Când a venit în vârstă, a fost dat de părinții săi la învățătura înțelepciunii elinești, lui Libanie sofistul și lui Andagratie filosoful. Și fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înțelepțindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credința elinească și, alergând la prea sfințitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez.
După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat și pe părinții lui cu lumina sfintei credințe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinței, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, viețuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viață. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puțin de douăzeci de ani de la nașterea sa.
Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena și în scurtă vreme a covârșit cu înțelepciunea pe cei mai vârstnici decât el și pe mulți filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învățăturile elinești, s-a făcut filosof ales și orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înțelepte și de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credința în Hristos și, în acest chip, împreună cu dânsul, și pe alți mulți.
Astfel, când Antimie disputa cu Sfântul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat și a început a-l munci pe el. Așa că, Antimie, căzând la pământ, se tăvălea și își întorcea ochii și gura și scotea spume din gura lui. Toți cei ce erau de față s-au spăimântat foarte și mulți voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfântul Ioan că să miluiască pe cel îndrăcit și să-l vindece. Iar Sfântul a răspuns: „De nu se va pocăi și nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Și îndată Antimie a strigat, zicând: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pământ, afară de cel creștinesc, în care crede prea înțeleptul Ioan”.
Acestea zicând, a ieșit dintr-însul duhul cel necurat și a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzând o minune ca aceasta, a strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Care face astfel de minuni!”. Iar Sfântul Ioan, certându-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu și învățându-l credința cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetății. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa și mulți din cetățenii cei cinstiți au crezut în Hristos și s-au botezat.
Episcopul, înștiințându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfințească spre slujba Bisericii și să-l țină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înțelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns și a venit la patria sa în Antiohia.
Deci, trecând cu vederea toată deșertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deșartă și mândria vieții, a cugetat să primească viața monahicească cea smerită și în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună și având aceiași dascăli, aveau mare dragoste unul față de altul, pentru că erau amândoi de același obicei și de un suflet.
Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit și pe prietenul său Ioan să-și aleagă această viață, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mănăstire și să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, pentru că ea, înțelegând scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dânsul:
„O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan și eu văduvă, căci așa a voit Dumnezeu. Și nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă și a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor și prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdând toate cu ajutorul Lui, m-am mângâiat cu privirea feței tale, cea asemenea cu fața tatălui tău, simțind mare ușurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuința vieții tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tânguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăși cu plecarea ta. Ci așteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lângă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puțin și rămâi împreună cu mine, până când sunt încă între cei vii”. Acestea și altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.
În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost și a petrecut în acea rânduială trei ani.
După această a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărțit toată averea sa celor ce aveau trebuință, iar robilor și roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale și pe prieteni, s-a dus la o mănăstire și s-a făcut monah, slujind Domnului ziua și noaptea în multe osteneli și nevoințe. Acolo a scris și cărți pentru preoție și pentru smerenia inimii, precum și o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învățăturii și darul Sfântului Duh, care a lucrat prin Apostoli și care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care viețuia în aceeași mănăstire. Isihie, fiind bătrân și desăvârșit în bunătăți, era mai înainte văzător.
Într-o noapte, nedormind el și rugându-se, a fost răpit cu mintea și a văzut o vedenie ca aceasta: „Doi bărbați luminați, coborându-se din cer, îmbrăcați în haine albe și strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde își făcea rugăciunile sale; unul dintre dânșii ținea o hârtie scrisă, iar altul niște chei. Dar Ioan, văzându-i pe dânșii, s-a temut și s-a închinat lor până la pământ. Iar ei, luându-l de mână, l-au sculat zicând: „Nădăjduiește și nu te teme!”. Dar Ioan a zis către dânșii: „Cine sunteți voi, domnii mei?”. Iar ei i-au răspuns: „Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfânt, pentru curățenia inimii tale; căci suntem trimiși la tine de Marele Învățător și Mântuitorul nostru Iisus Hristos”.
Zicând aceasta, cel dintâi, întinzându-și mâna, i-a dat hârtia, zicând: „Primește hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină și de acolo am scos dumnezeieștile descoperiri. Domnul îți dă și ție a cunoaște toate adâncurile înțelepciunii, pentru ca să hrănești pe oameni, nu cu învățătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor și ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.
Apoi, întinzând și celălalt mână, i-a dat cheile, zicând: „Primește aceasta, căci eu sunt Petru, căruia îmi sunt încredințate cheile împărăției, și îți dă și ție Domnul cheile Sfintelor Biserici și, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.
