Crescînd el, părinţii lui l-au dus odată la capiştea idolească, care
era lîngă rîul Nilului şi unde diavolul petrecea în idolul cel ce dădea
răspunsuri la oamenii cei ce îl întrebau, înşelînd astfel poporul care
credea că idolul lor zeu, vorbeşte cu ei. Pahomie, mergînd acolo,
diavolul a tăcut şi idolul a rămas mut, iar popa idolesc se mira că zeul
lor a amuţit şi îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu
putea să grăiască nimic. Apoi, diavolul i-a descoperit taina aceea că,
din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci,
slujitorul, căutînd spre prunc, a strigat cu glas tare, zicînd: "Pentru
ce aţi adus aici pe vrăjmaşul zeilor noştri? Scoateţi-l îndată afară de
aici!" Părinţii lui Pahomie s-au mîhnit pentru aceasta, mirîndu-se şi
zicînd între ei: "Ce o să fie pruncul acesta, că din jertfă nu poate să
guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o şi varsă?" Şi ei,
nepricepînd aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat la învăţătura cărţii
egiptene şi la filosofia cea veche.
În acea vreme, împărăţind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se
adune oaste contra muncitorului Maxentie. Deci, comandanţii împărăteşti,
ajungînd pînă în părţile Egiptului, au luat cu sila în rînduiala
ostăşească pe mulţi tineri, între care era şi tînărul Pahomie, fiind în
vîrstă de douăzeci de ani. Pornind cu ei într-o corabie pe mare, au
ajuns într-o cetate creştinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos.
Acolo tinerii erau ţinuţi sub străji, iar locuitorii cetăţii, văzînd pe
acei tineri păziţi cu străji şi auzind cele despre ei, li s-a făcut milă
de dînşii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creştinilor, le
aduceau cele de trebuinţă, adică îndestulare de bucate şi de băuturi,
şi-i mîngîiau pe dînşii în necaz. Pahomie se minuna văzînd atît de mare
dragoste care li se făcea de cetăţenii aceia. Deci, înştiinţîndu-se de
la cei ce erau cu dînsul, că creştinii sînt milostivi spre toţi, dar mai
ales spre creştini, întreba de numirea aceea, adică ce sînt creştinii,
de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini.
Atunci ei i-au spus lui: "Creştinii sînt oameni dreptcredincioşi,
care cred în adevăratul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor şi
Atotţiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos şi în Duhul
Sfînt. Sînt buni la obiceiuri şi milostivi către toţi, făcîndu-le bine
şi dîndu-le în dar toate cele de trebuinţă; şi pentru toate acestea,
aşteaptă răsplătire de la Unul Dumnezeu". Tînărul Pahomie, auzind unele
ca acestea, se minuna de credinţa creştinească, se lumina cu mintea, se
aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu şi se bucura cu sufletul de
auzirea numelui lui Hristos.
Deci, depărtîndu-se puţin de tovarăşii săi şi fiind singur, şi-a
întins mîinile spre cer şi a zis: "Doamne, Dumnezeul creştinilor, Cel ce
ai făcut cerul şi pămîntul, dacă vei căuta spre smerenia mea şi îmi vei
dărui pocăinţa dumnezeirii Tale şi mă vei izbăvi de necazul acesta, îţi
voi sluji Ţie în toate zilele vieţii mele şi voi vieţui după poruncile
Tale". Astfel rugîndu-se, a pus în mintea sa neuita-ta pomenire a
adevăratului Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creştinii. Mergînd de acolo
cu ceilalţi ostaşi, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele
neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întîmplau lui vreodată ispite trupeşti
sau alte pofte lumeşti, se întorcea cu totul de la dînsele, aducîndu-şi
aminte de rugăciunea aceea în care şi-a făgăduit adevăratului Dumnezeu
viaţa cea plăcută Lui şi s-a luminat la minte cu oarecare dar
dumnezeiesc. Pentru aceasta el, din tînăra vîrstă, iubea curăţenia
trupească şi se silea a o păzi fără de prihană.
După ce marele şi dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe
vrăjmaşii săi prin credinţa în Hristos, făcîndu-se pace în împărăţia
lui, a eliberat cetele ostăşeşti şi astfel s-a dus fiecare întru ale
sale. Atunci Pahomie, întorcîndu-se în patria sa, a mers cu sîrguinţă în
Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia şi, intrînd în
biserica creştinească, a cerut Sfîntul Botez. Deci, învăţîndu-se şi
deprinzîndu-se cu sfînta credinţă, a luat Sfîntul Botez şi s-a
învrednicit împărtăşirii dumnezeieştilor Taine. După ziua aceea, sosind
noaptea, a văzut în vedenia visului pogorîndu-se rouă din cer şi
umplîndu-i dreapta lui care, închegîndu-se, s-a făcut ca mierea. Şi a
auzit un glas de sus, grăind către dînsul: "O, Pahomie, înţelege ceea ce
vezi, că acesta este semnul darului care ţi se dă ţie de la Hristos
Dumnezeu".
De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit şi mai mult cu
dragostea lui Dumnezeu şi, umilindu-se foarte mult, a dorit viaţa
monahicească. Auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care
vieţuia într-un loc pustiu, s-a dus la dînsul şi, ajungînd la chilia
lui, a bătut în uşă. Iar stareţul, căutînd prin fereastră, l-a întrebat:
"Ce voieşti? Şi pe cine cauţi?" Pahomie i-a zis: "Dumnezeu m-a trimis
la tine ca să mă faci monah!" Grăit-a lui stareţul: "Nu poţi să fii
monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulţi au venit aici
şi, nesuferind nevoinţa călugărească, s-au întors înapoi". Pahomie i-a
zis lui: "Nu toţi oamenii au acelaşi obicei; primeşte-mă numai şi vremea
singură va arăta de pot a suferi greutatea vieţii călugăreşti sau nu".
Grăit-a stareţul: "Ţi-am spus că nu vei putea răbda; deci, să te duci la
altul într-alt loc şi să te ispiteşti multă vreme cu postire, iar după
aceea vei veni la mine şi te voi primi; pentru că eu vieţuiesc aici cu
asprime şi, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănînc nimic, decît
numai pîine şi sare; iar untdelemn şi vin niciodată nu bag în gură. Eu
petrec fără somn întru rugăciune şi învăţătura dumnezeieştilor cuvinte
pînă la miezul nopţii, de multe ori chiar şi toată noaptea".
Stareţul grăind acestea, nu se mîndrea pentru înfrînarea sa, dar voia
mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tînărul mirean.
Pahomie, auzind unele ca acestea, şi mai mult se aprinse după Hristos
spre o viaţă ca aceea. Şi zicea către stareţ: "Cred lui Dumnezeu că, cu
sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere şi răbdare şi mă va povăţui pe
mine prin tine la viaţă cea aspră". Atunci Cuviosul Palamon, văzînd
osîrdia lui cea către Dumnezeu şi cunoscînd în el chemarea lui Dumnezeu,
i-a deschis uşa şi, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima
monahală. Amîndoi petreceau împreună în postiri şi în rugăciuni,
ostenindu-se cu lucrul mîinilor. Lucru lui era a toarce lînă şi a ţese
rase, nu pentru vreun cîştig oarecare ci, ca din osteneala mîinilor
sale, să hrănească pe săraci. Iar cînd stătea la rugăciunile cele de
toată noaptea, dacă îl vedea cîndva stareţul dormitînd, îl scotea afară
din chilie şi, umplîndu-i o coşniţă cu nisip, îi poruncea s-o ducă în
alt loc şi acolo să o verse; aşa alunga somnul şi îşi ostenea trupul,
pentru ca mintea să-i fie deşteaptă la rugăciune.
Deci, stareţul zicea către ucenic: "Trezeşte-te, fiule, şi te
deşteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmaşul; pentru că în deşert va fi
osteneala noastră". Văzînd Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie
ascultător, înfrînat şi sîrguitor către toate nevoinţele pustniceşti şi
sporind spre fapta cea îmbunătăţită, se bucura cu sufletul şi slăvea pe
Dumnezeu. Sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paşti, a zis stareţul
către ucenic: "De vreme ce ziua aceasta este de praznic, şi la toţi
creştinii această zi a Învierii lui Hristos este zi de bucurie şi de
prăznuire, deci, frate, să găteşti şi nouă masa, ca, mîncînd, să ne
veselim pentru slava lui Dumnezeu". Vrînd el îndată cu osîrdie să facă
porunca, a luat puţin untdelemn şi a turnat în sare, punîndu-l pe masă.
Apropiindu-se stareţul de masă şi văzînd în sare untdelemn, şi-a lovit
fruntea cu mîna şi a zis cu lacrimi: "Domnul meu S-a răstignit şi a fost
batjocorit şi a suferit pălmuire şi eu să mănînc untdelemn?" Deci, n-a
stat la masă să mănînce, pînă ce nu s-a luat sarea şi untdelemnul şi
s-au pus altele.
Într-una din zile a venit la dînşii un frate şi, văzînd focul aprins,
a zis lui Palamon şi lui Pahomie: "Dacă cineva dintre voi are credinţă,
să se pună deasupra acestor cărbuni şi să stea pe ei pînă se va citi
rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru..." Cuviosul Palamon, cunoscînd
înălţarea minţii fratelui aceluia, l-a certat, zicîndu-i: "Încetează,
frate, cu acea mîndră părere a ta şi nu căuta lucru cel netrebnic,
pentru că te amăgeşti".
