunt cuvinte cu adevarat mângâietoare, întaritoare si
luminatoare, precum sunt si ei însisi asa, ca persoane. numai ei au
adica cuvintele Duhului lui Hristos, pentru ca au pe Hristos Cuvântul
întrupat în ei. Iar la aceasta stare ajung putini în viata de aici.)
Caci numai Acesta se daruieste acolo celor vrednici spre desavârsita
îndulcire, fara sa se manânce, fara sa se sfârseasca si fara sa se
jertfeasca vreodata.
ˇ
Este cu neputinta a gusta dulceata celor dumnezeiesti fara simtirea
întelegatoare (a mintii). Caci, precum cel ce si-a tocit simturile le-a
facut nelucratoare fata de cele supuse lor, si nici nu vede, nici nu
aude, nici nu miroase, fiind amortit, mai bine zis pe jumatate mort, asa
si cel ce si-a amortit puterile sufletesti cele dupa fire, prin patimi,
le-a facut nesimtitoare fata de lucrarea si împartasirea tainelor
Duhului. Caci cel ce nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste, este
mort, fiindca nu este Hristos viind în el, nici el miscându-se si
lucrând în Hristos. ( Cât timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem
numai chipurile Cuvântului personal. Pentru a-L avea pe El trebuie sa
avem Ťsimtirea întelegatoareť a prezentei Lui. Dar aceasta simtire nu o
putem avea câta vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin pacat, sau
întoarse spre interesele noastre egoiste. Numai când Hristos Însusi
viaza în noi, întareste puterile noastre de simtire a prezentei Lui.
Simtirea mintii sau Ťsimtirea întelegatoareť a fost folosita de Sfântul
Grigorie de Nyssa si de Diadoh, pentru a indica o sesizare spirituala a
prezentei lui Dumnezeu, nu numai o deductie teoretica a Lui prin
ratiune. Prin Ťsimtireať aceasta ne sesizeaza nu numai prezenta lui
Dumnezeu, ci si bunatatile variate ce iradiaza din El. Cuvântul
Ťsimtirea mintiiť se foloseste pentru a indica un contact cu realitatea
spirituala a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-l avem prin
simtirile trupului cu realitatile sensibile.)
ˇ
Simturile au o lucrare egala si la fel cu puterile sufletului, ca sa nu
zic una si aceeasi. Mai ales când sunt sanatoase. Caci prin acelea sunt
vii si lucreaza acestea si în amândoua este amestecat Duhul de viata
facator. Omul se îmbolnaveste când poarta în el neputinta generala a
patimilor, zacând pururi în bolnita trândaviei. Caci simturile privesc
cele supuse lor, iar puterile sufletesti vad limpede cele cunoscute prin
întelegere, mai ales când nu este vreo lupta draceasca în ele, care se
împotriveste legii mintii si a duhului. Dar când se unesc împreuna,
facându-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnezeiesti si cele
omenesti nemijlocit si fiintial, asa cum de este firea; si ratiunile lor
privesc limpede si curat pricina cea una a tuturor, adica Sfânta
Treime, pe cât este cu putinta. (Lucrarea simturilor nu e despartita de
cea a puterilor sufletului, când sunt sanatoase si unele si altele. Omul
vede deodata cele sensibile si cele inteligibile prin simturile
trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului. Dar unitatea
deplina a lucrarii lor si extinderea sesizarii realitatilor spirituale
pâna la Dumnezeu, prin mijlocirea lucrarii simturilor trupesti, se
realizeaza prin Duhul Sfânt. Asa au vazut apostolii lumina dumnezeiasca
pe Tabor, chiar prin simtul vazului trupului plin de puterea Duhului
Sfânt.)
ˇ
Cel ce se linisteste este dator mai întâi sa aiba ca temelie aceste
cinci virtuti pe care sa ridice cladirea lucrarilor sale: tacerea,
înfrânarea, privegherea, smerenia si rabdarea. Iar ca lucrari bine
placute lui Dumnezeu trebuie sa le aiba pe acestea trei: cântarea,
rugaciunea si citirea; si lucrul mâinilor, daca este neputincios (la
cele dintâi). Caci virtutile pomenite, nu numai ca le cuprind pe toate,
ci se si sustin una pe alta. El trebuie sa se îndeletniceasca de
dimineata cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugaciune, si cu linistea
inimii. În ceasul dintâi sa se roage cu dinadinsul, într-al doilea sa
citeasca; într-al treilea, sa cânte; într-al patrulea, sa se roage;
într-al cincilea sa citeasca; într-al saselea, sa cânte; într-al
saptelea, sa se roage; într-al optulea, sa citeasca; într-al noualea, sa
cânte, într-al zecelea, sa manânce; într-al unsprezecelea, sa doarma
daca are trebuinta; într-al doisprezecelea, sa cânte cele de seara. Si
asa strabatând bine stadia zilei, va placea lui Dumnezeu. (Ceasul întâi e
ora sase dimineata. Se cere o repetare de trei ori a rugaciunii, a
citirii, a cântarii. La ora 16 monahul are sa manânce, la 17 sa doarma,
la 18 sa faca rugaciunile de seara. Acesta trebuie sa fie pentru calugar
programul zilnic.)
ˇ
El trebuie sa culeaga ca o albina din toate virtutile cele ce sunt mai
de folos. Si asa, împartasindu-se din toate câte putin, sa faca mare
îmbinare a lucrarilor poruncilor, din care se câstiga mierea
întelepciunii spre înveselirea sufletelor.
ˇ
Iar daca vrei sa strabati si vremea noptii mai usor, asculta:
Privegherea noptii este de trei feluri: pentru începatori, pentru
mijlocii si pentru cei desavârsiti. Începatorii sa doarma jumatate de
noapte si jumatate sa privegheze, fie de seara pâna la miezul noptii,
fie de la miezul noptii pâna dimineata; cei de la mijloc sa privegheze
de cu seara un ceas sau doua, apoi sa doarma patru ceasuri si apoi sa se
scoale la utrenie si sa se roage sase ceasuri pâna dimineata; pe urma
sa cânte ceasul întâi si sa sada si sa se linisteasca, cum s-a spus mai
înainte; apoi fie sa pazeasca rânduiala lucrurilor dupa ceasuri, fie sa
tina într-o urmare necontenita rugaciunea, dupa deprinderea fiecaruia.
Iar cei desavârsiti sa stea toata noaptea în picioare si sa privegheze.
(Aici se da pravila de noapte. Ea e diferita pentru începatori, pentru
cei de la mijlocul drumului spre desavârsire si pentru cei desavârsiti.
Începatorii trebuie sa privegheze de la ora 18 pâna la ora 00, sau
invers, de la miezul noptii pâna dimineata. Cei de la mijloc au sa
privegheze de la 18 pâna la 19-20, apoi sa doarma pâna la miezul noptii
(la utrenie), apoi sa privegheze toata noaptea. Cei desavârsiti au sa
privegheze toata noaptea în picioare într-o rugaciune neîncetata.)
ˇ
Iata spunem si despre mâncare, ca ajunge o litra de pâine celui ce se
nevoieste pentru linistire, iar vin sa bea doua pahare din cel
neamestecat si apa trei pahare. Sa hraneasca din cele ce se gasesc. Sa
nu umble dupa cele ce le cauta pofta, ci sa se foloseasca cu înfrânare
de cele ce le rânduieste pururi de grija a lui Dumnezeu. Dar învatatura
cea mai buna si mai scurta, pentru cei ce vor sa vietuiasca cu luare
aminte, este sa pazeasca cele trei virtuti mai cuprinzatoare: postul,
privegherea si rugaciunea, întarind cu cea mai mare putere pe cea din
urma, care este reazimul tuturor.
ˇ
Linistirea (isihia) are trebuinta înainte de toate de credinta, de
rabdare si de dragoste din toata inima, de tarie, de putere si de
nadejde. Ca cel ce crede, chiar daca nu va dobândi aici ceea ce cauta,
poate din negrija sau din alta pricina, în ceasul iesirii este cu
neputinta sa nu se umple de rodul credintei si al nevointei si sa nu
vada slobozirea, care este Iisus Hristos, rascumpararea si mântuirea
sufletelor, Cuvântul Dumnezeu – Omul. (Iisus este eliberarea, caci El
este liber si izvorul din care emana toata puterea libertatii, sau a
puterii asupra patimilor înrobitoare.) Iar cel ce nu crede se va osândi
cu siguranta în ceasul iesirii. Ba s-a si osândit, zice Domnul (Ioan 3,
18). Caci cel ce slujeste placerilor si cauta slava de la oameni si nu
cea de la Dumnezeu (Ioan 5, 45) este necredincios, zice. Chiar daca
pare, dupa cuvânt, credincios, unul ca acesta s-a amagit pe sine, fara
sa bage de seama. Acesta va auzi atunci: ”Fiindca nu M-ai luat pe mine
in inima ta si M-ai aruncat înapoi în spatele tau, te voi lepada si
Eu”(Iez. 5, 11). Credinciosul trebuie sa fie cu buna nadejde si sa
creada în adevarul lui Dumnezeu marturisit în toate Scripturile, dar
sa-si marturiseasca neputinta sa ca sa nu-si primeasca osânda îndoita si
de neocolit.
ˇ
Nimic nu face asa de mult inima zdrobita si sufletul smerit, ca
singuratatea întru cunostinta si tacerea despre toate. (Singuratatea îi
deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici ajutor, nici o atentie de la
nimeni. Pe nevoitori îi face sa se simta cu inima zdrobita. Simt mai
accentuat ca nu sunt prin ei însisi si nu au viata adevarata prin ei
însisi. Îi face sa nu se mai încreada în ei însisi. Ajung la adevarata
constiinta a ceea ce sunt prin ei însisi la constiinta unita totdeauna
cu smerenia.) Si nimic nu pagubeste asa de mult starea de linistire si
nu rapeste puterea ei dumnezeiasca ca aceste sase patimi cuprinzatoare:
îndrazneala, lacomia pântecelui, vorba multa, împrastierea, înfumurarea
si doamna patimilor, care e parerea de sine. Cel ce s-a deprins de
bunavoie în chip deplin cu ele, se întuneca tot mai mult pe masura ce
sporeste în ele si se face nesimtitor. Daca se ridica iarasi, punând un
nou început cu credinta si cu râvna, va dobândi iarasi ceea ce cauta,
mai ales daca se umileste si cauta. dar daca stapâneste în el, prin
nepasare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele,
navalind împreuna cu necredinta pierzatoare, îl fac pustiu, ca pe o alta
cetate a Babilonului, ajungând stapânit de tulburarile si zapacelile
dracilor (Isaia 13, 21). Astfel cele din urma se fac mai rele ca cele
dintâi (Matei 12, 45), si unul ca acesta ajunge un dusman furios si un
pârâs al celor ce se îndeletnicesc cu linistirea, ascutindu-si pururi
limba împotriva lor ca pe o sabie taioasa si cu doua guri (Avem poate
aici o aluzie la atacurile lui Varlaam împotriva isihastilor.)