Fericitul Ioan, iarăși plecându-și genunchii, s-a închinat lor, zicând: „Cine sunt eu, ca să îndrăznesc a primi și a purta niște slujbe mari și înfricoșate ca acestea, fiind păcătos și mai prost decât toți oamenii?”. Iar Sfinții Apostoli care se arătaseră, iarăși l-au prins de mâna dreaptă și l-au ridicat, zicând: „Stai pe picioare, îmbărbătează-te și te întărește și fă cele poruncite ție; apoi nu tăinui darul cel dat ție de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfințirea și întărirea poporului Său, pentru care și-a vărsat sângele ca să-l mântuiască din înșelăciune. Grăiește cuvântul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ți aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăția. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinți prin tine multe suflete și a le aduce la cunoștința Sa. Și o să ai multe nevoi și necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că așa vei moșteni Împărăția lui Dumnezeu”.
Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Crucii și, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzând aceasta, a spus și altor frați iscusiți și aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, că nu cumva să afle Ioan și să se ducă de la dânșii și astfel să fie lipsiți de o viețuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.
Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mântuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru și în cuvânt, bine nevoindu-se și pe alții învățându-i la aceasta. Apoi și pe cei leneși deșteptându-i ca să alerge către cer, îi învăța să-și omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mănăstire cu plăcere de Dumnezeu.
Unui bărbat din Antiohia, care era bogat și de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încât, de mare durere, i-a ieșit ochiul cel drept; și dând multă avere la doctori iscusiți, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfântul Ioan, a venit la dânsul în mănăstire și apropiindu-se, a îmbrățișat picioarele lui, sărutându-le și cerând tămăduire. Iar Sfântul a zis: „Niște boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor și pentru împuținarea credinței către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca și dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: „Cred, părinte, și voi face toate cele ce-mi vei porunci”.
Acestea zicând, a apucat haina fericitului Ioan și a pus-o pe capul său și pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a așezat ochiul la locul său, precum era înainte, și s-a făcut sănătos ca și cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.
La fel și un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetății Antiohiei, având lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfântul Ioan cerând tămăduire. Învățându-l Sfântul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau frații în mănăstire. Aceasta făcând, îndată s-a curățit de lepră; și lăsând lumea, s-a făcut călugăr.
Un altul cu numele Evclie, având ochiul drept orb din copilărie, a venit la mănăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan și a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfântul Ioan: „Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine și să-ți lumineze ochii cei sufletești și trupești”. Acestea zicând Sfântul, îndată s-a deschis ochiul celui orb și vedea luminat. Acestea văzând frații, se minunau și ziceau: „Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt viețuiește într-însul”.
O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfântul Ioan. Și așezând-o bărbatul pe asin, a mers cu dânsa la mănăstire. Apoi, lăsând-o la poartă, a intrat singur la Sfântul, rugându-l să tămăduiască pe femeie de neputința ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: „Mergi și spune soției tale să înceteze cu răutatea năravului său și cu asprimea ce o are asupra slugilor și a slujnicelor, știind că și ea este făcută din aceeași tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dând milostenie săracilor și nelăsând rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrânați și să vă păziți în curăție în zilele cele sfinte și de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.
Deci, mergând bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfântul; iar ea a făgăduit cu toată osârdia, că va păzi toate cele poruncite, până la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfântul spunându-i făgăduința femeii sale. Atunci Sfântul a zis: „Mergeți cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Și ducându-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.
În acea vreme era în părțile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni și pe dobitoace. Și de multe ori se aduna poporul cu arme și cu săgeți pândind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieșind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare și pe mulți dintr-înșii îi sfâșia, iar alții abia scăpau răniți; pe alții rănindu-i îi ducea vii în culcușul său și acolo îi mânca.
Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfântul Ioan și l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieșea fiară. Deci mergând, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfântului, și s-au dus. Iar după câteva zile, văzând poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce și au aflat pe leu mort. Văzând această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii și rugăciunile Sfântului au omorât fiară.
Sfântul Ioan a petrecut în acea mănăstire patru ani. Apoi, dorind o viață mai liniștită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie și, aflând o peșteră, s-a sălășluit într-însa și a petrecut acolo doi ani viețuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit și s-a îmbolnăvit așa de rău, încât acolo nu-i era cu putință a se îngriji de boala să. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia și a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială și purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie și în peșteră, ci să lumineze tuturor în sfeșnicul Bisericii.
Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească și astfel să-l scoată din pustie și de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la viețuirea sa împreună cu oamenii; pentru că nu numai lui, ci și altora să fie de folos.
Venind fericitul Ioan la biserică, sfințitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie și i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dânsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon și a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieții sale cea plină de fapte bune și cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfântul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfântului Grigorie de Nazianz și acolo s-a săvârșit în Domnul.
Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia și s-a dus la mănăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan și au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dânsul obișnuitele învățături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în liniște, cu plăcere de Dumnezeu.
Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stând la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: „Dimineață să mergi la mănăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan și să-l aduci pe el de acolo în cetate și să-l hirotonești preot, pentru că este vas ales și vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeași vreme i s-a arătat îngerul și Sfântului Ioan, pe când își făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate și să pri-mească de la dânsul hirotonia.
