În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele
trecute un călugăr ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform
terminologiei utilizate de confraţii săi.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el.
”Eu, omul nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă
deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul
de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de
greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac – mă rog împreună cu el. Şi îi
spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele Lui că
atunci şi El este cu noi.
Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide uşa
chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine ci pe Dumnezeu în om
pătrunzând în chilie. La sfârşit simt cum omul este mai
uşor, mai senin. Eu nu trebuie să ştiu ce greutate purta el, Dumnezeu
ştie, îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toata inima mea.
Deci totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu, uneori îi
ţin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creştetul capului. Uneori
simt că este nevoie să mai vină, alteori ştiu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.”
L-am întrebat de ce într-o mulţime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns:
“Atât timp cât îl priveşti pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o
să şi găseşti motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum
îl priveşti tu pe Dumnezeu. Dacă ai credinţa nestrămutată că El este în
tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi Dumnezeu. Ca să te
rogi cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta o să găseşti liniştea.
Acolo te aşteaptă Dumnezeu.
Mintea este prima care fie se deschide şi prin gândurile tale
îl lasă pe El să se manifeste în tine, sau tot mintea este cea care te
împiedică. Mintea ţese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei
ţesătură. Dacă laşi iubirea din inima ta să îţi scalde mintea, o să vezi
cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”
L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumină.
”Te lupţi să ajungi mai aproape de Dumnezeu când ai o teamă
în tine, o nelinişte, o îndoială în ceea ce priveşte relaţia ta cu
Dumnezeu. Atunci întotdeauna găseşti că mai ai ceva de făcut, nu ai
făcut destul, mai există încă şi acel ceva o să îţi aducă apropierea, şi
cauţi şi cauţi neîncetat. Dar dacă te opreşti din zbucium, din
frământare, din căutare, îţi dai voie să îl descoperi în tine. Poţi trăi
o întreagă viaţă preocupat să îl cauţi în afara ta, dar nu cauţi unde
trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor
oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor, şi acela e modul în
care o reflectă.”
L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în
care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală
şi nu numai aceasta, în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi.
Răspândea o vibraţie de pace în jur care liniştea mulţimea.
“Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui
vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi
oboseşti, şi este şi normal pentru că mergi contra curentului. Iubirea,
este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă
prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.
Şi m-a întrebat.
”Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci
te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci te
deschideai prin inimă. Oboseşti când cauţi cumintea, inima nu te
oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de
care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea. Deci lupta nu
este între noi şi cei din jur, sau întâmplările din viaţă, ci este
între noi şi noi, acea luptă interioară este cea care epuizează.”
L-am întrebat cum poţi să ieşi din această zbatere, pendulare.
“Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că te afunzi şi
mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că
totul se întâmplă de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o
strădanie. Lupta are loc până hand se coboară această înţelegere,
această pace. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniştit şi lasă-l să se
exprime prin tine”.
L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare, şi mi-a spus că s-a
rugat către Dumnezeu să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur,
dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi îndeplinită, şi apoi
s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit
rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit nici un moment
şi rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea acest har de a dărui atât
timp cât trăieşte pe acest pământ. Acesta consideră ca fiind cea mai
mare binecuvântare, bogăţia inimii.
I-am spus că în opinia mea biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a
pierdut legătura, şi într-un fel a întrerupt legătura între Cer şi
Pământ, în condiţiile în care ei aveau puterea să o consolideze.
“Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. i omul
s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se
pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au
concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat ce este mai important,
cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a
vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit in lume. Dar şi în Biserică
sunt oameni şi oameni. Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul
Întemeietorului, să îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe
care le simţi cu Sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet,
ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă, prin Cuvânt
care este faptă, prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să
meargă împreună ca să te înalţe.
Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa
scrie şi în cărţi să nu judecam, noi folosim piatra de temelie,
învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”
Mi-a spus că este foarte important să ascult tăcerea.
”Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe Dumnezeu în tăcerea mea.”
Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi
auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi, şi vedeam ca un glob
imens de lumină deasupra capului lui.
Aceasta fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din
jur. Cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:
“Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el.
Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit
de respect în faţa tronului lui Dumnezeu. Nu e
suficient sa îl vezi pe Dumnezeu într-un înger sau în Fiul Său, uita-te
în jur şi descoperă-l aici. Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu
te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din
Duhul Sfânt, şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect,
ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă
ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl
rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi.
Ceea ce spui tu dacă este lipsit de lumina sufletului tău va trece
într-un cotlon al minţii, şi mintea va uita; dacă ceea ce rosteşti vine
din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am
rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”
La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă
frământam, şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac
asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu
omul să fac acest gest asupra lui aflat parcă în această lume dar
neaparţinând ei şi mi-a explicat:
”Când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a
Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea
omului ci cu cea a Duhului, şi în faţa Sa toţi suntem egali. Fiinţele
iluminate păşesc printre noi, neştiuţi, simpli, se simte doar adierea
lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră. Visează ca şi cum ai
trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii
din biata ta, ci viaţa din anii tai.”
Nu ştiu ce aţi simţit voi citind aceste rânduri însă eu L-am simţit
pe Dumnezeu. Ascult tăcerea şi inima mea este plină de Lumină.