ˇ
Apele patimilor, din care creste marea tulbure si amestecata, care se
revarsa peste sufletul ce vrea sa se linisteasca, nu pot fi trecute
altfel decât în corabia usoara a neagonisirii si a înfrânarii
atotcuprinzatoare. Caci din neînfrînare si din iubirea de materiale
izvorasc torentele patimilor, care se revarsa peste pamântul inimii si
aduc în ea toata putreziciunea si materia gândurilor, pricinuind
zapaceala mintii, tulburare cugetarii si greutate trupului, si
descurajând, întunecând si amortind sufletul si inima si scotându-le din
deprinderea si simtirea lor cea dupa fire.
ˇ
Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, asa de molesit, de
descurajat si de fara minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Caci
când unul din acestia pretuieste mai mult odihna trupului decât
ostenelile pentru virtute si socoteste ca o cunostinta folositoare sa nu
se osteneasca de buna voie cu lucrarea, ci sa se îndeletniceasca mai
bine cu poruncile usoare care aduc sudori putine, atunci dusmanii
nevazuti sadesc în suflet lipsa de curaj fata de lucrarea linistirii si
din tare si nebiruit îl fac slabanog în lucrare (Luarea aminte la sine,
împreunata cu lupta împotriva patimilor de placere si a împrastierii
gândurilor si cu tinerea continua a pomenirii lui Dumnezeu este un
exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa
celui ce le practica).
ˇ
Nu este doctorie mai buna si mai de frunte celor ce se simt slabi fata
de porunci si au vazut ca nu este usor sa se lepede de întunericul
tulbure, ca ascultarea cu credinta si fara deosebire în toate. Caci
aceasta este celor ce o beau un leac de viata datator, alcatuit din
multe virtuti si un cutit care curateste dintr-odata puroiul ranilor.
Cel ce o alege dintre toate, ca sa o împlineasca cu credinta si
simplitate, a taiat dintr-odata toate patimile. Acesta nu numai ca a
ajuns la liniste ci a si dobândit-o întreaga prin ascultare, aflând pe
Hristos însusi, iar el facându-se si numindu-se slujitor al Lui.
ˇ
Fara lucrarea plânsului si vietuirea în el, este cu neputinta sa rabde
cineva arsita linistirii. (Linistirea este ca arsita, caci este lipsita
de distractiile din afara. Dar la urma, dupa obisnuirea cu ea, devine
dulce, caci se ajunge la descoperirea bunatatilor spirituale din unirea
cu Dumnezeu.) Dar cel ce plânge si cugeta la lucrurile înfricosatoare
dinainte de moarte si de dupa moarte, înainte de a veni, va avea si
rabdare si smerenie, cele doua temelii ale linistii. Iar cel ce se
îndeletniceste cu linistirea, fara cele pomenite mai sus, are ca
însotitoare totdeauna lipsa de curaj a sufletului si parerea de sine.
Iar din acestea se înmultesc robirile si ratacirile care ne împing spre
molesire. De aici vine neînfrânarea, fiica nepasarii, care face trupul
molesit si slab iar mintea întunecata si întelenita. Atunci se ascunde
si Iisus, locul mintii fiind ocupat de multime de chipuri si gânduri.
ˇ
Felul cunostintei de acum sau din viitor nu-l pot gusta toti cu
simtirea. Caci îl simt numai aceia se lipsesc de slava si de glorie,
aici sau acolo. El este ca un zbir înfricosator, care chinuieste în
multe chipuri pe cei vinovati si-si pururea râvna sau mustrarea,
dezvaluind-o cu urgie ca pe o sabie cumplita. Iar asa numita râvna, sau
mânie cereasca se misca întreit : spre cele potrivnice, spre fire si
spre suflet, fiind miscata de constiinta ; ea ne porunceste sa o repezim
spre vrajmasi ca pe o sabie mânioasa, facându-ne sa ne otarâm. Daca
biruie, supunând pe cele doua unuia (sufletului), se preface în
barbatie, îndreptându-se spre Dumnezeu (Râvna sau mânia naturala o
pornim ca pe o sabie împotriva pornirilor naturale sau pacatoase ale
trupului si ale sufletului. Cu ajutorul ei izbutim adeseori sa le
eliberam pe acestea de asemenea porniri. Aceasta echivaleaza cu
supunerea lor lui Dumnezeu. În acest caz râvna se îndreapta spre
Dumnezeu, pentru a-l sluji Lui. Dar daca nu va birui si sufletul va
ramâne supus trupului (firii) si pacatului, râvna sau mânia s-a petrecut
într-un chin nemilos sufletului, caci s-a prefacut într-un chin nemilos
sufletului, caci s-a prefacut în ajutoare a patimilor împotriva
sufletului, care nu se simte bine în aceasta robie.)Dar daca sufletul se
va supune celor doua, adica pacatului si trupului, i se face la sfârsit
un chip nemilos, caci s-a facut rob de bunavoie celor potrivnice. De
aici înainte savârseste cele de rusine. Caci pierzând starea virtuoasa a
cazut, despartindu-se de Dumnezeu.
ˇ
Dintre toate patimile, doua sunt mai grele: curvia si trândavia, care
zapacesc si slabanogesc amarâtul suflet, fiind în atârnare una de alta
si întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combatut si cu neputinta de
biruit, neputând fi înfrînate cu desavârsire de catre noi. Una creste
mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire, fara deosebire,
materia amândurora, a sufletului si a trupului ; caci placerea ei e
amestecata întreaga în toate madularele. Cealalta, stapânind la început
cugetarea, cuprinde ca o iedera tot sufletul si trupul, facând firea
lenesa, si lasatoare. Ele nu pot fi scoase si biruite cu desavârsire,
înainte de nepartinirea fericita, când sufletul primeste puterea de la
Sfântul Duh în rugaciune, care-i da slobozire, putere si pace adânca în
inima, facându-l sa se veseleasca în linistire. Deci, curvia este
începatura, împarateasa, stapâna si care cuprinde toate placerile, având
ca soata trândavia care poarta ca o caruta greu de biruit pe
capeteniile lui satan. Prin ele au lucrat prilejurile patimilor în viata
amarâtilor de noi.
ˇ
Ierurgia (slujba sfânta) duhovniceasca, înainte de bucuria viitoare mai
presus de minte, este lucrarea mintii care jertfeste tainic si se
împartaseste din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului. Iar a mânca
Mielul lui Dumnezeu în altarul întelegator al sufletului, înseamna nu
numai a-L întelege sau a ne împartasi de El, ci si a ne face ca Mielul,
luând chipul Lui în viitor. Caci aici luam ratiunile, dar acolo
nadajduim sa luam însasi realitatile tainelor. (Propriu-zis unirea
mintii cu Dumnezeu în acest extaz sau în aceasta jertfire a sa este si o
unire cu Hristos, Care se jertfeste. Mintea este în acelasi timp nu
numai jertfa, ci si altar, ca locul cel mai înalt al sufletului, dar si
jertfitor, ca una ce reprezinta subiectul uman ce se aduce jertfa.
Mintea jertfeste Mielul împreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea
împreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea împreuna cu Sine, pentru
ca unele dintre cele doua e asa de mare, ca lucrarile lor sunt
întiparite una în alta, iar subiectele se acopera. Mielul este în minte,
mintea este în Mielul Hristos. Mintea Îl manânca apoi, nu numai
întrucât Îl întelege, ci si întrucât Îl asimileaza, facându-se ca El,
una cu El, fara confundare. Dar unirea de aici nu e numai un chip al
unirii depline eshatologice, având în ea dinamismul care ne duce spre
aceea. Aici ne însusim oarecum numai ratiunile Lui, totusi în aceste
ratiuni (încorporate rezumativ în chipurile pâinii si vinului), nu sunt
numai idei despre El, ci energii în care e prezent El însusi.)
ˇ
Cei ce zic sau fac ceva fara smerenie se aseamana celor ce cladesc
iarna, sau fara caramizi. Iar pe aceasta foarte putini o afla si o
cunosc prin cercare si prin cunostinta. Cei ce îndruga despre ea
cuvinte, sunt asemenea celor ce vor sa masoare adâncul fara fund. Noi
însa, ca niste orbi, ajutându-ne putin, în chip tineresc, si de
închipuire, vom zice despre aceasta mare lumina : smerenia nu este nici
vorbire smerita si nu înfatiseaza nici chip de smerenie ; cel smerit nu
se forteaza sa cugete smerit, nici nu se dispretuieste pe sine
smerindu-se chiar daca acestea sunt prilejuri si chipuri ale smereniei,
ca înfatisari deosebite ale ei. Ea este har si dar de sus. Cum zic
parintii, doua sunt elementele smereniei : sa te ai pe tine mai prejos
de toti si sa pui în seama lui Dumnezeu ispravile tale. Cel dintâi este
începutul, iar cel de-al doilea sfârsitul. Ea vine în cei ce o cauta
dupa ce cunosc si socotesc acestea trei în ei : ca sunt mai pacatosi
decât toti, ca sunt mai rai decât toate fapturile, si ca sunt mai de
plâns decât dracii fiindca sunt slugi acestora. Acestia se simt datori
sa zica : de unde stiu eu întocmai pacatele oamenilor, ce fel si câte
sunt ? De unde stiu eu ca aceia întrec sau ajung pacatele mele ? Si din
pricina nestiintei, o, suflete, suntem mai jos decât toti oamenii, si
sub picioarele lor fiind pamânt si cenusa(Facere 18, 27). Si cum nu sunt
eu mai rau decât toate, odata ce toate fapturile se gasesc în starea
cea dupa fire, precum au fost facute, iar eu, pentru faradelegile
nemasurate, sunt într-o stare potrivnica firii ? Cu adevarat si fiarele
si dobitoacele sunt mai curate decât mine pacatosul si de aceea eu sunt
dedesubtul tuturor, ca unul ce am cazut în iad si sunt acolo înca
dinaintea mortii si acolo zac. Dar cine nu stie, din simtire, ca
pacatosul este mai rau si decât dracii, ca rob si ca supus al lor,
închis înca de aici împreuna cu ei în întuneric ? Cu adevarat, cel
stapânit de draci este mai rau decât aceia. De aceia umpli adâncul
împreuna cu ei, nenorocitule ! Iar daca salasluiesti în iad si în
adâncul fara fund, împreuna cu ei, înca înainte de moarte, de ce te
amagesti nebuneste sa te numesti pe tine drept dupa ce te-ai facut
pacatos si spurcat prin faptele tale cele rele? Vai de ratacirea si de
amagirea ta, cinstitorule al demonilor, câine necurat, aruncat pentru
acestea în foc si în întuneric !
