“Desi tema intalnirii noatre din seara aceasta este, asa cum stiti, bolile si tamaduirea lor,
m-am gandit totusi sa largim putin si sa incercam sa vorbim si sa ajute
Dumneze sa si intelegem macar cate ceva de folos pentru sufletele
noastre, despre suferinta in general. Asadar nu numai despre boli, ci despre suferinta in general.
Am putea sa spunem despre ea, de spre suferinta, ca este hrana noastra cea de toate zilele?
Ar fi prea mult daca am spune asa, am vedea lucrurile prea in negru
daca le-am priv i asa? Poate ca fiecare om are raspunsurile lui la
astfel de intrebari. Dar cred ca nu este om care sa nu se fi
intalnit cu suferinta, care sa nu fi trait, sa nu fi simtit in viata lui
dureri, sau uneori chiar mai mult, adanci sfasieri ale sufletului sau ale trupului. Fiecare
stie cum a trecut prin ele si ce fel de urme au lasat acestea in fiinta
lui. Si iarasi cred ca in fiecare om este inscrisa chemarea catre
viata, nu catre moarte, catre bucurie, nu catre apasatoarea intristare,
catre fericire, nu catre o ucigatoare nefericire, catre sanatate, nu
catre boala. Si de aceea suferinta, atunci cand omul o intalneste, devine o provocare, poate cea mai mare provocare pentru viata unui om.
Vreti sa aflati cum sta sufletul dreptslavitor, sufletul crestin
dreptslavitor fata in fata cu suferinta? Vreti sa aflati ce fel de
ganduri se pot naste intr-un cuget dreptslavitor atunci cand acesta
cerceteaza viata, pe a sa, si viata intregii lumi, framantata adanc de
tot felul de suferinte? Iata aceste ganduri, asa cum le descopera fericitul Parinte Sofronie Saharov de la Essex.
“Descoperirea lui Dumnezeu spune: Dumnezeu dragoste este, Dumnezeu lumina este, si nici un intuneric intru El nu este. Cat ne este de greu noua, oamenilor, a ne invoi cu aceasta! Greu,
pentru ca si viata noastra personala precum si viata intregii lumi ce
ne inconjoara poarta marturie mai degraba impotriva. De fapt
unde este acea lumina a dragostei Tatalui, daca noi toti, ajungand la
sfarsitul vietii noastre, ne vedem nevoiti, impreuna cu Iov, din amarul
inimii a marturisi: zilele mele degrab au trecut, ruptu-s-au
cele mai inalte doriri ale inimii mele, iadul va fi casa mea, unde dar
mai este in mine nadejde? Insusi Hristos poarta marturie
ca Dumnezeu cu luare aminte randuieste cele pentru intreaga faptura, ca
nici cea mai mica pasare nu este uitata, ca El se ingrijeste pana si de
podoaba ierbii campului, iar pentru oameni purtarea Lui de grija este
neasemuit mai mare, incat, voua, zice Domnul, si perii capului toti sunt
numarati. Unde, dar, este aceasta Pronie grijulie, pana si la cel mai
mic amanunt? Toti suntem covarsiti de privelistea nesfarsitei dezlantuiri a raului in lume. Milioane
de vieti, adesea deabia incepute, inainte chiar de a ajunge la
constientizarea vietii, sunt secerate cu o salbaticie de neinchipuit.
Atunci la ce bun ne este data aceasta viata fara de noima? Si, iata,
insetat cauta sufletul a se intalni cu Dumnezeu spre a-I zice: la ce
bun mi-ai dat viata? Uratu-mi-s-a de suferinta. Intunericul ma
impresoara, pentru ce Te ascunzi de mine? Stiu ca esti bun, dar cum de
esti asa de nepasator la suferinta mea? Cum de esti asa de crud si
neinduplecat catre mine? Nu Te pot intelege”.
Acestea sunt gandurile zamislite intr-un cuget dreptslavitor in fata suferintei. Vedeti aici ca nu este nici o cumintenie…, iertati-ma ca folosesc expresia aceasta, o cumintenie tampa in fata suferintei. Nu este nici resemnarea pe care o intalnim in spiritualitatea Extremului Orient, o resemnare care ar vrea cumva sa se ridice deasupra lucrurilor, o resemnare care are in ea un fel de superioritate.
Dar, oprindu-ne la aceste ganduri, ne punem acum intrebarea: nu ne propunem un scop prea inalt, de neatins chiar, dorind sa intelegem suferinta? Cum am putea sa cuprindem in sufletul nostru intelesul suferintei intregii lumi, cand pentru fiecare suflet in parte, sau suferinta fiecarui suflet in parte este adesea pentru el insusi un adanc fara de fund.
Dar noi nu vrem sa intelegem suferinta, adica nu ne propunem sa o
rationalizam, sa filozofam pe aceasta tema. Ceea ce am dori noi insa
este altceva: am dori sa ne impartasim cerand ajutor de la Dumnezeu, de “intelegerea cea neinteleasa” cu care au purtat suferinta parintii nostri. Are Biserica o comoara a unei intelegeri neintelese din care ne putem impartasi.
“Intelegerea cea neinteleasa“… Am luat aceasta expresie din Acatistul Bunei Vestiri. In Icosul al 2-lea al Acatistului Bunei Vestiri se spune:
“Intelegerea cea neinteleasa cautand Fecioara
s-o inteleaga a strigat catre cel ce slujea: Din pantece curat, cum
este cu putinta sa se nasca Fiu, spune-mi?”.
