Totul e să fie mintea adunată.

 

Totul e să fie mintea adunată. Atunci omul nu se mai roagă lui Dumnezeu, numai se bucură de slava Sa.

Sunt unii care au ajuns la o măsură înaltă. Se țin de mărturisit și nu ies din sfatul duhovnicului și ale Sfinților Părinți și au simțit bucurii asemenea cu unele răpiri.

Duhul Sfânt le descoperă nu pentru că sunt vrednici, ci pentru ca să știe pentru ce luptă.

Unii își adună mintea din toate părțile, fie în cugetare sfântă, fie în rugăciune, dar mai mult în Doamne Iisuse.

Cineva spunea că stătea pe pat după ce și-a făcut rânduiala și a simțit așa o curăție, o bucurie sfântă și un dor de Dumnezeu și din cugetarea aceea l-a răpit Duhul Sfânt.

Altcineva povestea unui părinte bătrân cum a avut o bucurie sfântă. El i-a zis:

„Să nu te bucuri, să nu crezi că e a ta această bucurie! Dumnezeu ți-a descoperit pentru ce trebuie să lupți. Cât timp este foarte rar ești încă în luptăˮ.

Extras din cuvântul Pr. Proclu Nicău din Revista Atitudini, nr. 51

Asta pentru că Dumnezeu e prea mare pentru vise mici!!!

 Am vãzut cã ne plângem cã nu mai visãm. Oare, chiar așa e, oare chiar nu mai visãm???

Visăm, nu e vorba că nu mai visăm... ba chiar o facem cu poftă. Lăsăm mintea să croiască loc prin tuneluri de dorințe, pe poduri de plăceri și pe drumuri de agonisire.
Visăm la o casă mai mare, la o mașină mai tare, la haine mai multe, la un concediu de vis, visãm la plãceri trecãtoare și mãrunte.
Nu e asta problema noastră a oamenilor, că nu mai visăm. O facem. Visăm, dar am uitat să mai visăm cu Dumnezeu. Sã-L implicãm pe Dumnezeu în visele noastre. ASTA e de fapt problema. Visând fără El, visăm mărunt, sărac și efemer.
Visăm omenește.
Dacă am visa cu Dumnezeu, am visa la o inimă mai curată, la o dragoste pură, la o lume mai bunã, la o gură hrănită, la o bucată de Cer pe-un pământ sec.
Toții oamenii care au visat cu Dumnezeu au realizat mult mai mult decât și-a putut imagina cineva vreodată. Au realizat imposibilul, inumanul, irealul...

Asta pentru că Dumnezeu e prea mare pentru vise mici!!!

Să te îndrăgosteşti e uşor, dar să iubeşti e foarte greu.

Dacă Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dã de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Trebuie să mergi mai departe. Pentru că impasul la care ajungi într-o relaţie e al tău, în primul rând, nu al celuilalt. Dumnezeu ți l-a rânduit ţie, că să te depăşeşti, că să evoluezi. Schimbând persoană, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub altă formă, oricine ar fi lângă tine. Şi iubirea e o jertfă. Jertfești sinele tău, că să-ţi apropii sinele celuilalt. E o renunţare la tine. Sacrificiul dã profunzime oricărei relaţii. E cel care fixează iubirea.

Să te îndrăgosteşti e uşor, dar să iubeşti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de înviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevărată! Nu se poate fără. Fără cruce, e calea uşoară, comodă. Neştiind să suferim cu bucurie, să umplem suferinţa de rost, fugim, de fapt, de viaţă. Şi tot ce primim e de mâna a două. Toate bucuriile şi iubirile sunt diluate. Tot ce trăim e searbăd. De ce suferinţele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase? Pentru că omul, iubind, se deschide şi devine profund. Şi atunci încasează loviturile direct în profunzimea fiinţei.

Dacă iubirea a fost cu Dumnezeu şi celălalt pleacă totuşi, Dumnezeu nu rămâne dator. Vine El şi umple golul, pentru că tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci şi pe Dumnezeu din el. Poţi fi destrămat cu adevărat după o despărţire, doar dacă nu-L ai pe Dumnezeu. Dacă ai iubit strâmb, dacă ai fost posedat de celălalt.