ˇ
Puterea rugaciunii mintale, curate si îngeresti este, dupa cuvântatorii
lui Dumnezeu, întelepciune miscata de Sfântul Duh. Semnul ei este ca
mintea sa se priveasca, în vremea rugaciunii, cu totul fara chip si sa
nu se vada nici pe sine, nici altceva întru grosime, ci sa se opreasca
adeseori si simturile sub lumina ei. Caci mintea se face nemateriala si
luminoasa, lipindu-se de Dumnezeu intr-un chip negrait, ca sa fie un
singur Duh cu El(1 Cor 7, 17). (Aceasta este lumina pe care spuneau
isihastii ca o vad în vremea rugaciunii mintii. Sfântul Grigore Sinaitul
afirma ca ea înseamna în acelasi timp si lipsa oricarui chip. Nici
Dumnezeu nu e vazut ca chip, nici mintea nu primeste „chip” cum primeste
de la lucruri, sau de la gândurile marginite(un chip intelectual sau
moral marginit).Mintea a devenit o lumina fara margini, sau si-a gasit
caracterul indefinit, pentru ca s-a unit cu lumina nemarginita a lui
Dumnezeu Coincidenta paradoxala între lumina si lipsa de chip consta si
în faptul ca mintea se traieste acum ca subiect pur si indefinibil, dar
tocmai prin aceasta se cunoaste acum ca ceea ce este cu adevarat,
nestrâmtorata obiectual. Iar la starea aceasta a putut pentru ca s-a
întâlnit cu Dumnezeu în calitatea Lui de Subiect pur si indefinibil,
model de izvor de putere al calitatii mintii, de a fi un astfel de
subiect. Mintea devine, asa zicând, cooextensiva si cointensiva cu
Dumnezeu, dar din harul Lui. Cele doua subiecte sunt unite în iubire
atât de mult încât nu mai cunosc nici o separatie între ele. Dar mintea
traindu-se astfel, se traieste unita cu El într-o suprema evidenta.)
ˇ Sunt sapte unelte deosebite care duc si calauzesc la smerenia daruita
de Dumnezeu. Ele se sustin si se nasc una pe alta. Acestea sunt:
tacerea, smerita cugetare, vorbirea smerita, purtarea smerita, ocarârea
de sine, zdrobirea inimii, ramânerea totdeauna la urma. Tacerea întru
cunostinta naste smerita cugetare iar din smerita cugetare se nasc cele
trei înfatisari ale smereniei: grairea cu smerenie, purtarea smerita si
ocarârea de sine. Aceste trei înfatisari nasc zdrobirea inimii, care
vine din îngaduirea de sus a ispitelor, pe care parintii o numesc si
pedepsire cu bun rost (din iconomie) si smerire de la draci. Iar
zdrobirea inimii face cu usurinta sufletul sa se simta, cu lucrul, mai
prejos de toti si în urma tuturor si stapânit de toti. Aceste doua
chipuri din urma aduc smerenia desavârsita si daruita de Dumnezeu, care
este puterea pe care o numesc (parintii) desavârsirea tuturor
virtutilor. Ea pune ispravile în seama lui Dumnezeu. Deci înainte de
toate este tacerea, din care se naste smerita cugetare, iar aceasta
naste cele trei înfatisari ale smereniei. Cele trei înfatisari nasc apoi
chipul cel unul al ei, sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al
smereniei naste pe al saptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale
primei smerenii. Pe el îl numesc (parintii) si smerenia din iconomie.
Iar smerenia din iconomie aduce smerenia daruita de Dumnezeu, pe cea
desavârsita, necautata si adevarata. Cea dintâi (zdrobirea inimii) se
naste când omul e parasit si biruit, zdrobit si stapânit de toata
patima, încât, învins cu gândul si cu duhul, nu mai afla nici un ajutor
de la fapte si de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în asa masura
ca putin îi mai trebuie sa ajunga la deznadejde. De nu va fi smerit
cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine si socoti mai
prejos de toti si sluga tuturor si mai rau chiar decât dracii, ca unul
ce e asuprit si biruit de ei. Aceasta este smerenia adusa de purtarea de
grija a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se da a doua si cea mai
înalta smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumneziasca ce
lucreaza si face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna
instrumentul ei si prin ea lucreaza cele minunate ale lui Dumnezeu.
ˇ
Este cu neputinta de aflat în vremea noastra vedere duhovniceasca a
vederii ipostatice, minte fara naluciri si fara împrastiere, lucrare
adevarata a rugaciunii, izvorând pururi din adâncul inimii, înviere si
întindere a sufletului, uimire dumnezeiasca si plecare în zbor din toate
cele de aici, extaz deplin al întelegerii din simturi întru Duhul,
rapirea mintii din puterile sale, miscare îngereasca a sufletului,
îndreptata si calauzita de Dumnezeu spre nemarginire si înaltime. Pentru
ca astazi împaratesc în noi cu silnicie patimile, pentru multimea
ispitelor. Mintea petrece în cele mai usoare, iar pentru acestea si le
naluceste înainte de vreme. În felul acesta, pierzând si putina putere
data ei de Dumnezeu, se face moarta în toate privintele. De aceea,
folosindu-se de multa dreapta socoteala, nu trebuie sa caute cele ale
vremii, înainte de vreme, nici sa arunce cele din mâna nici sa
naluceasca altele. Caci mintea tinde prin fire sa alcatuiasca cu
usurinta naluciri, cu privire la cele spuse mai înainte si sa
alcatuiasca plasmuiri despre cele la care n-a ajuns. De aceea nu mica
este temerea, ca unul ca acesta sa se lipseasca si de cele ce i s-au dat
si sa-si piarda adesea mintea, lasându-se amagit si facându-se un
fauritor de naluci si nu un isihast (un traitor al linistii).
ˇ
O cale mai scurta spre împaratiile de sus, prin scara cea mica a
virtutilor, nu este decât omorârea celor cinci patimi ce se împotrivesc
ascultarii, adica omorârea neascultarii, a împotrivirii în cuvânt, a
vointei de a-si placea lui însusi, a îndreptarii de sine si a parerii
stricacioase de sine. Caci acestea sunt madulare si parti ale dracului
razvratit care înghite pe cei mincinosi dintre ascultatori si-i trimite
balaurului din adânc. Neascultarea este gura iadului, împotrivirea în
cuvânt este limba lui, subtire ca o sabie ; placerea de sine sunt dintii
lui ascutiti pe tocila ; îndreptatirea de sine este pieptul lui ; iar
parerea de sine, care trimite în iad, este duhnirea pântecelui lui a
toate miscator.(Sunt de remarcat legaturile interioare ce le afla
sfântul Grigorie Sinaitul între patimi si treptele iadului, ca o scara
inversa a virtutilor ce duc la cer. Neascultarea e gura iadului, pentru
ca de la ea începe iadul ruperii legaturii omului cu Dumnezeu si cu
semenii, sau iadul însingurarii. Contrazicerea în cuvânt este limba
subtire, inventiva, rafinata în gasirea motivelor de contrazicere si de
cearta ; cel ce se îndreptateste el însusi pe sine, îsi umfla pieptul de
mândrie etc . Treptele iadului sunt încorporate în madularele
subiectului de capetenie ale demonilor. El însusi încorporeaza tot
iadul. Propriu-zis n-ar fi iad daca n-ar fi el. El sufla rautatea lui în
tot cuprinsul iadului. Raul iradiaza în primul rând din centrele
personale ale demonilor si apoi ale oamenilor rai. Toata aceasta tâsnire
a raului din ei constituie iadul. Iadul are astfel un caracter
personal.) Cel ce biruie pe cea dintâi, prin ascultare le-a taiat pe
celelalte dintr-odata si urca degraba la ceruri printr-o singura
treapta. Lucru cu adevarat minunat si dintre cele mai negraite si mai
neîntelese este ca Domnul ne-a daruit prin iubirea Sa de oameni ca,
printr-o singura virtute, adica prin ascultare, sa urcam înainte de
vreme la ceruri, precum printr-o singura neascultare am coborât în iad.
ˇ
Omul este numit o alta lume, îndoita si noua, dupa dumnezeiescul
apostol care zice „Daca este cineva în Hristos, este zidire noua” (2
Cor. 5, 17). De fapt omul se face prin virtute si se numeste cer si
pamânt si toate câte este lumea. Pentru el este tot cuvântul si toata
taina cum zice Teologul. Deoarece lupta noastra nu este împotriva
sângelui si a trupului ci împotriva începatoriilor, a stapânului
întunericului veacului acesta, a duhurilor rautatii în cele ceresti, a
stapânitorului vazduhului (Efes, 2 ,2 ; 6 , 12), cum zice apostolul, e
potrivit ca cei ce ne razboiesc puterile noastre sufletesti întru ascuns
sa fie vazuti ca o alta lume a firii. Caci cele trei capetenii care se
împotrivesc celor ce se nevoiesc se razboiesc împotriva celor trei parti
ale omului. Fiecare este razboit de ele din partea în care înainteaza
si lucreaza. Balaurul, capetenia adâncurilor, se ridica cu razboi
împotriva celor care au luarea aminte din inima, ca unul ce îsi are
puterea îndreptata spre pofta de la brâu si de la buric. El ascute
împotriva lor, prin uriasul uitarii placute, puterile arzatoare ale
sagetilor aprinse (Efes, 6 , 10) ; si având pofta din om ca din alta
mare si ca un alt adânc, patrunde si se târaste în ea, o tulbura si o
umple de zoaie, facând-o sa fiarba (Iov, XLI , 29). (Aici se afirma,
contrar acuzei ca isihastii socoteau ca locul inimii este în buric si
trebuie sa-si îndrepte privirea spre el, ca acolo este centrul poftei.