Expresia a fost preluata si la Acatistul Mantuitorului, tot la Icosul al doilea:
“Intelegerea cea neinteleasa cautand Filip sa o inteleaga, graia: Doamne, arata noua pe Tatal”.
Cum adica intelegere, dar neinteleasa? Cred ca expresia aceasta vrea sa ne arate taina cea de necuprins cu mintea omeneasca. Taina lui Dumnezeu este neinteleasa, ca una ce este de necuprins cu mintea omeneasca, dar nu este irationala, ci este cu inteles. Iar in acest inteles patrunde omul prin credinta, prin credinta ca putere, prin credinta lucratoare, prin credinta ca dragoste, ca daruire de sine in mainile lui Dumnezeu. In mainile lui Dumnezeu pe Care L-am cunoscut, nu pe care nu L-am cunoscut.
Da. Nu am avut o descoperire, cum a avut Sfantul Siluan Athonitul care a vazut pe Hristos Cel viu. Nu sunt nici pe departe la masura marelui proroc Moisi care a vorbit cu Dumnezeu gura catre gura, fata catre fata, ca si cu un prieten. Dar as fi mincinos daca as spune ca nu L-am cunoscut 
pe Dumnezeu, la masura mea si intr-un fel potrivit masurii mele. Nu am avut vedenii, vise, vederi, stravederi sau clarviziuni si nu le am. Dar stiu
ca L-am intalnit pe Dumnezeu si El a schimbat cursul vietii mele. Este
limpede pentru mine, limpede ca lumina zilei, ca ceea ce s-a facut, nu
de la mine s-a facut. Un Altul a venit si mi-a deschis ochii sufletului,
ochii cei launtrici, aratandu-mi ceea ce eu altfel n-as fi putut vedea.
Si tot ceea ce a urmat a fost o consecinta a acestei intalniri cu
Dumnezeu. Faptul ca am plecat la manastire, ca sunt calugar, ca sunt preot, ca sunt acum aici si vorbesc cu dumneavoastra.
Fara intalnirea cu Dumnezeu,
fara intalnirea vie cu Dumnezeu Cel viu, cred ca totul ramane fara alta
valoare mai mult decat valoarea unei vorbe goale. Chiar vorbirea despre Dumnezeu, despre credinta, despre dragoste, despre suferinta, despre virtuti.
Am spus aceste cuvinte exprimandu-ma la persoana intaia singular, dar
am facut-o incredintat fiind ca oricare dintre dumneavoastra ar putea
sa spuna aceste cuvinte, poate ca mai mult decat mine. Cu adaugirea,
sigur, a intamplarilor si a imprejurarilor proprii vietii fiecaruia.
Am spus aceste cuvinte cautand o cale, sau un mod de a ne apropia de taina suferintei. Pentru ca suferinta are o taina ei, are o intelegere neinteleasa. In ea se desfasoara o intalnire tainica intre om si Dumnezeu. Iar in timpurile noastre, pentru a ne apropia de taina suferintei, se pare ca avem piedici mai mari decat in trecut. Sa spunem cumva ca suferinta a capatat o dimensiune noua, sau poate ca aceasta dimensiune doar s-a accentuat. In
timpurile noastre pentru ca intunericul sa fie mai intuneric,
restristea mai mare si greul mai greu, omul a fost lovit groaznic in
ceea ce consta taria lui, punctul lui de sprijin in fata a toata
suferinta, si anume, a fost lovit in credinta lui.
Si n-as vrea sa smintesc pe nimeni, nici sa tulbur constiinta nimanui, dar am sa ma exprim totusi asa: in timpurile noastre mintea a inlocuit credinta. Sau, cel putin, a strecurat in apele limpezi ale credintei tulburarea si impartirea felurimii gandurilor.
Vreti sa aratam acest lucru printr-un mic exemplu? Iata! Expresia pe care am folosit-o mai inainte, “intelegerea cea neinteleasa” . Aceasta expresie o gasiti in cartile bisericesti mai vechi si ea exprima starea evlavioasa, credincioasa, a sufletului omenesc care cinsteste taina lui Dumnezeu. Dar in cartile bisericesti mai noi nu mai gasiti expresia aceasta, sau o gasiti, dar putin schimbata. In loc de “intelegerea cea neinteleasa” gasiti expresia “intelesul cel greu de patruns”. Simtiti diferenta? Inteles greu de patruns
poate sa aiba, sa zicem, si o ghicitoare, dar, ea, mintea se
straduieste si straduindu-se dezleaga intelesul acela greu de patruns al
ghicitorii. Expresia noua este o forma diluata a celei vechi. Cea
veche marturisea cu tarie taina, arata sfintenia si puterea tainei, de
neajuns pentru mintea omeneasca, oricate stradanii ar depune ea. Taina de neajuns pentru mintea omeneasca, dar cunoscuta de inima credincioasa. Pe cand expresia cea noua parca ar sugera ca un efort al ratiunii, al mintii, ar putea sa ia in stapanire taina. De
aceea aceasta transformare a acestei expresii mi se pare ca poate
ilustra o schimbare ce s-a petrecut, schimbare despre care v-am vorbit,
ca mintea a tins sa inlocuiasca credinta.
Nu vreau sa spun ca cei care s-au ocupat cu reeditarea unor
carti bisericesti, Ceaslovul, acatistiere, carti de rugaciuni, au tradat
cu buna stiinta textul cel vechi.
