Așadar, astăzi ați zâmbit?

 

Oamenii sunt tot mai grăbiți și nu mai au timp să vadă suferința aproapelui. Parcă,, nu-s în apele lor". Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori probleme cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alții își târâie inima greoi pe străzi. Chipurile lor palide abia se sprijină în toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Puțini sunt cei care mai surâd. Tristețe, tristețe și iar tristețe. Suferință, lacrimi și iar suferință, milă tot mai puțină. Cine le-a luat Lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii și a cui e vina?

În clipele de încercări oamenii au fost mai uniți mai buni, mai frumoși, dovedind că aurul strălucește și în noroiul grijilor zilnice. În chinuri fiind, martirii se bucurau în Hristos, răbdau gândindu-se la suferințele lui Hristos ce a îmbrățișat durerea lumii întregi. Își dădeau sufletul cu un surâs luminos pe chip în așteptarea Mirelui. Se îmbărbătau unii pe alții, se întărea în credință și răbdau până la capăt durerile pentru a primi cununa jertfei lor. În închisori cei prigoniți își împărțeau ultima firimitură ce putea face diferența dintre azi și mâine pentru multe suflete. Peste chipuri slabe erau desenate zâmbete senine așezate parcă de Însuși mâna lui Hristos. El e acolo în durere, în bucurie, în indiferență. Oriunde, oricând, oricum.

Zâmbetul, acest suport emoțional, pe care îl găsim tot mai rar, are darurile sale și poate face minuni în orice timpuri: înmuind inimi, potolind întristări, aducând speranțe. Oamenii nu mai zâmbesc : au uitat, nu mai pot, nu mai vor, nu mai știu... Sufletele pesimiste ucid zâmbetele, poate de durere că nu le pot oferi. Zâmbete de iarnă, înghețate de griji și reci, zâmbete de toamnă, triste și forțate, zâmbete de primăvară, pline de viață și vii, zâmbete grăbite sau mărunte, toate ne pictează viața. Cele amare, false, doar scrijelesc chipuri, iar cele profesionale

,, vand". marfă, fiind cărți de vizită. Viața îi face pe oameni să treacă prin focul curățitor al încercărilor, apoi unii învață să meargă pe apa vieții de mână cu Hristos, iar alții încă mai zgârie pereții inimii, rămânând închiși în întunericul neputințelor și slăbiciunilor aparent inofensive.

Căci ispitele și încercările ne lucrează răbdarea, iar răbdarea este una din cununile desăvârșirii.

Voi fi judecat că sunt un călugăr visător coborât poate din idealuri monahale ori din pilde din acelea vechi, bune de rostit la gura sobei, și nu văd cenușa zilelor, faptul că greutățile au spălat toate zâmbetele. E drept că-i greu, dar dacă punem urât la urât ce rezultă, decât un urât mai mare?! Iar dacă la chipuri triste vor fi tot fețe posace, vom ajunge tot mai reci, străini și distanți. Zâmbetul ne ajută să înviem, să vedem și ,, partea plină a paharului", să fim înveșmântați în lumină, fiind un dar făcut nouă și celor din jur.

Râzând, fiind mai senini, mai optimiști în fața greutăților zilnice, aducem soarele în viața noastră... Un zâmbet curat are frumusețea lui precum o floare, cântă armonii inimii, o învață să pășească mai ușor pe pietre, ori să zboare. Zâmbind alungăm umbrele din viața noastră ce pot menține stări apăsătoare. Un dicton spunea că zâmbetul durează doar o clipă, însă amintirea lui dăinuie o viață întreagă...

Așadar, astăzi ați zâmbit?

Părintele Protosinghel Hrisostom Filipescu.