Vasile de la Poiana Marului va respinge si el aceste acuze rau voitoare
în Cuvânt înainte la scrierile Sfântului Grigore Sinaitul si Filotei
Sinaitul. Ceea ce se spune aici despre balaurul care arunca torente de
placeri în marea poftei exprima în semne de spiritualitate teme din
pictura bizantina a iadului(în pridvorul bisericii ortodoxe). Adâncului
si mocirlei poftei iadului îi corespunde abisul nesaturat al poftei iar
acestuia îi corespunde balaurul care varsa torente de apa mocirloasa în
pofta. Mâniei sau iutimii îi corespunde stapânitorul lumii acesteia
pamântesti(deosebit de stapânitorul marii poftei), care injecteaza
patimi de stapânire lumeasca în cei ce se lasa înrâuriti de el, dar care
pot sa-l biruiasca prin puterea barbateasca întoarsa împotriva lui si a
oricarei frici de el. Îngerii, stând gata sa rasplateasca cu cununi pe
cei ce lupta suferind de la cei ce se fac instrumentele acestui
stapânitor, apar mai ales în icoanele mucenicilor. În sfârsit
stapânitorul vazduhului îsi îndreapta atacurile asupra mintii ce se
îndeletniceste cu cunoasterea, îndemnând-o la faurire de idei contrare
lui Dumnezeu, cu filosofii înalte, cu imaginatii, caci însesi momentele
lor iau forma de gânduri „înalte” sau de naluciri luminoase în sensul
national sau material al cuvântului. El comanda duhurile intelectuale,
ale vazduhului, ale pretinselor înaltimi, detasate de cele pamântesti.
Astfel duhurile stapânesc sau vor sa stapâneasca marea, pamântul si
vazduhul sau pofta, iutimea si mintea. Mai sus de acolo nu pot ajunge,
caci mai sus de acolo e cerul liber de toate acestea : cerul curatiei,
al smereniei, al bunatatii si al adevaratei lumini sau cunoasteri
dumnezeiesti, trascendente creatiunii care poate fi robita pacatului
prin despartirea omului de Dumnezeu.) Apoi o aprinde spre împreunari si o
inunda prin torente de placeri, sau nu o umple niciodata, fiind
nesaturata. Iar stapânitorul lumii acesteia se împotriveste celor ce se
îndeletnicesc cu virtutea prin fapte, dând lupta împotriva iutimii.
Pregatindu-si prin uriasul lenii si al nepasarii, toate farmecele
patimilor, poarta razboi de gând cu iutimea ca si cu o alta lume ca
într-un teatru sau loc de întrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce
lupta cu el pururi barbateste si pricinuindu-le cununi sau rusine
înaintea îngerilor. El îsi mâna neîncetat rândurile împotriva noastra,
razboindu-se cu noi. În sfârsit, stapânitorul vazduhului navaleste
asupra celor a caror întelegere se îndeletniceste cu vederea sau
contemplatia, faurind naluciri, ca unul ce este aproape de latura
rationala si întelegatoare, împreuna cu duhurile rautatii din vazduh.
Prin uriasul nestiintei, tulbura cugetarea îndreptata în sus, ca pe un
alt cer rational si punând înaintea ei plasmuirile si nalucirile cetoase
ale duhurilor, pe care le înfatiseaza amagitor ca pe niste fulgere,
trasnete, furtuni si bubuituri, vâra spaima în ei. Deci fiecare se
împotriveste alteia, razboindu-i prin una din cele trei parti ale
sufletului. Si prin ceea ce poarta cineva razboi, prin aceea
câstiga.(Asa cum demonii pot câstiga prin cele trei puteri ale
sufletului ca sa le slujeasca, desfigurându-le, tot asa ei pot fi
biruiti prin acestea trei, când se mentin la întrebuintarea lor cea de
dupa fire, sau sunt reduse la aceasta stare prin har sau chiar
întarindu-se prin biruinta.)
ˇ
Fiind odinioara si ei minti si cazând din nematerialitatea si
subtirimea lor, a dobândit fiecare o oarecare grosime materiala ,
primind un trup potrivit cu rostul si cu lucrarea sa, de care este
îmbibat, lucrând prin el. Pierzând si ei ca si omul bucuria îngereasca
si lipsindu-se de desfatarea dumnezeiasca, patimesc si ei ca si noi
voluptatea pamânteana, ajunsi si ei oarecum materiali, prin deprinderile
patimilor trupesti. Nu trebuie deci sa ne miram daca si sufletul nostru
zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rational si întelegator, s-a facut
dobitocesc si nesimtitor, aproape fara minte, prin placerile de
lucrurile materiale, nemaicunoscând pe Dumnezeu. Caci deprinderea
preface firea si schimba lucrarea liberei alegeri. Astfel unele duhuri
sunt materiale si greoaie, greu de potolit, mânioase si razbunatoare, ca
niste fiare mâncatoare de trupuri, cu guri cascate spre placere si
voluptate, ca niste câini care ling sânge si se hranesc cu putreziciuni
ce duhnesc. Ele au drept locuinta si desfatare iubita trupurile groase
si materiale. Altele sunt desfrânate si baloase, ca niste lipitori din
mocirla poftei, ca niste broaste si serpi, preschimbându-se uneori si în
pesti si târându-se spre saratura placerii desfrânate, care este
bucuria lor. Plutind în oceanul bauturii ca unele ce sunt lunecoase prin
fire si se bucura de umezeala placerilor nerationale, ridica în suflete
pururi valuri de gânduri, de întinaciuni si de furtuni. Altele iarasi
sunt usoare si subtiri ca niste duhuri aeriene. Ele sufla din partea
complentativa a sufletului, aducând în ea vânturi puternice si naluciri.
Uneori iau si chipuri de pasari sau de îngeri, ca sa amageasca
sufletul. De asemenea dau chip amintirilor despre unele persoane si
lucruri cunoscute, prefacând si abatând toata vederea duhovniceasca mai
ales în cei ce se lupta înca si nu au ajuns la curatie si la
discernamântul duhovnicesc. Nu este lucru duhovnicesc al carui chip sa
nu-l ia pe nebagate de seama prin nalucire. Caci si acestia se înarmeaza
potrivit cu starea si cu masura sporirii celor atacati, aducând
ratacire în loc de adevar si nalucire în loc de vedere si prin acestea
salasluindu-se în suflete. Despre acestia marturiseste Scriptura când
vorbeste despre fiarele câmpului, despre pasarile cerului si despre
târâtoarele pamântului (Osea 2, 14). Prin acestea a aratat duhurile
rautatii.
ˇ
În cinci feluri se naste în noi rascoala patimilor si se stârneste
razboiul trupului împotriva sufletului. Uneori prin aceea ca trupul face
o rea întrebuintare a de fapturi (abuzeaza de ele) ; alteori prin aceea
ca încearca sa lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea
; alteori iarasi e înarmat cu draci împotriva sufletului, aflându-se
într-o dulce prietenie cu acestia. Se întâmpla uneori ca si trupul
însusi prin sine se deda la neorânduieli, fiind strabatut de patimi. La
urma tuturor, razboiul e stârnit si din pizma dracilor, care au
îngaduinta sa ni se împotriveasca pentru a ne smeri, când nu au izbutit
prin nici una din cele amintite.
ˇ
Dar pricinile razboiului sunt cu deosebire trei si ele se nasc din
toate si prin toate : deprinderea, reaua întrebuintare a lucrurilor si
pizma si razboiul dracilor, în urma îngaduintei. Iar rascoala sau pofta
trupului împotriva sufletului si a sufletului împotriva trupului (Galat,
5, 17), înfatiseaza acelasi chip în ce priveste lucrarea si
deprinderea, fie ca e vorba de patimile trupului împotriva sufletului,
fie ca e vorba de virtutile sufletului împotriva trupului. Iar uneori se
lupta împotriva noastra cu cutezanta însusi vrajmasul, fara sa tie
seama de nimic si fara nici o pricina, ca un nerusinat ce este. Deci,
prietene, nu da lipitorii hamesite de sânge putinta sa-ti suga vinele.
De asculti acest sfat, nu va putea niciodata sa vomeze sânge. Nici nu
ceda sarpelui si balaurului pamânt pâna la saturare si vei calca cu
usurinta peste trufia leului si a balaurului (Ps. XC, 17). Suspina pâna
ce, dezbracându-te, te vei îmbraca cu locuinta de sus (2 Cor. 5, 2) si
cu înfatisarea Celui ce te-a facut pe tine dupa chipul lui Iisus
Hristos.(Colos 3, 10).
ˇ
Cei ce s-au facut cu totul trup si au îmbratisat iubirea de sine,
robesc placerii si slavei desarte. În ei s-a înradacinat pizma. Caci
topindu-se de invidie si privind cu amaraciune la faptele bune ale
aproapelui, bârfesc cele bune ca si când ar fi rele si roade ale
ratacirii. Ei nu privesc si nu cred nici cele ale Duhului si nu pot
vedea sau cunoaste nici pe Dumnezeu, din pricina putinei lor credinte.
Unii ca acestia, dupa orbirea si putina lor credinta, vor auzi vor auzi
acolo cu dreptate spunându-li-se „Nu va stiu pe voi” (Matei 25, 12).
Credinciosul care întreaba trebuie sau sa creada, auzind cele ce nu le
stie, sau sa le învete pe cele pe care le crede sau sa învete pe altii
cele ce le-a cunoscut si sa înmulteasca fara pizma talantul în cei ce-l
primesc cu credinta. Daca nu crede cele ce nu le stie si dispretuieste
pe cele pe care nu le cunoaste si învata pe altii cele ce nu le-a
învatat el însusi, pizmuind pe cei ce le învata cu fapta, partea lui va
fi, fara îndoiala, cu cei ce au mult venin de amaraciune, fiind împreuna
certat cu aceia (Fapte 8, 28).
ˇ
Orator este, dupa cei cu adevarat întelepti în cuvânt, cel ce cuprinde
pe scurt lucrurile din stiinta generala si le deosebeste si le uneste ca
pe un trup, aratându-le de aceeasi putere, dupa deosebirea si unitatea
lor. Acesta este oratorul care demonstreaza. Iar cuvântator duhovnicesc
este cel ce deosebeste si uneste cele cinci însusiri generale distincte
ale lucrurilor, pe care le-a unit Cuvântul, întrupându-Se, prin cuvântul
cuprinzator, printr-o anumita calitate a glasului, cuprinzând, ca fiind
cuvântator, toate. El le arata altora nu numai prin simplul cuvânt
doveditor ca cei din afara, ci din vederile descoperite lui despre
lucruri, putând sa si lumineze pe altii. (Aici Sfântul Grigore Sinaitul
foloseste ideea sfântului Maxim Marturisitorul despre cinci aspecte
distincte si unite în credinta si unite în creatiune si reîntarite în
unitatea lor în Hristos: substanta, timp, loc, putere, miscare. Dar
sfântul Grigorie leaga aceasta idee de distinctia pe care o face între
oratorul care demonstreaza distinctia si unitatea aspectelor lumii, fata
de cuvântatorul duhovnicesc care traieste distinctia si unitatea lor
întru Hristos. . El contempla sau vede duhovniceste ceea ce comunica.