Atunci el, mîndrindu-se, s-a suit de voie pe cărbunii cei aprinşi şi
stătea citind rugăciunea Domnului, şi astfel a rămas nears; fiindcă prin
voinţa lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mîndri, îl apără de
arderea focului. Deci, pogorîndu-se de pe foc nevătămat, mai mult se
mîndrea pentru sfinţenia sa. Şi, plecînd de la dînşii, îi ocăra,
zicîndu-le: "Unde este credinţa voastră?" Deci, şezînd acel frate mîndru
în chilia sa, care nu era aşa departe de Palamon, şi văzîndu-l diavolul
înşelat desăvîrşit cu înălţarea minţii, s-a închipuit în femeie
frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă şi înfrumuseţată cu podoabe şi,
venind la el, a bătut în uşa chiliei. El, deschizînd uşa şi văzînd pe
acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în
chip de femeie, i-a răspuns: "Fiind strîmtorată de datornici pentru
datorii şi neavînd cu ce să le plătesc, am fugit de la dînşii,
temîndu-mă să nu cad în mîinile lor şi să-mi facă vreo răutate; deci mă
rog ţie, părinte, primeşte-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă
ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povăţuit să vin la tine, ca
să fiu păzită de cei ce mă caută".
El, neputînd să socotească cele grăite şi neînţelegînd meşteşugirile
vrăjmaşului cu grosimea minţii sale, a primit în chilia sa pe aceea ce
părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gînduri de desfrînare, l-a
aprins cu poftă trupească, şi acel mîndru monah, fiind biruit de
spurcatul gînd, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat
de femeie, voind să-şi împlinească patima sa, îndată diavolul l-a
trîntit de pămînt şi a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pămînt ca
un mort, mut şi fără de glas. După cîteva zile, venindu-şi în sine şi
cunoscîndu-şi nebunia sa, s-a dus la Sfîntul Palamon, tînguindu-se şi
zicînd: "Să ştii, părinte, că eu singur sînt pricinuitorul pierzării
mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioşiei tale, ajută
ticăloşiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de
diavol pînă în sfîrşit".
Pe cînd grăia el acestea cu lacrimi, cuvioşii părinţi Palamon şi
Pahomie lăcrimau şi ei de milă pentru dînsul. Dar, deodată s-a îndrăcit
monahul acela şi a fugit din chilie şi, fiind gonit de diavol, alerga
prin munţi şi prin pustie; apoi, mergînd la cetatea care se numea Panos,
s-a aruncat în cuptorul băii şi a ars acolo. Fericitul Pahomie, văzînd
şi auzind aceasta, îşi păzea cu dinadinsul inima sa de gîndurile de
mîndrie şi îşi îndrepta viaţa în smerită cugetare şi în blîndeţe,
aducîndu-şi aminte de cuvintele Domnului, care zice: Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima.
Muntele şi pustia aceea în care vieţuiau, erau pline de spini şi,
cînd ieşea Pahomie să adune lemne, îşi rănea picioarele, umblînd desculţ
prin spini, asemenea şi mîinile lui, fiind înţepate de spini, se
sîngerau. El le răbda cu bucurie, aducîndu-şi aminte de piroanele
Stăpînului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mîini şi
picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc deosebit, şi pentru
aceasta adeseori ieşea în pustie departe de chilie; şi acolo îşi
întindea mîinile în sus şi se ruga lui Dumnezeu.
Odată, ducîndu-se el cam departe de chilia sa şi apropiindu-se de
locul ce se numea Tovenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus,
grăind către dînsul: "Pahomie, aici să petreci şi în locul acesta să
faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulţi din cei ce voiesc să
se mîntuiască. Pe aceia îi vei povăţui în călugărie la viaţa cea
îmbunătăţită, după felul şi rînduiala pe care îndată o voi trimite ţie".
Fericitul Pahomie, minunîndu-se de acest dumnezeiesc glas, i-a venit
înainte îngerul în chipul rînduielii celei mari a monahilor celor
desăvîrşiţi, adică în sfînta schimă, şi i-a dat în mîini o tăbliţă care
avea scris pe dînsa rînduielile şi canoanele vieţii monahiceşti şi
pustniceşti. Deci, întorcîndu-se el cu bucurie la cuviosul său stareţ,
i-a spus toate cele văzute şi auzite. Acela, crezînd fără îndoială că
este lucrul şi rînduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului,
care a aflat un chip ca acesta de mîntuire omenească. Apoi, fericitul
Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dînsul, să vadă locul
unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc şi arătarea cea îngerească.
Stareţul, nevoind să mîhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe
un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dînsul acolo şi, zidind o
chiliuţă mică în acel loc, se bucura de dumne-zeiasca cercetare. Apoi,
după cîtăva vreme, stareţul a grăit către Pahomie: "O, fiule, deoarece
văd darul cel dăruit ţie de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta
povăţuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la
chilia mea; dar să facem aşezămînt, ca să nu ne despărţim niciodată, ci
să ne cercetăm unul pe altul, cît vom fi între cei vii". Şi astfel
vieţuia fiecare în chilia sa.
Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetîndu-l
şi luînd de la dînsul binecuvîntare şi părintească învăţătură. Dar nu
multă vreme după aceea, Sfîntul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din
multa înfrînare; pentru că uneori gusta puţină pîine, iar apă nu bea
deloc; alteori, în loc de bucate, bea puţină apă şi pîine nu gusta
nicidecum. Deci, fraţii care veneau spre cercetarea lui, îl rugau să-l
sfătuiască, ca să dea măcar puţină odihnă trupului său bolnav şi să
guste din bucate şi din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvîrşit.
Iar el le răspundea: "Dacă sfinţii mucenici ai lui Hristos au răbdat cu
tărie pînă la sfîrşit pentru Dumnezeu, în Care au crezut, unii tăierea
mădularelor, alţii tăierea capetelor, iar alţii arderea focului, apoi
cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea cea puţină, pe care m-am făgăduit
s-o îndur pentru Hristos?" Şi aşa pustnicul şi înfrînatul cel adevărat,
deşi fiind în boală trupească, totuşi nu şi-a schimbat pustnicia sa, ci,
păzind-o pînă la sfîrşit, s-a sfîrşit pe mîinile iubitului şi
duhovnicescului său ucenic şi fiu, fericitul Pahomie, şi a trecut spre
îndulcirea veşnicelor bunătăţi, gătite lui de la Domnul nostru Iisus
Hristos. După aceea, Cuviosul Pahomie a îngropat cu cinste trupul
duhovnicescului său părinte şi s-a întors la Tavenisiot în chilia sa,
unde vieţuia după Dumnezeu.
După cîtăva vreme, a venit la dînsul Ioan, fratele lui cel mai mare
după trup, care îl căuta de multă vreme. Pentru că, de cînd Pahomie
luase Sfîntul Botez, nu s-a mai întors în casă la părinţii şi rudeniile
sale, ci îndată s-a dus în pustie; şi-l căuta Ioan, fratele lui,
pretutindeni, pentru că şi acela luase sfînta credinţă şi se botezase.
Deci, văzîndu-se unul cu altul, s-au bucurat şi s-au sărutat şi Ioan a
început a vieţui împreună cu Pahomie şi a urma vieţii lui, petrecînd
amîndoi în legea Domnului şi învăţîndu-se ziua şi noaptea. El nu se
îngrijea de cele pămînteşti, iar cele ce le avea din osteneala mîinilor
sale, le împărţea la cei ce aveau trebuinţă, neîngrijindu-se pentru ziua
de mîine. Îşi muncea trupul cu postiri, privegheri şi alte feluri de
osteneli, mîngîindu-se cu nădejdea învierii şi a fericirii ce va să fie
în ceruri.
Citind Vieţile Sfinţilor şi luînd aminte la isprăvile acelora, singur
se sîrguia să săvîrşească unele ca acelea. Apoi, Cuviosul Pahomie,
aducîndu-şi aminte de făgăduinţa care de la Dumnezeu i se făcuse lui,
pentru fraţii cei ce erau să se adune la dînsul spre mîntuire, a început
împreună cu fratele său, a zidi chilii. Deci, Pahomie voia să facă mai
mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învăţînd şi cugetînd pentru
liniştea şi strîmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda
mănăstirii. Deci, supărîndu-se, a zis către Pahomie: "Încetează de a
mări şi a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta este
netrebnic".
Auzind Pahomie unele ca acestea s-a mîniat asupra fratelui său, că nu
cu înţelegere l-a ocărît pe el. Însă, fiind blînd, nu i-a zis nimic,
cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Sosind noaptea, s-a închis în
chilia sa şi a început a plînge şi întru rugăciune a se mărturisi lui
Dumnezeu, zicînd: "Amar mie, că înţelegerea cea trupească este încă
întru mine şi umblu încă după trup; pentru că după atîta deprindere
duhovnicească, sînt stăpînit încă de mînie. Miluieşte-mă, Dumnezeule, ca
să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău,
atunci vrăjmaşul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale şi mă
va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris
este: Cel ce păzeşte toată legea, dar numai într-una greşeşte, pentru toate s-a făcut vinovat.
Cred Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, şi mă voi
învăţa a umbla în căile Sfinţilor Tăi Părinţi, tinzînd spre cele
dinainte şi uitînd pe cele din urmă; că din veac sfinţii Tăi,
ajutîndu-se cu darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaş şi foarte s-au
preamărit. Iar eu cum voi învăţa, Doamne, pe cei care Te-ai făgăduit a-i
chema la viaţa monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte
patimile mele, care prin trup îmi stăpînesc sufletul meu, şi de nu voi
păzi legea Ta fără de prihană? Cred Doamne, că dacă Tu îmi vei da
ajutor, voi face acelea care sînt plăcute înaintea ochilor Tăi şi-mi vei
ierta toate păcatele mele".
Aşa strigînd fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru
rugăciuni, asudînd cu lacrimi, şi din multa sudoare - fiind pe vremea
secerişului, şi în părţile acelea fără de măsură era zăduf mare - s-a
făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stînd
la rugăciune, să-şi aibă mîinile întinse în sus şi nicidecum nu le lăsa
nici le strîngea pînă la sfîrşitul rugăciunii; ci aşa stătea ca
spînzurat pe Cruce. Astfel obosindu-şi trupul său, iar sufletul
ridicîndu-şi spre gîndirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.
