Despre rugăciunea neîncetată sau, de toată vremea

      Rugăciunea este, deci, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: – a mântuirii sufletului şi a trupului.

            Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.

            Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe… Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă.

            La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă”.

            „Actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sf. Maxim Mărturisitorul”. – Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!…  Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!… 

 

"Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observație, ci vrea să trăiască bine, este în afara realității duhovnicești. Când suferim puțin în această viață, ne plătim datoriile şi ne mântuim.

Atunci când îl cercetează durerea pe om, înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nicio încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plătește datoriile, nici nu depune.

Pr. Paisie Aghioritul

"În vremurile de odinioară, creştinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creştinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva. Căci fiecare minte şi înşală şi se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poarta miere, iar în inimă, fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima duşmăneşte; în faţă vorbeşte dulce şi măguleşte, dar, îndepărtându-se, defăimează şi ocărăşte…“

(Sf. Tihon din Zadonsk)

Pocăiți-vă, mânia lui Dumnezeu se apropie, fiți încununați în curăție!

Am văzut nori negri, mânia lui Dumnezeu se cobora asupra lumii. Încet, aceștia coboară, se apropie. Și când vor atinge pământul, atunci va fi războiul.

Maica Domnului plânge pentru noi ca să fiți mântuiți la a doua venire. Ea plânge pentru noi zi și noapte: "Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Am văzut-o pe Maica Domnului și mi-a zis: "Tot ce scrie în Apocalipsă și în cărțile oamenilor aleși ai Fiului meu - profeții - toate se vor împlini. Al treilea război mondial va avea loc și trei sferturi din omenire va fi distrusă și doar un sfert va rămâne."

Sfânta Sofia din Kleisoura (1886-1974)

„Să nu neglijăm să cumpărăm pentru noi cărți duhovnicești. Acolo unde există cărți duhovnicești, acțiunea diavolească este alungată și apare o mare mângâiere a virtuților. Citirea unor astfel de cărți constituie o mare siguranță, păzindu-ne de păcat… Nu este cu putință să te mântuiești fără să te bucuri de lecturi duhovnicești în orice vreme”

Sfântul Ioan Gură de Aur

"Simplitatea inimii ne face asemenea cu Dumnezeu și cu sfinții, căci omul simplu nu are răutate, nici cuget viclean, iar rugăciunea lui e grabnic ascultată"

Sfântul Paisie Aghioritul

" -Gheronda, am auzit ca sunteti om bun.

• Si viperele sunt bune daca nu calci pe ele. Indrazneste numai sa le zgândãri...Cand omul este nedreptãțit, hãrțuit,  umilit, atunci  se vede limpede cat de bun crestin este!"

( " Maxime si cugetari aghiorite ")

Parintele Serafim Rose:

Astăzi, Ortodoxia este distrusă din interior tocmai de această lipsă de Ortodoxie vie.
Ortodoxia are un singur lucru de spus Mișcării Ecumeniste:
„iată Adevărul, aderați la Adevar!” a rămâne să „discutăm” acest Adevăr nu numai că slăbește mărturia Ortodoxă, ci o distruge.
Teosofii, protestanții si romano-catolicii cu mult timp în urmă au avut dreptate când ne-au spus:

„Dacă aveți Adevărul, voi ortodocsii de ce participați in CMB (Mișcarea Ecumenista), care este o căutare a unui adevăr necunoscut?!”

 Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
 
Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).
 
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. In. 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii dumnezeieşti care este Iubire.
 
 Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165

 ,,ȚINE MINTE: prin HARUL SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl, pătrunde în taina existenței noastre și, prin Duhul Sfânt, zidește viața celui ce se împărtășește, prefăcând-o într-un locaș duhovnicesc, într-un locaș viu al Său pentru ca să ne răpească pe noi în Taina Sa, în Lumina necreată a dumnezeirii Sale și în ea să ne transfigurează în Slava Învierii Lui, în oameni cerești ai veacului ce va să fie".

Vlădica Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice.