Pr. Pantelimon, Mănăstirea Oașa

 

Nu plânge?

 

„Dacă cineva ar sesiza ce necurăție duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată, cu atâta migală, cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, el atunci caută să scoată cu migală și cea mai mică pată. Ceea ce trebuie este să-și întoarcă toată grija spre curăția duhovnicească, spre frumusețea lăuntrică și nu spre cea dinafară.

Întâietatea să se dea frumuseții sufletului, frumuseții duhovnicești, și nu frumuseții deșarte, pentru că Domnul ne-a spus: «Cât valorează un suflet, nu valorează lumea întreagă».”NU PLÂNGE FĂRĂ NĂDEJDE!

       Hristos îi spune văduvei din Nain: „Nu plânge!”, însă El însuși a plâns când a murit Lazăr. A plâns și pentru cei ce aveau să sufere căderea Ierusalimului. Domnul i-a fericit pe cei ce plâng.  Nimic nu-l liniștește și nu-l curăță pe om mai mult decât lacrimile.

       În predania ortodoxă despre mântuire, lacrimile sunt cel dintâi mijloc de curățire a sufletului și a inimii. Plângem pentru cei adormiți, dar și pentru cei vii. Si, mai ales, ar trebui să ne plângem pe noi înșine. Să plângem pentru păcatele noastre. Domnul le îndeamnă pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri”.

       Dacă lacrimile sunt, în înțeles creștin, de atâta folos, de ce spune Domnul acestei mame zdrobite de durere: "Nu plânge?". Aici e cu totul altceva. Sunt lacrimi și lacrimi. Femeia își plângea feciorul pierdut, dar își deplângea și soarta ei. Își plângea singurătatea și, poate, sărăcia. În plânsul ei (și al multora dintre noi) era puțină nădejde și multă necunoaștere.

       Sf. Nicolae Velimirovici remarcă faptul că Domnul nu i-a spus: nu plânge!, în înțelesul că lacrimile nu ajută la nimic, că așa a fost să fie, că și noi vom merge pe aceeași cale. Hristos zice: nu plânge!, pentru că fiul tău nu a murit în felul în care crezi tu. Nu! Doar sufletul i s-a despărțit de trup. Nu plânge, pentru că Eu am putere asupra sufletului său așa cum am putere și asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din neștiință, și a tuturor celor din jurul tău, am să unesc iarăși sufletul băiatului cu trupul - am să-l aduc la viață.

       Întristarea noastră pentru cei adormiți este însoțită de nădejde, pentru că așa cum credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14).

Acolo unde te împiedici este îngropată comoara ta. Curaj și bucurie!

