Risipirea minții în timpul rugăciunii)

 – Gheronda, când îmi fac rugăciunea la chilie, stau tare neliniștită ca nu cumva vreo soră să deschidă ușa și astfel să-mi pricinuiască răspândire.

– Eu, dacă sunt în stare de rugăciune și deschide cineva ușa, prefer să mă lovească cu securea în cap, decât să mă vadă în acea clipă când mă rog. Este ca și cum ai zbura și vine unul și-ţi taie aripile. Voi nu aţi trăit încă stări duhovnicești în vremea rugăciunii ca să înţelegeţi cât îl costă pe cineva să-l deranjaţi în timp ce se roagă. Nu aţi simţit această părtășie cu Dumnezeu, când omul se ridică oarecum de pe pământ. Dacă aţi fi avut astfel de experienţe, i-aţi fi respectat pe ceilalţi când se roagă. Dacă ar fi existat această sensibilitate duhovnicească, aţi fi cugetat: „Cum să-l întrerup pe celălalt în vreme ce se roagă?”. Aţi fi înţeles ce mare pagubă îi pricinuiţi și aţi fi luat aminte. Nu spun să luaţi aminte cu stres și cu silire, ci cu respect faţă de cel care comunică cu Dumnezeu. Dar dacă nu există această sensibilitate duhovnicească, să existe cel puţin sensibilitatea lumească, în sensul ei cel bun. Să vă obișnuiţi să bateţi la ușă și să spuneţi cu voce tare: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑ne pe noi!”, ca celălalt să poată sta liniștit și nu să fie mereu cu frică că se deschide ușa. Altceva este să mă aflu în stare de veghere duhovnicească și altceva e să stau mereu neliniștit ca nu cumva cineva să-mi deschidă ușa. Asta obosește, te zdrobește.

– Gheronda, se poate ca vreo soră să facă aceasta din simplitate?

– Nu este simplitate ca o soră să bată în ușa alteia și, fără să audă „Amin”, să deschidă și să intre înăuntru. Mă mir că faceţi una ca aceasta! Se poate ca cealaltă soră să plângă în rugăciune și să nu vrea să fie văzută. Eu, când merg la vreo chilie vecină și aud că citesc slujba Vecerniei, stau și un ceas afară în frig și spun „Doamne Iisuse”, ca să nu-i întrerup și să taie din slujbă. Cum să deschid ușa când îi aud psalmodiind? Cum să intru? Dacă intru, este ca și cum aș avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia să-mi dea acest drept, însă eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca și cum eu sunt cineva și nu ţin cont de celălalt. Să existe această sensibilitate lăuntrică. Odată când eram la Sinai, am văzut doi copii de beduin, un băiat și o fetiţă, rugându-se pe drum cu comboloiul. Atunci eu m-am oprit și m-am retras încet, așteptând să-și termine sărmanii copilași rugăciunea și abia apoi să-mi continui drumul, pentru că nu exista altă trecere.

– Gheronda, de îndată ce încep să mă rog, îmi vin în minte obligaţiile care mi-au rămas neîndeplinite la ascultare.

– Nici eu, când am obligaţii neîmplinite, nu mă pot liniști. De aceea, dacă vrei să nu ai răspândire în vremea rugăciunii, să-ţi pui în rânduială repede obligaţiile tale și numai după aceea să începi rugăciunea, spunând în mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se află în bună rânduială. Ia să mă îngrijesc să-l pun în rânduială și pe el”.

– Gheronda, mă gândesc că, dacă aș fi avut vreo greutate în viaţă, aceasta m-ar fi ajutat să sporesc în rugăciune.

– Ce vorbești? Trebuie să fie război, ca să-L cauţi pe Hristos? O stare duhovnicească exterioară bună este cea mai bună condiţie pentru o stare duhovnicească lăuntrică bună. Rugăciunea cere ca cel ce se roagă să fie nerăspândit în cele exterioare și aranjat în cele lăuntrice. Nerăspândirea ajută mult în viaţa duhovnicească.

 Obiect constituit din mărgele (chihlimbar, sticlă, metal etc.) înșirate pe aţă sau prinse pe un lănţișor subţire, care sunt legate la capete printr-un nod. Aceste mărgele sunt mișcate încet cu degetele de la un capăt la altul, ca o îndeletnicire plăcută în vreme de plictiseală.

Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Sunt lucruri pe care le faci și le uiți, dar care rămân în sufletul altuia.

A trăi frumos nu înseamnă să nu cazi, ci să nu rămâi definit de cădere. 

Sunt zile în care greșești, rănești, te rătăcești și ajungi să nu te mai recunoști. 

Dar omul nu este numai suma eșecurilor lui. 

Poți cere iertare. Poți repara cât se mai poate. 

Poți învăța să nu repeți ceea ce ai făcut. 

Și, mai ales, poți începe din nou fără să transformi rușinea într-o sentință pe viață.

 Uneori ne pedepsim mai mult decât ne-ar pedepsi Dumnezeu. 

Ținem deschise răni pe care El ar vrea să le vindece și ne întoarcem obsesiv la trecut de parcă suferința ar putea schimba ceea ce s-a întâmplat.

 Nu poate. 

Dar poate schimba omul care merge mai departe. 

Iartă la timp, inclusiv pe tine. 

Nu ca să minimalizezi greșeala, ci ca să nu-i dai puterea de a-ți ucide viitorul. 

Viața frumoasă nu este viața fără cicatrici. 

Este viața în care cicatricile nu mai hotărăsc direcția pașilor tăi.

Dragostea adevărată nu se oprește la omul căruia i-ai făcut bine.