Chiar mi se pare ca de multe ori prea mult ne indreptam atentia in
directia aceasta, in afara, umplandu-ne de banuieli, de osandiri, de
tulburari, uitand de dusmanul cel dinauntru. Poate prea mult ne temem ca ne va fi furata credinta de niste tradatori ai ei si in
inima noastra ne despartim de cei pe care ii socotim asa, tradatori ai
credintei si cumva ne impartim in doua tabere: noi si ei.
Dar eu as vrea sa ma refer la o stare a mintii, la o stare a lucrului omenesc pe care mi se pare ca o avem de plans impreuna.
Exemplul pe care vi l-am dat a fost totusi ales la intamplare, si el nu
este esential, dar starea aceasta a lucrului omenesc cred ca ne
priveste pe toti, cred ca ea trebuie sa fie spre luarea-aminte a
noastra, a tuturor. Si cu privire la aceasta sa stiti ca oamenii sfinti, oamenii duhovnicesti ai veacului nostru au tras, ca sa spune asa, un semnal de alarma. Starea aceasta a fost diagnosticata de ei. Aceasta
stare este boala cea mai mare, este suferinta cea mai mare a sufletului
omenesc in timpurile noastre. Sau, din cauza acestei stari ii este greu
omului de asta
zi sa se apropie de intelegerea cea neinteleasa a suferintei.
Dar sa vedem cum diagnosticheaza oamenii duhovnicesti, imbunatatiti, sfinti, ai timpului nostru aceasta stare. Cuviosul Paisie Aghioritul spune:
“In epoca noastra, in care s-au inmultit cunostintele, increderea
numai in ratiune a zguduit din nefericire credinta din temelii si a
umplut sufletele de semne de intrebare si de indoieli. De aceea suntem lipsiti de minuni, pentru ca minunea se traieste si nu se explica prin logica”.
Iar parintele Dionisie Ignat de la Colciu, marele duhovnic roman, care a trait 80 de ani in muntele Athos, spune si dansul:
“Din multa iscodire a mintii si inaltare si parere, piere
credinta. Se retrage din suflet. Un ucenic l-a intrebat pe Batranul sau
cand va veni sfarsitul. Si Batranul a araspuns: cand se va inmulti mintea. Si asta o vedem astazi”, zice Parintele Dionisie.
Sfantul Ignatie Briancianinov, cu mai bine de 100 de ani inainte de acesti doi cuviosi Parinti, catre jumatatea secolului al XIX-lea, a
observat cu durere o prefacere primejdioasa a vietuirii crestinesti si a
scris pe larg despre faptul ca se vede cum crestinii tot mai mult pierd
intelesul cel adevarat al vietuirii crestinesti. Se vede cum tot mai mult valorile umanismului si rationalismului inlocuiesc in viata lor Descoperirea dumnezeiasca si Traditia. Sau spus mai de-a dreptul, Sfantul observa cum vechiul
mod de viata, in ascultare de dumnezeiestile porunci, ascultare din
dragoste, in simplitatea inimii, acest mod de viata incepe sa se stinga
si apare un mod de viata nou, modul de viata al omului care-si cauta
voia lui, se ghideaza numai dupa simtirea lui, numai dupa intelegerea
lui. Toate acestea Sfantul le vede, asa cum si sunt, toate le vede ca pe o lepadare de credinta, ca pe o apostazie, ca pe inceputul implinirii cuvintelor profetice ale Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.
Deci Parintii duhovnicesti, oamenii sfinti ai timpului nostru, ne vorbesc despre aceasta slabire, sau despre aceasta pierdere a credintei. Ea este mai greu de observat pentru ca imbraca forme mai subtile decat in trecut, uneori se deghizeaza chiar in hainele credintei.
Sfantul Teofan Zavoratul spune despre timpurile din urma:
“Desi
numele de crestin va fi auzit pretutindenea si peste tot vor fi
biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru
acestea se va salaslui o adevarata apostazie”.
Deci, slabirea sau pierderea credintei este suferinta cea mai mare, este boala cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, putem sa spunem si altfel: din pricina slabirii credintei este omul atat de neajutorat, uneori zdrobit, in timpurile noastre, in fata suferintei. Pentru ca slabind credinta, el nu se mai poate mangaia, nu se mai poate impartasi din comoara intelegerii celei neintelese pe care o ofera biserica si in care au aflat mangaiere parintii nostri. Cum
am putea privi in sufletul nostru decat numai prin credinta? Cuvantul
pe care ni-l da Biserica, cuvantul Bisericii care spune ca in suferinta se afla ascunsa iubirea lui Dumnezeu….
Da, in suferinta este iubirea lui Dumnezeu care poarta negrait de grija mantuirii omului.
Biserica ne spune ca omul n-a fost facut pentru suferinta. Intru
inceputul facerii sale, omul nu a cunoscut, nu a stiut ce inseamna
moartea, nu a stiut ce inseamna boala, nu a stiut ce inseamna suferinta.
Dar atunci, ce s-a intamplat cu noi? Si Biserica zice: Ce taina este aceasta ce s-a facut cu noi? Cum ne-am injugat cu moartea? Cum ne-am dat stricaciunii?
Cu adevarat, precum este scris dupa porunca lui Dumnezeu, Care da celor
adormiti odihna. Dupa porunca lui Dumnezeu, asadar… si ce este porunca
lui Dumnezeu? Porunca lui Dumnezeu este viata vesnica.
