Deși pentru unii poate părea o afirmație gratuită, totuși vindecarea
trupului nu costituie neapărat un scop în sine. Ea trebuie întotdeauna
privită și înțeleasă în contextul slujirii și a misiunii Domnului Iisus
Hristos, care a venit să împace lumea cu Dumnezeu și să „inaugureze” Împărăţia Cerurilor.
Toţi cei pe care Hristos i-a vindecat sau i-a înviat, la un moment
dat s-au îmbolnăvit din nou şi au murit. Prin urmare, vindecările erau
doar o „pre-gustare” a celor ce aveau să vină. În contextul lor imediat,
vindecările săvârşite de Iisus aveau adesea drept scop reintegrarea
persoanei bolnave în comunitate.
Și sfinții au avut boli trupești, însă ce trebuie remarcat este
sănătatea lor sufletească, sufletele lor fiind vindecate și eliberate de
„jugul” patimilor. Dar mai cu seamă trebuie subliniat modul în care au
asumat bolile și neputințele, și cum au trăit, nu lamentându-se, ci
fiind într-o stare permanentă de jertfă și dăruire din iubire pentru
aproapele.
Un exemplu în acest sens este Sf. Paisie Aghioritul.
Osteneala trupească, jertfa de sine şi suferinţele l-au însoţit toată
viaţa. Durerile şi bolile deveniseră o constantă a existenţei sale, pe
care le primea cu mulţumire şi slavoslovie adusă lui Dumnezeu pentru
toate.
Deşi suferea, Cuviosul Paisie continua să se roage, să facă
rucodelie, să primească lume şi să-i mângâie pe cei îndureraţi. Atunci
când îl cuprindeau crizele, Stareţul începea să psalmodieze pentru a nu
striga de durere şi a nu-i deranja în acest fel pe ceilalţi. Nu voia să
devină o povară pentru cei din jur sau să supere pe cineva cu
neputinţelor sale.
De când a intrat în mănăstire a fost chinuit timp de mai mulţi ani de
bronşectazie. Datorită diagnosticului şi tratamentului greşit, în cele
din urmă a trebuit să suporte o operaţie dificilă. Când a fost operat de
plămâni, din cauza răcelii contractate i s-au administrat antibiotice
puternice pe stomacul gol, motiv pentru care a făcut colită ulceroasă.
De atunci a căpătat o mare sensibilitate la anumite mâncăruri şi la
frig. Nu a cârtit însă niciodată şi nici nu a cerut lui Dumnezeu să-i
ridice suferinţele şi să-i dea sănătate.
Timp de cinci-şase luni a suferit de discopatie, fiind nevoit să se
sprijine uneori în două bastoane pentru ca astfel, cu multă osteneală,
să poată să-i primească pe credincioşi.În ultimii ani de viaţă, Sf. Paisie avea hemoragii intestinale tot
mai dese, de aceea starea lui se înrăutăţea din zi în zi. Primea în
continuare vizitatori şi împlinea îndatoririle sale duhovniceşti, cu
toate că puterile îi slăbeau din ce în ce mai mult.De la o vreme, Bătrânul Paisie a început să aibe stări de leşin. Faţa
lui devenise foarte palidă din cauza hemoragiilor repetate.Singurul
lucru pentru care se ruga era ca Dumnezeu să-i oprească hemoragia atunci
când se săvârşea Sfânta Liturghie, ca astfel să se poată împărtăşi. Cu toate că erau mulţi cei care se ofereau să-l ajute, Cuviosul
Paisie ştia mai bine decât toţi atât despre boală, cât şi despre
sfârşitul său. Întotdeauna a cugetat la moarte. Patul pe care dormea era
ca un loc de veci şi oriunde sihăstrea îşi săpa şi propriul mormânt.
Acum începuse să facă aluzie la moartea sa, pregătindu-i în acest fel pe
fiii lui duhovniceşti pentru despărţirea care era iminentă.În urma investigaţiilor medicale a fost depistat un cancer malign la
intestinul gros, pe care îl avea de şase ani. Ascultând de sfatul
chirurgului Gheorghe Blatzas, Părintele Paisie a început să facă
radioterapie în vederea pregătirii pentru operaţie. Cu toate că suferea,
continua să primească pe toţi cei care voiau să-i spună necazurile lor, întrucât ştia că în curând avea să plece din această viaţă. Operaţia s-a făcut la Spitalul Teaghenio din Tesalonic, pe dată de 4
februarie 1994, acolo unde, cu câţiva ani în urmă, fusese operat de
hernie. Tumoarea de la intestinul gros a fost extirpată, dar boala a
evoluat rapid în metastază la ficat şi la plămâni Despre durerile martirice pe care le-a îndurat cu multă răbdare, cu
zâmbetul pe buze şi disponibilitate totală faţă de cei care îl căutau,
Sf. Paisie Aghioritul avea să spună că acestea l-au folosit mai mult
decât nevoinţele pustniceşti făcute de-a lungul întregii sale vieţi. Dimensiunea fizică a bolii este uneori mai ușor de abordat, în schimb
îi neglijăm dimensiunea ei duhovnicească. Suferinţa spirituală, care
însoţeşte boala fizică, poate fi uneori mult mai acută decât durerea
fizică.