Nu după multă vreme, Ioan, fratele lui s-a mutat către Domnul şi el
l-a îngropat, după obicei, cu psalmi şi cu cîntări, îngrijindu-se în
toate zilele ca să fie mai bun şi mai liber de gîndurile cele ce
năvăleau asupra lui, învăţîndu-se pururea în frica lui Dumnezeu, avînd
în minte pomenirea morţii, înfricoşata judecată şi minunile cele
veşnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii
văzînd aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrîşnind cu
dinţii şi aducîndu-i multe ispite. Iar el înarmîndu-se cu pavăza
credinţei şi cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmaşului, avînd
totdeauna în gură cîntarea de psalmi. Deci, rugîndu-se el, diavolii de
multe ori se sîrguiau să-i curme rugăciunea. Cînd pleca genunchii îi
arătau înaintea lui o groapă adîncă şi apă vîjîind, ca să se teamă şi să
nu-şi plece genunchii la rugăciuni. Însă, sfîntul nu se îngrijea de
diavoleştile năluciri şi nu înceta a-şi pleca genunchii la rugăciune.
Odată, umblînd el, l-au înconjurat diavolii, urmîndu-i şi mergîndu-i
înainte ca unui boier, zicînd unul către altul: "Iată Domnul Pahomie,
daţi-i loc de cinste robului lui Dumnezeu!" Iar sfîntul batjocorea
nălucirile lor şi-i socotea pe dînşii ca pe nişte cîini ce latră. Stînd
în chilia sa la pravila cea de la miezul nopţii, au năvălit asupra lui
mulţime de diavoli şi au început a-i clătina chilia şi a cutremura
pămîntul, vrînd să răstoarne zidirea din temelie şi să ucidă pe Pahomie;
dar el a început a cînta: Dumnezeu este scăparea noastră, puterea şi
ajutorul întru necazurile cele ce ne-a aflat pe noi; pentru aceasta nu
ne vom teme, cînd se va tulbura pămîntul. Atunci îndată s-au stins
diavolii ca fumul şi s-a făcut alinare şi linişte. Însă aceia, fugind ca
nişte cîini fără de ruşine, iarăşi s-au întors. Deci, după rugăciune,
şezînd sfîntul la lucrul mîinilor, i s-a arătat diavolul în chip de
cocoş mare, care cînta înaintea lui foarte mult şi se repezea spre faţa
lui; iar sfîntul a suflat asupra lui şi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei
Cruci, l-a izgonit pe el de la dînsul.
Altădată, adunîndu-se mulţi diavoli, au legat o frunză de stejar cu o
funie mare şi lungă, şi trăgeau de ea cu osteneală şi cu ispitire, ca
de o piatră mare, chiuind şi strigînd cu mare glas unul către altul:
"Trageţi, trageţi!" Aceasta o făceau vrînd să pornească spre rîs pe
robul lui Dumnezeu; dar sfîntul a gonit cu rugăciunea toată tabăra
diavolească.
De multe ori, cînd şedea sfîntul să mănînce, diavolii, făcîndu-se în
chip de femei frumoase, şedeau lîngă el şi se atingeau de bucatele cele
puse înainte. Iar cuviosul, închizîndu-şi ochii cei trupeşti ca să nu
vadă nălucirile cele muiereşti, îşi ridica ochii minţii spre Hristos
Dumnezeu; atunci nălucirile cele diavoleşti fugeau; pentru că nu puteau
să sporească ceva, de vreme ce era darul Domnului împreună cu cuviosul,
Cel ce a zis către plăcuţii Săi: Nu vă temeţi, Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului.
Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli;
pentru că toată ziua, de dimineaţă pînă seara, a fost bătut de dînşii şi
ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a
deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul nu părăseşte
în ispite pe robii Săi. Deci, a venit la dînsul pentru cercetare, un
oarecare monah bătrîn cu numele Apolos; şi îndată a început Cuviosul
Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile şi ispitele cele
aduse asupra lui de diavoli. Apolos i-a grăit lui: "Îmbărbătează-te şi
te întăreşte robule al Domnului, pentru că ştie diavolul că de te-ar fi
biruit pe tine, cel ce ne eşti nouă spre folos, şi căruia toţi, după
puterea noastră, ne sîrguim să-ţi urmăm, apoi pe noi neputincioşii cu
înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează.
Deci, tu, o, părinte, avînd ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici
slăbi în nevoinţe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că ai să dai răspuns
lui Dumnezeu şi pentru noi, biruindu-te de lenevire şi dîndu-ne nouă
chip de împuţinare de suflet".
Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăj-maşilor
celor nevăzuţi şi slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca
acela, care l-a mîngîiat în necaz, şi l-a pornit spre mai mare nevoinţă;
deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des şi să-l
întărească. Odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a
îmbolnăvit şi, petrecînd puţine zile, s-a mutat către Dumnezeu şi a
fost îngropat de Pahomie.
Cuviosul Pahomie avea atîta îndrăzneală şi credinţă către Dumnezeu,
încît de multe ori călca peste balauri şi peste scorpii, şi rămînea
nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo
de rîu. Crocodilii ascultau porunca lui şi treceau degrabă pe plăcutul
lui Dumnezeu. Cuviosul, mulţumind lui Dumnezeu că-l păzeşte nevătămat de
toate asuprelile vrăjmaşilor, se ruga Lui, zicînd: "Bine eşti cuvîntat
Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat
neputinţa mea, ca să fie înşelată de vrăjmaşul, ci singur m-ai întărit
şi mă întăreşti pe mine, văzînd neştiinţa mea. Singur mă povăţuieşti şi
mă înveţi pe mine voia Ta cea sfîntă, pentru că eu sînt prost şi
neînţelept; iar Tu m-ai înţelepţit întru frica Ta".
Sfîntul, văzînd iarăşi asuprelile diavoleşti, ruga pe Dumnezeu ca un
viteaz şi nevoitor desăvîrşit, ca să-i ia somnul, încît să petreacă
noaptea şi ziua fără de somn - pe cît se poate -, biruind cu ajutorul
lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise: Nu mă voi întoarce,
pînă ce se vor sfîrşi; îi voi necăji şi nu vor putea să stea; vor cădea
sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i
s-a dăruit lui cererea şi vedea duhurile cele nevăzute ca pe cele văzute
şi le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Rugăciunea
cuviosului era ca să se săvîrşească întru el voia Domnului şi să nu se
lipească de el nici un gînd din grijile lumeşti.
După cîtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stînd la rugăciune la miezul
nopţii, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintîi, zicîndu-i:
"Pahomie". Iar el a răspuns: "Ce este, Domnul meu?" Zis-a îngerul: "Voia
Domnului este aceasta, ca să-I slujeşti Lui şi pe neamul omenesc să-l
aduci la El". Îngerul Domnului, zicîndu-i acestea de trei ori, s-a dus
de la el. Iar Pahomie, mulţumind lui Dumnezeu de acea vedenie ce i se
făcuse şi, luînd încredinţare, a început a primi pe cei ce veneau la el
şi voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea
chipul monahicesc, învăţîndu-i să treacă cu vederea lumea şi pe toate
cele din lume. Astfel, el se dădea singur pildă cu pustnicia şi cu
smerenia vieţii celei iubitoare de osteneală, deşi nu mai era tînăr,
slujind celorlalţi fraţi. Pentru că el pregătea masa, el lucra
grădinile, săpînd, şi adăpînd cu apă verdeţurile, el slujea bolnavilor
ziua şi noaptea şi era chiar şi portar. El făcea cu mîinile sale toate
lucrurile cele mai de pe urmă şi slujirile în mănăstire; îndemnînd pe
toţi să petreacă întru chemarea lor, în psalmi şi în alte cărţi; dar mai
ales să se înveţe din Sfînta Evanghelie. Numele fraţilor care veniseră
la el de la început, erau acestea: Psentais, Suros şi Psoe. Acestora le
grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei,
privind la sfînta lui viaţă cea întocmai cu îngerii, se minunau,
zicîndu-şi unul altuia: "Ne-am înşelat, socotind că sfinţii sînt născuţi
de fel sfinţi, şi nu se fac sfinţi după a lor voie, şi iarăşi socotind
că păcătoşii nu pot să se întoarcă la pocăinţă şi să se facă sfinţi.
Acum vedem darul lui Dumnezeu în sfîntul acesta, părintele nostru
Pahomie; căci s-a născut din părinţi păgîni şi necredincioşi, şi a venit
întru atît de bună credinţă şi plăcere de Dumnezeu, încît săvîrşeşte cu
înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu. Drept aceea ni s-a arătat şi
nouă, că şi noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat şi el
sfinţilor, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca
să şi înviem cu el, că ne duce drept la viaţa veşnică".
Deci, apropiindu-se ei de Sfîntul Pahomie, i-au zis: "Pentru ce,
părinte, singur te osteneşti atît de mult în lucrurile mona-hiceşti?
Porunceşte-ne, ca să lucrăm şi noi". Sfîntul le-a răspuns: "Jugul cel
bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe
noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mîntuire. El să ne
întărească, pe mine şi pe voi, în răbdare şi osteneli. Iar cînd Domnul
nostru ne va aduna mai mulţi, atunci voi îmi veţi ajuta în slujbele
mănăstireşti". Cuviosul Pahomie le-a scris lor rînduieli pentru
rugăciune, pentru lucrul mîinilor şi pentru somnul cel cu trezvie;
pentru hrană şi pentru haine, pentru toată buna rînduială mănăstirească
şi pentru viaţa monahicească, precum s-a povăţuit mai înainte de îngerul
care i s-a arătat.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toţi spre mîntu-ire, s-au
adunat la cuviosul şi alţi fraţi, între care era Pecusie, Cornelie,
Pavel, Pahomie - un altul -, Ioan şi alţii care auzeau de viaţa lui cea
folositoare, de învăţătura cea de suflet mîntuitoare a credinţei celei
drepte şi de rînduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel,
numărul fraţilor în puţină vreme s-a înmulţit, încît ei erau mai bine de
o sută.