Deci, făcându-se ziuă, a venit patriarhul la mănăstire și fericitul Ioan a ieșit în întâmpinarea lui cu toți călugării. Apoi închinându-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvântat. Apoi săvârșind patriarhul Sfânta Liturghie, i-a împărtășit pe toți cu Dumnezeieștile Taine. La urmă, dând fraților binecuvântare, a luat pe Ioan și l-a dus în cetate, iar monahii toți se tânguiau de despărțirea de Ioan.
A doua zi, sosind vremea hirotoniei, când a pus patriarhul mâna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburând deasupra capului Sfântului. Văzându-le acestea patriarhul Flavian și toți cei ce erau împreună cu dânsul, s-au înspăimântat și s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetățile cele de primprejur și în toată Siria, încât toți cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: „Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dânsul mărirea Domnului”.
Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruință a se îngriji de mântuirea sufletelor omenești, adeseori învățând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei și lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânșii cel dintâi și cel mai vestit propovăduitor.
Astfel de cuvinte ieșeau din gura lui, încât toți cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulți din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan și le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învățăturile lui la mese și prin târguri, iar alții învățau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci așa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator și tuturor învățător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.
Când știa poporul că Ioan are cuvânt de spus, toți alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetății judecățile, negustorii afacerile lor, meșterii lucrul din mâini, și alergau să asculte învățătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieșea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învățăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alții îl numeau dulce vorbitor iar alții izvorâtor de miere.
Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înțelepciunii, și aceasta o făcea mai ales la începutul preoției sale, și alcătuia cuvânt de învățătură, neînțeleasă de oamenii cei neînvățați. Iar odată o femeie, ascultându-l și cele grăite neînțelegându-le, a ridicat glas din popor și a zis către dânsul: „Învățătorule duhovnicesc sau mai bine să-ți zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fântâna sfintelor tale învățături, iar funia minții noastre este scurtă și nu poate să o ajungă!”.
Atunci a zis mulțimea poporului: „Deși o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme și până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învățătură cu meșteșugire de cuvinte. Și de atunci se sârguia să-și împodobească vorba să nu cu cuvinte ritoricești, ci simple și învățătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca și ascultătorii cei mai neînvățați să înțeleagă și să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci și în faptă; pentru că făcea și minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioși.
O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu și fiind cuprins de fierbințeală și aproape să moară, a rugat pe Sfântul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfântul, luând apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi și a stropit cu dânsa pe cel bolnav și îndată l-a lăsat fierbințeala și, sculându-se sănătos, s-a închinat Sfântului.
Era în Antiohia un cârmuitor bogat înșelat cu eresul marcioniților - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioși. Femeia aceluia, cazând într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Și, din zi în zi, crescându-i durerea mai cumplit, a chemat ocârmuitorul pe eretici în casa sa și le-a zis să ajute femeii lui, rugându-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dânsa neîncetat trei zile și mai mult, dar nimic n-au folosit.
După aceea a zis femeia către bărbatul său: „Aud de un preot cu numele Ioan, care viețuiește cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos și orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dânsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniții nu-mi ajută nimic și din aceasta se vădește credința lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credința lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.
Ascultând bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioșilor și neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a așezat-o înaintea bisericii și a trimis la episcopul Flavian și la preotul Ioan, spunându-le despre venirea sa și despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.
Ieșind la dânșii episcopul împreună cu Ioan au zis: „Dacă vă veți lepăda de eresul vostru și vă veți apropia de Sfânta, Sobornicească și Apostolească Biserică, veți dobândi mântuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osârdie a se lepăda. Și a poruncit Sfântul Ioan să aducă apă și a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcându-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca și cum n-ar fi fost bolnavă niciodată și slăvea pe Dumnezeu.
Văzând eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dânsa de Sfânta Biserică, lepădându-se de eresul lui Marcion și s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare și s-au miniat asupra Sfântului Ioan, semănând pretutindeni asupra lui hule și clevetiri, zicând că este vrăjitor și fermecător.
Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducând asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiștea în care ereticii aveau adunarea lor și acolo, fiind adunați mulțime fără de număr, au murit, fiind uciși de căderea capiștei; iar dintre cei binecredincioși, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzându-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci și elinii, au cunoscut puterea lui Hristos și, dărâmând capiștile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învățătura Sfântului Ioan.
După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârșit. Și a fost căutat cu sârguință un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan - pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viața și despre învățătura lui -, și toți l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.
Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înștiințat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Și nevrând a se lipsi de un asemenea învățător, s-au împotrivit toți trimișilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfântul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judecă pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.
De acest lucru înștiințându-se împăratul, s-a mirat și a dorit și mai mult să vadă pe Ioan și să-l așeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimițând a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să știe poporul; ceea ce s-a și făcut.