Cuvântarea lui e cuprinzatoare nu prin legatura logica între cuvinte,
care reda legatura rationala între lucruri, ci prin însasi calitatea
glasului care se resimte de experienta unirii cu Hristos si de unitatea
tuturor în Hristos.)
ˇ
Iar filozof este cel care, din fapturi, cunoaste pricina fapturilor,
sau dan cauza – fapturile, în temeiul unirii mai presus de minte si al
credintei nemijlocite, în urma careia nu numai învata, ci si patimeste
cele dumnezeiesti. Sau iarasi filozof este cu deosebire cel a carui
minte a ajuns la faptuirea, la vederea si la petrecerea cea dupa
Dumnezeu. Dar filozof desavârsit este cel a carui minte a dobândit
filozofia, sau mai bine zis filotheia morala, naturala si teologica,
învatând din cea morala, faptele, din cea naturala ratiunile, iar din
cea teologica vederea si exactitatea dogmelor.(Filozof adevarat este cel
ce nu ramâne numai la fapturi, ci se înalta la cauza prin unirea mai
presus de minte cu acea cauza si prin credinta nemijlocita, adica bazata
sau verificata prin experienta nemijlocita a Celui crezut. Acela e
filozof adevarat, pentru ca s-a unit prin experienta cu Persoana din
Care izvoraste toata întelepciunea, dar Care e mai presus de toata
întelegerea. El nu e numai învatat de altcineva despre cele
dumnezeiesti, ci le si patimeste prin experienta, adica i se impun.
Filozof adevarat este cel ce a dobândit întelepciunea atât în fapte, cât
si în contemplare si în vietuire.) Sau iarasi cuvântator dumnezeiesc
din cele dumnezeiesti este cel ce deosebeste în chip existent (cele
necreate) de cele ce simplu sunt (cele create) si de cele ce nu sunt si
arata ratiunile celor dintâi si arata ratiunile celor din urma. Si din
ratiunile acestora vede ratiunile acelora prin insuflarea dumnezeiasca ;
iar lumea cunoscuta cu mintea si nevazuta, o cunoaste din cea supusa
simturilor si vazuta, precum cea supusa simturilor si vazuta din cea
nevazuta si nesupusa simturilor, asemanându-le între ele, pe cea vazuta
ca chip al celei nevazute si pe cea nevazuta ca arhetip al celei vazute.
Alaturatu-s-au, zice, chipurile celor fara chip si formele fara forma.
(Cele cu chipuri pot fi mijloace prin care se pot cunoaste ca arhetipuri
ale celor fara chip caci în cele fara chip sunt date potential
chipurile celor create. De aceea privind la cele cu chipuri trebuie sa
strabatem în ele pâna la ceea ce este în ele dincolo de chip, ca
fundament al chipului. În chipul unei persoane trebuie sa traim ceea ce
este mai presus de chip în ea, dar are virtualitatea chipului ei. Numai
asa putem urca la Cel care e dincolo de nechipul legat organic legat
organic de chipul persoanei create.) Caci prin aceea se cunoaste
duhovniceste aceasta si prin aceasta aceea, si fiecare din ele poate fi
vazuta limpede în cealalta si se poate exprima prin cuvântul adevarului.
Nu este trebuinta de a da chip cunostintei adevarului, care lumineaza
ca soarele, prin cuvinte mai departat sau alegorice, si ratiunile
adevarului amândurora pot fi dovedite si lamurite în modul cel mai clar
prin stiinta si putere duhovniceasca, întrucât una din aceste lumi ne
este pedagog, iar cealalta, casa vesnica, dumnezeiasca, devenita pentru
noi vadita. Iar filosof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte si
vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând si numindu-se prieten al Lui, ca
unul ce iubeste Întelepciunea prima, facatoare si adevarata, mai mult
decât orice alta prietenie, întelepciune si cunostinta. (A iubi
întelepciunea înseamna a-L iubi pe Dumnezeu, Întelepciunea cu fata de
Persoana, Întelepciunea ipostasiata, sau ipostatica. Numai o Persoana
are în ea concentrata întelepciunea nesfârsita, vie si activa, iubitoare
si binefacatoare. Numai o astfel de Întelepciune o poti iubi ca pe un
prieten, pentru ca si ea te iubeste ca prieten. Prietenia ei depaseste
orice prietenie, dar si prietenia noastra fata de ea. Din ea izvoraste
toata întelepciunea si prietenia noastra) Iar filolog (iubitor de
cuvânt) si filozof propriu-zis (chiar daca parerea obsteasca, furând
numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice marele Grigorie) e cel ce
iubeste si cerceteaza întelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca
ultimul ei ecou, dar nu se îndeletniceste cu aceasta filozofie cu
mândrie, pentru lauda si slava omeneasca, ca sa nu fie iubitor de cele
materiale, ci e un iubitor al întelepciunii lui Dumnezeu, aratata în
natura si în miscarea ei. Iar carturar este cel ce a învatat cele ale
Împaratiei lui Dumnezeu, adica tot cel ce prin fapta se îndeletniceste
cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu si staruieste în liniste
(isihie). Aceasta scoate din vistieria inimii sale noi si vechi (Matei
13, 52), adica învataturi evanghelice si proorocesti, sau din Noul si
Vechiul Testament, fie lucruri de învatatura si lucruri de faptuire, fie
învataturi ale Legii si învataturi apostolice. Caci acestea sunt
tainele cele noi si vechi, pe care carturarul faptuitor le scoate la
iveala, învatându-se vietuirea cea placuta lui Dumnezeu. Carturar este
tot cel ce se îndeletniceste cu lucrarea, cel ce se ocupa înca trupeste
cu faptele. Iar cuvântator dumnezeiesc este tot cel ce se îndeletniceste
cu cunoasterea firii, care sta în mijlocul cunostintelor si al
ratiunilor lui lucrurilor si dovedeste toate în Duh prin puterea
deosebitoare a ratiunii. În sfârsit, filozof adevarat este cel ce are în
sine nemijlocit si întru cunostinta unirea cea mai presus de fire cu
Dumnezeu. (În ultimele rânduri se face o gradatie între carturar,
cuvântator si filozof dumnezeiesc. Este gradatia obisnuita vietii
duhovnicesti: faptuitorul, cunoscatorul ratiunilor dumnezeiesti din
natura si cel ce se uneste nemijlocit si mai presus de fire cu Dumnezeu.
La cunoasterea reala a ratiunilor dumnezeiesti ale naturii nu se poate
ajunge înainte de curatirea prin fapte, caci omul patimas nu vede
ratiunile dumnezeiesti de loc, sau le strâmba cu patima; iar la unirea
nemijlocita cu Dumnezeu nu se poate ajunge fara curatirea prin fapte si
fara cunoasterea distincta a ratiunilor Lui din fapturi.)
ˇ
Cei ce scriu si graiesc fara Duh, voind sa zideasca Biserica, sunt
sufletesti, cum zice undeva dumnezeiescul apostol, neavând Duh (Iuda
19). Unii ca acestia sunt supusi blestemului care zice: „Vai celor
cuminti în ochii lor si învatati înaintea lor!” (Isaia 5, 21). Caci
„graiesc de la ei si nu Duhul lui Dumnezeu este cel ce graieste în ei”,
dupa cuvântul Domnului (Matei 10, 20). Cei ce vorbesc din gândurile lor,
înainte de a le curati, au fost amagiti de duhul parerii de sine.
Despre acestia zice proverbul: „Am vazut om socotindu-se în sine ca este
întelept, însa mai multa nadejde are nebunul decât acesta” (Pilde 36,
12). Iar Întelepciunea ne spune: „Nu fiti întelepti întru voi însiva”
(Pilde 3, 7). Dar si dumnezeiescul apostol, cel plin de Duh,
marturiseste zicând: „Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia
noastra este de la Dumnezeu, întru Hristos” (II Cor. 2, 17). Iar
cuvintele acelora sunt neplacute si neluminate caci nu graiesc din
izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inima asemenea unei balti puturoase,
în care se hranesc lipitorile, serpii si broastele poftelor, înfumurarii
si neînfrânarii. Apa cunostintei lor este tulbure, rau mirositoare si
statuta. Cei care beau din ea se îmbolnavesc, se umplu de greata si
varsa.
ˇ
Sunt opt vederi generale. Cea dintâi zicem ca este cea privitoare la
Dumnezeu, Cel fara forma, fara de început, necreat, pricinuitor al
tuturor, Dumnezeirea cea întreit-una si mai presus de fiinta; a doua e
cea privitoare la lumea puterilor ceresti; a treia se îndreapta spre
alcatuirea lucrurilor; a patra spre coborârea din iconomie a Cuvântului;
a cincea se îndreapta spre învierea cea de obste; a sasea spre
înfricosatoarea a doua venire a lui Hristos; a saptea spre chinurile
vesnice, a opta spre Împaratia cerurilor. Cele patru dintâi sunt ale
celor trecute si împlinite. Iar celelalte patru, ale celor viitoare si
înca nearatate. Acestea se vad într-o lumina îndepartata si se afla în
cei ce-au dobândit prin har multa curatie a mintii. Iar cel ce se
apropie de ele fara lumina, sa stie ca va plasmui naluciri si nu vederi,
înselat de duhul nalucirii si nalucind prin acela.