De o mie de ori Slava Ție Doamne!!! Charalambos Tsavdaridis

 A trăit odată un bătrân care s-a născut orb. În fiecare zi Îl lăuda pe Dumnezeu pentru cele bune și cele rele din viața lui de zi cu zi. S-a rugat, a făcut penitențe, metanii și s-a spovedit des. Nu s-a plâns niciodată de „problema” lui...
Odată lovit de o boală gravă și teribilă, era în agonie, dar tot Îl slăvea pe Dumnezeu. În fiecare zi care trecea, durerea creștea, dar el Îl slăvea pe Dumnezeu. La un moment dat au trecut pe acolo două călugăriţe care Îl auzeau slavindu-L pe Dumnezeu de departe.
 
- Bătrâne, ai răbdare, spune Slavă lui Dumnezeu... El știe de ce îngăduie totul... i-au spus.
 
Bătrânul, încruntat și cu glas puternic, le-a răspuns:
-Slavă Ție o singură dată, Doamne? De o mie de ori Slava Ție Doamne... ce crezi?? Dar imaginați-vă dacă mă fac bine, dacă Dumnezeu îmi dă ochi să văd și îmi îngăduie să duc războiul trupesc, care a alungat atât de mulți din mănăstiri.... Aș fi în stare să mă descurc atunci? Dumnezeu știe ce îmi trimite. Desigur, Slavă Ție Doamne!!!
 
Dumnezeu știe cel mai bine motivul pentru care trimite fiecăruia un necaz și cui anume trimite... Să-L slăvim zilnic atât pentru cele bune, cât și pentru cele amare.. Printr-o mahnire evităm adesea un alt rău mai mare... Slavă Ție Doamne!

Din învățăturile Sf. Vasile de la Poiana Mărului

 

Din învățăturile Sfântului:

– Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele diavolești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinții. Dar cel ce umblă după rânduială proprie și după sfatul său, adică în neascultare și în voile sale, acela cade în înșelăciune. Căci sunt două pricini ale înșelăciunii, adică ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare și sfătuire, și a doua este înălțarea minții, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări.

– Dacă simțurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simțuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii și să stea acolo surdă și mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăișuri, ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuțișul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot așa lucrează și rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele și spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte și de muncile cele veșnice.

– De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită și cântată și cu simțurile și împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmașilor și să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă și de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deșartă și spre neatenție, socotindu-se păstor și învățător al oilor celor cuvântătoare.

– Nu-i este cu putință celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinței. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile dușmanilor și primește răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc și pentru ce, căci întunericul îi orbește mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit.

Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăța cuviosul:

– Ia aminte la citirea Scripturilor și, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meșteșug și mântuitoare. Însă, mare întărire este a nu greși înțelegerea citirii Scripturilor și mare surpare și prăpastie adâncă este neînțelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să cunoaștem și scrierile Sfinților Părinți și ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.

Părinte Cuvioase Vasile, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

(Patericul românesc)

DESPRE SMERENIE - dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

 

Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.

Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"

Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia?

- Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.

Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.

Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce „fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.

Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: „Doamne, miluieste-l si pe el!"

Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.

Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?

- Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: „Ce cauti aici, la poartă?" „Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". „Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac si eu călugăr".

„Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: „Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: „Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" „Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.

Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

- Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.

Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?

- De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: „Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.

Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: „Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?

Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?

- Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.

Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?

- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!

In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?

- A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din „Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.

Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata.

Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". „Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: „Care ti-e ultimul argument?" „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: „Luati-l! Luati-l!"

Ce personalităti ati cunoscut?

- Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

Este pustnicia un model spre desăvârsire?

Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?

- Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor...

Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.

Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: „Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: „Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: „Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: „Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?"

Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.

Smerenia vine înainte sau după pocăintă?

- Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

- Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: „Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

 

Dezlegarea unui blestem de familie

 

Exista doua feluri de blesteme de familie:

–       Blestemul mostenit, sau genealogic;

–       Blestemul aruncat (de un malefic), sau dobandit.

Prima categorie este mai extinsa decat credem. Sunt familii care stau sub blestem nestiut, familii in care nenorocirile par sa fie o fatalitate, familii care se sting tragic, in chip neinteles.

