Tu știi ce trebuie să faci când ești bârfit? Să ştii că aceia care ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri.

 Este complet de înțeles să te simți rănit sau frustrat când afli că ești bârfit. Sentimentul că ești judecat pe la spate sau luat în batjocură este extrem de neplăcut și poate fi o adevărată povară emoțională.Totuși, o perspectivă profundă și eliberatoare – regăsită adesea în spiritualitate și în scrierile Sfinților Părinți – ne arată exact contrariul: cei care ne vorbesc de rău nu ne sunt dușmani, ci, fără să vrea, ne devin binefăcători.Iată cum poți privi și gestiona această situație pentru a-ți păstra liniștea:1. Schimbă perspectiva asupra „vrăjmașului”Rugăciune în loc de ură: Spiritualitatea ne îndeamnă să nu îi vedem pe bârfitori ca pe niște dușmani, ci ca pe niște oameni aflați în suferință sufletească. Cineva fericit și împlinit nu va simți niciodată nevoia să batjocorească pe altcineva.Curățarea sufletului: Se spune că cel care te bârfește îți preia din greșeli sau te ajută să te smerești. În loc să îți facă rău, bârfa lor devine un instrument care îți șlefuiește răbdarea și caracterul.2. Cum să reacționezi concretPăstrează tăcerea: De cele mai multe ori, cea mai puternică replică în fața batjocurii este tăcerea demnă. Confruntările agresive doar alimentează conflictul.Nu căuta răzbunare: Răzbunarea sau bârfa la rândul tău îți vor păta propria pace interioară. Răspunzând cu aceeași monedă, cobori la nivelul lor.Fii indiferent la vorbe, dar atent la adevăr: Analizează detașat dacă în bârfa respectivă există un sâmbure de adevăr din care poți învăța ceva pentru a te îmbunătăți. Dacă este doar răutate pură, las-o să treacă pe lângă tine.3. Protejează-ți energiaFaptele vorbesc mai tare: Continuă să îți trăiești viața corect și frumos. În timp, caracterul tău va demonstra oricărui observator neutru că bârfele au fost nefondate.Focalizează-te pe cei dragi: Alocă-ți energia oamenilor care te apreciază și te susțin, nu celor care încearcă să te coboare.

Rugăciunea lui Iisus pentru începători

 Pentru începători, este mai bine să spună Rugăciunea lui Iisus legată de respirație.

„Pentru începători, este mai bine să spună Rugăciunea lui Iisus legată de respirație. De asemenea, pentru monahii care stau în chilia lor și practică această rugăciune. Când ne aflăm în public, recomand să se spună Rugăciunea lui Iisus, pe pulsul inimii pentru ca să nu observe ceilalți oameni că ne rugăm și să ne ironizeze. La Sfinții Părinți găsim aceste două tehnici pentru învățarea și practicarea Rugăciunii lui Iisus. Învățarea Rugăciunii lui Iisus pe respirație o recomand pentru începători. Această practică nu poate avea, însă, continuitate. Pentru că noi nu ne limităm numai la această rugăciune, (Rugăciunea lui Iisus), ci facem și pravila, participăm la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe bisericești. În aceste cazuri nu mai putem asocia rugăciunea cu respirația, ci cu simțirea inimii. De ce zic să asociem rugăciunea de pulsul inimii? Pentru că există această mișcare a inimii, iar cei care ajung pe trepte mai înalte ale Rugăciunii lui Iisus leagă rugăciunea de pulsul inimii. Recomand ca Rugăciunea lui Iisus să fie zisă rar, clar, nuanțat, cu atenție și să ne coborâm cu mintea în inimă zicând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Recomand să se facă acest exercițiu al Rugăciunii lui Iisus timp de 15 minute zilnic, într-o cameră, în singurătate, stând în genunchi, nu cu fața la pământ, cu mâinile adunate la piept. Astfel, spunem această rugăciune concentrându-ne la cuvintele ei și ne coborâm cu mintea în inimă. Mintea trebuie să se zică cu înțelegere, inima cu afecțiune, iar voința, însușirea sufletului, să pună de acord rațiunea cu afecțiunea. Astfel se realizează calitatea rugăciunii în ființa noastră în care împlinim și asemănarea cu Dumnezeu.”

(Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus pentru începători, Editura Panaghia, p. 8)

https://www.google.com/search?q=Mina+Dobzeu%2C+Rug%C4%83ciunea+lui+Iisus+pentru+%C3%AEncep%C4%83tori&rlz=1C1GCEA_enRO1206RO1206&oq=Mina+Dobzeu%2C+Rug%C4%83ciunea+lui+Iisus+pentru+%C3%AEncep%C4%83tori&gs_lcrp=EgZjaHJvbWUyBggAEEUYOTIHCAEQABjvBTIKCAIQABiABBiiBDIHCAMQABjvBTIHCAQQABjvBTIKCAUQABiABBiiBNIBBzkwNWowajeoAgCwAgA&sourceid=chrome&ie=UTF-8#fpstate=ive&vld=cid:215f1ab5,vid:Y6AbH6DkzfI,st:0