Iar cînd, în vreo zi de praznic, se cădea ca toţi împreună să se
împărtăşească cu preacuratele, cereştile, nemuritoarele şi de viaţă
făcătoarele dumnezeieşti Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie
chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape şi acesta
săvîrşea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor şi toţi se împărtăşeau cu
Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Aceasta o făcea, fiindcă nu voia povăţuitorul şi cugetătorul cel
smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rînduiala
preoţească; ci zicea că mai de folos este monahilor să nu caute cinste
şi începătorie, mai ales cei ce vieţuiesc viaţa cea de obşte, ca să nu
înceapă între fraţi pentru unele pricini a se face zavistii, pizmuiri şi
neîntocmiri; deoarece, dacă cade în arie o scînteie mică de foc şi nu
se va stinge degrabă, toată aria o arde, şi rodurile cele adunate cu
multă osteneală se pierd într-un ceas. Astfel, căzînd între monahi
gîndul iubirii de stăpînire şi dorirea de rînduială preoţească, de nu se
va scoate degrabă, toate ostenelile lor cele de mulţi ani şi rodurile
duhovniceşti le întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.
Acestea le grăia cuviosul, învăţînd pe fraţi smerenia; însă, dacă
venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfinţiţi, voind să
petreacă cu dînşii, îl primea cu dragoste şi-l cinstea ca pe un părinte;
iar acela privind la viaţa cuviosului cea cu smerită cugetare şi a
celorlalţi fraţi, se sîrguia să fie următor smereniei şi ostenelilor lor
cele pustniceşti. Astfel, Sfîntul Pahomie era spre toţi foarte milostiv
şi iubitor. Îi era milă de cei bătrîni şi neputincioşi cu trupul, ştia a
plăcea şi celor tineri, avînd multă purtare de grijă pentru sufletele
lor. Deci, numărul fraţilor crescînd în toate zilele mai mult, a ales pe
unii dintre dînşii, care puteau să îndrepteze cu ajutorul lui Dumnezeu
şi să povăţuiască pe alţii la fapta bună. Astfel, i-a pus pe acei fraţi
peste alţi fraţi, împărţindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur,
privind la toţi ca un părinte şi îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia
pe cît putea să poarte ascultarea şi slujirea cea cuviincioasă în
lucruri şi în rugăciunile şi pravila cea pustnicească. Astfel se făcea
fraţilor mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povăţuitorul cel de
Dumnezeu înţelepţit.
După mulţi ani, auzind de dînsul sora sa cea după trup, a venit la
mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că şi dînsa primise
credinţa creştinească. Iar el, aflînd de venirea ei, a trimis pe portar
la dînsa, zicîndu-i: "Ai auzit de mine că sînt viu; deci, du-te de aici
şi nu te mîhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici eu pe tine. Iar
de vei voi să urmezi vieţii mele şi să aflăm împreună milă de la Domnul,
atunci fraţii mei îţi vor zidi o chilie într-un loc liniştit, ca acolo
bineplăcînd Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă
odihnă mai bună pe pămînt, decît aceea, de a face bine şi a plăcea lui
Dumnezeu. Domnul este puternic ca şi pe alte fecioare şi femei să le
mîntuiască prin tine, aducîndu-le la o viaţă ca aceasta. Pentru aceea
vei avea îndoită răsplătire de la Dînsul: una, pentru viaţa ta
îmbunătăţită; iar alta, pentru povăţu-irea acelora". Auzind sora
cuviosului, s-a umilit cu inima şi a primit cu dragoste sfatul cel
folositor al fratelui său şi, plîngînd, cerea să fie povăţuită pentru
mîntuire.
Atunci fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu, văzînd osîrdia ei
atît de mare; deci, a poruncit unor fraţi cucernici, ca la o parte de
mănăstire, în partea cealaltă de rîu, să-i facă o chilie şi să zidească o
mănăstire mică; şi a îmbrăcat-o în chipul monahicesc. Apoi, adunîndu-se
la dînsa şi alte fecioare şi femei, le-a dat rînduială de viaţă
monahicească şi a încredinţat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc,
bătrîn şi sfînt cu numele Petru, care le cerceta adeseori şi iconomisea
toate cele pentru dînsele.
Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul şi darul
facerii de minuni; pentru că a început cu darul lui Hristos a tămădui
bolile şi a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un
oarecare preot bătrîn, cu numele Dionisie, econom al bisericii
Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea se
ducea la dînsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece, acel
Dionisie, era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos şi a
pătimit pentru Dînsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.
O femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind curgerea
sîngelui de mulţi ani şi, auzind de sfinţenia cea mare a Cuviosului
Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa
prin sfintele lui rugăciuni. Ea, aflînd că cuviosul nu vorbeşte cu
femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul
preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu
Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul şi se
cercetează unul pe altul, şi l-a rugat acea femeie să-l cheme cu
dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Dionisie a făcut aşa că,
trimiţînd rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate şi, intrînd ei în
sfînta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor
Cuviosului Pahomie, precum se spune şi în Sfînta Evanghelie, şi îndată
s-a tămăduit de curgerea sîngelui şi s-a făcut sănătoasă. Deci, căzînd
la pămînt, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare şi pe plăcutul Lui, pe
Sfîntul Pahomie, l-a fericit cu laude. Cuviosul Pahomie, cunoscînd
meşteşugul lui Dionisie, a binecuvîntat pe femeie şi, după vorba cea
iubită cu prietenul cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.
După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare şi a
rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat.
Cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: "Noi nu
avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a
fiicei tale, ca s-o binecuvîntăm în numele Domnului şi vă vom trimite-o
înapoi; deci, nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta". Omul
acela, alergînd degrabă, a adus haina fiicei sale şi a dat-o sfîntului.
Sfîntul Pahomie, căutînd cu iuţime spre haina aceea, a zis: "Nu este
aceasta haina ei". Iar tatăl său întărea, zicînd: "Cu adevă-rat haina
aceasta este a fiicei mele". Sfîntul a grăit către dînsul: "Şi eu ştiu
că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este
feciorească; iar ea, zicînd că este fecioară şi împodobindu-se cu cele
fecioreşti, şi-a pierdut fecioria şi petrece în necurăţia desfrînării.
Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul şi pentru
aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuieşti mai întîi să se
lase de păcatul acela şi să se făgăduiască că de acum se va păzi curată
înaintea lui Dumnezeu, şi atunci Domnul îi va fi milostiv şi o va
tămădui de muncirea diavolească".
Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mîhnire şi de mînie asupra
fiicei sale şi, ducîndu-se la dînsa, a întrebat-o de este adevărat, şi
ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, şi a făgăduit cu
jurămînt că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întor-cîndu-se la cuviosul
şi spunîndu-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se
milostivească spre dînsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugîndu-se pentru cea
îndrăcită, i-a trimis puţin unt-delemn şi după ce a luat ea cu credinţă
untdelemn şi s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dînsa şi s-a
făcut sănătoasă din ceasul acela.
Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era
diavolul dintr-însul şi nu putea omul acela să aducă pe fiul său la
cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare,
nelăsîndu-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în
mănăstire a căzut plîngînd la picioarele Sfîntului Pahomie, şi îl ruga
cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh
necurat şi să-l izbăvească de muncirea diavolească. Cuviosul, făcînd
rugăciune, i-a dat o pîine din mănăstirea sa şi i-a poruncit ca, la
ceasul mîncării, să pună acea pîine înaintea fiului său. Ducîndu-se omul
la casa sa cu pîinea şi, sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului
său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci şi-a împlinit
trebuinţa în acea zi cu altă pîine. După o vreme, flămînzind el şi
cerînd să mănînce, tatăl a sfărîmat o parte din pîinea lui Pahomie în
părticele mici şi le-a amestecat cu finice şi astfel le-a pus înaintea
fiului său ca, necunoscînd, să mănînce. Iar duhul cel necurat ce era în
acel tînăr, cunoscînd în finice pîine dată din mîinile sfîntului, a
aruncat finicele la pămînt. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănînce mai
multe zile, poruncind în acelaşi timp să nu-i dea nimic altceva să
mănînce decît pîinea adusă de la Sfîntul Pahomie. Fiind silit de multă
foame, a gustat din pîinea aceea şi îndată a fugit dracul din acel
tînăr.
Tatăl, luînd pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuvio-sului,
dînd mulţumire şi laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile
plăcutului Său. Şi multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de
Cuviosul Pahomie, prin darul Sfîntului Duh care petrecea în el, însă
pentru acestea nu se înălţa cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie.
De se ruga lui Dumnezeu cîndva pentru ceva şi nu-şi cîştiga cererea, nu
se mînia nici nu se tulbura cu gîndul, ci totdeauna avea în gură acel
dumnezeiesc şi mare cuvînt: Părinte, fie voia Ta!
Cercetînd Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe
locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin
înalt şi roditor, în care cei tineri se suiau în ascuns de furau poamele
şi le mîncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel
smochin, a văzut şezînd în vîrful lui un duh necurat şi l-a cunoscut că
este dracul lăcomiei pîntecelui, care înşeală pe cei tineri să fure
smochinele şi să le mănînce în ascuns.
Atunci, a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din cei mult
nevoitori bătrîni, cu numele Iona, şi i-a zis: "Frate, taie pomul
acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre
sminteala celor neîntăriţi în înfrînare". Bătrînul Iona, auzind acestea,
s-a mîhnit foarte mult şi a zis către cuvios: "O, părinte, nu-l tăia
nicidecum, pentru că mult rod luăm din el". Văzînd Sfîntul Pahomie pe
acel bătrîn mîhnit, a tăcut, nevrînd să-l mîhnească şi mai mult; pentru
că îl ştia că este sfînt cu viaţa. A doua zi, însă, acel pom s-a aflat
uscat cu totul şi nu avea nici rod, nici frunze verzi. Văzînd aceasta
bătrînul Iona, s-a umplut mai mult de mîhnire şi de necaz, căci n-a
ascultat pe părintele cel sfînt şi n-a tăiat îndată acel smochin.