Vedeti minunea? Pe de o parte, noi stim (si spun lucrul acesta pentru
ca sunteti oameni care mergeti la Biserica si primiti invatatura
Bisericii), noi stim ca boala, moartea, suferinta sunt urmarea calcarii
de porunca savarsite de catre Adam in Rai, toate acestea sunt facerea
lui intr-un fel, urmarea de neocolit a alegerii pe care a facut-o de a
se desparti de Dumnezeu, neascultandu-L. Pe de alta parte, ni se spune
ca ne-am injugat cu moartea dupa porunca lui Dumnezeu. Dar porunca lui Dumnezeu este viata vesnica! Nu este o contradictie aici, ci este o minune. Dumnezeu
se pogoara, ia in mainile Lui facerea mainilor noastre, o sfinteste si
face in asa fel ca prin ceea ce ni se lucra pierzania sa ni lucreze de
acum mantuirea.
Cu moartea pe moarte calcand, asa a lucrat Hristos. Ceea
ce era spre pierzania noastra a facut Dumnezeu sa fie spre curatirea
noastra. Prin moarte s-a risipit duhul pacatului, firea omeneasca
murdarita de pacat s-a risipit, s-a destramat prin porunca lui Dumnezeu,
pentru a se naste din nou, curata, innoita, prin harul lui Hristos, in
Hristos. Si asa a facut Dumnezeu ca prin cele ce noi ne-am dus
la pierzanie sa dobandim mantuirea, insa ca sa ne impartasim de
mantuirea aceasta se poate numai prin credinta, numai primind prin
cerdinta harul dumnezeiesc.
Nu as vrea sa mai lungesc cuvantul acum, am vrut numai sa creez un
cadru pentru intrebarile dumneavoastra. Intalnirea noastra, oricum, nu
se numea conferinta, ci convorbire si asa a si trebuit
sa fie. Dumneavoastra trebuie sa ma ajutati acum prin intrebarile
dumneavoastra, sa incercam sa scoatem intelesuri folositoare pentru noi,
intelesuri crestinesti, folositoare pentru sufletele noastre, despre
boala, despre moarte, despre suferinta. Eu, atat cat am reusit, am
incercat sa creez un cadru general pentru aceasta.
Pana cand dumneavoastra va veti formula intrebarile, am sa va mai vorbesc putin despre un caz de suferinta foarte cunoscut, despre Iov. Vreau sa va vorbesc putin despre el pentru ca mi se pare ca de multe ori si cazul lui sau minunea lui, taina lui o privim intr-un mod simplist: a fost incercat, a rabdat si ca rasplata rabdarii lui a primit indoit fata de cele ce avea.
E adevarat ca e nevoie de putina rabdare pentru a citi cartea lui Iov,
traim intr-o mare viteza, nu avem rabdare sa ne adancim intr-o lectura
care cumva prin structura ei ne opreste din aceasta viteza a noastra,
cere o aplecare asupra ei, cere o luare aminte. Daca ati avea rabdare sa parcurgeti cartea lui Iov cu luarea aminte, ati descoperi in ea adancimi nebanuite. Nu
este numai atat, ca a fost incercat si in incercare i s-a aratat
credinciosia fata de Dumnezeu. Este ceva mult mai adanc in ceea ce s-a
petrecut cu Iov. A ingaduit Dumnezeu Satanei sa loveasca, intai
sa loveasca in ale lui, lucrurile, turmele, chiar copiii lui au murit. A
ingaduit Dumnezeu ca Satana sa loveasca in trupul lui, sa il
imbolnaveasca, sa sufere de o boala cumplita.
Afland de nenorocirea lui, au venit sa il mangaie trei prieteni: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah si Ţofar din Naamah. Gandul
lor, dupa cum arata Scriptura, se vede ca a fost sincer, pentru ca
venind si vazandu-l pe Iov, au cazut cu fetele la pamant si sapte zile
si sapte nopti n-au fost in stare sa spuna niciun cuvant, cutremurati de
nenorocirea care l-a lovit pe acest om drept al lui Dumnezeu. Dar daca luam aminte la dialogul care incepe intre ei descoperim ca acesti
prieteni ai lui Iov incercau sa Il indreptateasca pe Dumnezeu in fata
lui Iov. Incercau, cumva, sa il invinovateasca pe Iov pentru ca Iov isi
apara nevinovatia lui, cum am zice noi, priveau dintr-o intelegere morala lucrurile, nu puteau sa iasa din schema aceasta: faci asta, primesti asta, esti drept, primesti rasplata, esti pacatos, primesti pedeapsa. Si ziceau: daca ai primit ce ai primit de la Dumnezeu, trebuie sa fi facut tu ceva! Ai
gresit tu cu ceva inaintea lui Dumenzeu, Dumnezeu nu este nedrept.
Niciodata nu s-a vazut ca Dumnezeu sa pedepseasca pe cei drepti, nu s-a
vazut niciodata ca cei drepti sa fie nefericiti.
Si aici am sa va citesc putin din cuvantul pe care Iov il spune acestor prieteni ai lui, care veniti sa il mangaie n-au reusit decat sa rascoleasca mai adanc sufletul lui:
“Am auzit mereu astfel de lucruri; sunteţi toţi nişte jalnici mângâietori.
Când se vor sfârşi aceste vorbe goale şi ce te chinuieşte ca să răspunzi?