ˇ
E de trebuinta sa vorbim, dupa putere, si despre amagire, care este
multora o cursa foarte vicleana si nascocitoare, greu de cunoscut si de
patruns. Amagirea, zice, se arata, mai bine zis vine asupra omului în
doua feluri: prin nalucire si prin luare în stapânire, desi îsi are un
singur început si o singura pricina: mândria. Cea dintâi este începutul
celei de-a doua iar cea de-a doua este începutul celei de-a treia, prin
iesirea din minti. Caci începutul vederii prin nalucire este parere de
sine, care face sa fie închipuit Dumnezeu ca o anumita forma. Din
aceasta urmeaza amagirea prin nalucire spre înselare, iar din aceasta se
naste hula. Deodata cu aceasta, amagirea prin nalucire naste frica de
aratari ciudate în vreme de veghe si în somn, pe care unii o numesc
spaima si tremurare a sufletelor. Deci mândriei îi urmeaza amagirea;
amagirii, hula; hulirii, frica; fricii, tremurarea, iar tremurarii,
iesirea din minti (nebunia). (Acestia sunt un fel de precursori ai
spiritismului de azi. Totul provine din mândria omului ca poate cunoaste
nepurificat si fara smerenie tainele lui Dumnezeu si ale vietii
viitoare, dând chip celor ce nu au chip. La început le da chip cu voia,
pe urma asemenea chipuri li se impun fara voie, ca niste halucinatii)
Felul acesta al amagirii prin nalucire este cel dintâi, iar al doilea,
cel prin lucrare, este acesta: el îsi are începutul în iubirea de
placere nascuta din pofta, zice-se, fireasca. Din placere se naste
desfrânarea necuratiilor negraite. Aceasta, aprinzând toata firea si
tulburând cugetarea cu împreunarea cu chipurile celor dorite, scoate
mintea din sine facând-o prin betia lucrarii arzatoare sa aiureze si sa
faca proorocii mincinoase, sustinând ca s-a împartasit de vederile unor
sfinti si de cuvintele acelora, ca si când acestea s-ar descoperi
printr-o minte care e beata pâna la saturare de patima si si-a schimbat
felul de a fi, îndracindu-se. Pe unii ca acestia ducându-i de nas cei
din lume, prin înselaciunea amagirii, îi numesc „suflete” (spirite?). Ei
sed lânga mormintele unor sfinti si se socotesc insuflati si miscati de
ei si siliti sa vesteasca oamenilor cele privitoare la ei. Dar trebuie
sa-i numim mai degraba îndraciti si rataciti, robiti amagirii, si nu
prooroci si prevestitori ale celor prezente si viitoare, caci însusi
dracul desfrânarii, întunecându-le cugetarea prin vapaia voluptatii, îi
scoate din minti, nalucindu-le pe anumiti sfinti vorbind cu ei si
aratându-le vederi. Uneori însisi dracii li se arata ca sa-i tulbure,
înfricosându-i. Caci legându-i la jugul lui Veliar, se grabeste sa-i
împinga spre aiureala, ca sa-i aiba predati lui pâna la moarte si sa-i
trimita la osânda vesnica. (E de remarcat ca Sfântul Grigorie vede cauza
nalucirilor cu voia si a halucinatiilor fara voie nu numai în mândrie,
ci si în împatimirea trupeasca de placeri. Caci aceasta împinge de
obicei spre a da chip celor spirituale, neputându-se desprinde de
chipuri.)
ˇ
Trebuie stiut ca amagirea are trei pricini de obste prin care vine
asupra oamenilor: mândria, pizma dracilor si îngaduinta povatuitoare a
lui Dumnezeu. Iar pricinile primelor sunt: mândria usuratatea, pizma,
sporirea; iar a îngaduintei povatuitoare, vietuirea pacatoasa. Amagirea
din pizma si din parerea de sine îsi afla grabnica tamaduire, mai ales
când omul se smereste, dar lasarea pe mâna satanei spre pedeapsa
povatuitoare din pricina pacatului, adeseori o îngaduie Dumnezeu pâna la
moarte spre curatire. Uneori îi lasa sa fie chinuiti spre mântuire
chiar si pe cei fara vina, dar trebuie stiut ca însusi dracul parerii de
sine face preziceri în cei ce nu sunt cu luare-aminte la inima lor.
ˇ
Toti binecredinciosii se ung preoti si împarati întru adevar prin
înnoire, precum se ungeau si cei de odinioara prin preînchipuire. Caci
aceia erau chipuri ale adevarului nostru, care ne preînchipuiau nu în
parte, ci toti pe toti. Dar împaratia si preotia noastra nu e de acelasi
chip si de acelasi fel cu a acelora, desi simbolurile sunt aceleasi.
Nici nu e la noi deosebita firea, harul si chemarea la ungere, ca sa
faca deosebiti pe cei unsi, ci noi avem una si aceeasi chemare, credinta
si întiparire. Ele arata si descoperire, dupa cuvântul adevarului, ca
trebuie sa ne facem curati, nepatimitori si cu totul închinati lui
Dumnezeu, acum si în veacul viitor.
ˇ
Întelepciunea îi izvoraste din gura si întelegerea din cugetarea inimii
(Ps. XLIII, 4) aceluia care face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Iar
aceasta e Întelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu si Tatal, care se face
cunoscuta din lucruri, celui ce priveste ratiunile lucrurilor. Acela
graieste cu gura întelepciunii din Întelepciune, prin cuvântul cel viu
si lucrator, fiind luminat în inima de puterea întelegerii care-l
preface prin Duhul. Ca urmare, el poate lumina si pe credinciosii care-l
asculta cu întelegere. (Întelepciunea dumnezeiasca ce graieste prin
gura celui ce soarbe din ea este însasi Întelepciunea ipostatica
suprema, sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea ea este vie si
lucratoare si cuvântul ei, devenit cuvântul celui prin care graieste,
este si el viu si lucrator. Întelepciunea aceasta ipostatica lumineaza
în inima celui ce s-a unit cu ea.)
ˇ
Amagirea, marea dusmana a adevarului, atrage azi pe oameni spre
pierzanie. Ea naste nestiinta întunericului, care s-a întiparit în
sufletele celor lenesi, înstraindu-i de Dumnezeu. Acestia sustin ca nu
este Dumnezeu, cel ce ne-a nascut pe noi din nou si ne-a luminat, sau Îl
cred si al cunosc numai prin cuvântul simplu si nu cu lucrare, sau spun
ca S-a aratat numai celor de demult, nu si noua ei hulesc credinta în
Dumnezeu, socotind marturiile Scripturii despre Dumnezeu simpla parere
si tagaduiesc evlavia ce urmeaza din cunostinta Lui. Scripturile numai
trupeste, ca sa nu zic iudaiceste, si de aceea tagaduiesc învierea
sufletului, dorind sa locuiasca în chip inconstient în morminte.
Amagirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinta, viclenia
si trândavia. Acestea se nasc si se sustin, de altfel, una pe alta.
Caci necredinta este învatatoarea viclenie, iar viclenia e însotitoarea
trândaviei. Sau întors: trândavia e mama vicleniei, cum zice Domnul:
„sluga vicleana si lenesa” (Matei XXV, 16); iar viclenia e mama
necredintei. Iar cel ce nu crede e si netemator de Dumnezeu. Si aceasta
naste trândavia, maica dispretului, prin care se nesocoteste tot binele
si se savârseste tot raul.
ˇ Credinta adevarata despre Dumnezeu si cunostinta nemincinoasa despre
fapturi alcatuiesc ortodoxia desavârsita a dogmelor. De aceea unul ca
acesta este dator sa slaveasca asa: „Slava Ţie, Dumnezeul nostru, slava
Ţie; ca pentru noi s-a întrupat Cuvântul, cel mai presus de fiinta. De
aceea mare este taina iconomiei Tale, Mântuitorule al nostru, slava
Ţie!”
ˇ
Dupa marele Maxim sunt trei feluri neosândite si nedispretuite de
cuvinte scrise: cel dintâi e al celor scrise pentru propria aducere
aminte; al doilea, pentru folosul altora; si al treilea, pentru
ascultare. Pentru pricinile acestea s-au alcatuit cele mai multe scrieri
de cei ce au cautat cu smerenie cuvântul. Iar cel ce scrie despre
virtuti pentru a placea, pentru a fi vazut si pentru a primi slava, îsi
va lua plata sa, neavând nici n folos aici si nici o rasplata în veacul
viitor, ci se va osândi ca unul care a scos la vânzare pe taraba
cuvântul lui Dumnezeu, ca sa câstige în chip viclean placerea de la
oameni.
ˇ
A patimi pentru Hristos înseamna a rabda cele ce ne întâmpla. Caci
celor nevinovati pizma le este spre folos; iar certarea ni se face
povatuire a lui Dumnezeu spre întoarcere, deschizându-ne urechile noua,
celor vinovati (Isaia IV, 5). De aceea Domnul a fagaduit cununa în vecii
vecilor celor ce rabda (Iacob I, 12). Slava Ţie, Dumnezeul nostru,
slava Ţie, Treime Sfânta, pentru toate, slava Ţie !
ˇ
Trândavia, fiind o patima greu de biruit, moleseste trupul,. Iar
molesindu-se trupul, se moleseste împreuna cu el si sufletul.
Slabanogindu-se amândoua, preface amestecarea sucurilor trupului prin
împatimirea de placeri. Iar împatimirea de placeri stârneste pofta;
pofta naste arderea; arderea produce rascolirea; rascolirea misca
amintirea; amintirea produce nalucirea; nalucirea aduce momeala;
momeala, însotirea (cu gândul); însotirea da loc la încuviintare; iar
încuviintarea savârseste fapta, fie pe cea prin trup, fie pe cea prin
atingerile de multe feluri. Si astfel omul biruit cade.
ˇ
Rabdarea în tot lucrul naste barbatia; barbatia, hotarâre; hotarârea,
staruinta; staruinta, prelungirea lucrului sau adaugirea lui;
prelungirea potoleste neânfrânarea trupului si domoleste împatimirea
poftei de placere. Iar pofta trezeste acum dorul; dorul, dragostea;
dragostea, râvna; râvna, caldura; caldura, miscarea la lucru; miscarea,
sârguinta; sârguinta, rugaciunea; rugaciunea, linistirea; linistirea
naste vederea; vederea, cunostinta; cunostinta, patrunderea tainelor; si
sfârsitul tainelor e cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Iar rodul
cunoasterii lui Dumnezeu este dragostea desavârsita; al dragostei,
smerenia; al smereniei, nepatimirea; al nepatimirii, vederea înainte,
proorocia si prestiinta. Dar înca nu are cineva de aici virtutile
desavârsite, nici nu micsoreaza dintr-odata pacatul. Ci sporind pe
încetul virtutea, ajunge si pacatul câte putin la nefiinta.