Rugăciunea lui Iisus pentru începători, în viziunea Arhimandritului Mina Dobzeu, este o metodă simplă și accesibilă prin care orice creștin poate dobândi pacea lăuntrică și unirea minții cu inima. Textul central al acestei rugăciuni este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. [1, 2]

Metoda practică propusă de Părintele Mina Dobzeu

Părintele Mina Dobzeu a subliniat că începătorii nu trebuie să caute stări mistice înalte, ci să practice rugăciunea ca pe un exercițiu de disciplină spirituală și atenție. Metoda sa cuprinde trei coordonate esențiale: [1, 2]

• Sincronizarea cu respirația: Se recomandă ca formula să fie împărțită în două verigi ritmice. Pe inspirație se rostește în minte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...”, iar pe expirație: „...miluiește-mă pe mine, păcătosul”. [1]
• Ritmul natural: Respirația trebuie să rămână firească, fără forțare. Scopul acestei tehnici este doar de a ancora mintea și de a împiedica împrăștierea gândurilor. [1]
• Locul de rugăciune: Începătorii pot exersa așezați pe un scaun jos sau în genunchi, într-un loc liniștit, menținând spatele drept pentru a respira corect. [1]

Etapele de evoluție a rugăciunii

Părintele explică în scrierile sale, publicate în lucrări precum cele de la Editura Panaghia, parcursul de la simpla rostire la rugăciunea continuă: [1, 2]

1. Rugăciunea buzelor (orală): Începătorul rostește cuvintele cu voce tare sau în șoaptă pentru a se obișnui cu textul.
2. Rugăciunea minții (mentală): Cuvintele sunt rostite doar în gând, atenția fiind concentrată exclusiv pe înțelesul lor.
3. Rugăciunea inimii (isihastă): Mintea coboară în inimă, iar rugăciunea devine un act natural, la fel ca respirația sau bătăile inimii. [1, 2]

Sfaturi esențiale pentru începători

• Răbdare multă: Nu căutați efecte imediate sau stări de extaz.
• Smerenie profundă: Rugăciunea trebuie strigată din postura unui om conștient de propriile neajunsuri.
• Ghidare duhovnicească: Este ideal ca această practică să fie începută cu binecuvântarea unui preot duhovnic.
• Frecvență zilnică: Alocați 10-15 minute dimineața și seara exclusiv acestui exercițiu spiritual. [1, 2]

Pentru o aprofundare directă a dialogurilor și învățăturilor lăsate de duhovnic, puteți citi textul integral în format digital pe Învățături Ortodoxe sau puteți asculta înregistrările audio de arhivă pe Internet Archive. [1, 2]

Metoda rugaciunii isihaste

 Metoda rugăciunii isihaste (sau „Rugăciunea inimii”) este o practică ascetică și mistică din tradiția creștin-ortodoxă, care constă în repetarea continuă a Rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Scopul central al acestei metode, fundamentată în scrierile din Filocalia, este dobândirea stării de isihie (liniște interioară deplină) și unirea mistică a omului cu Dumnezeu. [1, 2, 3]

Etapele și Tehnica Practică

Metoda isihastă îmbină o componentă spirituală profundă cu elemente psiho-fizice specifice, sistematizate istoric de sfinți precum Grigorie Sinaitul sau Nichifor din Singurătate. [1]

1. Postura corporală

• Scaunul jos: Practicantul se așază pe un scaun mic (taburet), înalt de aproximativ 20-30 cm.
• Poziția capului: Capul se apleacă în piept, cu privirea îndreptată spre zona inimii sau a pombilicului.
• Relaxarea: Corpul trebuie să rămână nemișcat, eliminând orice tensiune musculară inutilă.

2. Disciplina minții (Paza minții)

• Coborârea minții în inimă: Atenția intelectuală este retrasă din imaginație și concentrată complet în interiorul pieptului.
• Respingerea gândurilor: Orice imagine, concept sau amintire (bune sau rele) sunt ignorate total în timpul rugăciunii.
• Monologismul: Concentrarea se face exclusiv pe înțelesul cuvintelor rostite, fără alte asocieri mentale.

3. Sincronizarea cu respirația (Metoda psiho-fizică)

• Inspirația: Pe durata unui inspir lent și controlat, se rostește prima parte a rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”.
• Expirația: Pe durata expirului, se rostește a doua parte: „miluiește-mă pe mine, păcătosul”.
• Ritmul: Respirația este încetinită deliberat pentru a calma bătăile inimii și fluxul natural al gândurilor. [1]

Cele trei stări ale rugăciunii

Pe măsura avansării în practică, rugăciunea evoluează prin trei stadii distincte:

1. Rugăciunea orală (sau a buzelor): Rugăciunea se rostește cu voce tare sau în șoaptă, implicând efortul voinței conștiente.
2. Rugăciunea minții (sau mintală): Cuvintele nu mai sunt verbalizate, ci sunt rulate doar în gând, mintea controlând activ atenția.
3. Rugăciunea inimii (sau de sine mișcătoare): Rugăciunea devine continuă și automată, coborând în nucleul spiritual al omului (inimă). Ea se activează singură, chiar și în timpul somnului sau al activităților zilnice.