 Merge mai departe, adesea fără să afli. 

Poate ai ascultat cândva un om într-o zi grea și el, peste ani, a știut să asculte pe altcineva. 

Poate ai iertat acolo unde era mai ușor să rănești, iar gestul tău a devenit pentru altul dovada că blândețea este posibilă. 

Binele are o memorie tainică. 

De aceea, nu măsura fiecare gest prin răspunsul primit.

 Nu întreba mereu cine ți-a mulțumit, cine te-a apreciat, cine a întors favorul.

 Sunt lucruri pe care le faci și le uiți, dar care rămân în sufletul altuia. Uneori dragostea se întoarce, dar nu de unde te aștepți. 

Se întoarce printr-un om necunoscut, printr-o ușă deschisă la timp, printr-o mână întinsă când tu însuți ai nevoie.

 Dumnezeu știe să lege binele în feluri pe care nu le vedem.

 Poate de aceea merită să iubim fără contabilitate: pentru că nicio faptă bună nu se pierde cu adevărat, chiar dacă nu se întoarce imediat la noi.

Smerenia adevărată nu face zgomot. 

De multe ori o întâlnești în oameni care nu povestesc ce au făcut, nu-și numără nevoințele și nu caută să fie văzuți. 

Trăiesc simplu, se roagă, muncesc, poartă greutăți și lasă în urma lor o liniște care spune mai mult decât multe cuvinte. 

Poate că tocmai astfel de oameni ne învață că viața duhovnicească nu are nevoie de spectacol. 

Nu trebuie să fii cunoscut ca să fii folositor. 

Nu trebuie să fii lăudat ca să fii aproape de Dumnezeu. 

Uneori sfințenia începe în gesturi pe care nu le observă nimeni: într-o ascultare făcută fără murmur, într-o rugăciune pentru cineva care nu va afla niciodată, într-o pâine împărțită, într-un orgoliu lăsat jos. 

Și poate cea mai grea lecție este aceasta: să faci bine fără să simți nevoia să existe martori. Să accepți că Dumnezeu vede ceea ce oamenii trec cu vederea. 

Chipurile smerite nu strălucesc prin dorința de a fi admirate, ci prin pacea pe care o lasă în jur. Iar uneori un om tăcut poate predica mai mult prin viața lui decât altul printr-o mie de cuvinte.

Ce ne împiedică să iubim?

Ce ne împiedică să iubim? Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El e bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 31-36). Ce vorbe uimitor de simple! Sunt atât de fireşti, încât atunci când omul le aude pentru întâia oară se simte chiar stingherit: Cum de nu m-am gândit la asta până acum? Tot ce este mare este simplu şi toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. E îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi. Orice cuvânt al lui Hristos e simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestora! Nu ne purtăm la fel cu toţi oamenii. Faţă de cei mai apropiaţi (soţia, copiii) ne purtăm potrivit poruncilor lui Hristos. Cu cei pe care îi socotim depărtaţi sau străini nu ne purtăm astfel. El cere însă ca noi să-i iubim şi pe vrăjmaşi. E foarte greu. A-i iubi pe vrăjmaşi se deprind cei ce au inima curată, care Îl iubesc cu toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, cei în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. Doar cei ce s-au deprins să îi iubească pe cei care-i urăsc, să-şi iubească vrăjmaşii, i-au biruit pe aceştia – cu binele şi cu dragostea. Mila şi împreună-pătimirea sunt însuşirile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, are şi milă şi împreună pătimire: nu poţi să iubeşti fără să suferi cu cel iubit. Un asemenea om nu poate să nu facă binele celor care au nevoie de el şi-l face fără să aştepte recunoştinţă, fără să aştepte să i se răsplătească pe măsură. Din dragostea curată izvorăşte milostivirea, așa împlinesc adevăraţii creştini aceste porunci: dau împrumut celor de la care nu se aşteaptă să mai primească înapoi, fac tot felul de fapte bune. Domnul cere să nu aşteptăm nimic în schimb pentru binele făcut şi ne făgăduieşte marea plată a veşnicei bucurii, spunând că vom fi fii ai Celui Preaînalt. Hristos spunea despre Înfricoşata Judecată că drepţii vor fi îndreptăţiţi doar pentru faptele dragostei: fii ai Celui Preaînalt se vor numi, vor străluci ca stelele pe cer. Cei ce dragoste nu au, cei ce nu fac faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului şi vor fi chinuiţi în veci împreună cu el. Dragostea este împlinirea a toată legea (Romani 13, 10). Milostivirea e toată legea lui Hristos, fiindcă ea vine din dragoste. Mare e această lucrare! E scopul întregii noastre existenţe. Am fost făcuţi ca să ne apropiem de El duhovniceşte. Trăim ca să devenim fii ai Celui Preaînalt, să ne desăvârşim. Mergeţi prin uşa cea îngustă, pe calea cea pietroasă şi spinoasă, fără a vă teme de pătimiri, fiindcă ele nasc binele. Cel care pătimeşte devine slobod de egoism, liniştit, blând, plin de dragoste. Să mergem pe calea necazurilor, împlinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugăciuni şi post intrăm în Împărtăşirea cu El, fiindcă Duhul Sfânt poate sălăşlui doar într-o inimă smerită. Să agonisim blândeţea, smerenia, şi atunci va veni și dragostea. Neîncetată să fie rugăciunea ca El să curăţească inimile de răutate și să ne dea marile virtuţi creştineşti: blândeţea, smerenia și dragostea. Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii: şi pe cei de aproape şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii. Amin. Sfântul Luca al Crimeei, 15 octombrie 1944