Şi eu aş vorbi aşa ca voi, dacă sufletul vostru ar fi în locul sufletului meu; aş putea să spun multe cuvinte împotriva voastră şi să dau din cap în privinţa voastră.
V-aş mângâia numai cu gura şi cu mişcarea buzelor mele v-aş aduce uşurare.
Dar, dacă vorbesc, durerea mea nu se linişteşte şi dacă tac din gură, durerea mea nu se depărtează de la mine.
În ceasul de faţă, Dumnezeu mi-a luat toată vlaga; toată ticăloşia mea mă împresoară, Doamne!
M-ai
acoperit cu zbârcituri, care toate mărturisesc împotriva mea; neputinţa
mea ea însăşi mă dă de gol şi bârfitorul stă împotriva mea.
El
mă sfâşie în furia Lui şi se poartă cu mine duşmănos, scrâşneşte din
dinţi împotriva mea; duşmanul meu aruncă asupră-mi săgeţile ochilor săi;
Deschis-au gura lor împotriva mea, în batjocură m-au lovit peste obraji. Toţi grămadă se înghesuie împotriva mea.
Dumnezeu mă dă pe mâna unui păgân. El mă aruncă pradă celor răi.”
Desi la prima vedere, prin cuvantul lui, Iov cere socoteala
lui Dumnezeu, la prima vedere cuvantul lui e un cuvant de razvratire,
dar numai la prima vedere. Ceea ce se intampla cu el – nu stiu daca eu am intelesul cel drept, dar nu cred ca ma departez de el prea mult – cred ca ceea ce s-a petrecut cu el a fost aceasta: Dumnezeu l-a adus pana la limita puterilor omenesti. Nu putea sa fie niciun cuvant omenesc care sa il mangaie pe el. Niciodata nu trebuie sa ne facem avocatii lui Dumnezeu in fata omului care sufera. Suferinta
este ceva intre el si Dumnezeu, nu trebuie sa ne amestecam intre
Dumnezeu si omul care sufera in sensul de a ne face interpretii lui
Dumnezeu sau aparatorii lui Dumnezeu fata de omul care in suferinta pare
ca huleste pe Dumnezeu sau cere socoteala lui Dumnezeu, pentru ca
riscam sa-i facem mai rau omului, sa fim, cum zice Iov, “niste jalnici mângâietori”. Dumnezeu
avea o socoteala cu el, intr-adevar suferinta lui era ceva ce intrecea
puterile mintii sau puterile omenesti, dar care a fost scopul pentru
care Dumnezeu l-a adus pe Iov pana la limita puterilor omenesti? Ne dezleaga intrebarea aceasta insusi Iov, dupa ce afla usurare in suferinta lui: “Din
spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a
văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în
praf şi în cenuşă.”
Rezultatul suferintei lui Iov a fost vederea lui Dumnezeu. Ceea ce a urmat suferintei lui Iov a fost vederea lui Dumnezeu. Suferinta
era atat de mare, dusa pana la limita puterilor omenesti, incat acestei
suferinte nu i-a urmat decat trecerea dincolo de aceasta limita a
puterii omenesti. Ea putea fi urmata numai de vederea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregatit in aceasta suferinta pe Iov ca sa primeasca vederea Lui. Textul mai vechi spunea “cu auzul urechii Te-am auzit”,
adica a primit cunoastere despre Dumnezeu numai prin auz, insa, in urma
suferintei lui i s-a facut aceasta descoperire, atunci cand era in
culmea deznadejdii, cand era in adancul cel mai adanc al suferintei si
nu mai exista niciun fel de mangaiere pentru el. Atunci L-a vazut pe
Dumnezeu. Si aceasta singura vedere a lui Dumnezeu, singura ea a putut sa linisteasca si sa odihneasca inima lui. Si
vazand pe Dumnezeu n-a mai avut nevoie sa il smereasca cineva, sa ii
faca cineva morala, sa ii tina cineva predici despre rabdare. Si a zis: “pentru aceea acum ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa”.
Sigur ca nu stim niciodata cand avem alaturi de noi pe un Iov, suferinta are multe intelesuri. Dar poate
ca de prea multe ori noi o vedem ca pe un fel de pedeapsa de la
Dumnezeu, judecam intr-un mod simplist lucrurile si de multe ori ranim
pe altii cu aceasta judecata a noastra. In suferinta intotdeauna se arata pronia lui Dumnezeu pentru mantuirea omului.
Sa va mai spun ceva, pana vin primele intrebari. Stiti ce este boala? Si boala este ca un vestitor, este ca cineva care bate la usa vietii noastre si ne spune “Adu-ti aminte ca vei muri!”. Boala
este un inaintevestitor al mortii, ea ne arata fragilitatea conditiei
noastre omenesti. De asemenea, prin boala Dumenzeu lucreaza in sufletele
noastre taina smereniei. Boala arata nimicnicia omului. Imi
vine in minte acum ceea ce spunea Pascal despre Cromwell, cel care a
condus Revolutia burgheza din Anglia in secolul al XVII-lea. Era un
conducator de osti atat de vajnic, incat, spunea Pascal ca si Papa
tremura in fata lui. Atunci avea multa putere, Occidentul intreg tremura
in fata lui. Dar a fost necesara doar o mica pietricica, care
s-a oprit in uretra – cum spunem noi a facut un blocaj renal – si toata
faima lui Cromwell a pierit. Iata ce este omul! Omul de care tremura
Papa, omul de care tremura Occidentul intreg. N-a avut nevoie de mai
mult, decat de aceasta pietricica si prin aceasta pietricica a apus
indata toata faima lui si toata frica a pierit.