Avertisment spiritual

Mariii teologi și scriitori mistici, precum cei analizați în studiile lui Irénée Hausherr, avertizează că exercițiile respiratorii și posturale sunt doar unelte auxiliare, nu scopul în sine. Practicarea tehnicii fără o viață morală, fără spovedanie și fără îndrumarea unui duhovnic experimentat poate duce la înșelare spirituală (iluzii de mândrie, halucinații sau tulburări psihice). [1, 2, 3, 4]

 

Rugăciunea inimii, esența practicii isihaste care duce la mântuire – prima parte

Isihasmul este practica de liniștire a minții prin contemplare, denumită și tăcerea gândurilor, iar principiul de bază al meditației isihaste este nepsis în grecește, traducerea în limba romana fiind sobrietate și trezvie (limpezimea minții, curățenie sufletească).

Scopul practicării tehnicilor isihaste este acela de dobândire a Duhului Sfânt și de atingere a desăvârșirii spirituale, iar țelul final este acela de mântuire a sufletului.

În forma avansată, se bazează pe retragerea practicanților din viața cotidiană, aceștia devenind sihaștrii sau asceți. Însă renunțarea la lume nu este obligatorie și nici nu înseamnă doar traiul în singurătate, ci reprezintă reîntoarcerea la sine, introspecție, despătimire, renunțarea la tot ce amintește păcatul. Practicile nu sunt destinate minții, ci inimii, fiind căi de acces la pace, la liniște, la tăcere, la adevărata fericire.

Rugăciunea isihastă este tainică și personală. Ea se primește de la un îndrumător care, la rândul său, a primit-o prin ,Lanțul de aur" al transmiterii isihaste, de la un alt inițiat.

Condiția principală a practicii rugăciunii minții în inimă este iertarea: "Iartă din toată inima pe fratele tău" (Matei, 18:35), iar condiția necesară este lăsarea grijilor." Nu vă îngrijorați de viața voastră ... nici pentru trupul vostru ... de ziua de mâine ... " (Matei, 6:25-34). Numai concentrarea se poate învăța. Câtă vreme repetarea stihului isihast este controlată de voință, are loc concentrarea.

Deci, cunoașterea isihasmului presupune inițiere, urmată de practică stăruitoare. Isihasmul nu se învață la școală și nici din manuale. Singura cunoaștere o dă practica îndrumată de către un părinte spiritual, practician și el, care a primit taina de la un isihast. Îndrumătorul este cel care urmărește și despătimirea practicantului, echilibrul său psihic, purificarea mentalului de reziduuri lumești, dar și de "vedenii" .

Isihasmul nu se practică în grup, ci individual. Isihia (pacea interioară) presupune multă muncă, chemare și perseverență. Filocalia oferă procedee, experiențe și modele, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși.

Efectele acestei practici sunt profunde și transformă viața practicantului, integrându-l deplin în mediul social și familial. Mirenii care se angajează pe acest drum, ei înșiși devin altceva decât mireni. Ei lasă măcar lumescul, dacă nu și lumea. Practicanții isihasmului se bucură de o stare fizică excelentă, precum și de longevitate.

Isihastul nu este singur pe calea îndumnezeirii, ci pe tot parcursul acestuia este asistat de Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, fiind ghidat de un inițiat. Îndrumătorii sunt rari, dar si mai rari sunt "ucenicii, cu adevărat râvnitori”. Căci mulți încep, puțini continuă. Dar cei care perseverează au mare răsplată în împlinirea ființei lor.

Noi creștinii, ne bucurăm că prin Hristos - Dumnezeu întrupat, putem redobândi starea paradisiacă de dinainte de cădere, îndumnezeirea și mântuirea sufletului.

Cuvântul isihia (de la grecescul hesychia) înseamnă liniște lăuntrică, liniște luminată. Este liniștea bunătății și a sănătății. Este liniștea minții clare. Rugăciunea inimii, care conduce pe cel vrednic și pe cel hărăzit, la isihie, provine din tradiția ascetică contemplativă a primilor creștini (sec. III-IV), relansată mereu de marii părinți (sec.VI-XI), și structurată (în sec. XIV) ca un curent spiritual distinct. Este singurul procedeu complet de concentrare, introspecție, meditație și îndumnezeire, elaborat pe terenul creștinismului.

"Rugăciunea inimii", numita și "Rugăciunea lui Iisus" sau "Rugăciunea pură", constând din cuvintele: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", este bazată pe textul din Sfânta Scriptură (Luca 17, 21), "Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" și pe îndemnul Apostolului Pavel, din  Tesaloniceni 8, 17, "neîncetat sa va rugați" și "stăruiți in rugăciune" .

„Adevărata rugăciune stă în simțirea a ceea ce e întru Dumnezeu; nu e cea în care gândirea stă înaintea Lui spunând cereri, ci e plinătatea iubirii (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, p. 53).