Blestemul mostenit se dezleaga prin “vindecarea arborelui genealogic”. Inceputul unei terapii este un fel de anamneza redutabila, descinderi in ancestrele familiei, pan ace se repereaza momentul cand a aparut o cauza psihogena, se repereaza un “pacat originar”, o trauma de proportii. De pilda, se afla sub factori de risc familii care au avut, candva, un sinucigas; acesta lasa o trauma, adesea uitata, dar cu consecinte pana la a treia sau a patra generatie. La fel, vor fi consecinte maladive sau impasuri existential in familiile unde au existat candva incalcari grave ale poruncilor revelate, nelegiuiri, faradelegi, conflicte cu divinul, cu semenul, incalcari ale legilor universale.

Dr.Kenneth McAll a facut studii medicale, dar el a practicat “vindecarea arborelui genealogic” (el lanseaza aceasta sintagma), prin rugaciuni, prin purificari duhovnicesti.

Prin sporirea coeficientului de spiritualitate al pacientului. Ii face pe oameni “sa stabileasca o legatura cu Dumnezeu”, iar aceasta este inceputul oricarei remiteri. Doctorul McAll a luptat cu bolile psiho-somatice si prin ruperarea unor legaturi “malefice”, prin corectarea unor relatii psihologice, prin scoaterea de sub influente morbid, scoaterea de sub influenta cuiva “viu sau mort, stiut sau nestiut de pacient”.

Legaturile (sau legarile) sunt numeroase si de intensitati diferite.

Practice, rar om care sa nu se afle sub o legare, sau sub o auto-legare: legare obsesinala sau anxioasa, cu vii, cu mortii, cu amintiri, cu vicii, cu delicii, cu fantasme…

Nu toate asemenea legari sunt fatale; dar toate chiar si cele marunte, restrang capacitatile noastre, diminueaza potentialul existential, limiteaza mintea noastra. Iar legarile grave, sunt devastatoare si iti distrug viata.

Ruperea acestor legaturi, sau stergerea influentelor, se face spontan, prin dezinhibarea zonelor psihice blocate, sau se face treptat, ca printr-o temporizare a “remiterii”, prin stergerea legarii.

Blestemele “aruncate” nu sunt toate primejdioase. Insa cei labile, cei superstitiosi sunt tare vulnerabili. Frica de operatorul ocult te da legat pe mana lui…Frica trebuie contracarata prin LDC (Luare De Cunostinta), sau, cand nu esti in stare de aceasta, prin ajutor de specialitate.

Important este de stiut ca blestemele aruncate de dusmani fiorosi, de nevroticii de langa noi, de psihopatii de langa noi, – nu “prind” niciodata si nu produc rau decat celui ce le arunca…

Sa mai stim ca omul a carui minte este complet linistita si treaza, este invulnerabil.

Psalmul IUBIRII de DUMNEZEU

DOAMNE, as vrea sa-mi arat IUBIREA mea de TINE, Dar toate se frâng În ÎNCHINACIUNE! Toate se pot spune, Doar IUBIREA se TACE; IUBIREA se ASCUNDE Si nimeni nu o stie, IUBIREA, ÎNCHINAREA de Taina, IUBIREA, DUMNEZEIASCA ICOANA. DOINIREA IUBIRII Este singura Cântare, IUBIREA, ce se CHEAMA, IUBIREA, ce se ASTEAPTA, IUBIREA, ce nu se poate uita, IUBIREA, ce nu poate muri, IUBIREA, ce nu se poate ucide, IUBIREA, ce în sine PLÂNGE, IUBIREA, CRUCEA VESNICIEI! 

 AVVA GHELASIE Mic Acatistier – Pravila Carpatina

Lupta cu patimile sufleteşti şi trupeşti nu este chiar aşa simplă.

 

Ritualul gestului iconic – Avva Ghelasie Gh.

