Cea de-a patra luna a anului, care aduce soare si culoare, isi are originea din limba latina (Aprilis), provenind din cuvantul latinesc aperio, care inseamna a deschide, iar motivele sunt destul de evidente, deoarece infloresc si inverzesc copacii, se deschide sezonul gradinaritului si al agriculturii, iar toate vietuitoarele si insectele ies la iveala pentru a se bucura de soare.
Legenda populară a lunii aprilie, cunoscută în folclorul românesc și sub numele de Prier, vorbește despre o perioadă a schimbărilor radicale de vreme, simbolizând deschiderea naturii și înflorirea. O legendă spune că luna aprilie este "prielnică" pentru agricultură, dar adesea aduce "Traista-n băț" (vânt uscat/vreme capricioasă).Iată principalele legende și tradiții asociate:
Prier - Luna deschizătoare: Aprilie este considerată luna în care natura "se deschide" (prierește), fiind momentul optim pentru scosul vitelor la pășunat și pentru muncile câmpului.
Luna "Traista-n băț": Această denumire vine din credința că aprilie este o lună înșelătoare, adesea secetoasă la început, punând la încercare proviziile țăranilor (traista rămâne goală).
Legenda lui Lazăr: În tradiția populară, luna aprilie este strâns legată de începuturile primăverii și uneori de ritualuri de pomenire, precum legenda lui Lazăr, care a murit și este plâns de surorile lui, simbolizând moartea și renașterea naturii.
Ziua Păcălelilor (1 Aprilie): Legenda modernă a începutului lunii aprilie este legată de farse și păcăleli, marcând tranziția capricioasă dintre iarnă și vară.
Denumiri populare: Prier, Florariu, Traista-n băț.
În folclorul românesc, luna aprilie (numită popular Prier) nu are o singură legendă, ci este înconjurată de mai multe povești care explică instabilitatea vremii și trezirea naturii la viață.
Iată cele mai cunoscute legende și semnificații:
1. Legenda celor doi frați (Bogat și Sărac)
Cea mai răspândită legendă populară povestește despre doi frați: unul bogat și unul sărac.
Povestea: Fratele cel bogat era zgârcit, în timp ce cel sărac era muncitor și bun la suflet. Într-un an cu o primăvară capricioasă, fratele sărac a reușit să-și salveze recolta și animalele fiindcă a ascultat de sfaturile naturii (sau ale unui bătrân înțelept), în timp ce cel bogat a pierdut totul din cauza mândriei.
Morala: Aprilie este considerată o lună a testului, unde doar cei prevăzători și harnici reușesc să treacă de capriciile vremii.2. De ce se numește „Prier”?
Numele popular Prier vine de la verbul „a prii” (a fi de folos). Se spune că aprilie este luna care priește agriculturii: dacă este cald și plouă moderat, recolta va fi bogată.
O altă interpretare etimologică sugerează legătura cu latinescul aperire (a deschide), semnificând momentul în care pământul se deschide pentru a lăsa plantele să crească.3. „Traista-n băț” și capriciile vremii
În popor, lunii aprilie i se mai spune și „Traista-n băț”.
Legenda din spate: Vremea în aprilie este extrem de schimbătoare. Bătrânii spuneau că poți pleca de acasă cu soare (cu traista goală) și să te întorci pe viscol, fiind nevoit să pui traista în băț ca să te aperi sau să aduni ce mai găsești prin zăpadă. Această denumire avertizează asupra pericolului înghețului târziu care poate distruge mugurii.
4. Legenda lui Lazăr (Lăzărelul)
Deși este o tradiție legată de sâmbăta dinaintea Floriilor, ea definește spiritul lunii aprilie în sate.
Legenda lui Lăzărel este un ritual popular de primăvară, celebrat în Sâmbăta dinaintea Floriilor, care relatează moartea tragică a unui tânăr (Lazăr) căzut dintr-un copac în timp ce păștea oile. Fetele colindă din casă în casă, cântând povestea lui, simbolizând moartea și renașterea naturii, fiind adesea recompensate cu ouă.