 

Image

Isihia a avut ca sursă de inspirație Filocalia sau Philokalia, care înseamnă în limba greacă "iubirea de frumusețe divină" sau "iubirea de virtute", este o culegere de texte scrise de 25 de Sfinți Părinți, adunate de Sfântul Nicodim Aghioritul de la Muntele Athos (1749-1809) și de episcopul Macarie din Corint (1730-1805) într-o antologie, publicată pentru prima dată la Veneția, în 1782. 

Prima traducere a Filocaliei în limba română a apărut în anul 1769, la Dragomirna, monahul Rafail oferind primul manuscris copiat al acesteia.

În anul 1800, la Mănăstirea Neamț este atestat un nou manuscris care cuprindea o traducere a primei jumătăți din Filocalia greacă, care a fost tradusă de ucenicii starețului Paisie (Velicicovschi) de la Neamț și a circulat în forma de manuscris.

Prima traducere tipărită în limba română a Filocaliei, este realizată din limba greacă de părintele academician Dumitru Staniloae, realizată in 3 etape, între anii 1947 și 1991, în 12 volume.

Isihasmul se organizează ca o mișcare de renaștere spirituală în secolul XIV, pe Sf. Munte Athos. Dar practica "rugăciunii neîntrerupte", care stă în centrul acestui curent înnoitor, datează din vechime. Originea isihasmului este în Iisus Hristos. Stă scris în Evanghelii că Hristos se ruga îndelung și că i-a învățat pe ucenici și pe toți oamenii cum să se roage: folosind puține cuvinte, dar cu intensă participare sufletească.

Originea versului isihast o găsim în Evanghelii.

• Stih isihast primordial: "Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul!" (Luca, 18: 10-14)
• " Iisuse, fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!" (Luca 18: 35-43)
• ,,Miluieşte-mă, Fiul lui David!" (Mt. 15: 21-28)
• "Doamne, miluiește-ne" (Matei 8: 25).

La baza istorică a contemplației isihaste se afla apostolii Ioan, mare contemplativ, și apostolul Pavel, care după teofanie spunea "Rugaţi-vă neîncetat" . Înainte de acesta, în Vechiul Testament, se fac referiri la Solomon, Isaia, Ilie - practicanți ai meditației.

Ioan Scărarul, sau Ioan din Sinai (579-649) este considerat inițiatorul practicii isihaste Rugăciunea minții, fiind cel ce propune rugăciunea monologică, prin repetarea cuvântului " Iisus" . El dezvoltă tema despătimirii și pune mai presus de orice, principiul trezviei (nepsis).

O trăsătură specifică a isihasmului românesc constă în tendința lui de a lega rugăciunea lui Iisus, de rugăciunea din mănăstiri. Se știe ca fiecare dintre sihaștri păstrau legătura cu mănăstirea din care făceau parte și în fiecare sâmbătă coborau din munte, își primeau alimentele necesare traiului în pustie, se spovedeau la duhovnicul mănăstirii, a doua zi se împărtășeau și iarăși urcau la chiliile lor din munte, ocupația permanentă a sihaștrilor fiind sfânta rugăciune a lui Iisus. 

Din punctul de vedere al legăturii dintre sihaștri și viața liturgică a mănăstirilor din apropierea lor, un rol important l-a avut Paisie Velicicovschi, care a introdus rugăciunea lui Iisus în viața satelor și, prin aceasta, o înviorare a spiritualității isihaste în ea și prin ea.

Dar una dintre cele mai specifice trăsături ale isihasmului românesc consta în faptul că a reușit să lege preocuparea pentru rugăciunea din mănăstiri cu grija față de oamenii săraci.

Starețul Gheorghe de la Mânăstirea Cenica, de origine transilvănean, însoțitor al lui Paisie Velicicovschi la Athos și in Moldova timp de 24 de ani, îi ajuta pe monahii din sate să pășească pe calea desăvârșirii și a nepătimirii, dar și să devină folositori altor oameni care aveau nevoie de ajutor.

Idealul ascetismului românesc dintotdeauna a fost îmbunătățirea vieții spirituale a omului, nu numai prin asceză dar și prin trăirea lumească, făcând legătura de la religie la viață, isihasmul implicându-se astfel în cotidian.

La mijlocul secolului al XX-lea, la București, a apărut cercul de renaștere spirituală "Rugul Aprins" (1943-1947), care întrunea atât clerici, cât și laici: monahi, studenți, scriitori, profesori, oameni simpli. Acest fenomen românesc a fost însă curmat cu o cruzime neînchipuită de către regimul comunist instalat la putere după război. Toți au fost arestați în 1958 și osândiți la ani grei de temniță.

Au urmat decenii când isihasmul a fost practicat tainic, dar fără întrerupere. Părintele Calinic Cărăvan de la Mănăstirea Lainici, el însuși primind inițierea de la Cuviosul Ioan cel Străin, a avut în deceniile dictaturii o viață retrasă și silențioasă. El a avut câțiva ucenici mireni, care nu s-au numit pe față ucenici, la sfatul bătrânului, pentru protecție.

Învățăturile spun că în grup se face doar deprinderea meșteșugului isihast. În rest, fiecare lucrează la casa lui, la loc retras, urmând canonul, ținând legătura cu îndrumătorul. Și, după ani de practică, numai câțiva, foarte puțini, perseverează, cei mai mulți se lasă treptat. Și tot in grup se face ceea așa numita " psihoterapie isihastă" . Mai mult de jumătate dintre cursanți vin să-și rezolve probleme emoționale, afective, tulburări episodice sau structurale.