ˇ
Ar trebui sa spunem, cinstite Longhin, dupa marele Învatator, ca nici
nu avem nevoie de ajutorul Scripturilor (1Tes. IV, 4), sau de al
celorlalti parinti, ci suntem învatati de Dumnezeu. „Caci vor fi, zice,
toti învatati de Dumnezeu” (Isaia LIV, 13;Ioan VII, 45 ). Suntem
învatati astfel, încât sa cunoastem de la El cele de folos. Si nu numai
noi, ci si fiecare dintre credinciosi, ca unii ce purtam scrisa în
tablele inimilor noastre legea Duhului (2Cor. III, 3 ) cea sfânta si
ne-am învrednicit sa graim nemijlocit si neobisnuit, asemenea
heruvimilor, cu Iisus, prin rugaciunea curata. Dar fiindca suntem prunci
în vremea nasterii noastre din nou, necunoscând nici harul si nevazând
nici înnoirea noastra, ba nestiind ‚nici marimea covârsitoare a cinstei
si a slavei de care ne-am împartasit, si fiindca suntem datori sa
crestem prin porunci sufleteste si duhovniceste si sa vedem cu mintea
ceea ce am primit, cadem multi, prin lipsa de grija si prin deprinderea
cea prea patimase, în nesimtire si întuneric. Asa încât nu mai cunoastem
nici macar de mai este Dumnezeu, nici cine suntem, nici ce am ajuns,
dupa ce am fost facuti fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii, copii si
madulare ale lui Hristos. Chiar daca ne botezam ca barbati, dar ne
simtim botezati numai în apa, nu si în Duh. Si desi ne înnoim în Duh, o
credem aceasta numai prin credinta simpla cea moarta si nu prin cea
lucratoare; si o credem numai cu îndoiala. Astfel fiind cu totul
trupuri, vietuim si umblam trupeste. Si chiar daca ne pocaim, cunoastem
si împlinim poruncile numai trupeste, nu si duhovniceste. Iar daca dupa
osteneli, harul învredniceste pe unii sa li se arate cu iubire de
oameni, îl nesocotim înselaciune. Iar daca auzim despre el ca lucreaza
în altii, din pricina pizmei în nesocotim amagire. Si asa ramânem morti
pâna la moarte, nevietuind si nelucrând în Hristos.
ˇ
De aceea potrivit Scripturii, în vremea iesirii, sau a judecatii, se va
lua de la ni si ceea ce avem, din pricina necredintei si a deznadejdii
(Matei XXV, 29). Nu întelegem ca fiii trebuie sa fie cu Tatal, dumnezei
din Dumnezeu si duhovnicesti din Duh. Caci „ceea ce este nascut din Duh,
duh este” (Ioan III, 6). Dar noi suntem trupuri, desi ne-am facut
credinciosi si ceresti; de aceea Duhul lui Dumnezeu nu ramâne întru noi
(Facere VII, 3). De aceea a lasat Domnul sa se înmulteasca nenorocirile,
robirile si macelurile, ca, poate prin ele, sa îndrepte, sau sa taie,
sau sa se tamaduiasca, ca prin niste leacuri mai puternice.
ˇ
Întâi trebuie sa se spuna, prin cu vântul dat lui Dumnezeu celor ce
propovaduiesc Evanghelia, cum afla cineva (mai bine zis cum afla ceea ce
are), ca a primit pe Hristos prin Botezul în Duh. Caci apostolul Pavel
zice: „oare nu stiti ca Hristos Iisus locuieste în inimile voastre?” (2
Cor. XIII, 15). Pe urma trebuie sa se spuna cum înainteaza si cum
pastreaza ceea ce a aflat. Caci multi au purtat lupta pâna ce au aflat
ceea ce cautau, si apoi si-au oprit lupta aici. Mai departe nu sporesc
si nu mai grija, îndestulându-se numai cu începutul pe care l-au aflat.
Iar fiind împiedicati si oprindu-se din drumul lor, îsi închipuie ca
umbla înca pe calea cea buna, desi sunt purtati fara câstig în afara de
aceasta. Altii ajung la mijlocul lumânarii, si-au slabit înaintarea spre
tinta, lenevindu-se sau întorcându-se spre cele dinapoi, printr-o
vietuire nepasatoare si facându-se iarasi începatori. În sfârsit, altii,
ajungând la desavârsire, cad, prin neluare aminte, din pricina parerii
de sine, si se întorc spre cele dinapoi si se fac deopotriva cu cei de
la mijloc, sau cu cei începatori în lucrare. Caci începatorii au
lucrarea, cei de la mijloc, luminarea, iar cei desavârsiti, curatia
sufletului, sau învierea.
ˇ
În doua feluri poate fi aflata lucrarea Duhului, pe care am primit-o
mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice sfântul Marcu,
darul se descopera, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu
multa osteneala, si cu vremea. Cu cât lucram mai mult poruncile cu atât
harul îsi face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arata prin
chemarea neîncetata si cu constiinta a Domnului Iisus, adica prin
pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare. Prin vietuirea cea dintâi se
arata mai cu întârziere; prin cea de a doua, mai curând. E asa cum afla
cineva aurul, daca sapa scormonind pamântul cu osteneala si cu
staruinta, daca voim deci sa aflam si sa cunoastem adevarul fara
amagire, sa cautam sa avem numai lucrarea din inima cu totul fara chip
si fara forma si sa nu oglindim în noi, prin nalucire, nici o forma si
nici un chip socotite ale sfintilor, nici sa privim lumini (caci
amagirea obisnuieste mai ales la început sa însele mintea celor
necercati cu asemenea naluciri mincinoase). Ci sa ne sârguim sa avem în
inima numai lucrarea rugaciunii ,care încalzeste mintea si o veseleste
si aprinde sufletul spre dragostea negraita a lui Dumnezeu si a
oamenilor. De aceea ramâne cum este daca rugaciunea este la începatori,
lucrarea întelegatoare pururi în miscare a Sfântului Duh, nascându-se
din rugaciune, smerenie si nu putina zdrobire de inima, rasarind la
început din inima ca un foc al veseliei, iar la sfârsit ca o lumina bine
mirositoare.
ˇ
Iar la cei ce cauta lumina cu adevarat si nu la cei ce o ispitesc
numai, potrivit cu aceeasi întelepciune care zice ca „e aflata de cei ce
nu o ispitesc pe ea” (Întel. Sir. I, 2), semnele începutului sunt
acestea: în unii se arata ca o lumina ce rasare; în altii ca veselie
plina de cutremur; în altii iarasi ca bucurie; iar în altii, ca bucurie
amestecata cu frica; în altii ca un cutremur si bucurie; uneori, la
altii, ca lacrimi si frica. Fiindca sufletul se bucura de cercetarea si
de mila lui Dumnezeu, dar se teme si tremura de venirea Lui, ca un
vinovat de pacate multe. Altora li se iveste la început o zdrobire
negraita a inimii si o durere nespusa a sufletului, care sufera dureri
ca o femeie ce naste, cum zice Scriptura (Apoc. XII, 2). Caci „Cuvântul
viu si lucrator”, adica Iisus, „strabate, cum zice apostolul, pâna la
despartitura sufletului si a trupului, a încheieturilor si a
maduvei”(Evr. III, 12), ca sa topeasca cu putere ceea ce e patima, din
toate partile sufletului si a trupului, în altii se arata ca o iubire si
ca o pace fata de toti. În altii ca o veselie, pe care adeseori
parintii Bisericii o numesc saltare, fiind o putere a Duhului si o
miscare a inimii vii. Aceasta e numita si tresarire si suspin al Duhului
ce se roaga pentru noi în chip negrait lui Dumnezeu (Rom. VIII, 26).
Isaia a numit aceasta, sarcina a dreptatii dumnezeiesti (Isaia XLV, 8),
iar marele Efrem, strapungere. Domnul a numit-o izvor de viata saltând
spre viata vesnica (Ioan IV, 14), (iar prin apa a înteles Duhul), ce
salta în inima si fierbe cu mare putere.
ˇ
Trebuie sa se stie ca saltarea sau veselia e de doua feluri: cea
linistita, care e numita tresarire si suspin si rugaciune a Duhului, si
cea mare, care e numita si saltare si saritura, sau salt, care e un zbor
întins al inimii spre vazduhul dumnezeiesc. Caci sufletul, întraripat
cu dragoste de Duhul dumnezeiesc. Si eliberat de legaturile patimilor,
încearca sa zboare spre cele de sus înca înainte de iesire, dorind sa se
desparta de povara. Aceasta stare e numita si zguduire si fierbere a
Duhului, si tulburare, dupa cuvântul: „Iisus S-a tulburat în Duh,
zguduit cu putere si a zis: unde l-ati pus?” (Ioan XI,34). Deosebirea
între saltarea mare si mica o arata dumnezeiescul David zicând: (Ps.
CXIII, 4). El vorbeste de cei desavârsiti si despre cei începatori, caci
ar fi fost nepotrivit sa spuna despre munti si dealuri ca salta,
acestia fiind fara viata.
ˇ
Dar trebuie sa se stie ca frica dumnezeiasca nu are cutremurare, daca
prin cutremurare se întelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie,
sau cea a certarii povatuitoare, ori cea a parasirii; ci ea e o veselie
cu cutremurare care vine din rugaciunea facuta în focul temerii de
Dumnezeu. Iar prin frica nu înteleg aici pe cea cu cutremurarea venita
din mânie sau din osândirea vesnica, ci pe aceea a întelepciunii, care
se si numeste începutul întelepciunii (Pilde I, 7). Iar frica se împarte
în trei (desi parintii Bisericii au împartit-o în doua): cea
începatoare, cea desavârsita si apoi cea din mânie, care trebuie numita
si cutremurare propriu-zisa, sau tulburare, sau zdrobire.
ˇ Iar cutremurare e de multe feluri: una e cea din mânie si alta cea din
bucurie; si iarasi una cea din iutime (când se naste o fierbere
covârsitoare a sângelui în jurul inimii, cum zic unii), alta, cea din
obisnuinta învechita si alta cea a pacatului si a ratacirii; si iarasi
alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc. Pe cel
ce se nevoieste îl razboieste la început cutremurarea din bucurie si cea
din pacat. Dar nu tuturor li se întâmpla asa. Semnele acestora sunt
urmatoarele: a celei dintâi, o veselie cu cutremur si cu multe lacrimi.
Când harul mângâie sufletul; a celei de a doua, o caldura dezordonata, o
înfumurare si o învârtosare de inima, care aprinde sufletul si
madularele spre împreunare, îndemnând la încuviintarea unor fapte de
rusine, prin nalucirea din launtru.