Detalii despre Legendă și Obicei:Povestea lui Lăzărel: Lazăr, un tânăr frumos, pleacă cu oile, se urcă într-un copac pentru a scutura frunze, cade și moare. Surorile sale îl găsesc, îl plâng, îl scaldă în lapte dulce și îl îmbracă în frunze de nuc, transformându-l simbolic în flori.
Tradiția "Lăzărelului": Grupuri de fete (uneori îmbrăcate în mirese - Lăzărița) umblă din casă în casă, intonând un cântec despre acest episod.
Semnificație: Ritualul anunță Învierea și marchează începutul primăverii, având o puternică componentă de înnoire.
Superstiții: În această zi, femeile fac copturi (plăcinte) pentru a le da de pomană, legenda spunând că Lazăr a murit "de dor de plăcinte".
Acest obicei este considerat o colindă pascală care a supraviețuit din timpuri străvechi.
Moartea accidentală: Lazăr pleacă la pădure cu oile sau caprele. Din dorința de a le da să mănânce, se urcă într-un copac (adesea mesteacăn sau nuc) pentru a tăia frunze, dar cade și moare. O variantă celebră spune că a murit „de dor de plăcinte”, deoarece mama sau soția sa nu i-a făcut plăcintele promise la timp.
Ritualul surorilor: Corpul său este găsit de surori, care îl plâng cu jale, îl scaldă în lapte dulce și îl înmormântează sub un pom înflorit.
Metamorfoza: Din mormântul lui Lazăr cresc flori și vegetație bogată, simbolizând renașterea naturii și victoria vieții asupra iernii.
www.traditieialomita.ro +1
Obiceiul „Lăzărelului”
În sâmbăta dinaintea Floriilor, grupuri de fete tinere (Lăzărițele) merg din casă în casă interpretând un colind ritualic:
Structura grupului: O fată este costumată în „mireasă” (Lăzărița) și poartă o coroniță de flori, în timp ce restul grupului cântă și dansează în jurul ei.Scopul: Ritualul este unul de fertilitate și regenerare. Se crede că fetele care participă vor avea noroc, iar gospodăriile vizitate vor fi binecuvântate cu recolte bogate.
Recompensa: Gazdele le oferă fetelor ouă (care vor fi înroșite de Paște), făină sau fructe.De ce se fac plăcinte?
Datorită legendei despre „dorul de plăcinte”, în Sâmbăta lui Lazăr există tradiția ca femeile să coacă plăcinte (numite uneori „lăzărașe”) și să le dea de pomană vecinilor și copiilor, pentru ca Lazăr să fie „îmbunat”.
5. Ziua Păcălelilor (1 Aprilie)
O legendă mai modernă leagă această zi de schimbarea calendarului.
WikipediaSe spune că în trecut, Anul Nou se sărbătorea pe 1 aprilie. Când calendarul a fost schimbat (trecând la 1 ianuarie), cei care au continuat să celebreze pe 1 aprilie au fost numiți „păcăliți”, de unde și tradiția farselor de astăzi.
Aprilie este plina de evenimente, mai ales ca, de cele mai multe ori, Pastele, sarbatoare cu data mobila, se desfasoara in luna aceasta. De asemenea, sarbatorirea Sfantului Ghoerghe, pe data de 23 aprilie, aduce o serie de traditii, superstitii si obiceiuri.
Iar, pentru a marca aceasta sarbatoare, in ziua de 23 aprilie, crestinii pun la portile caselor crengute de fag si manunchiuri de iarba verde, fiindca, in folclor, se sustine ca Sfantul Gheorghe vine pe pamant si isi leaga calul de un stalp al portii pentru a paste iarba.
Sfântul Gheorghe şi dragonul
Între istorie şi legendă
Despre Sfântul Gheorghe se ştie în mod cert doar că a murit ca martir, la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Militar creştin, Gheorghe era originar din Capadocia, dar a săvârşit gestul eroic de „înfrângere a dragonului” în cetatea Silene din Libia. O sinteză a legendelor despre viaţa acestui cavaler al credinţei creştine ne este oferită de Jacopo da Varagine în „Legenda de aur”, operă care stă la baza a nenumărate producţii literare şi mai ales artistice.