În legătură cu ritualul gestului iconic, părintele Ghelasie arată:

 

– Ritualul Gestului Iconic, ca Specific al Pustnicului Neofit (Sfântul Neofit Pustnicul, Purtătorul de Icoană) este tocmai Recâştigarea Chipului de Personalitate.
Zilnic fă Închinarea la Icoana Maicii Domnului.
Ca specific al Pustnicului Neofit, nu fă Rugăciune Mentală, ci mai întâi intră în Duhul Iconic, în Genunchi şi cu Închinare.
Să ai răbdare până vei câştiga Duhul Icoanei, de care vorbeşte Pustnicul Neofit.Duhul se Primeşte.
Gestul Închinării şi Metaniei, precum şi zicerea rugăciunii „Tatăl Nostru” să devină ceva firesc. Nu este Meditaţie şi Concentrare de Minte.
Fă Practica Gestului Iconic chiar mecanic.Nu te dezamăgi că faci cu răceală şi în silă, important este să Practici zilnic. Ai grijă însă, să nu cazi în „instrumentalism”, considerând că în Repetarea Rugăciunii, sau în a face Gestul Iconic, este însăşi Mistica.
Neofit Pustnicul ca şi Sfântul Ioan Scărarul, nu pornesc direct de la Rugăciunea „Doamne Iisuse”, ci de la Acatistul Maicii Domnului. Neofit Pustnicul începe cu Ritualul Acatistului, ca „intrarea” în Sacrul Mistic. Maica Domnului este Uşa spre Hristos.
Începătorul să facă întâi Ritualul Icoanei, şi apoi să treacă la Rugăciune. Gestul Sacru să fie Rugăciunea începătorilor.
Unii se întreabă „unde este pocăinţa, unde sunt Virtuţile” în această modalitate Iconică? Gestul de Închinare este deja un chip al pocăinţei, şi deja o Virtute, chiar mai mult, o bază de pornire a acestora. 
Practică Gestul Închinării neîncetate, şi acesta este Chipul Rugăciunii.
Fiule, fă Rugăciunea neîncetată a Ritualului Icoanei, având permanent înaintea Conştiinţei, Prezenţa Icoanei, în faţa căreia tu eşti cu metanie şi închinăciune.
Moş-Avva al meu mă întreba: „vezi la fiecare pas Icoana Întrupării lui Hristos?” Eu nu puteam minţi şi mereu mă punea la „canon-pedeapsă”, să fac în plus metanii şi închinăciuni la Icoana Maicii Domnului. Mă punea adesea să fac şi de trei ori pe zi ACATISTUL. „Până nu vezi Lumea toată, o Icoană, să nu îndrăzneşti să intri în Biserica de Taină a Isihiei”… Cu timpul, mai mult mă silea la Închinăciuni şi Metanii. Eram adesea obosit de la lucrările obişnuite, dar nu mă scutea. „Tânărul şi începătorul trebuie să se nevoiască peste fire, altfel nu va progresa”.
Un ucenic firav al Pustnicului Neofit spunea: „o zi dacă nu fac canonul metaniilor şi al închinăciunilor, în acea zi sunt mort cu Duhul”.
Neofit Pustnicul spunea Ucenicilor săi că pot folosi şi Invocările unor Cuvinte-Rugăciuni, dar numai prin condiţia să fie totodată cu Gestul Iconic de Închinare. „Invocările singulare” produc la cei mai mulţi o „aparentă liniştire” şi unele „funcţii corporale în exces sau în anihilare”. Invocările singulare sunt auto-sugestionabile care declanşează alte „auto-sugestii ascunse, nocive”. Păcatul este cea mai mare „auto-sugestie patologică”. Neofit Pustnicul are o „frică mistică” de tot complexul mental în care sunt „auto–sugestiile”. De aici Mistica sa de Gest–Persoană, în care Mentalul însuşi face Gest de Închinare, tocmai ieşirea din „auto-sugestii”. Zisele „concentrări” prin Mental, sunt „respinse” de Neofit Pustnicul. Adunarea–Centrarea pe Forma-Chipul- Persoană este considerată de Neofit ca singura Integralizare nedistructivă.
Aşa că, Fiule, pentru mine Neofit este cel mai indicat astăzi, când majoritatea sunt „debili mental şi psihopatizaţi” de „hiperenergismul păcatelor”.