ˇ
În orice începator este o lucrare îndoita, savârsindu-se în inima în
chip îndoit si neamestecat: una din har si alta din amagire. Aceasta o
marturiseste marele Marcu Pusnicul, zicând: „este o lucrare
duhovniceasca si alta draceasca, necunoscuta de prunc”. Sau iarasi:
„Este o caldura întreita a lucrarii, aprinsa în oameni: una din har,
alta din amagire sau din pacat si alta din prisosul sângelui”. Pe
aceasta Talasie Africanul a numit-o amestecarea sucurilor si ea poate fi
potolita si adusa la rânduiala prin înfrânarea masurata.
ˇ
Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se misca întru
bucuria si veselia inimii, sprijinind, încalzind si curatind sufletul.
Ea opreste gândurile pentru o vreme si omoara miscarea poftitoare din
trup. Semnele ei si roadele care arata adevarul ei sunt lacrimile,
saltare smerenia, înfrânarea, tacerea rabdarea, ascunderea si toate cele
asemenea acestora, prin care câstigam o încredintare neîndoielnica.
ˇ Lucrarea amagirii este aprinderea pacatului, care încalzeste sufletul
cu voluptate si trezeste cu furie în miscarea trupului pofta spre
împreunare a trupurilor. Ea este lipsita de orice calitate buna si de
orice rânduiala, dupa sfântul Diadoh, aducând o bucurie dobitoceasca,
parere de sine, tulburare, veselie josnica nesaturata, sporind pofta
spre placere. Ea cauta materia pentru arderea placerilor având pântecele
nesaturat împreuna-lucrator, caci de acolo se aprinde si se întineaza
starea mustului trupului. Acolo e pricina aprinderii sufletului, pe care
acea lucrare îl trage spre ea ca, scufundând pe om în obisnuinta si
placerea ei, sa alunge din el treptat harul si sa-l faca sa
preacurveasca pe ascuns, înfierbântând si aprinzând madularele sale prin
împatimirea de placere. Dar i se pare ca ceea ce misca mintea si o
încalzeste este harul necunoscut si nu lucrarea înfierbântata a
pacatului, sau mai bine zis a amagirii si a împatimirii de placere (a
dulcii împatimirii). Pe aceasta cunoscând-o si sfântul Ioan Scararul
zice: „Am întrebat-o pe aceasta si a raspuns: eu mi-am câstigat ajutor
aprinderea cea sin afara si miscarea poftei naturale, pricinuitoare de
împrastiere ca sa aprinda pe om spre lucrare amagitoare”.
ˇ
Se cade a sti ca aprinderea pacatului este înselaciune. Iar lucrarea
pacatului este din duhul cel iubitor de placeri, care începe sa se miste
din pofta trupului, prin dulceata bucatelor. Dar Domnul, fiind foc, a
aratat ca diavolul este rece nu prin fire, ci prin razvratirea
pacatului. Caci prin aceasta a pierdut caldura dumnezeiasca, cea care
face pe slugile Sale foc arzator. Deci pacatul fiind raceala, din cauza
lipsirii de Dumnezeu, iar dracul fiind dupa fire foc, aprinde pe om, si
prin umezeala împatimirii de placere raneste pofta, facând-o sa
primeasca cele ce pricinuiesc placerea. Astfel ca urmare a caldurii
pierdute, îsi agoniseste lucrarea rusinoasa a îndulcirii.(Daca am redat
sensul corect al stângacei traduceri românesti de odinioara, diavolul
pierzând caldura lui fireasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea
lui nazuind-o, pentru ca a avut-o la început în calitate de duh creat de
Dumnezeu, produce o falsa caldura (o caldura neiubitoare, egoista) în
sine si în cei ispititi, ca sa scape întru câtva de raceala egoista în
care a cazut si sa poata sa însele pe cei ispititi. Avem aici o
interesanta explicare a coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara
durata si consistenta, a caldurii superficiale, convulsive si
artificiale, a pacatului, a patimii, a ispitirii. E o explicare a
amestecului de fierbinteala a patimii si de planuire rece a faptelor ei
rele. Pacatul este, pe de o parte, caldura, pe de alta, un cinism rece.
Sfântul Grigore Palama va apara în tratatul doi al celei de a doua
triade caldura cea buna a rugaciunii, împotriva lui Varlaam care critica
orice aratare a efectelor rugaciunii în trup, ridiculizând pe isihasti
care vorbeau de o astfel de caldura.).
ˇ
Sunt doua feluri de razboaie în vremea rugaciunii: al înselaciunii si
al harului. Amândoua se produc cu voia, nu prin împartasire. Precum
soarele, stralucind în locurile cele murdare, nu se amesteca cu
murdaria, si nu se vatama de ea, ci mai vârtos le usuca pe acelea si
alunga murdaria, asa nici harul nu se amesteca cu înselaciunea, ci
ramâne curat. Ba mai vârtos o topeste pe aceasta. Dar nu voieste sa o
faca pe aceasta sa dispara cu totul, ca sa poata exista împreuna cu
harul si vointa noastra si sa ne facem si noi cercati. Caci voieste sa o
departeze pe aceasta treptat prin împreuna-lucrarea vointei noastre,
voind sa ne nevoim si noi. Pentru ca voieste ca purtând, dupa lege,
lupta cea buna a mintii noastre, sa putem lua cununa si sa fim mucenici
adevarati, biruind nu pe pagâni, ci pe satana însusi, care în tot ceasul
aduce în noi atacurile sale ca pe niste aprinderi învapaiate.
Înfierbântând aceasta cuptorul trupului cu dulceata patimilor, îsi
trimite slugile sale, adica pe draci, ca sa ne chinuiasca prin gânduri
si sa ne sileasca sa jertfim idolului poftelor, adica momelilor si sa ne
lasam mintea sa se împartaseasca de ele. Iar semnele acestei
înselaciuni se vad când se pun în lucrare: împietrirea inimii cea
lipsita de umilinta, iar în unii împreuna cu lacrimi întunecate,
înaltarea semeata, îmbuibarea pântecelui, multa vorbire, trândavia,
închipuirea de sine si lauda pentru lucrare, caldura cea fara dulceata,
îngreunare sufletului, molesirea madularelor, dulceata umeda, stârnirea
salbatica a trupului, nalucirea chipurilor care împing la împreunarea
trupurilor. În unii ca acestia nu este liniste si nu le înfloreste fata,
ci sunt totdeauna uscati si arsi de vapaia împatimirii de placere.
Descriindu-le pe acestea marele Macarie, dupa ce le-a însirat semnele, a
spus: „otetul se aseamana vinului la vedere si rapita e asemenea
mustarului. Dar gustarea le deosebeste pe cele doua”. Daci fiecare din
ele poate fi înteleasa si aflata din semnele mai sus aratate.
ˇ
Caldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit sa-l arunce
pe pamânt (Luca XII, 49), adica în inimile oamenilor. Si El vrea sa se
aprinda degraba în noi, ca sa arda pacatul si sa curete sufletul si sa-l
aline si sa-l atraga în chip negrait spre dragostea de Dumnezeu si de
oameni. Caci e neamestecat cu firea, caruia îi daruieste din cea ce are
deosebit de ea. Iar când marele Macarie zice ca amândoua persoanele
lucreaza în una si aceeasi minte, el întelege ca lucrarea Duhului se
misca în ea neamestecata cu pacatul în vremea rugaciunii, ci ele ramân
deosebite si fiecare singura. Se întâmpla câteodata ca harul lucreaza si
se misca singur. Dar câteodata e împreuna cu înselaciunea, însa, precum
am zis, în chip neamestecat. Pentru ca de Dumnezeu cel curat nu se
atinge prihana. Se întâmpla însa ca uneori sa lucreze pacatul singur
(adica înselaciunea), încalzind vointa noastra, întrucât o stapâneste.
Iar alteori omul se lupta dupa har, vazându-si sufletul muncit înauntru,
rau patimind. De mai cade sa stim si aceasta: înselaciunea pentru noii
începatori este caldura pacatului. Iar înselaciunea celor de mijloc si a
celor desavârsiti consta în nalucirea mintii. Caci caldura înselaciunii
sau a pacatului este aprinderea poftei de dulceata. Sau mai bine zis,
ea e raul miros al îndulcirii de patima, care e îmbibat în cei ce sunt
înca necercati si na-u gustat mai vârtos prea-dulcele si prea
binemirositorul mir varsat în noi prin întruparea Cuvântului lui
Dumnezeu, care mai întâi este arzator pentru curatire, iar pe urma este
bun si cu buna mireasma, prin sfintenia Duhului, care sfinteste sufletul
si trupul. Caci el este puterea sfintitoare, cum zice marele Macarie.
Iar înselaciunea, facându-se stapâna prin zabovire, da putere lucrarii
pacatului si mintea patimeste rau de la momeli si de pofta spre
împreunare, aprinzându-se prin nalucire. Si amestecându-se în caldura
rugaciunii, produce schimbare în ea. (Caldura pacatoasa ataca direct
simturile la cei începatori, pe când la cei de pe treapta din mijloc sau
de pe cea desavârsita începe cu naluciri ale parerii de sine, ca pe
urma sa atraga si ea sufletul spre pofte. Daca în scrisul ascetic
anterior se afirma simplu intrarea sufletului în dialog cu momeala, aici
se face o descriere mai amanuntita a acestui fapt: se descrie cum se
trece de la oarecare împreuna-prezenta a unui gând amagitor în suflet cu
hotarârea cea buna. Sfântul Grigorie descrie cum se face amestecarea
lor, sau cum se face amestecarea caldurii pacatoase cu caldura curata a
rugaciunii. Ea se produce prin zabovirea poftei în suflet. Este de
remarcat descrierea analoaga a raportului între dulceata rau mirositoare
a împatimirii de placere si între dulceata curata a mirului de taina al
lucrarii Duhului Sfânt.). Adus sufletul aici, se zice ca el
preacurveste prin amagire cu vrajmasul si nu se împartaseste tainic de
Mirele Hristos. De aceea si apostolul îi numeste pe acestia desfrânati
si desfrânate, ca pe unii ce zice, dupa Ioan Scararul, prin poftirea
pacatului se împartasesc în ascuns cu satana. Cum zice acesta: „M-am
cunoscut ispitit de lucrul acesta, care ma însela, amestecând bucuria
cea dobitoceasca cu lacrimi si cu mângâierea sufletului si mi se parea
ca primesc rod, iar nu stricaciune”. Si iarasi: „I-a seama ca bucuria
care-ti vine sa nu fie de la doctorii cei rai si de ispititori”.