In artă, cel mai adesea Gheorghe este reprezentat în postura de cavaler, în timp ce străpunge cu lancea dragonul infernal, salvând-o astfel de la moarte pe fiica împăratului. În opera lui Vittore Carpaccio (Sfântul Gheorghe şi dragonul, 1507,
Veneţia, „Scuola di San Giorgio degli Schiavoni”), Gheorghe capătă de-a dreptul înfăţişarea de protagonist al turnirurile medievale. Dramaticitatea bătăliei este accentuată de câmpul semănat cu oasele şi cadavrele victimelor neputincioase ale bestiei care, ieşind din lac, teroriza cetatea situată în apropiere. Este o reprezentare metaforică a confruntării dintre religia creştină, a cărui protagonist este Gheorghe, şi lumea păgână ce plăteşte un greu tribut superstiţiilor, adesea pline de cruzime, pentru a îmbuna forţele răului.
Paolo Uccello şi „Legenda de aur”
O versiune cu totul inedită a Sfântului Gheorghe ne este oferită de Paolo Uccello (1397-1475), în tabloul Sfântul Gheorghe şi dragonul ce se află la National Gallery din Londra, pictat pe la mijlocul secolului al XV-lea. Iată pasajul din „Legenda de aur” care l-a inspirat pe autor:
„Atunci Gheorghe se urcă pe cal şi făcându-şi semnul crucii se avântă asupra dragonului. Strânse cu putere lancea şi, recomandându-se lui Dumnezeu, răni bestia în mod grav. Aceasta căzu la pământ, iar Gheorghe îi spuse fetei: «Nu-ţi fie teamă, ci leagă-ţi cingătoarea de gâtul dragonului». Ea făcu astfel, iar dragonul începu s-o urmeze blând ca un căţeluş. Văzând-o apropiindu-se astfel de oraş, poporul înmărmurit începu a striga: «Vai nouă, acum vom muri cu toţii!» Dar fericitul Gheorghe le spuse: «Nu vă fie teamă, pentru că Dumnezeu m-a trimis la voi să vă eliberez de acest dragon. Imbrăţişaţi credinţa în Isus Cristos, primiţi botezul şi eu voi ucide monstrul». Atunci regele şi toată populaţia primiră botezul”.
Aşadar, în tabloul lui Uccello, dragonul nu este ucis, ci doar rănit de lancea neînfricatului Gheorghe, şi legat cu cingătoarea prinţesei. Fiara are mai degrabă înfăţişarea unui căţeluş, a cărui gură este căscată nu în semn de ameninţare, ci din cauza durerii. In viziunea artistului, Gheorghe săvârşeşte nu atât un act militar, cât un ritual de exorcizare, în urma căruia puterea malefică a dragonului este înlănţuită.
Figurii imobile a prinţesei, imagine a resemnării păgâne în faţa destinului ineluctabil, i se contrapune dinamismul cavalerului, care simbolizează forţa credinţei creştine. Calul este de culoare albă – simbol al purităţii, condiţie şi garanţie a succesului împotriva forţelor răului. Harnasamentul de culoare roşie anticipă deja libaţia de sânge pe care Gheorghe, cavalerul curajos, va trebui să o plătească pentru statornicia sa în credinţă.
In spatele cavalerului, deasupra pădurii, se ridică norii ameninţători ai furtunii, parcă pentru a arăta că Gheorghe a câştigat doar o bătălie nu şi lupta, căci în întunericul pădurii, loc al capiştelor păgâne, vor trebui purtate multe alte bătălii.
Sfântul Gheorghe care-mi revine în minte
Când am văzut pentru prima dată acest tablou, mi-am amintit de misiunile populare ţinute în biserica din satul meu, pe când eram copil. Am auzit atunci, de la preotul predicator, că diavolul este asemenea câinelui înlănţuit, ce nu-ţi poate face nici un rău atâta timp cât stai la distanţă de el. Inţeleg acum că chiar dacă te-ai apropiat de cel rău, inconştient sau datorită circumstanţelor haotice ale vieţii, Dumnezeu îţi trimite un sfânt Gheorghe, gata să te salveze. Trebuie doar să-i asculţi şi să-i urmezi îndemnurile.
Text: Pr. Ieronim Iacob
publicat in Actualitatea crestină, aprilie 2009