– Un adolescent de 17 ani consuma si plaseaza si altora droguri. Refuza existenta lui Dumnezeu. Ce putem face pentru el?
– Astfel de cazuri probabil ca sunt multe in zilele noastre. Cum am spus inainte despre Iov…
nu cred ca ar da vreun rezultat sa ne apucam sa tinem predici unui
astfel de tanar. Ar trebui sa ne apropiem de el si sa vedem de ce ajunge
sa consume droguri, ce anume cauta el. Ii lipseste ceva, cauta ceva. E
nevoie de multa rabdare pentru asta. Numai daca e inconjurat de multa
rabdare si rugaciune, de dragoste. Numai asa puteti sa ajungeti la
sufletul lui, ca sa vedeti de ce a ajuns sa faca ceea ce face. De multe ori stim ca cei care ajung sa consume droguri nu prea mai pot sa renunte la ele. Si atunci poate si asta sa fie o cruce grea, si pentru frati, si pentru parinti, si pentru cei care ii sunt apropiati.
Dar sa ia aceasta cruce in rabdare, in rugaciune, insa sa se fereasca sa tina predici! “Nu e bine sa faci asta, trebuie sa faci asta!” nu e de ajuns, stie si el ca nu e bine, poate. Stie si el ce trebuie sa faca, poate. Dar nu are putere pentru aceasta.
Sa va apropiati de el cu dragoste ca sa aflati de ce anume are nevoie
sufletul lui, de ce a ajuns in starea asta. Si poate ca asa, incet
incet, veti gasi si calea de a-l ajuta.
– Exista vreo legatura intre anumite boli trupesti si anumite patimi sau boli sufletesti?
– Exista o legatura intre ele,
ca sufletul si trupul sunt legate intre ele in fiinta omeneasca. Anumite
patimi ale sufletului produc animite boli sufletesti (trupesti, n.n.). De exemplu, Sf. Vasile cel Mare zice ca oamenii
invidiosi sufera de boli ale aparatului circulator, dar acum nu
inseamna ca toti oamenii care sufera de boli ale aparatului circulator
sunt invidiosi. Sigur ca o patima tine sufletul intr-o stare de crispare, intr-o stare de incordare. Iar in conditia noastra, asa cum traim noi in lumea aceasta, sufletul se foloseste de organele trupului in lucrarea lui. Iar
daca sufletul este vatamat, adica nu lucreaza linistit, nu lucreaza
lin, atunci si organele de care se foloseste el pot sa fie afectate. Dar
nu luati asta la modul simplist in care am spus inainte – te pedepseste Dumnezeu pentru ca fumezi, pentru ca faci, pentru ca dregi.
Sa nu tinem predici oamenilor ca daca faci asta, se intampla asta si te
pedepseste Dumnezeu! Pentru ca in felul acesta ii indepartam pe oameni
de Dumnezeu. Ajung oamenii sa Il vada pe Dumnezeu ca pe unul care te
pandeste sa vada, cum ai facut ceva, imediat sa te articuleze, cum
spunem noi, ca si cu o nuia. Nu este asa! Chiar
si cand bolile trupesi sunt legate de patimi sufletesti, nu inseamna ca
ele sunt o pedeapsa, ci ele sunt calea proniei dumnezeiesti prin care
Dumnezeu cauta vindecarea acelui suflet. Dumnezeu cauta
vindecarea si mantuirea fiecaruia potrivit cu personalitatea lui, cu
structura lui sufleteasca, cu felul lui de a fi. Adica gaseste Dumnezeu
“medicamentul” potrivit pentru fiecare. Si daca vede Dumnezeu ca
unui om, pentru vindecarea sufletului lui, ii e de folos sa ia acest
“medicament”- boala trupeasca, atunci ingaduie Dumnezeu sa sufere de
boala trupeasca, pentru a se putea curati de pacat.
– Adesea in suferintele noastre descoperim ca in sinea noastra Il invinovatim pe Dumnezeu pentru acestea. Cum sa le depasim?
– Numai prin credinta le putem depasi, pentru ca,
intr-adevar, logicii noastre omenesti suferinta i se prezinta de multe
ori ca un fel de nedreptate sau ajungem la aceasta contradictie: “Daca Tu ma iubesti, Doamne, cum de nu iti pasa de suferinta mea?” Adica intr-un astfel de caz, daca e sa ne certam cu Dumnezeu, intr-adevar, cu Dumnezeu trebuie sa ne certam! Dar noi singuri putem sa ne dam seama cand o facem din rautate, cand o facem din egoism, cand ne certam din egoism. Una
e sa ne certam cu Dumnezeu cum o facea Iov sau Parintele Sofronie
Saharov si alta e sa ne certam cu Dumnezeu din egoismul nostru, din
micimea noastra de suflet. Mai intai sa scapam de micimea noastra de suflet si apoi sa ne certam cu Dumnezeu. Si este sigur – asta o spun eu, sa va convingeti si dumneavoastra – ca din cearta asta vom iesi infranti si ne va coplesi dragostea lui Dumnezeu.
