Adevărul este că oamenii ne dezamăgesc, ne fac rău, ne tratează aiurea, iar și iar. O parte din a învăța cum să fii fericit este să eviți oamenii care se poartă așa și să înveți să-ți revii după aceea. Căci se va întâmpla. Chiar și oamenii care te iubesc te vor răni uneori. Așa e viața. Și cu cât exersăm mai mult cu atât mai buni devenim în privința asta. Dacă suferința e bună? Este. Ieși mai puternic din ea sau te distruge (bine, abia cu trecerea anilor înțelegi că nu, nu te distruge, dar te schimbă). Mă gândesc în ultima perioadă la mine și la omenire în general, la cât de rezistenți, curajoși, lipsiți de speranță suntem zilele acestea. Îmi pare atât de rău pentru noi, distruși, demoralizați, dar ne și admir. Reușim să mergem mai departe. Nu renunțăm. Găsim firicele de fericire agățate în mărăcini. Facem toate greșelile acelea ridicole pentru care sunt faimoși oamenii. Încercăm din greu să ne creăm vieți perfecte. Dar necazurile ne găsesc, tragediile ne găsesc. Și totuși, încercăm. Sperăm la mai bine. Credem că putem realiza ceva bun, durabil chiar dacă, simultan, știm că nu putem de fiecare dată. Viețile nu ne sunt cărți cu poze perfecte, dar tocmai imperfecțiunile ne fac mai buni, umani. Lucrurile pe care ne bazăm ne scapă, prietenia, iubirea, încrederea, fericirea, și mai nou pacea, dar continuăm să le căutam cu încăpățânare, iar atunci când le găsim încercăm să le păstrăm cât mai mult în viețile noastre. Dincolo de ceea ce facem și însemnăm pentru ceilalți, suntem noi înșine față în față cu Dumnezeu. Știm că El este acolo ori de câte ori avem inimile îngenuncheate, sufletele împovărate și gândurile negre.

 Fericirea 

Când ești fericit, te simți de parcă ai fura clipele acelea din buzunarul lui Dumnezeu și nu poți să te bucuri de frica suferinței care va urma, căci știi, cu siguranță va urma, că doar nimic nu este veșnic, nici fericirea, dar nici suferința care vine deseori la pachet cu oamenii. 

 Oameni 

Uneori întâlnim oameni cu care ne conectăm instantaneu. E un lucru bun, un dar de al universului. Uneori. Alteori nu rezonăm, deși încercăm, depunem eforturi, iertăm, o luăm de la capăt până când renunțăm și ne vedem fiecare de drumul său, mergem mai departe, putem fi bine în același timp, nu suntem într-o competiție, este suficientă stare de bine pentru fiecare. 

Alegeri 

Uneori luăm decizii proaste, toți o facem pe parcursul vieții și nu știu dacă merităm compasiune de fiecare dată, dar știu că merită să oferim. Până la urmă nu momentele ușoare ne definesc ca oameni, ci cele dificile. 

Răutatea 

De ce să te răzbuni pe cineva care ți-a făcut rău? Lasă asta în seama bumerangului. Mai devreme sau mai târziu, primim ceea ce merităm. 

 Invidia 

Doar pentru că unii dobândesc mai ușor ceea ce-și doresc (fără să muncească) nu înseamnă neapărat că primesc și ceea ce este mai bun. Amintește-ți asta ori de câte ori ești invidios pe cineva. 

 Compasiunea 

În loc să întindem o mână, preferăm să ridicăm pumnul, fără să ne gândim ce am face dacă am avea noi nevoie de o mână de ajutor, de o vorbă caldă sau o încurajare. 

Iubirea 

Orice lucru mic crește dacă-l hrănești. Dragostea nu face excepție. Când este hrănită cu atenție, gesturi blânde, șoapte, mângâieri, iertare, înțelegere și momente frumoase, crește. 

Evoluează.

 Se transformă într-un liant care unește două inimi ce ajung să bată la unison, ochi care privesc unii spre ceilalți, dar și în aceeași direcție, mâini care dansează și visuri care prind aripi.

 

Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai in ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des – dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.

(Părintele Paisie Olaru)

DA, COPILE, AI VOIE!

 

Să rîzi tare, chiar dacă e 6 dimineața și restul Universului doarme.

Să mergi desculț prin casă, prin pat, pe iarbă, în nisip, în vizită la prieteni, pînă-ți faci tălpile negre. Le spălăm!

Să nu mănînci tot din farfurie, tu știi mai bine cînd ți s-a umplut stomacul.

Să-mi spui ce vrei, cînd vrei, chiar dacă o să mă supere sau o să mă enerveze. Vreau să știu, nu să nu știu.

Să stai în brațe. Nu ești prea mare, niciodată n-o să fii prea mare pentru brațele mele.

Să ceri o poveste. Povești nu-s niciodată destule, nici pentru mine.

Să mai ceri 5 minute. De dat în leagăn, de alergat cainele, de lenevit pe canapea. O să le primești negreșit, fac eu rost de ele de undeva. Curînd o să te grăbești la școală, la job, la întîlnire, la bancă, n-o să mai ai timp de nimic în tihnă.

Să fii sincer. Nu trebuie (încă) să faci nimic din ce nu-ți place, să spui nimic din ce nu vrei, să primești lucruri pe care nu le vrei. Prea curînd o șă ți se umple viața de reguli, norme, de trebuie. Atunci va trebui să înveți diplomația. Acum fii tu.

Să nu păstrezi ordinea. Nici eu nu o păstrez și sînt adult responsabil și nici n-am jucării cîte ai tu. Uneori o să le strîngem împreună, alteori o să le las așa, oricum o iei de la capăt dimineața. O casă ordonată mi se pare tristă, mă bucur c-ai venit tu la noi s-o colorezi.

Să mergi pe iarbă în parc cînd aleea ți se pare plictisitoare. Da, e o metaforă asta, vreau să spun că nu doar calea pe care ți-o arată adulții e cea bună, uneori e bine să cauți singur, eu o să merg cu tine de mînă pe unde vrei.

Pentru că te iubesc cu totul, cu încăpățînare, curiozitate, nas murdar, vînătăi peste tot, sinceritate abruptă, toate lucrurile astea grozave pe care le-am avut și eu cîndva, dar le-am pierdut sau le-am uitat pentru că uite, m-a obligat viața să mă fac mare, au dat regulile peste mine, am devenit plictisit și plictisitor.

Dar tu ai voie, copile, măcar tu să ai voie!"

______________

Printesa urbana