După Maxim Mărturisitorul, există 3 categorii de practicanți:

·         căutătorul simplu – cel ce are credință

·         învățăcelul – cel ce are credință, plus practică isihastă contemplativă

·         apostolul – cel ce are credință, practică, acțiunea de îmbunătățire a altora și de mărturisire.

" Rugăciunea neîntreruptă înseamnă să ne lipim mintea de Dumnezeu, cu nespusă evlavie și dragoste, ( . . . ) în toate faptele noastre și în orice ni se întâmplă." (Maxim Mărturisitorul, Cuvântul ascetic, 25).

În lipsa unui îndrumător, practicianul (monah sau laic) este îngăduit să facă doar "faza lucrătoare" a rugăciunii inimii. 

În acest context spunem că practica isihastă are mai multe stadii de complexitate. În mare, se disting două etape: rugăciune lucrătoare și rugăciunea văzătoare. Numai primul stadiu, poate fi practicat de oricine.

Părintele Vasile de la Poiana Mărului insistă pe această fază "elementară", el o recomandă atât monahilor, cat și mirenilor. Este faza când versul isihast se repetă simplu, fluent, păstrând trezia (nepsis), evitând orice " vedenie", orice " aprindere " psihică ce ar putea semăna cu extazul. Starețul Vasile de la Poiana Mărului spunea că el a practicat toată viața doar " faza lucrătoare", evitând " faza văzătoare" zisă  și  isihasm harismatic, cel cu daruri primite de la Dumnezeu, chiar dacă aceasta, în cazul său, survenea spontan.

Extazul, deși eveniment psihic valoros al misticilor sau al asceților, nu reprezintă garanția realizării, el neputând fi confirmat, auto confirmarea fiind întotdeauna suspectată de subiectivism.

Se caracterizează prin claritate mentală, pierderea sensibilității la durere, pace interioară. Uneori apar degajări de căldură, hipertermie, iar la analiza undelor cerebrale, apare alfa generalizat.

Transa este o stare hipnotică provocată sau apărută pe neașteptate, caracterizată prin hiperestezie, urmată de extenuare, consum energetic, absorbție de căldură. Cei care o practică suferă de tulburări mentale, iar transa lor riscă să le mărească labilitatea afectivă și frica de durere. Transa nu-i o stare iluminatoare, ci o stare hipnogenă. Se recurge la ea în terapii speciale. Dar în rugăciune, transa trebuie evitată cu orice preț.

Diferența dintre transă și extaz este aceea între magie și miracol: magia se poate învăța, și poate fi provocată. Miracolul este spontan și dăruit.

La nivelul transei, nu există deosebire între imaginar și real, iar ființa alunecă pe panta iluziei, care uneori duce spre scenarii science-fiction, alteori, mai grav, se deschide spre delir mistic și spre patologie religioasă. Dacă nu reușești să îndepărtezi ceața transei, întrerupe rugăciunea și printr-o serie de mătănii, restabilește ritmul diurn, apoi continuă cu muncă fizică.

Purificarea gândului se face alungând gândurile, prin repetarea rugăciunii lui Iisus. Purificarea viziunii se face prin alungarea viziunii. După cum purificarea plăcerii se face prin alungarea plăcerii. Realizați liniștea lăuntrică și veți înțelege aceste paradoxuri.

În liniște înțelegem totul.

Image

Surse: Vasile Andru – Isihasmul sau meșteșugul liniștirii, crestinortodox.ro, wikipedia, ortodoxwiki, doxologia.ro     

Rugăciunea inimii, esența practicii isihaste care duce la mântuire – a doua parte

Vasile Andru (1942 – 2016), scriitor, eseist și teoretician al isihasmului „ca optimizare umană”, descria in cartea sa, Isihasmul sau mestesugul linistirii, metoda isihastă, "care duce pe lucrătorul ei la limanul nepătimirii, la purificare și iluminare".

Vezi aici prima parte. 

Metoda poate fi învățată numai de cel care a avut sau care va avea îndrumător, iar pașii sunt descriși astfel:

• Klisis gonaton = plecarea genunchilor, (metania mică și mare) ea însăși rugăciune, are semnificație spirituală. Rugăciunea la început se numea chiar îngenunchere. Între îngenuncheri se repetă " Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă". Cu semnul crucii.
• Stasis = așezarea. Tot rugăciune sau meditație este.  Vă așezați pe scăunelul isihast și în minte spuneți-vă aceasta: stasis este rugăciune., adică așezarea cea bună, stabilitatea trupului urmată de stabilitatea minții. Simion Noul Teolog a dobândit extazul stând nemișcat în rugăciune. "Nemișcat ca un munte" . În stasis trupul nostru are altă consistență.
• Concentrarea = Euche monologhistos. Euche, pronunţat " efche", înseamnă rugăciune. După stasis, începe concentrarea prin repetarea celor cinci cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". Repetăm rar, cât mai rar cu putință. Roadele concentrării sunt purificarea, pacea, liniștea. Isihia este acea liniște lăuntrică, premisa bunătății si a sănătății. Dacă repetăm fie și câteva minute stihul isihast, se aşează starea contemplativă. Dacă continuăm repetarea stihului, stabili și fermi, prelungind starea aceasta, rezultatul se fixează, se intensifică. Liniștea și puritatea devin tot mai cuprinzătoare. În această fază pot apărea modificări de percepție corporală, modificări de conștiință. Apare, mai întâi, o stare de extensie corporală, senzația de dilatare, senzația decorporalizării. Unii se complac în starea aceasta, crezând că asta este " meditația". Orice efect psihic, care apare în cursul concentrării isihaste, trebuie alungat, lăsat să treacă.