Parintele Sofronie Saharov povesteste ca era in Sfantul Munte, la
liniste, la pustie, in timpul celui de-al doilea razboi mondial si era
atat de apasat de suferinta oamenilor (mureau copii, femei, batrani,
oameni nevinovati) si se certa cu Dumnezeu. Insa, spune el, “intotdeauna dupa o astfel de cearta sfarseam infrant”, infrant la picioarele Crucii lui Hristos. Deci
are dreptate omul sa se certe cu Dumnezeu in suferinta lui, nu trebuie
sa invinovatim pe nimeni pentru aceasta. Si certandu-se cu Dumnezeu, de
la Dumnezeu va afla si dezlegarea intrebarii.
*
– Care este pozitia Bisericii Ortodoxe in privinta radiesteziei (bio-energo-terapiei)? Ce pateste o persoana supusa radiesteziei?
– Nu cred ca exista o pozitie oficiala a Bisericii in privinta
radiesteziei. Acum, eu va spun din ce am putut eu sa cunosc. Am intalnit
oameni care faceau radiestezie in anumite grade. Din experienta lor pot
sa va spun anumite lucruri si din ce mi se pare mie. Nu este pozitia
oficiala a Bisericii, Biserica nu s-a pronuntat in legatura cu asta.
Radiestezia seamana cu un fel de spiritism. Atat cat am putut eu sa vad, este o denaturare jalnica a spiritualitatii ortodoxe, atunci cand este a… spiritualitatii ortodoxe denaturarea asta. In cursuri de radiestezie o sa gasiti definite marimi de felul acesta: grad de realizare a voii Domnului intr-o actiune intreprinsa. De exemplu, ai intreprins o actiune. Un operator radiestezist iti masoara gradul de realizare a voii Domnului in actiunea respectiva. Ai
realizat voia Domnului 50% sau 60% sau 20%. Sau: acceptul Sfintei
Treimi pentru o actiune pe care vrei sa o intreprinzi. Vrei sa te
casatoresti, vrei sa pleci intr-o calatorie, vrei sa iti alegi un anume
servicu. Apelezi la un operator radiestezist si el o sa-ti spuna ca in
masura de…. 30% Sfanta Treime este de acord sa faci actiunea respectiva.
Nu stiu daca trebuie sa spun mai mult…
De ce am spus ca seamana putin cu spiritismul?
Operatorul radiestezist se comporta in mare masura ca un medium.
Primeste problema, o transmite propriului subconstient, in subconstient
primeste mesajul inforenergetic legat de problema respectiva, iar acest
semnal inforenergetic se traduce apoi in niste oscilatii ale unui pendul
– o greutate atarnata de un fir, pe care il tine in mana. Raspunsul se
traduce in oscilatiile acestui pendul. Daca sunt mai
mari oscilatiile inseamna ceva, daca sunt mai mici inseamna altceva. Sau
ansa, mai poate sa fie, in loc de pendul.
Problema este ca acest pendul chiar oscileaza. Altfel ar fi o simpla
escrocherie. Dar e mai grav decat atat! Adica duhul cel rau lucreaza
prin operatorul radiestezist ca printr-un medium, asa cum stiti fiecare, ca la mici sedinte de spiritism se misca obiecte, se intampla diverse lucruri. Deci
mi se pare ca este periculoasa radiestezia si nu as recomanda nimanui
sa apeleze la ea pentru rezolvarea problemelor de sanatate sau orice fel
de alte probleme.
*
<span
style="display: inline-block; width: 0px; overflow: hidden;
line-height: 0;" data-mce-type="bookmark"
class="mce_SELRES_start"></span>
– Cum putem alina suferinta unei mame care are ambii copii bolnavi de cancer? Cum putem intelege de ce sunt atatea cazuri de cancer la copii?
– Nu cred ca putem intelege de
ce sunt atatea cazuri de cancer la copii. Si cum putem sa mangaiem? Cum
da Dumnezeu! Dar intr-adevar, cand
omul este in suferinta are nevoie de mangaiere. Nu are nevoie sa ii
tinem predici despre rabdare. Sa va feriti sa-i tineti predici despre
rabdare omului care sufera! Si daca ii
dai o cana cu apa unui om care este la pat si nu poate sa isi ia singur
apa, este o mangaiere pentru el. Sa participam cu ceva la suferinta lui,
dar la modul concret. Sa ne ducem numai sa il vedem si sa stam
de vorba cu el, sa mangaiem singuratatea lui cu ceva. Sau ne ducem si
ii facem cumparaturile. Sa participam cu ceva la viata lui, la suferinta lui. Aceasta va fi, fara indoiala, o mangaiere. Intotdeauna este un ajutor a ne ruga pentru omul care este in suferinta.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune ca atunci cand te rogi cu asemenea
stare de suflet incat ai fi gata sa iei tu boala aceluia numai el sa se
faca sanatos, se intampla ca acela chiar sa se faca sanatos si uneori se
intampla ca cel care a cerut sa ia el boala, sa nu se imbolnaveasca. Dar nu trebuie sa ne rugam cu gandul acesta: “Doamne, da-mi mie boala numai sa se faca acela sanatos, ca poate totusi n-o sa ma imbolnavesc!” Atunci nu mai este o rugaciune adevarata. Dar rugaciunea este intotdeauna un ajutor, daca o facem cu credinta, din toata inima…
*
– Credeti ca se va ajunge la implantarea cipului, asa cum este
prezentat in cartea Apocalipsei sau este aceasta intrebare si temere o
forma de a ne distrage atentia de la realele probleme duhovnicesti?