Preotul și profesorul Paul Meyendorff vorbea despre separarea de
familie şi de biserică, mustrarea conștiinței, anxietatea cauzată de
întâlnirea cu propria condiţie de muritor, pierderea controlului asupra
vieţii personale, pe care le considera izvorul unor „dureri agonizante”.
Scriitorul rus Lev N. Tolstoi descrie, în nuvela „Moartea lui Ivan
Ilici”, suferinţa şi agonia îndurate de Ivan Ilici Golovin, un consilier
la Curtea de Apel din Sankt Petersburg.
Medicul spunea că suferinţele lui fizice erau cumplite, şi era
adevărat. Dar mai cumplite decât suferinţele fizice erau cele
sufletești, şi ăsta era chinul lui cel mai mare.
Întors pe spate, Ivan Ilici începuse să-şi analizeze întreaga viaţă
dintr-o perspectivă complet diferită. Se vedea pe sine, vedea tot ce
trăise el şi cum trăise până atunci.
Vedea limpede că toate acestea nu erau cum ar fi trebuit să fie, că
totul era o minciună imensă, îngrozitoare, ce acoperea şi viaţa, şi
moartea. Iar această revelaţie i-a sporit mai mult suferinţele fizice.
Boala
este o realitate complexă, de aceea și vindecarea e complexă. Slujba
Sfântului Maslu abordează la modul cel mai direct atât boala cât și
tămăduirea omului.
Ne rugăm, în primul rând, pentru vindecarea fizică. Dar această dimensiune nu este şi cea mai importantă.
Ne rugăm şi pentru vindecarea duhovnicească şi pentru iertare (Paul
Meyendorff, „Taina Sfântului Maslu – Ungerea bolnavilor”, Edit.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 69).
Despre Taina Sfântului Maslu, Părintele Paisie Aghioritul a vorbit
destul de puţin şi nu în mod expres, ci doar ca răspunsuri date la
întrebările credincioşilor, potrivit unui anumit context şi cu trimitere
directă la cazurile speciale, care aveau nevoie de o rezolvare
duhovnicească.
Astfel, fiind întrebat ce se poate face în cazul unui om căruia i
s-au făcut vrăji şi a ajuns într-o stare de neputinţă aproape totală,
Starețul Paisie a răspuns:
„Pot chema preotul acasă să-i facă Sfântul Maslu sau aghiazmă.
Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puţin înapoi şi să intre puţin
Hristos înlăuntrul lui” (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă
duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 191).
De asemenea, Cuvioşia sa a fost întrebat dacă celor muribunzi trebuie
să li se facă Sfântul Maslu. „Celor care nu-şi pot da sufletul, li se
citeşte Slujba la ieşirea cu greu a sufletului. Sfântul Maslu se face
pentru toţi bolnavii, nu numai pentru cei care se află la sfârşitul
vieţii lor” (Sf. Paisie Aghioritul, „Viaţa de familie”, Edit.
Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 280).
Medicii nu au puterea să vindece durerea de natură spirituală,
sufletească. Adevărata vindecare, care este atât fizică cât şi
sufletească, poate fi dată doar de Iisus Hristos, Cel ce este „Doctorul”
sufletelor şi al trupurilor noastre. Taina Sfântului Maslu deschide bolnavului ușa vindecării trupești și sufletești
Biserica,
potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Iacov, consideră că prin Taina
Sfântului Maslu păcatele celui bolnav sunt iertate. Acest lucru nu
înseamnă că Sfântul Maslu se poate substitui Spovedaniei, ci el se face
de obicei după Spovedanie și Împărtășanie.
Sfântul Maslu (Eleoungerea, Eleosveşteniia)
este slujba sfântă prin care Biserica se roagă, prin sfinţiţii ei
slujitori, pentru sănătatea bolnavilor, acordându-le iertarea de păcate
prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Denumirea de maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav maslo, care înseamnă untdelemn). Se mai întrebuinţează şi denumirea de eleoungere (ungere cu untdelemn). Grecii folosesc denumirea de evhelaion, adică slujba untdelemnului (de la εvhi = rugăciune, slujbă şi elaion = untdelemn), iar la popoarele slave se foloseşte denumirea de Sviatii Elea (Untdelemn sfânt) sau Eleosveşteniia (sfinţirea untdelemnului).
Pentru alinarea suferințelor celor bolnavi exista, încă din vremurile apostolice, o Taină care a fost numită ulterior Taina Sfântului Maslu. Sfântul Apostol Iacov o menționează în Epistola sa: „Este
cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage
pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea
credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi
făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). Aici este evident
vorba de o Taină a Bisericii, în măsura în care virtutea vindecătoare
nu-i este atribuită untdelemnului, ci „rugăciunii credinței” săvârșite de preoți.