Aici se cuvine a pomeni puţin şi de viaţa acestui fericit bătrîn
Iona. El avea optzeci şi cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste şi
cu plăcere lui Dumnezeu. Ascultarea lui era să lucreze grădina, să
sădească pomi, să adune roadele şi, prin ostenelile şi rugăciunile lui,
să facă mare îmbelşugare şi îndestulare de roade.
El n-a gustat niciodată din acele roade şi răsaduri pînă la sfîrşitul
său, atît de înfrînat şi pustnic era. Haina lui era numai una, făcută
din piele de oaie, pe care o purta iarna şi vara. Altă haină niciodată
nu-i trebuia decît cojocul, pe care numai atunci îl lua, cînd se
împărtăşea cu dumnezeieştile Taine; iar după împărtăşire se dezbrăca şi
îl strîngea, păstrîndu-l curat în tot timpul călugăriei lui. Nu ştia ce
este odihna trupului, pentru că totdeauna şi neîncetat muncea cu osîrdie
lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdeţuri crude
cu oţet îi era hrana lui în toată viaţa. Niciodată nu s-a odihnit pe
coastele sale pînă la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din
grădină şi după apusul soarelui primea hrana obişnuită, iar după aceea
intra în chilia sa şi acolo lucra cu mîinile toată noaptea fără
lumînare, împletind funii pînă la cîntarea Utreniei, avînd în gura lui
rugăciuni, şi astfel dormita puţin pentru nevoia somnului celui firesc.
În acest fel îşi obosea trupul pînă la cel mai de pe urmă ceas al
sfîrşitului vieţii sale. Astfel s-a găsit mort, şezînd şi ţinînd în
mîini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfînt s-a dus către
Domnul, ca unul ce a fost atît de iubitor de osteneli, nevoitor şi
omorîtor de patimile trupului său.
În acea mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie, a
zidit o biserică nouă, cu mîinile fraţilor celor iscusiţi în acel lucru
şi a împodobit-o cu stîlpi frumoşi, încît se veseleau de acel lucru bun
şi frumos zidit. Socotind apoi, că nu se cade monahilor a se înveseli de
podoaba lucrului mîinilor lor, nici a se mîndri de frumuseţea zidirii, a
luat nişte funii groase şi a legat stîlpii; deci, chemînd pe fraţi le-a
poruncit, ca să tragă cu toată puterea, pînă ce s-a aplecat zidirea şi
se strica toată podoaba. Deci, cuviosul a zis către fraţi: "Să nu vă
lăudaţi fraţilor pentru osteneala cea multă a mîinilor voastre, că aţi
făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiţi, ca să vă zidiţi singuri
pe voi şi să vă împodobiţi sufletul vostru ca pe o Biserică a lui
Dumnezeu; pentru că voi sînteţi Biserici ale Dumnezeului Celui viu,
precum a zis Domnul". Aşa cuviosul părinte, mergînd în fiecare locaş,
folosea pe fraţi, învăţîndu-i şi certîndu-i cu cuvinte din dumnezeiasca
Scriptură, rugîndu-i şi sfătuindu-i să fie în viaţă fără de prihană şi
să ştie şi să cunoască meşteşugirile vrăjmaşului, ca astfel să se
împotri-vească lor cu puterea Sfîntului Duh, ori să grăiască cuvintele
Psalmului: Întru Dumnezeu vom face puterea şi El va urgisi pe vrăjmaşii noştri.
Şezînd oarecînd Cuviosul părinte Pahomie cu fraţii în mănăstirea sa
din Tavenisiot şi învăţîndu-i din dumnezeieştile Scripturi, au venit
oarecare pustnici eretici, care îşi acopereau veninul dinăuntru cu haine
de păr; şi, stînd înaintea porţilor mănăstirii, au zis oarecăruia din
fraţi: "Sîntem trimişi de părintele nostru la al vostru; deci, să-i
spuneţi din partea noastră aceste cuvinte: "De eşti cu adevărat om al
lui Dumnezeu şi nădăjduieşti spre Dînsul că te va asculta pe tine, apoi
să vii şi să treci cu noi rîul cel de lîngă mănăstire, cu picioarele pe
deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaştem toţi care din noi are mai
multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?"
Nişte cuvinte de mîndrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le
Cuviosul Pahomie, a zis către fraţi: "Cu voia lui Dumnezeu, vor putea
ereticii aceia să treacă rîul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul,
cel ce i-a prins pe dînşii în laţul său, ca să li se întărească
înşelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca
aceea, ca să umblu pe apă, pentru că ştiu că gîndul acesta, nu numai că
nu este monahicesc, dar nici creştinesc. Iar voi duceţi-vă şi spuneţi-le
lor ce zice fericitul Pahomie: "Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre
lucrările mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul
Dumnezeul meu. Sîrguinţa mea este, nu să umblu pe ape, ci să-mi văd
totdeauna păcatele mele şi să caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, să
pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmaşului". Ereticii, auzind unele
ca acestea, s-au dus ruşinaţi.
În locaşul cuviosului era un frate, care îşi făcea voia sa şi nu
mînca în acelaşi timp, cînd mîncau şi ceilalţi fraţi, ci postea mai mult
decît îi era rînduit; deci, pentru aceasta se mîndrea faţă de ceilalţi.
Părintele Pahomie, cunoscînd înălţarea de minte a mona-hului aceluia,
l-a luat de-o parte şi i-a zis: "Frate, Domnul a zis: M-am pogorît din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine;
deci, şi tu eşti dator a ne asculta pe noi şi a păzi rînduiala
mănăstirească. Cînd vine vremea mesei, mănîncă împreună cu fraţii cele
puse înainte, însă cu măsură; nu săturîndu-te, ca să nu se îngraşe
trupul, căci vrăjmaşul va ridica întru tine război, nici foarte puţin să
nu mănînci, ca să nu slăbeşti cu trupul întru osteneli, ci să primeşti
hrana după măsura tinereţii şi puterii, pînă ce vei birui pe diavolul
slavei deşarte".
Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă
după aceea iarăşi s-a abătut de la regula sa, zicînd: "Unde este scris:
nu posti, nu te înfrîna...?" Deci, sfătuindu-se din nou de Cuviosul
Pahomie, n-a ascultat, şi astfel s-a stăpînit de diavol. În cele din
urmă, sfîntul, rugîndu-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dînsul,
l-a tămăduit pe el şi astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învăţat
fiind prin certare.
Altădată, Cuviosul Pahomie, stînd la rugăciune, s-a pomenit întru
răpire şi a văzut pe fraţii săi cuprinşi de diferite feluri de
primejdii. Unii din dînşii erau cuprinşi de jur împrejur de văpaie, şi
astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alţii, fiind cu
picioarele desculţe şi împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind
înţepaţi de spini şi neputînd să iasă din dînşii; iar alţii stăteau la
un loc înalt peste o prăpastie adîncă, sub care trecea un rîu mare şi
înfricoşat, plin de crocodili; astfel că fraţii aceia nu puteau să se
ducă, nici de la prăpastie, nici să se arunce în rîu, din cauza mulţimii
crocodililor.
Această vedenie cuviosul o spunea fraţilor cu multe lacrimi şi
proorocea zicînd că după ducerea lui din viaţa aceasta, monahii se vor
împiedica cu diferite feluri de patimi lumeşti, se vor primejdui întru
multă împiedicare spre mîntuire, neputînd să se izbăvească şi să scape
de acelea, din pricină că prin meşteşugirea vrăjmaşului, îi vor
înconjura pe dînşii patimile cele deşarte.
După aceasta a venit la cuviosul, pentru călugărie un comediant, pe
care cuviosul, primindu-l şi învăţîndu-l mult pentru pocăinţă, l-a
îmbrăcat în schima monahală; iar numele lui era Silvan. Acesta, după
cîtăva vreme, îndărătnicindu-se, a început a vieţui fără de grijă şi a
face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru
înştiinţîndu-se cuviosul, l-a învăţat pe el mult, iar uneori îl şi
bătea. În urma acestora el se făgăduia că se va pocăi, dar nu se
îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a
poruncit ca înaintea fraţilor să dezbrace de pe dînsul chipul monahicesc
şi, dîndu-i lui haine mireneşti, să-l izgonească din mănăstire.
Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareţ,
rugîndu-l şi zicînd: "Iartă-mă, părinte, şi mai îngăduie-mă de astă
dată; căci cred în Stăpînul Hristos, Cel ce mîntuieşte pe cei păcătoşi
şi cu rugăciunile tale mă va întoarce la pocăinţă". Iar stareţul i-a zis
lui: "Oare ştii cît ţi-am răbdat eu ţie? De mult ori ţi-am dat bătăi,
fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut
decît numai singur ţie; pentru că n-am voit a întinde mîna mea spre
cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrînd a face aceasta. Cînd
te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decît pe tine, pătimind de
milă cu sufletul împreună; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat,
ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun şi
îţi vei mîntui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învăţături,
nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la rădăcină, ca pe
un mădular putred, ca să nu se vatăme şi celelalte mădulare".
Astfel grăind către dînsul Sfîntul Pahomie, el mai mult se ruga şi
plîngea cu lacrimi, făgăduind pocăinţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar
stareţul i-a grăit lui: "Dacă voieşti să te primesc iarăşi în numărul
fraţilor, apoi să pui pentru tine chezaş, că de acum te vei pocăi".
Deci, el şi-a pus chezaş pe un oarecare stareţ cinstit, cu numele
Petronie. Atunci cuviosul, iertînd pe Silvan, l-a încredinţat bătrînului
Petronie, chezaşul său, şi singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul
pentru el, ca să-l povăţuiască la calea cea adevărată a pocăinţei.
Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voieşte moartea păcătosului, a dat lui
Silvan, cu rugăciunile Sfîntului Pahomie, plăcutul Său, atîta zdrobire
de inimă întru pocăinţă, încît în toată vremea lacrimile curgeau din
ochii săi ca pîrîul. Pe cînd şedea la masă cu fraţii, de multe ori nu
putea să se oprească din plîns şi suspinuri, împlinindu-se către dînsul
cuvîntul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine ziua şi noaptea şi băutura mea cu plîngere am amestecat-o.
Iar cînd îi ziceau lui fraţii să se oprească din plîns, măcar la masă
înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: "Cu adevărat voiesc
să mă opresc, dar nu pot nicidecum". Iar fraţii îi ziceau lui: "Se cade a
plînge cînd eşti în rugăciune singur, dar în vremea mesei să te opreşti
din plîngere, pentru că sufletul poate şi fără de lacrimile cele din
afară să fie umilit". După aceea, fraţii iarăşi îl întrebau: "Pentru ce
plîngi aşa?" Şi-l opreau, zicînd: "Ne ruşinăm şi nu putem să mîncăm,
căutînd la tine cum plîngi". El răspundea: "Fraţii mei, oare nu-mi este
îngăduit să plîng, cînd văd pe bărbaţii cei sfinţi slujindu-mi mie,
păcătosul, cărora nici praful picioarelor nu sînt vrednic a-l privi?
Oare nu sînt dator a plînge, că mie, spurcatul comediant, îmi slujesc
nişte bărbaţi cinstiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu ca aceştia? Deci, voi
plînge, fraţilor, în toate zilele, iar nu să fiu înghiţit de pămînt ca
Datan şi Aviron, pentru mulţimea păcatelor mele".
Pentru o îndreptare ca aceasta şi pentru adevărata pocăinţă a lui
Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult,
precum şi sfinţii îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea
păcătosului. Deci, sfîntul stareţ adeverea acestea către fraţi, zicînd:
"Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de cînd s-a adunat această viaţă
de obşte, n-am văzut încă pe nici unul din toţi fraţii care vieţuiesc
împreună cu mine, urmînd aşa smeriţi, precum şi-a luat asupră-şi fratele
acesta. Ştiu, fraţilor, că şi voi, cu ajutorul lui Hristos,
ostenindu-vă cu multe îmbunătăţite nevoinţe, aţi biruit pe vrăjmaş şi
l-aţi izgonit; însă, dacă vă veţi lenevi puţin, vrăjmaşul vostru se
scoală asupra voastră şi, cel izgonit, se întoarce şi începe a face
război. Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am
voit să-l izgonim, şi-a întemeiat mîntuirea sa într-atît de adîncă
smerenie, încît se vede că a biruit desăvîrşit pe diavol şi nu mai poate
vrăjmaşul să se întoarcă şi să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu
biruieşte desăvîrşit pe vrăjmaşul cel mîndru ca smerenia din inimă şi
adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine". Deci,
fericitul Silvan, vieţuind opt ani într-o pocăinţă ca aceasta, s-a
săvîrşit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălţîndu-se spre
cer de sfinţii îngeri, ca o jertfă aleasă.
Cuviosul Pahomie, vieţuind după rînduială dumnezeiască spre folosul
tuturor, episcopul cetăţii care se numea Panopoli, cu numele Uar, a
trimis rugăminte la dînsul şi îl chema în cetatea sa să facă în ea o
mănăstire după rînduiala şi aşezămîntul său. Cuviosul, luînd pe unii din
ucenicii săi, între care era şi Teodor, s-a dus acolo şi a voit să
cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea.
Intrînd el în acea mănăstire, a văzut pe unul din fraţi ducîndu-l la
îngropare cu multă cîntare de psalmi şi după el mergea sobor mare de
popor, între care se aflau părinţii şi rudeniile celui mort. El a
poruncit celor ce-l duceau să stea şi să înceteze cîntarea; pentru că
vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui
mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viaţa aceluia fusese rea,
petrecînd în lenevire şi în iubire de păcate.
Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de
mare preţ, şi să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de orice cîntare
de psalmi şi fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest
lucru minunîndu-se toţi şi neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui
părinte, atunci părinţii celui mort, rudeniile şi unii din fraţi au
rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort şi să poruncească
a-l îngropa după rînduiala obişnuită a Bisericii. Sfîntul a grăit către
dînşii: "Mie, fraţilor, cu adevărat mai mult decît vouă îmi este milă de
cel mort, pentru că voi vă îngrijiţi de trupul lui, iar eu de suflet.
Şi aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea
oarecare uşurare sufletului lui de la milostivul şi iubitorul de suflete
Dumnezeu". Atunci toţi au tăcut, auzind nişte cuvinte ca acelea de la
sfîntul părinte.
Cuviosul, petrecînd în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut
înştiinţare că în altă mănăstire un frate boleşte, că este aproape de
moarte şi doreşte ca înaintea sfîrşitului să vadă pe cuviosul părinte,
ca astfel să se învrednicească de rugăciunea şi de binecuvîntarea lui.
Deci, sculîndu-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sîrguinţă la
mănăstirea aceea. Dar cînd erau departe de mănăstire ca de trei stadii, a
auzit glas îngeresc din văzduh. Şi, ridicîndu-şi ochii spre răsărit, a
văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă,
înălţîndu-se cu bucurie de sfinţii îngeri pe cale luminoasă şi, stînd,
se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici vedeau ceva.
Atunci ei au grăit către sfînt: "Pentru ce stai, părinte, privind în
sus, şi nu te îngrijeşti de fratele cel bolnav să nu moară mai înainte
de venirea ta?" Sfîntul le-a răspuns: "Acolo se cade cu adevărat a ne
grăbi, unde văd ducîndu-se sufletul lui de mîinile sfinţilor îngeri la
viaţa veşnică".
După aceasta, ajungînd la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele
cel ce se sfîrşise întru Domnul şi, îngropînd cu cinste trupul lui, s-au
dus la Panopoli. Acolo, fericitul episcop Uar s-a bucurat foarte mult
de venirea Cuviosului Pahomie şi a ucenicilor lui. Pe cînd se zidea
mănăstirea, nişte oameni din cei vrăjmaşi şi zavistnici, îndemnaţi de
diavol, veneau noaptea şi risipeau ceea ce se lucra ziua. Cuviosul a
răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învăţînd şi pe ucenicii
săi la răbdare, pînă ce Domnul singur a voit de a răsplătit
bîntuitorilor acelora. Pentru că, odată, venind ei după obicei şi
începînd să risipească ostenelile sfinţilor bărbaţi, îngerul Domnului
i-a ucis cu foc de fulgere, încît toţi au pierit şi s-au topit ca ceara.
Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăstirea
fără de împiedicare şi s-a făcut locaş ales, şi a lăsat într-însa
Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbaţi îmbunătăţiţi: pe
Samuil, pe Ilarie şi pe Enoraţie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii
şi să povăţuiască pe fraţi spre mîn-tuire. Iar el, întorcîndu-se, a
venit la mănăstirea sa. Auzind fraţii de venirea părintelui lor, au
ieşit în întîmpinarea lui, închinîndu-se şi bucurîndu-se.
Fiind în viaţa monahicească un copil nou începător şi ieşind din
turma cea cuvîntătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: "Părinte, de
cînd ai plecat de aici pînă astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdeţuri,
nici legume". Iar sfîntul i-a răspuns, zîmbind: "Nu te mîhni, fiule, că
voi porunci să se fiarbă". Deci, ducîndu-se în mănăstire, a intrat în
bucătărie şi, găsind pe fratele ce era bucătar lucrînd rogojini, l-a
întrebat: "Spune-mi, frate, cîtă vreme este de cînd nu fierbi fierturi
fraţilor?" El a răspuns: "Două luni!" Şi i-a grăit stareţul: "Pentru ce
prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ţi s-a dat?" Bucătarul
răspunse: "Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele,
dar am văzut că fiertura nu se mănîncă, fără numai de copiii cei
începători, care mănîncă fiertură, iar fraţii se înfrînează şi petrec cu
mîncare uscată. Deci, fiertura, rămînînd şi lepădîndu-se afară, pentru
aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele şi untdelemnul.
Iar ca să nu fiu osîndit pentru şederea în zadar, lucrez rogojini cu
celălalt frate, care este cu mine în bucătărie".
Grăit-a lui stareţul: "Cîte rogojini aţi lucrat?" Răspuns-a
bucătarul: "Cinci sute". Grăit-a sfîntul: "Aduceţi-le aici". Şi le-au
adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicînd:
"Precum voi n-aţi băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mîncare
fraţilor, aşa şi eu fără de cruţare ard lucrul mîinilor voastre, ca să
ştiţi, că nu este bine a călca aşezămintele părinteşti cele date spre
mîntuirea sufletului!" Bucătarul şi cu celălalt frate, văzînd acestea,
au căzut înaintea părintelui şi cereau iertare.
Aducîndu-şi aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire,
pentru fraţii cei ce vor să cadă în pătimiri şi să se împle-tească cu
griji deşarte după sfîrşitul lui, plîngea. Deci, închizîndu-se în chilia
sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru fraţii aceia. Şi iarăşi, o
vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopţii, după cum spunea singur în
urmă: "Vedeam o groapă adîncă şi întunecoasă şi în ea o mulţime de
monahi fără de număr, dintre care mulţi se sîrguiau să iasă din groapa
aceea, dar nu puteau, de vreme ce pogorîndu-se alţii întru întîmpinarea
lor în groapă, pe aceia îi surpau iar în adîncul gropii. Alţii, aproape
fiind de marginile gropii, se sîrguiau ca să iasă, dar iarăşi cădeau în
groapă; alţii mai neputincioşi, căzînd mai adînc, se tăvăleau pe
dedesubt; unii strigau cu glasuri umilite, în timp ce alţii din ei abia
ieşeau de acolo cu multă osteneală şi, aflînd îndată lumină, se bucurau,
mulţumind Domnului".