Cum definiți veșnicia?
Veșnicia este atunci când iubești și te lași iubit. Veșnicia înseamnă să nu judeci. Veșnicia nu ține de minte, ci de inimă. Pentru fiecare om există undeva o bucățică de cer pe pământ.
Credeți că omul poate rata întâlnirea cu Dumnezeu?
Omul se întâlnește cu Dumnezeu clipă de clipă. Poate nu conștientizează tot timpul, dar omul primește toată viața invitații la întâlnire. Dumnezeu este prezent de la firul de iarbă, la dansul frunzei, la adierea de vânt, în jocul unui copil, în lacrima unei mame, în zâmbetul unui bătrân, în tăcere. E nevoie să am urechi să o aud, să am ochi să o văd, să am gânduri să o contemplu. Poate în astenia sufletească omul nu este atent la aceste mesaje, dar în pronia divină există drumuri spre Acasă.
Suntem cu toții în brațele lui Dumnezeu.
– Cum reusim sa ajungem la sufletul omului? Concret, in doua cazuri particulare: generatia celor de 60 de ani, care au trait din plin comunismul si ateismul propus de acesta si familiile mai sarace, cu grija zilei de maine, care sunt apropiate de biserica prin prisma faptului ca sunt ajutate de aceasta cu alimente si haine, dar care nu au o viata angajanta de spovedanie si impartasanie. Ce trebuie schimbat in noi astfel incat sa le putem vorbi despre Dumnezeu?
Timpul nu vindecă rănile, ci ne obișnuim cu durerea, începe să facă parte din noi. Poate că nu știm să plângem pe umărul celuilalt, nu am învățat să ștergem o lacrimă fierbinte… Fiecare generație are provocările ei. La sufletul omului nu se ajunge prin teorii, ci prin fapte concrete. Omul are nevoie de iubire și de sens astăzi mai mult ca niciodată. Cred că cea mai mare tulburare emoțională acum este lipsa de sens. Oamenii se întâlnesc ca să se ajute, să crească fiecare în ritmul său propriu. Credințele (personale, familiale, religioase, sociale) care se fixează în cap îi fac să pornească lupta de putere.
A schimba lumea înseamnă a schimba familia. Ce se întâmplă pe sub masă în familie? Agenda secretă, jocurile și lupta de putere, limbajul paradoxal, șantajul emoțional, încrederea, comunicarea, legătura cu societatea etc. Putem transmite cu iuțeala fulgerului știri în jurul lumii, dar drumul spre inima celor pe care îi iubim este din ce în ce mai greu. Mai bine trăiesc cu iubire într-o colibă, decât fără iubire într-un palat.
Te văd, te aud, sunt aici, îmi doresc să aud de la familii!
– Cum dobandim rabdarea si smerenia?
Spuneam într-un material că răbdarea începe abia când ți s-a terminat răbdarea. Și eu le caut. Dacă le găsiți înaintea mea să îmi dați de veste. Mulțumesc!
– Vorbiti-ne despre iubirea ce trebuie sa se salasluiasca intre noi toti, ca fii ai lui Dumnezeu, sa renuntam la mai micile sau mai marile asperitati/indiferente existente intre noi, sa ne dam seama de chipul lui Hristos din fiecare dintre noi si sa traim frumos unii cu ceilalti.
Părintele Dumitru Stăniloae invită într-o scriere la tăcere ca reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Cine vorbeşte tot timpul cade într-o vorbărie superficială. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină inepuizabilă…
O întâlnire cu un suflet poate schimba acel suflet sau poate schimba ceva în tine. Oamenii se întâlnesc pe baza asemănărilor și se dezvoltă pe baza diferențelor. Avem nevoie de o sensibilitate duhovnicească, de o noblețe, de a nu răni pe celălalt. Lucrarea Sfintelor Taine în viața noastră ne ajută să fim în comuniune cu Dumnezeu și între noi. Răstignirea egoismului și învierea compasiunii, iertării, autodăruirii. Imitarea lui Hristos. Suntem născuți pentru a iubi. Inima omului este mereu în căutarea iubirii. Omule, când te-ai pus ultima oară în locul celuilalt?
Un cuvânt de încheiere…
Acolo unde te împiedici este îngropată comoara ta. Curaj și bucurie!

Protosinghel Hrisostom Filipescu

🙏RUGACIUNE pentru bolnavi🙏

Sfântă Fecioară Marie, nu uita, în strălucirea măririi tale, tristeţea noastră a celor de pe pământ. Aruncă o privire plină de bunătate asupra celor care se află în suferinţă, care se luptă cu dificultăţile şi care nu încetează să guste zilnic amărăciunile vieţii.

Fecioară Marie, veghează la căpătâiul tuturor bolnavilor din lume: al celor care au pierdut orice speranţă de vindecare; al celor care strigă şi plâng de durere; al celor care nu se pot trata fiindcă nu au bani; al celor care în acest moment şi-au pierdut cunoştinţa şi sunt în pragul morţii; al celor care au intrat în agonie.

Marie, Mama lui Iisus şi a noastră, sprijină pe cei slabi; întăreşte-i pe cei care se simt izolaţi, mângâie-i pe cei care sunt victime ale răutăţii oamenilor, ai milă de toţi cei care s-au îndepărtat de Hristos scunpul tău fiu, de toţi cei care au uitat de el. Fii tu siguranţa celor care se află în îndoială, lumina celor care caută, forţa celor care luptă şi căldura inimilor care simt frigul. AMIN!