Povestire, Merită citit... ♦️

 O persoană i-a pus o întrebare Stăpânului său. "Muncitorii mei nu sunt sinceri cu mine. Copiii mei, soția mea și întreaga lume sunt foarte egoiste. Niciun corp nu are dreptate."

Maestrul a zâmbit și a spus o poveste.
Într-un mic sat era o cameră cu 1000 de oglinzi. O fetiță obișnuia să intre înăuntru și să se joace.! Văzând mii de copii în jurul ei, s-a bucurat.
Bătea din palme și toți cei 1000 de copii îl aplaudau.
El considera acest loc ca fiind cel mai fericit și frumos loc din lume și îl vizita des.
Același loc a fost vizitat cândva de o persoană tristă și depresivă.
A văzut în jurul lui mii de bărbați furioși care se uitau la el.
S-a speriat și și-a ridicat mâinile pentru a-i lovi și în schimb 1000 de mâini s-au ridicat pentru a-l lovi înapoi.
S-a gândit... Acesta este cel mai rău loc din lume și a părăsit acel loc.
Această lume este, de asemenea, o cameră cu 1000 de oglinzi în jurul tău... Ceea ce lăsăm să iasă din noi este ceea ce universul ne va da înapoi.!!
"Această lume este un rai. Sau la naiba.. Depinde de noi ce facem din asta..." a spus Maestrul..

Iartă ca Dumnezeu să te ierte

 Astăzi mă gândeam la prostul obicei pe care îl avem noi, ființele umane, de a prețui ceva doar în absența lui.

Prețuim banii atunci când ne lipsesc.

Prețuim timpul când murim.

Prețuim familia atunci când am pierdut-o.

Prețuim frigul când este cald și vrem să fie cald când este frig.

Doar atunci când primim o lovitură mică încetăm să amânăm viața pentru mai târziu.

Trăim din amintiri ale trecutului sau tânjind după un viitor la care nici măcar nu știm dacă vom ajunge, în timp ce suferim prezentul ca și cum am fi într-o închisoare fără ieșire.

Ne plângem de copiii noștri mici, iar apoi, când vor crește, ne dorim să fie din nou copii.

Trăim certându-ne cu părinții noștri, iar apoi, când mor, tânjim din toată ființa noastră să putem întoarce timpul înapoi și să-i mai îmbrățișăm.

Ne plângem de tot ce ne lipsește și uităm să ne bucurăm de ceea ce ne-a rămas.

Ziua de ieri s-a terminat, iar viitorul este incert.

Trebuie doar să trăim aici, și acum, și să semănăm tot ce avem, având încredere că vom culege tot ce este mai bun mai târziu.

De ce să așteptați să spuneți TE IUBESC?

De ce să nu lupți pentru ceea ce vrei astăzi?

De ce să păstrați zâmbetele, îmbrățișările și sărutările pentru tine?

De ce să nu ceri iertare?

Nu credem niciodată că putem rămâne fără timp, până când nu ne terminăm.

Nu credem niciodată că putem pierde ceva, până când nu îl pierdem.

Nu credem niciodată că vom muri, până când nu murim.

De ce să nu te bucuri de soare, când strălucește?

De ce să nu lăsăm ploaia să ne ude, când plouă?

De ce să nu râdem când suntem fericiți și să plângem când suferim?

A suferi înseamnă și a trăi. Faptul că doare este, de asemenea, un semn că poți simți. Sentimentul este încă un semn că există SPERANȚĂ.

Nu așteptați până când aflați că muriți, pentru a începe să trăiți. Viața este doar asta, AICI și ACUM.

Orice altceva este iluzie!

Despre vorbirea în deșert

 ,,Alungă departe de la tine duhul vorbăriei. Căci în el zac patimi foarte cumplite. De aici vine minciuna, îndrăzneala, glumele proaste, neruşinarea, vorbele nebuneşti si, scurt 

grăind, din vorbă multă nu va lipsi păcatul; iar bărbatul tăcut este scaun al simțirii. Ba vom da şi socoteală pentru orice cuvânt deşert, cum a zis Domnul. 

Așadar tăcerea este foarte trebuincioasă și folositoare. 

Trebuie să conştientizăm pericolele pe care le aduce vorbirea în deșert: depărtează harul, aprinde patima judecării aproapelui, împietreşte inima 

de la rugăciune, înfierbântă sufletul spre patimă. Așadar, trebuie să ne educăm limba pentru a rosti doar lucrurile 

de folos. Iar vorbirea cea mai bineplăcută lui Dumnezeu este cea a rugăciunii și a 

mulțumirii pentru toate. Vorbirea cu responsabilitate denotă înțelepciune şi fereşte sufletul de tulburarea ispitelor.“ 

(Sf. Teodor al Edessei)