Cuviosul, venindu-şi în sine, socotea vedenia aceea, şi a cunoscut ce
fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă:
lenevire, întunecare şi căderi; că va rămîne între dînşii numai chipul
călugăresc. Deci, pentru aceasta se tînguia foarte mult. Gîndind la
acelea, se ruga către Dumnezeu, astfel: "Doamne, Atotţiitorule, aşa va
fi? Pentru ce ai lăsat să fie obşte şi mănăstire? Doamne, adu-Ţi aminte
de aşezămîntul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi
slujesc Ţie pînă la sfîrşitul veacului. Tu ştii, Stăpîne, că de cînd am
luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta şi n-am gustat
pîine sau apă pînă la săturare, nici altceva din cele pămînteşti".
Grăind acestea cuviosul, un glas de sus s-a auzit către el: "Nu te
lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc
cu milostivirea Mea". Iar Pahomie, aruncîndu-se la pămînt, a strigat
către Dumnezeu: "Doamne, iartă-mă şi nu lua îndurările Tale de la mine;
ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că ştiu şi eu, o, Stăpîne,
că fără de sprijinul Tău toate sînt şchioape; iar milostivirea Ta pe
toţi îi miluieşte şi îi mîntuieşte prin judecăţile cele neştiute".
Pe cînd cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii stăteau
înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tînăr cu frumuseţe negrăită,
strălucind ca razele soarelui şi avînd pe capul Lui o cunună de spini.
Ridicînd îngerii pe Pahomie de la pămînt, i-au zis: "Deoarece ai cerut
să ţi se trimită milostivire de la Domnul, iată, aceasta este
milostivirea: singur Dumnezeul slavei Iisus Hristos, Unul născut Fiul
Tatălui Cel ce S-a trimis în lume şi S-a răstignit pentru noi şi poartă
această cunună de spini pe cap!" Domnul a zis către Pahomie:
"Îndrăzneşte, Pahomie, şi te întăreşte, că sămînţa ta cea duhovnicească
nu va lipsi pînă la sfîrşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după
tine, mulţi mîntuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor
arăta mai înalţi decît îmbunătăţiţii monahi de acum. Pentru că cei de
acum, povăţuindu-se şi luminîndu-se, strălucesc după felul vieţii tale
cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai
văzut în groapa cea întunecoasă, neavînd acest fel de povăţuire ca să-i
poată scoate din acel întuneric, sărind din întuneric, cu singură
alegerea voii lor vor merge cu osîrdie pe calea cea luminoasă a
poruncilor Mele şi vor fi plăcuţi Mie. Alţii se vor mîntui prin ispite
şi prin primejdii şi se vor asemăna cu sfinţii cei mari. Pentru că amin
zic ţie, căci vor cîştiga aceeaşi mîntuire pe care o au şi monahii cei
de acum, care vieţuiesc cu desăvîrşire şi cu neprihănire!"
Acestea zicînd Domnul, S-a suit la cer şi se lumina văzduhul cu
lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfîntul Pahomie, căzînd, s-a
închinat Domnului şi-L slăvea cu gura şi cu inima, bucurîndu-se de acea
slăvită vedenie, încît s-a umplut de negrăită dulceaţă din cuvintele
Domnului.
Un frate oarecare dorea să se facă mucenic pentru Hristos, dar în
acea vreme era pace în Biserica Lui şi în împărăţia dreptcredinciosului
împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfîntul
Pahomie, zicînd: "Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă
fac mucenic!" Iar sfîntul îl învăţa să nu primească în inimă un gînd ca
acela, ca să dorească mucenicia, şi zicea: "Frate, rabdă cu vitejie
nevoinţa monahicească şi poartă ostenelile monahiceşti fără de cîrtire
întru ascultări şi te sîrguieşte ca prin viaţă fără de prihană să placi
lui Hristos şi astfel vei avea împărtăşire cu sfinţii mucenici în cer!"
El însă, în toate zilele, supăra pe sfîntul, dorind să păti-mească
pentru Hristos şi ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca
să-l învrednicească cununii muceniceşti. Sfîntul Pahomie, vrînd ca să
se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: "Mă
voi ruga pentru tine, ca să-ţi fie ţie precum voieşti; dar să te
păzeşti, ca nu în vremea muceniciei, în loc de mărturisirea numelui lui
Iisus Hristos, să te lepezi de El, căci cu adevărat te amăgeşti cu
gîndul, singur vrînd de voie să te arunci în ispită, cînd singur Domnul
ne învaţă să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită".
S-a întîmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis cîţiva
fraţi la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor
mănăstireşti, fiindcă acolo creştea multă papură. Satul acela era
aproape de nişte barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe cînd fraţii
adunau papură în acea insulă, Cuviosul Pahomie, chemînd pe fratele
acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe
fraţii cei ce se osteneau cu strîngerea papurei şi să le ducă hrană.
Deci, trimiţîndu-l, i-a zis cuvîntul Apostolului: "Iată, acum este vreme
bineprimită, acum este ziua mîntuirii! Întru nimic să nu te pleci la
vreo sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană".
Încărcînd el un asin cu mîncări, s-a dus la fraţi. Dar cînd s-a
apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca să ia apă. Atunci
barbarii, prinzîndu-l, l-au legat şi l-au suit în munte la ceilalţi
barbari împreună cu asinul. Iar aceia, văzînd pe monah, au început a-l
batjocori, zicîndu-i: "Monahule, vino de te închină zeilor noştri". Şi,
înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducîndu-l pe
monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el,
nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mîniat
şi, înconjurîndu-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăţi.
El, văzînd săbiile trase deasupra capului său şi înţelegînd mînia cea
cumplită a barbarilor, s-a temut mult şi, alergînd de frică, a căzut la
idoli, s-a închinat lor şi le-a adus jertfă, apoi a băut şi a mîncat din
cele jertfite idolilor. Astfel, temîndu-se de moartea cea trupească,
şi-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădîndu-se de Hristos.
După săvîrşirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din
legături pe monahul acela şi, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale
sale. Iar el, pogorîndu-se din munte, şi-a venit în simţire,
cunoscîndu-şi păcatul, şi-a rupt hainele şi bătîndu-şi faţa, s-a întors
la mănăstire. Cuviosul Pahomie, cunoscînd cu duhul cele întîmplate
acelui frate, a ieşit foarte mîhnit întru întîmpinarea lui. Iar acela,
văzînd pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu faţa la pămînt,
tînguindu-se şi strigînd: "Am greşit lui Dumnezeu şi ţie, părinte, căci
n-am ascultat sfatul tău cel bun şi învăţătura cea de folos, ca să nu
doresc mucenicia; căci, de te-aş fi ascultat pe tine, n-aş fi pătimit
unele ca acestea!"
Iar marele părinte i-a zis: "O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un
bine atît de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa
mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îţi era împărtăşirea cu
sfinţii mucenici; iar tu te-ai smuls din ceata lor cea sfîntă. Stăpînul
Hristos venise la tine cu sfinţii îngeri, vrînd să-ţi pună diadema pe
capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă
a acestei ticăloase vieţi, decît pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe
care o vei suferi şi, nevrînd, ai pierdut viaţa cea veşnică
depărtîndu-te de Dumnezeu. Unde sînt cuvintele tale, pe care le grăiai
întotdeauna? "Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!..." Şi mă
supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învredniceşti de mucenicie.
Deci, aceasta îţi era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori
pentru numele lui Iisus Hristos şi să cîştigi cununa cea mucenicească;
dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat
de El. Au nu ţi-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am
sfătuit să încetezi cu gîndul acesta?" Iar fratele acela a zis:
"Părinte, am greşit întru toate şi nu pot căuta în faţa ta, nici să-mi
ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, şi nu este în mine nădejde de
mîntuire şi nu ştiu ce să fac; căci nu m-am aşteptat să mi se întîmple
unele ca acestea!"
Acestea grăindu-le el cu plîngere şi cu tînguire, marele stareţ i-a
zis: "Ticălosule, tu pînă la sfîrşit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar
Domnul este bun şi fără de răutate şi nu Se mînie pînă la sfîrşit, căci
este voitorul milei şi poate ca, păcatele noastre, să le afunde în
adîncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe
cît este depărtat cerul de pămînt, pe atît depărtează de la noi
fărădelegile noastre. Pentru că nu voieşte şi nu doreşte moartea
păcătosului, ci pocăinţa lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru
cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors spre El, să nu se
depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăşi la El. Aşadar, nu te
deznădăjdui, căci este şi pentru tine nădejde de mîntuire; de vreme ce
pomul cel tăiat, iarăşi va odrăsli din rădăcină. De voieşti să mă
asculţi pe mine, vei cîştiga iertare de la Domnul". Iar el, plîngînd,
zicea: "O, părinte, de acum te voi asculta întru toate!"
Cuviosul i-a poruncit să se închidă într-o chilie singuratică şi pînă
la moarte să nu vorbească cu nimeni, decît numai cu părintele cel
duhovnicesc. Numai a doua zi să mănînce puţină pîine cu sare şi cu apă,
să facă două rogojini pe zi, să se roage şi să privegheze pe cît va
putea şi din plîngere să nu înceteze niciodată. Şi a făcut toate acestea
fratele acela cu bucurie, vieţuind în pocăinţă zece ani, şi a trecut
către Domnul.