Noi, cu bagajul păcatelor noastre, avem foarte multe patologicuri şi anormalităţi Psiho- Fizice.
Complexul acesta pătimaş este foarte mare, şi noi nu mai avem acele capacităţi de a ne lupta cu ele. Noi trebuie să folosim nişte Modalităţi de a ne Opri şi de a putea noi să ne dăm puţin la o parte din iureş, din furtună, din distructivitatea acestora.
Opriţi-vă! Opriţi-vă!
Opriţi toate negativităţile!
Mâinile au o Taină. Prin mâini se neutralizează negativităţile şi totodată se transmit aceste negativităţi. De aceea nu faceţi prin Mâini, gesturi nocive.
Fă Gest de Închinare.
Toată răutatea neutralizeaz-o în Gest de Închinare.
Păcatul în care suntem este iad al nostru şi n-avem unde să mai stăm. Stăm în iadul păcatului nostru, dar cu stăruinţa ca-n iadul păcatului nostru să aprindem şi o scânteioară de Rai, şi aşa să putem ieşi din iad. Noi nu facem propriu-zis ieşirea, ci Transformarea, până când însuşi iadul ne scoate afară. Nu ieşim noi, iadul ne scoate.
Lupta cu patimile sufleteşti şi trupeşti nu este chiar aşa simplă. De aceea în Practica Iconică se exclude lupta Mentală şi lupta Sentimentală. Îi dăm însă orientarea de Închinare, prin Închinare să se elibereze de Propriile tensiuni, să găsească Liniştea şi rezolvarea. 
În căutarea Vieţii noastre Duhovniceşti, am încercat această modalitate de a Opri orice războire.
Şi ca Duhovnic, am încercat cu mulţi să-i fac să Oprească acest război contrar, care este iadul nostru permanent, care este lucrarea permanentă a păcatului din noi.
De aceea, cel care a căzut într-o răutate, primul lucru care trebuie să-l facă este să nu dea voie amărăciunii, otrăvii, că aceasta produce cea mai mare distrugere de Putere Duhovnicească.
Lasă totul la scaunul Spovedaniei.
Lasă totul sub Epitrahilul Părintelui Duhovnicesc.
Otrava, cu trecerea timpului, începe să scadă din puterea ei de distrugere. De aceea spun şi unii Sfinţi Părinţi, că atunci când se cade într-o greşeală mare, să laşi un timp fără să gândeşti pre mult la urmări sau la ceea ce de fapt ai făcut.
Să opreşti totul pe loc, să laşi ca lucrurile să se limpezească de la sine, să treacă trei zile, cum spun Sfinţii Părinţi, şi după trei zile evaluează situaţia la rece.
În Viaţa Duhovnicească, eu, din puţina şi nevrednica mea experienţă, am învăţat că această Oprire a războirii şi această Oprire de trei zile a otrăvii războirii, ar aduce acea trezire a Conştiinţei Duhovniceşti.
Unii sunt înclinaţi să facă un fel de Psihanaliză, să intre într-un fel de complex de amănunţire, să disece şi mai mult atât căderea în antagonism, cât şi efectul otravei, considerând că aceste evaluări de amănunt ar fi o descărcare.
Eu, cel puţin, consider că Psihanaliza, cum spune un Părinte Duhovnicesc (Avva Arsenie Boca), este o modalitate care şi mai mult, şi mai mascat, şi mai subtil te otrăveşte.
Iertarea este Taina Opririi războirii.
Tu să nu admiţi prostia, ci Deşteptarea. Deşteptarea se face doar sub Epitrahilul şi în Spovedania faţă de Duhovnicul Spoveditor, în totodată căutarea şi a Învăţăturilor-Povăţuirilor Duhovniceşti pe care trebuie să le culegi ca Albina din Floare în Floare, până la găsirea Mierii celei Duhovniceşti.
Aşa cum spune Părintele Cleopa, în zilele noastre nu se mai poate găsi în aceeaşi persoană şi Duhovnicul Spoveditor şi, totodată, Duhovnicul Povăţuitor.
Nouă ne trebuie în primul rând Duhovnicul Spoveditor, în faţa căruia noi Oprim şi îi punem la Picioare şi lăsăm sub Epitrahil războirea noastră şi totodată putoarea drăcească a păcatului nostru. Iar Duhovnicul Povăţuitor nu se mai găseşte direct, ci trebuie să-l cauţi tu în sfatul unor Duhovnici şi Părinţi după căutările tale.