• Coborârea minții în inimă. Ca gest ajutător, ține mâna dreaptă pe piept, în zona inimii. Atenția minții este pe inimă. Unde este atenția, acolo este și mintea.
• Purificarea. Steresis și Catharsis. Gândurile tac, ca să vorbească Dumnezeu. Se produce starea golirii de orice impuritate, de presiunile egoului.
• Ofranda. Darul de pace, sănătate și har; ocrotire, hrănire și mărturisire. Daruri oferite mintal direct familiei, cunoscuților, lumii întregi. În aparență ofranda este simbolică, dar în esență este obiectivă, fiind încununarea stării de isihie.
• Klisis gonaton sau goniklisia. În încheiere tot un moment dinamic, cu dublă semnificație: în plan simbolic, actualizarea învierii; în plan fiziologic, ieșirea din starea contemplativă și restabilirea ritmului cerebral diurn.

Image

 

Stihul isihast, în grecește: "Kyrie Iisou Hriste, eleison me".

Sfaturi utile:

• Alege un loc retras, fii liniștit.
• Evită extremele posibile: moțăiala și exaltarea; păstrează trezia, claritatea mentală. Dacă survin modificări de ritm cardiac sau stări neînțelese, oprește lucrul și întreabă-l pe îndrumător.
• Repetă stihul isihast simplu, fluent. După aceasta, un scurt timp, păstrează mintea complet curată și transparentă, complet golită de gânduri, de griji, de chipuri, de imagini, de cuvinte.

"Când mintea e simplă sau goală de orice înțeles, ea se mută întreagă în lumina dumnezeiască." (Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. VI). Vei învăța apoi cum se încheie lucrarea, cum se iese din ritmul contemplativ și se reintră în ritmul diurn.

• Durata: 15 minute, maximum 20 minute, dimineața și seara. Respectarea orei fixe, zilnic, fără a omite nici o zi, este mai importantă decât " intensitatea". Prelungirea duratei rugăciunii isihaste se face numai cu cercetarea și încuviințarea îndrumătorului.

Toate marile religii au ca scop salvarea și eliberarea sufletului, mântuirea, trecerea de la întuneric la lumină, iar ființa umană este nefericită până obține iluminarea. Cum să putem ne salvăm de nefericire?

Sediul suferinței este in minte, iar efectul ei este simțit și de corpul fizic, cauza principală fiind identificarea cu acesta, cu simțurile, cu nevoile corporale. Corpul caută confort, mintea plăcere, iar în momentul în care nu le mai au, apare suferința, din cauza grijilor obsesive, a dorințelor neîmplinite, a patimilor, viciilor, a mâniei, a egoismului, etc. Pasul salvator constă în mutarea atenției de la satisfacerea simțurilor, la Duh, la suflet, prin rugăciune și despătimire

Vasile Andru vorbea despre existența a două faze în practica isihastă: faza ascetică și faza mistică.

• asceza (askesis) înseamnă în grecește: exercițiu, antrenament spiritual, necesitate. 
• stadiul mistic, theosis, înseamnă comuniune între om și Dumnezeu prin purificare și iubire. "Om și Dumnezeu se unesc, însă își mențin personalitatea distinctă, realizându-se desăvârșirea omului. " Experiența mistică înseamnă înțelegerea misterului divin cu privire la mântuire.

Ce plan are divinitatea cu noi? Enigma mântuirii a fost revelată de Hristos. Mântuitorul ne-a dezvăluit și planul dumnezeiesc și Calea. Deci taina nu mai este taină, a fost arătată. Totuși, deși a fost arătată, ea este greu de înțeles. De aceea, e nevoie de un îndrumător, un model și o "nevoință".

Au românii înclinație mistică? Prin fire, sunt mai aproape de mistică, decât de asceză, care cere efort și consecvență prea mari. Starețul Efrem de la mânăstirea Vatopedu de pe muntele Athos, zicea: " Românii sunt un popor de isihaşti". Românul are o înclinație spre reverie, care, bine gestionată, ar conduce spre isihie.

Faza ascetică este importantă, este hotărâtoare. Însă, între cele două faze nu există separare. Mistica nu survine după asceză, ci prin ea. Asceza nu prefațează mistica, ci o menține.  

Ce înseamnă "mistic'? Înseamnă tainic, ascuns. Mistica te face liber în fața oricărei constrângeri pământene.