Astăzi, slujba Sfântului Maslu
este mult mai simplă și mai scurtă decât rânduielile ei din vechime, iar
în practică este celebrată cu mai puțin de șapte preoți, fiind adesea
prescurtată în caz de necesitate. Prima parte a ei seamănă cu rânduiala
actuală a Utreniei, fiind formată din nouă rânduri de cântări, alcătuire
ce poartă denumirea de Canonul Sfântului Maslu, ce a fost
compus pentru a însoți o rânduială de ungere, la care se adaugă partea
finală a Utreniei (Luminânda și stihirile Laudelor). Partea a doua
cuprinde binecuvântarea untdelemnului, printr-o rugăciune rostită de
șapte ori de către preot, prin care untdelemnul este sfințit.
Partea a treia a rânduielii slujbei Sfântului
Maslu, ungerea, repetată de șapte ori, este formată din șapte lecturi
biblice, prochimenele, pericopele Apostolului și Evangheliile, citiri
scripturistice atât de strâns legate ca sens de ungerea bolnavilor.
Fiecare set de lecturi este însoțit de ectenia întreită și de câte o
rugăciune prin care invocăm mila lui Dumnezeu pentru cei aflați în
suferință, apoi de vechea rugăciune a ungerii „Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor…”, în timpul căreia bolnavul este uns peste toate simțurile, iar strana intonează troparul „Doamne armă asupra diavolului…”.
Partea a patra cuprinde o rugăciune de dezlegare, în timpul căreia
Sfânta Evanghelie este pusă pe capul bolnavului, cerându-se iertarea
păcatelor celui bolnav, iar partea a cincea este finalul obișnuit ce
cuprinde apolisul.
În ansamblu, Taina Sfântului Maslu și-a păstrat în
Biserica răsăriteană principalele caracteristici menționate de Sfântul
Apostol Iacov. Ea este săvârșită de șapte preoți (în practica curentă,
cel mai adesea sunt mai puțini), se citesc șapte fragmente din epistole,
ce vorbesc fie despre răbdarea în suferinţă şi nădejdea vindecării, pe
care trebuie s-o nutrească cel bolnav, fie despre darul tămăduirilor dat
de Dumnezeu sfinţiţilor Săi slujitori, fie despre puterea şi efectele
minunate ale rugăciunii făcute pentru cel bolnav, și șapte lecturi din
evanghelii, unele istorisind pocăința unor persoane biblice, altele
conținând pilde și învățături ale Mântuitorului socotite ca simboluri
sau analogii ale Maslului, iar altele istorisind vindecări minunate
săvârșite de Domnul, menite să insufle și să întărească nădejdea și
încrederea bolnavului în puterea lui Dumnezeu. Se citesc de asemenea
rugăciuni de invocare a milei lui Dumnezeu, cel bolnav este miruit cu
untdelemn de șapte ori și i se citește rugăciunea de iertare de păcate.
Biserica, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Iacov, consideră că prin Taina Sfântului Maslu păcatele celui bolnav sunt iertate.
Acest lucru nu înseamnă că Sfântul Maslu se poate substitui
Spovedaniei, ci el se face de obicei după Spovedanie și Împărtășanie.
Taina Sfântului Maslu îl unește pe cel bolnav cu suferințele
Mântuitorului Hristos, și îi deschide acestuia, datorită bolii, o cale
spre mântuire și vindecarea de moartea duhovnicească.
Deoarece boala este o realitate complexă, tot
complexă este și vindecarea. Slujba Sfântului Maslu abordează la modul
cel mai direct această realitate plurivalentă. Ne rugăm, în primul rând,
pentru vindecarea fizică, dar această dimensiune nu
este și cea mai importantă. Ne rugăm și pentru vindecarea duhovnicească,
și pentru iertare. Ca parte a vindecării duhovnicești, ne rugăm pentru
reintegrarea celor aflați în suferință în trupul Bisericii, în
deplinătatea vieții, indiferent care ar fi cursul final al bolii fizice,
căci scopul ultim al vindecării creștine este Împărăția lui Dumnezeu.
(Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor, traducere de Cezar Login, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 50-52)
Ne rugăm pentru diferite feluri de fericire, pentru liniștea și pacea inimii, pentru o stare sufletească bună, dată de o sănătate mai bună. Și să ne fie luate durerile și să uităm de ele, asta e dorința noastră cea mai mare ... se pare că toate rugăciunile ascund suferință. Ne rugăm să ne fie dați ani mulți, dar nu oricum, să nu fim bolnavi, doamne păzește, ci să ramînem în puteri și zglobii. Și înțelepți. Și la urmă, punem în rugăciune și speranța să ne sporim cumva bunăstarea, aia la care ținem pentru că ce avem nu prea se ajunge. Am mai vrea să aflăm ce-i fericirea mare, să fim blagosloviți cu noroc și să vină zile cît mai multe în care să ne fie drag să trăim. Asta am vrea, mai spun odată ce am vrea toți, dar toți ... să vină zile în care să ne fie drag să trăim.
Credința noastră e că vom fi auzți, dovadă ar fi că rugăciunea i-a mai ajutat pe mai mulți.
Ne rugăm în șoaptă, dar cel mai frumos este când ne rugăm în gînd și în taină. Doamne ajută și miluiește pe noi păcătoşii robii tăi. Amin.