Este o tendinţă a multora care sunt ca vacile care nu ştiu nimic Duhovniceşte, nu s-au luptat şi n-au trăit cu nimic Duhovniceşte, şi li se urcă nasul în prăjină şi vor să ştie şi să fie în mare Trăire Duhovnicească, ca şi când Trăirea Duhovnicească este numai o tehnică, începi să o răsuceşti, să învârteşti şi o ai. O cumperi ca de la magazin, ţi-o spune cineva, ţi-o dă ca pe un instrument şi tu n-ai decât să o mănânci ca pe un medicament şi să-şi facă efectul. Nu este aşa. Nimănui să nu-i crească nasul, să-şi bage nasul în cele de Sus. Nimeni să nu se gândească cum este în Lună, dacă el nu poate şi să sară peste gard.
Doar o Practică insistentă dă cu adevărat roade.
Nu-l pune pe Ucenic la multă Rugăciune, ci pune-l să se mişte mult cu diferite lucrări fizice. Opreşte-l pe Ucenic să facă „extremismul” Rugăciunii multe la început, că va „întărâta” prea mult „îndrăcirea din el” şi, de asemenea, patimile.
Să facă în schimb multe metanii şi închinăciuni.
Unii Duhovnici fac greşeala de „aglomerează” pe Ucenici cu zise „Înduhovniciri”, care mai mult strică şi niciodată nu le mai „formează” un chip adevărat de Ucenici. Copilul nu poate fi dintr-o dată Bărbat, până nu Creşte. Ucenicul trebuie să Crească.
În prima Treaptă, Ucenicul trebuie să treacă strict prin „Focul Legii”, fără nici o altă adăugire. Duhovnicul este Legea Sfântă pe care nu o poate călca nici el, nici Ucenicul. Cine nu primeşte Legea întru totul, nu poate deveni niciodată un adevărat Ucenic.
Învierea în Har din Treapta a doua, este „Desfacerea Legii în Har” în care Legea – Hotarul Duhovnicesc se transfigurează şi se Deschide ca o Uşă de Taină spre Lumea de Dincolo.
Treapta a treia este cea mai Înaltă, a Ucenicului cu adevărat, când Harul Legii se face şi din Iubire de Fiu şi de Părinte.
Sunt Ucenici de curiozitate Trecătoare; sau care, când văd anumite greutăţi, renunţă; sau într-o fluctuaţie de renunţare şi revenire; mai puţin sau deloc Ucenici Înfocaţi care nu se împiedică de nimic şi caută fără încetare „Găsirea Duhovnicească”.
Această Găsire Duhovnicească nu ţi-o poate da nici un Duhovnic, cât de mare ar fi, ci trebuie să o câştigi tu direct şi Personal. Şi aşa vei putea fi şi tu un Urmaş al Tainei Duhovniceşti.
Este indicat ca fiecare să aibă un Duhovnic şi să nu treacă cu uşurătate de la un Duhovnic la altul, dar în Tradiţionalul nostru Ortodox li se dă voie a trece la alţi Duhovnici, dacă Duhovnicul respectiv nu-i cultivă şi nu-i foloseşte.
Iar a face un fel de idolatrie a Duhovnicului, nu este admis în Mistica Ortodoxă.
În Practica Creştină Ortodoxă baza cea mare este Taina Spovedaniei, a Pocăinţei, este Taina Opririi în Faţa Altarului Euharistic, a Postului, şi apoi Intrarea şi Primirea în Împărtăşire.
Pocăinţa Mistică Creştină trebuie să fie Închinare în primul rând.
Moda de a Împărtăşi oricum, fără Pocăinţa Creştină, fără Ieşirea din păcat, este un furt şi o batjocorire a Tainei Dumnezeieşti.
Canoanele Bisericii Ortodoxe ale Sfinţilor Părinţi nu trebuie considerate doar simple formalităţi. Fiecare Preot Duhovnic poate fi iconomul de Taină al Împărtăşirii Credincioşilor, dar nu poate fi distrugătorul şi batjocoritorul lor.
Iconomul este acela care dă fiecăruia după necesarul şi după vrednicia sa.

din volumul ***, Părintele Ghelasie de la Frăsinei. File de Pateric