Monahismul primitiv a început să experimenteze comuniunea corectă cu divinitatea, prin rugăciunea isihastă, care este "convorbire cu Dumnezeu prin tăcerea gândurilor". Rugăciunea isihastă nu este o cerere și nici formularea unor dorințe. Sintagma "miluiește-mă" înseamnă o stare de suflet, asemănătoare cu mulțumirea, cu recunoștință, cu descoperirea lui Hristos în inima ta. Stihul isihast la început este o vibrație, o tăiere a gândurilor, o umplere de atribute divine. Nu te adresezi unui chip divin, ci Îi simți prezența. Apoi, sensul rațional este depășit, mintea devine liberă de noțiuni, forme, imagini. "Tac gândurile" . Deși practicianul laic se apropie de această taină și întrezărește această măreție, acesta urmărește doar primele daruri filocalice: purificarea, claritatea mentală, trezia.

Destinul mistic este o căutare individuală și se întâmplă foarte rar.

Puterea promisă de rugăciune are ca bază de plecare trezia. Nu există o regulă referitoare la manifestarea rezultatelor rugăciunii. Dacă practica este bună și "primită", împlinirea vine mai repede. Statistic, s-a constatat că nu pot apărea efecte însemnate mai devreme de șase ani de ucenicie susținută.

Efectul paranormal cel mai de preț este restaurarea normalității, calitate tot mai rară. Rugăciunea minții (oratio mentis) prilejuiește restaurarea mentalului, sporește echilibrul psihosomatic. Iată de ce marile valori ale acestei practici sunt liniștea și trezia, nu levitația, teleportarea sau dedublarea. Pe această bază psihică, a treziei, se vor putea arăta într-o zi, dacă te faci vrednic, harismele, "daruri ale Duhului Sfânt, daruri ale lui Dumnezeu".

Ca efecte particulare pot apărea efecte fizice, modificări calorice (hipertermie), încărcarea energetică a mâinilor. În planul trăirii emoționale, survine o stabilitate, sporește o stare de mulțumire, sporește înțelegerea pentru semeni, pentru că se diminuează egoul. Sporește eficiența socială, pentru că scade frica. Toate acestea sunt urmări, nu scopuri. Orice efect transformat în scop e prilej de stagnare. Ia cunoștință de efecte, dar nu te atașa de ele, ci controlează trezia.

Stările niptice ce apar sunt, claritatea mentală perfectă; stabilitatea; smerenia ca ștergere a stridențelor egoului. Atingerea stărilor de extaz (deși sunt stări niptice) nu se iau în considerare la decizia de canonizare. Deci, nu este socotit ca dovadă de progres spiritual, probă de sfințenie. Extazul nu poate fi verificat, măsurat, confirmat. Iar autoconfirmarea este oricând suspectată de subiectivism.

Image

Rugăciunea inimii, esența practicii isihaste care duce la mântuire – a treia parte

Iluminarea nu este un scop, ea există din momentul când te-ai așezat în practică, însă manifestarea ei miraculoasă și fixarea ei vor apărea după mulți ani de lucru. Acest stadiu al iluminării se numește "vedere în Duh ". 

Sfântul Pavel îi numește pe cei care "au gustat darul ceresc" - cei care au fost luminați, cu explicația imediată: " s-au făcut părtași Duhului Sfânt".

Iluminarea harică sau supranaturală este un dar de la Dumnezeu, nu se poate învăța și nu se obține prin voință. Ea survine prin conlucrare între om și Dumnezeu, când condițiile s-au creat, survenind spontan, prin practica neîntreruptă a unei căi isihaste.

Simeon Noul teolog (949-1022) spune, din propria sa experiență contemplativă, că-L poți simți și "vedea" pe Dumnezeu încă din timpul vieții. El a ridicat ierarhia preoțească împotriva sa, pentru cultul pe care-l declarase față de Simeon Evlaviosul (Studitul), maestrul său desăvârșit. A fost controversat și pentru convingerile sale despre isihasmul harismatic în care credea ferm. Punea accent pe experiența mistică și pe "simțirea harului", pe conștientizarea prezenței Duhului Sfânt.

Credea în reactualizarea botezului, adică, cel botezat va pune în valoare efectele botezului doar dacă are experiența prezenței Sfântului Duh și a slavei lui Dumnezeu. Numai acela va fi vrednic să lege și să dezlege, nu cei care au simpla învestire profesională de preot sau episcop. Isihasmul harismatic îi apare Sfântului Simeon ca fiind calea de relansare a instituției bisericești, aflată într-o perioadă de declin în vremea aceea. Calea sa mistică se opunea celei ascetice valabilă pentru cei mulți. 

Toți marii mistici au o relativă libertate, dacă nu chiar non-conformism față de instituție sau față de ierarhie, care a practicat mereu o descurajare a misticii; de aceea, non-conformismul lor este tăinuit în general, din înțelepciune.

Sf. Simeon Noul Teolog nu ținea cont de rigiditatea instituției bisericești din acea vreme și nu și-a protejat avangardismul, ci l-a arătat deschis, asumându-și consecințele, prigoana și exilul. 