Cuviosul Pahomie, fugind odată de gîlcevile mănăstireşti, i-a stat
înainte diavolul în chip luminos, zicîndu-i: "Bucură-te, Pahomie, căci
eu sînt Hristos şi am venit la tine ca la prietenul meu". Sfîntul,
socotind în sine, gîndea că venirea lui Hristos la om se face plină de
bucurie şi fără de frică, astfel încît toate gîndurile omeneşti se sting
în ceasul acela şi se întraripează toată mintea în vedenia care se
vede. "Iar eu, cugeta cuviosul, văzînd arătarea acestuia ce-mi stă în
faţă, sînt plin de tulburare şi mă tem. Deci, acesta nu este Hristos, ci
satana!" Apoi, sculîndu-se îngrădit cu credinţa către Dumnezeu, i-a zis
cu îndrăzneală: "Du-te de la mine, diavole, căci eşti blestemat tu şi
vedenia ta şi meşteşugirile sfaturilor tale celor viclene". Iar
diavolul, îndată s-a stins şi s-a făcut ca praful, a umplut chilia de
putoare şi a tulburat văzduhul, fugind şi strigînd cu glas tare: "Eu am
voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucînd mai
înainte, m-ai spurcat, şi în toate zilele biruindu-mă mă batjocoreşti;
pentru că este mare puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă monahilor;
însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu
să-l săvîrşesc". Iar sfîntul, întărindu-se cu duhul, se mărturisea
Domnului, mulţumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajută
robilor Săi asupra potrivnicului.
Într-o noapte, Sfîntul Pahomie, umblînd prin mănăstire cu fericitul
Teodor, au văzut de departe amîndoi împreună pe diavolul în chip de
femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulţime de slugi, iar
Teodor a început a se teme, văzînd-o. Deci sfîntul i-a zis: "Nu te teme,
fiule, ci îndrăzneşte nădăjduind spre Domnul". Şi a început a se ruga
lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis:
"Pentru ce vă osteniţi în zadar, fiindcă nu puteţi nimic să faceţi
împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotţiitorul Dumnezeu să
ispitesc pe care voi dori". Iar Sfîntul Pahomie a întrebat pe diavol,
zicînd: "Tu cine eşti, de unde vii şi pe cine voieşti să ispiteşti?"
Răspuns-a aceea ce se părea femeie: "Eu sînt puterea diavolului şi mie
îmi slujeşte toată tabăra diavolească; eu am smuls pe Iuda din ceata
apostolilor şi asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război,
fiindcă nimeni cîndva nu m-a defăimat pe mine atît de mult ca tine;
pentru că mă superi pe mine nu numai sub picioarele bătrînilor, ci şi
sub ale copiilor tineri, învăţîndu-i să mă calce. Ai adunat mulţi asupra
mea şi i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de
Dumnezeu, încît slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu
îndrăz-neală. Iar această putere a crescut asupra mea, prin întruparea
lui Dumnezeu Cuvîntul, Cel ce v-a dat vouă stăpînire să călcaţi peste
toată puterea noastră".
Sfîntul Pahomie a răspuns: "Oare pe mine singur ai venit să mă
ispiteşti, tu, putere a diavolului, sau şi pe ceilalţi?" Atunci femeia
cea în chipul diavolului, a zis: "Am luat stăpînire ca să te ispitesc pe
tine, pe Teodor şi pe ceilalţi, dar nu pot să mă apropii de voi, căci,
atunci cînd vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinui-toare de folos, mai
mult decît de pagubă. Dar tu nu vei petrece în veci pe pămînt cu aceia,
pe care acum cu rugăciunea îi întrarmezi; pentru că va veni o vreme
cînd, după al vostru sfîrşit, mă voi juca între dînşii". Grăit-a
sfîntul: "Dar de unde ştii, că cei ce vor fi după sfîrşitul nostru nu
vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă, precum îi slujim noi?" Răspuns-a
diavolul: "Ştiu din arătare". Atunci sfîntul a zis: "Minţi cu capul tău
cel spurcat, pentru că a şti acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu,
ca să ştie pe cele ce vor să fie; iar tu eşti mincinos şi stăpîneşti
minciuna". Zis-a diavolul: "Deşi nu ştiu nimic prin cea mai înainte
ştiinţă, totuşi am cunoştinţă din lucrurile cele trecute şi din cele de
faţă, despre cele ce vor să fie". Diavolul, grăind unele ca acestea şi
încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el în numele lui Iisus
Hristos şi s-a stins diavolul cu toată ceata sa.
Odată, cuviosul, cercetînd pe fraţii de prin mănăstirile aşezate prin
singurătăţi şi îndreptînd ştiinţele lor, a venit la un bărbat cinstit,
care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. Însă, monahul acela
nu ştia limba egipteană, dar ştia greceşte şi latineşte, iar Cuviosul
Pahomie avea nevoie ca prin tălmaci să vorbească cu dînsul. Sfîntul
întrebîndu-l pe el despre îndreptarea ştiinţei, acela nu voia să-i
descopere ştiinţa sa prin tălmaci, ci numai către singur stareţul. Dar
nu putea, deoarece nu ştia limba egipteană pe care o vorbea Sfîntul
Pahomie, iar marele stareţ nu ştia nici pe cea grecească, nici pe cea
latinească. Deci, sculîndu-se cuviosul, s-a dus la un loc deosebit şi,
întinzîndu-şi mîinile către cer, a început a se ruga, zicînd: "Doamne,
Atotţiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la
mine de la marginea pămîntului, neştiind limba lor, apoi ce trebuinţă
este ca să vină ei la mine? De voieşti ca aici să mîntuieşti pe dînşii
prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpîne, ca să înţeleg vorba lor spre
îndreptarea sufletelor lor".
După ce s-a rugat astfel trei ceasuri şi după ce şi-a sfîrşit
rugăciunea sa, deodată Dumnezeu i-a trimis din cer, în dreapta lui, o
hîrtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înţeles graiul
tuturor limbilor şi a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se cu
mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dînsul greceşte şi
latineşte, ca şi cum din tinereţe ar fi învăţat limbile acelea sau s-ar
fi născut întru dînsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta
ce s-a dat Cuviosului în puţină vreme şi spunea celorlalţi că marele
părinte i-a întrecut pe toţi scolasticii în curata vorbire grecească şi
latinească. Atunci, Cuviosul, vorbind cu fratele acela multă vreme şi
pricepînd ştiinţa lui şi pe el bine îndreptîndu-l, l-a încredinţat lui
Dumnezeu şi s-a întors în chilia sa.
Cuviosul Pahomie, ajungînd la adînci bătrîneţi, după ce s-a sîrguit
foarte mult în propovăduirea mîntuirii, după praznicul Sfintelor Paşti, a
căzut într-o boală trupească şi îi slujea lui în boală fericitul
Teodor. Deci, mai înainte cu două zile de sfîrşitul său, a chemat pe
toţi fraţii, învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să
se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi
aducătoare de moarte. După acestea, rugîndu-se lui Dumnezeu, le-a dat
lor pace, binecuvîntare şi sărutarea cea mai de pe urmă.
Astfel, împlinindu-şi datoria cea mai de pe urmă, şi-a dat cinstitul
său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Atunci s-au adunat toţi monahii de
la toate mănăstirile înfiinţate de el, al căror număr era de şapte mii,
împreună cu cei din lavra cea mare de obşte din Tavenisiot, care era
maică şi începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie şi patru
sute de fraţi. Deci, adunîndu-se toţi şi plîngînd, ca fiii pentru
părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor şi ca oile pentru
păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul şi mult ostenitul lui
trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în
Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste, slavă şi închinăciune,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - La începutul vieţii Cuviosului Pahomie se pomeneşte de o
cetate creştină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci, nu este
lucru necuviincios, ca vorbind de acea cetate, să nu pomenim şi cele
scrise despre dînsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului,
capitolul V. Iată ce zice el: "Am aflat într-însa - adică Oxirinhos -
atîtea bunătăţi duhovniceşti, pe care după vrednicie nimeni nu poate să
le spună. Am văzut acea cetate plină de monahi, fiind pretutindeni,
chiar afară primprejur, chilii monahiceşti; iar capiştile idoleşti cele
mari, care au fost mai înainte, toate au fost prefăcute în mănăstiri
alese şi în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici şi mănăstiri
decît case mireneşti.
Cetatea aceea este foarte mare şi cu popor mult. Ea are 12 biserici
mari, soborniceşti, afară de mănăstiri, în care sînt biserici deosebite.
Dar nici porţile cetăţii, nici pirgurile (turnurile de pază), nici
vreun unghi al cetăţii nu se află fără de locuinţe monahiceşti prin
toate părţile cetăţii, unde ziua şi noaptea, totdeauna se înalţă
neîncetat laude lui Dumnezeu, şi poţi să vezi toată cetatea aceea ca pe o
biserică. Nici un eretic sau păgîn nu era în ea, ci toţi numai
dreptcredincioşi creştini; şi nimic nu s-ar fi deosebit de biserică,
deoarece episcopul locului, dacă ar fi voit să săvîrşească dumnezeiasca
slujbă pe uliţe în mijlocul cetăţii, o săvîrşea ca într-o biserică.
Deci, mai marii cetăţii şi ceilalţi cetăţeni, puneau străji să
păzească pe la toate porţile şi căile, că de venea vreun străin sau
sărac, pe acela îndată îl întîmpinau cu bucurie, întrecîndu-se unul cu
altul, care să-l ia mai întîi în găzduire. Asemenea ne-au făcut şi nouă,
cînd voiam să mergem prin cetatea lor. Dacă ne-au văzut, ne-au
întîmpinat cu multă dragoste şi ce fel de cinste ne-au dat, ce fel de
ospăţ şi de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.
Văzînd noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul
acelei cetăţi, care este numărul lor şi ne-a spus că în cetatea lor se
află zece mii de monahi; iar călugăriţe, care slujesc întru feciorie lui
Dumnezeu, sînt douăzeci de mii. Iubirea de străini a acelora, care
ne-au arătat nouă, nu putem să o spunem cu cuvinte". Acestea le spunea
preotul Rufin, despre acea creştinească cetate ce se numea Oxinrihos. O,
de ar fi şi cetăţile creştineşti de acum ca acel model de cetate!