– (…)
Stiti bine ca s-a facut multa
valva pe aceasta tema, foarte usor se interpreteaza lucrurile, ti-e si
teama sa spui un cuvant pentru ca este foarte usor rastalmacit si
interpretat. Si sunt pusi oamenii, unii impotriva altora, chiar
parintii, adeptii unuia, adeptii celuilalt. Acesti adepti interpreteaza
lucrurile in asa fel incat sa creeze vrajba, o dezbinare. N-as
vrea sa contribui si eu la starea asta de lucruri, spunandu-va acum si
eu ceva, sa va dau si eu de lucru. Dar pentru ca a fost pusa intrebarea
aici… Eu nu cred ca cipul, asa cum este el acum, reprezinta pecetluirea. Va
spun ceea ce va spun pornind si de la parerea unor batrani
duhovnicesti, nu e parerea mea personala, mi-am format-o si eu luand
anumite lucruri tot de la batrani, de la parinti duhovnicesti.
Pecetluirea nu se va putea sa nu aiba un substrat religios. Adica nu va fi un act administrativ – ma duc la Politie si primesc cipul si am fost pecetluit. Ea trebuie sa aiba un substrat religios, adica ea va trebui sa fie insotita, implicit sau explicit, de un fel de o marturisire de credint a. Adica
odata cu primirea pecetluirii sa-l marturisesc, implicit sau explicit,
pe Antihrist ca Domn si Mantuitor al meu, ca Salvator al lumii. Pentru ca Antihrist inseamna “in locul lui Hristos”. El va avea o ura, o invidie groaznica impotriva lui Hristos, nu va suferi prezenta Lui in mintile, in sufletele oamenilor. Va dori ca el sa stapaneasca inimile oamenilor, pe el sa il considere Salvatorul. Se va inalta pe sine, spun profetiile, mai presus de tot ceea ce este inchinat. Deci el va cere aceasta inchinare, sa i se dea lui ceea ce se da lui Dumnezeu. Deci
pecetluirea trebuie sa fie cumva insotita de un fel de marturie de
credinta, asa cum noi cand ne botezam rostim Crezul, ne marturisim
credinta in Dumnezeu cel Unul in Treime inchinat, ne marturisim credinta
in persoanele Sfintei Treimi. Asa si pecetluirea, probabil, va avea
acest substrat, fie ca va fi foarte explicit sau fie ca va fi cumva
implicit.
Parintele nostru duhovnic, parintele Macarie [Cuviosul Macarie Ionita, duhovnicul de la Man. Pasarea, plecat la Domnul in 2007, n.n.], care a adormit nu de mult, spunea ca, de fapt, atunci cand vor fi lucrurile, ele vor fi evidente pentru toti, toti oamenii vor sti ce se intampla si ce fac.
Dar din interese materiale, din diferite motive isi vor imbrobodi
fiecare constiinta, vor alege sa faca pasul acesta, dar toti vor sti ce
fac.
Intr-adevar, se creeaza asa, ca o psihoza, oamenii sunt cu atentia atat de indreptata spre lucrul acesta, incat isi pierd toata linistea – ca vor fi pecetluiti pe ascuns, ca acolo e o cursa, se simt panditi din toate partile. Si Parintele Porfirie Bairaktaris era suparat pe duhovnici ca au introdus un fel de panica in oameni. Parintele Porfirie tot la modul simplu s-a exprimat. Vedeti cum este si cuvantul Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.
Deci eu nu trebuie sa am atentia catre Antihrist, ci catre lepadarea de credinta. Ca el nu se poate arata pana nu va veni lepadarea de credinta! Daca nu pleaca Hristos din viata mea, el nu are loc sa se apropie sau sa intre in viata mea. El nu intra in viata mea decat daca din viata mea pleaca Hristos.
Iar ca sa plece Hristos din viata mea, asta tine numai si numai de
mine. Nu tine de Guvern, nu tine de vreo conspiratie, nu tine de
Masonerie, nu tine de tradatori ai credintei din Biserica, nu tine de
nimeni. Ca sa plece Hristos din viata mea tine numai de mine.
Aste e si maretia omului! Este o maretie a omului, ca este totul intre
el si Dumnezeu. Daca eu Il pastrez pe Hristos in viata mea,
pentru ca vreau sa Il pastrez pe Hristos in viata mea, eu in El cred, pe
El Il marturisesc, pe El l-am cunoscut ca Dumnezeu al meu, in El este
viata mea si daca eu nu vreau sa ma lepad de El, nimeni nu poate sa mi-L
ia, tine totul de mine. Deci Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.
E adevarat lucrul acesta, ca lepadarea
de credinta imbraca forme foarte subtile in vremea noastra. Ea se
deghizeaza chiar in hainele credintei, adica se pastreaza o spoiala de
credinta, cum zice Sf Teofan – vor fi peste tot biserici, slujbe, dar nu vor fi decat parelnicie, nu va fi o angajare in Hristos, ci numai fatada, numai fast, numai ritual, nu va fi o daruire a vietii in Hristos. Asta este primejdia! Si pe asta trebuie sa ne concentram, nu pe conspiratii, nu pe tradarea nu stiu cui, nu pe cipuri, nu pe altceva… Ca pecetluirea va imbraca si o forma concreta, a cipului sau alta, poate ca va imbraca si o forma concreta. Dar noi sa ne pregatim. Nu stim cand va fi momentul acela, dar daca noi suntem cu constiinta treaza vom simti, va fi limpede pentru toata lumea.
[…]“
http://www.cuvantul-ortodox.ro/