Ortodoxia s-a însoțit cu isihasmul în secolele XV-XIX atât de mult încât s-ar spune că, la un moment dat, ortodoxia este prin excelență isihastă.

"Ortodox" se traduce prin "Drept-slăvitor" (doxa = slavă). Spiritualitatea mănăstirească pune accent pe legătura imediată cu Dumnezeu. Treptat, mănăstirile au fost preocupate de partea economică, de întreținerea fermelor, de grijile zilnice, pierzând dimensiunea mistică.  De altfel, și-n mănăstiri, și-n lume, există și alte căi de desăvârșire, nu doar cea mistică isihastă.

Părintele Cleopa a dobândit rugăciunea inimii în anii '50, în singurătate totală. A stat 10 ani in pustiu, în munți. Era hărțuit de comuniști, urmărit, căutat. Avea interdicția de a predica. Se ascundea și în niște case care aveau încăperi cu perete dublu, la Poiana Largului, la Pipirig. Se ascundea și-n pădure.

El spunea că știm când inima se unește cu mintea pentru ca apare un „cui de foc”. Se încălzește inima tare, împrejur, pieptul, umerii, coloana vertebrală, tot corpul se încălzește ca focul și se-nalță în inimă o dulceață dumnezeiască, pe care n-o poți exprima prin cuvânt.  Zicea: „V-am logodit pe voi, mireasa cu mirele. S-a întâlnit în partea cuvântătoare sunetul nostru cu mirele Hristos și atunci simți o dulceață mare și -o căldură negrăită, iar ochii încep a vărsa lacrimi ”.

Dar la această rugăciune a inimii, rugăciunea cea curată, ajunge unul din 10 000, din cei care se silesc! zic Sfinții Părinți. Din cei care se silesc, unul la 10 000 ...

Chiar dacă șansele noastre de a atinge scopul final, mântuirea, sunt mici, este important să ne străduim a face progrese, să ne curățim mintea și corpul, să nu irosim această viață.

Scriitorul Vasile Andru ne dezvăluie si cele trei chei ale rugăciunii isihaste:

Cheia unu: Cantitatea aduce calitatea. Repetarea multă a numelui Iisus purifică mintea, o ține "nedezlipită'' de puterile cerești. "Cantitatea" mai înseamnă strădanie pentru păstrarea unui ritm constant, zilnic, de practică.

Cheia doi: Calitatea șterge imaginația. Calitatea rugăciunii purifică mintea de reprezentări și imagini. Maxim Mărturisitorul spunea: "Mintea lui Hristos este mintea fără imaginație!" Această afirmație a uimit pe mulți, care au întrebat: "Cum adică, imaginația nu este bună? Că la școală ni se spune să ne dezvoltăm imaginația!" Vom răspunde: ‚Te servești de imaginație ca de o scară, ca să mai urci o treaptă. Dar după ce ai urcat, după ce ești pe platoul de sus, nu mai cari scara în spate”. Contemplarea instaurează o stare mentală nouă, în care avem acces la Real. În acest caz, nu mai avem nevoie de substitute.

Cheia trei: Ștergerea imaginației duce la trezvie. Cum definim trez(v)ia? Să nu ne împotmolim în miturile iluminării. Trezia (nepsis, în grecește) este extinderea mare a conștientului, eliberat de iluzii, înglobând în el conținuturi din inconștient, din toate izvoarele ființei. Se spune și " răpirea minții" sau " supraconștientă" . Expresia " răpirea minții" poate crea confuzii, poate încuraja exaltări sau escapade afective. Duhovnicii recomandă controlarea și menținerea continuă a treziei. Numai așa toate conținuturile psihicului, activate intens de puterea rugăciunii, vor fi transformate în lumină.

Harul este o lucrare divină care ni se dă într-o zi sau într-o viață. S-a spus că unul din zece mii de rugători se face vrednic de marea luminare. Dar nici ceilalți nu rămân fără răsplată.

Părintele Teofil Părăian vorbește de câteva ori despre un efect al rugăciunii minții, produce întâlnirea cu tine însuți cel necunoscut ție. "Rugăciunea are darul de a ne descoperi pe noi înșine nouă ... punându-ne în evidență și negativele din alcătuirea noastră."

S-a constatat că doar 10% din minte se află în partea conștientă a omului. Restul este o mare necunoscută și adesea acel vast necunoscut atârna greu sau este alienant, ascunde urâțenie și un balast ce trebuie eliberat, aruncat. Prin rugăciunea minții, în faza de purificare, adică mereu, " scormonim în inconștient" (expresia părintelui Teofil) și aflăm conținuturi surprinzătoare, de care astfel ne eliberăm.

Rugăciunea minții, "îndesită", ne dezvăluie zone psihice abisale, aruncă la suprafață depozite de răutăți și astfel mintea se limpezește, sufletul se limpezește.

Vezi prima și a doua parte.

Image

Surse: Vasile Andru – Isihasmul sau meșteșugul liniștirii, crestinortodox.ro, wikipedia, ortodoxwiki, doxologia.ro

sursa https://www.yogasat.ro

Image