Apropiindu-se Sfântul Ioan de Constantinopol, a ieșit în întâmpinarea lui tot poporul, cu mulțime de boieri, fiind trimiși de împăratul să-l întâmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul și de toată adunarea poporului și toți se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.
Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, și cei de un gând cu dânsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan și-l urau pe el, încât nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gândeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuși s-a plecat soborului și a sfințit pe Ioan arhiereu și l-a așezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci și șasea zi a lunii februarie.
Atunci a venit împăratul și cu dânsul toți domnii și boierii, vrând să ia binecuvântare de la Sfântul Ioan, patriarhul. Iar el, făcând rugăciune pentru împăratul și pentru popor și binecuvântându-i pe toți și-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată și a rostit învățătură folositoare de suflet în care povățuia pe împăratul să petreacă în dreapta credință neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică și să fie drept și milostiv.
Apoi îi zicea: „Să știi că nu mă voi rușina, când va fi trebuință de învățătură și de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a rușinat de împăratul David, descoperind greșeala lui”.
Astfel învăța pe toți stăpânitorii duhovnicești și pe cei mirenești și pe cei de sub stăpâniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune și să țină cuvântul său de învățătură cu care toți s-au mângâiat, ascultându-l.
Pe când el spunea dumnezeieștile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat și l-a aruncat la pământ, strigând cu glas înfricoșat, încât s-au înspăimântat toți cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dânsul și, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzându-l poporul, s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător și un doctor sufletesc și trupesc preaiscusit.
Sfântul Patriarh Ioan, luând cârma Bisericii, a început a paște bine turma lui Hristos cea cuvântătoare, dezrădăcinând obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vârtos dintre preoți, precum: necurățenia, zavistia, nedreptatea și orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curățenia, dragostea, dreptatea, milostenia și tot felul de fapte bune și cu gura sa cea de aur pe toți îi povățuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci și prin cetățile și țările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mântuirea sufletelor omenești. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiți și temători de Dumnezeu, bărbați sfinți, care întăreau dreapta credință cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; iar credința cea rea și eresurile le înlătura, povățuind pe cei rătăciți la calea mântuirii.
În Fenicia a dărâmat capiștile idolești care erau din vremurile cele de demult, stricând temeliile lor. Pe poporul celților, vătămat de credința cea rea a arienilor, cu înțelepciune l-a tămăduit și la dreapta credință l-a povățuit, pentru că a poruncit unor preoți și diaconi care au fost aleși pentru acest lucru, ca să învețe limba celților și i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască bună credință în limba lor celtică. Iar pe sciții care locuiau împrejurul Dunării, în același chip i-a luminat. Eresul marcioniților din părțile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învățătura sa.
Apoi avea purtare de grijă și pentru cei săraci și neputincioși, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi și de orfani și văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit și bolnițe (spitale) pentru odihna bolnavilor și a străinilor care nu aveau unde să-și plece capul, dându-le toată îndestularea, rânduindu-le slugi și doctori. Și apoi toată purtarea de grijă și rânduiala, a încredințat-o la doi preoți temători de Dumnezeu. Iar el se sârguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învățându-i și mustrându-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni și urât de cei răi.
Mai ales unii din clericii lui care viețuiau rău, nu iubeau pe Sfântul, de vreme ce dădea pe față faptele lor cele rele și pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mâniau pe el. Mai cu seamă erau nemulțumiți de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credință patriarhului și având viață curată, a zis odată către Sfântul, fiind toți clericii de față: „Nu poți, stăpâne, a-i îndrepta pe aceștia, dacă nu-i vei izgoni pe toți cu un toiag”.
Zicând astfel, mulți s-au întărâtat și au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfântul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfântul, deși știa răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cât îl huleau mai mult, cu atât mai mult înflorea slava lui în părțile cele depărtate, încât mulți veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfântul și să audă învățătura lui.
Același Serapion diaconul, a adus la mânie și pe Severian mitropolitul asupra Sfântului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, râvnind după Hristos Domnul său și uitând de dragostea care o avea față de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dânsul și iarăși l-a primit la sine.
Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare și viețuia în mijlocul lumii, totuși nu și-a lăsat niciodată nevoințele monahicești, ci vremea care îi rămânea de la treburile bisericești, închizându-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate și rugăciune sau în citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți. Postea întotdeauna și se înfrână fără măsură, pentru că numai pâine de orz și apă gusta și somn puțin și acela nu pe pat ci stând și nevoindu-se.
Apoi la ospețe și la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinerețe deprinzându-se cu post și înfrânare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci și grase, neavând stomacul sănătos. Ci toată mintea să o îndreptase spre înțelegerea dumnezeieștii Scripturi și mai ales iubea Epistolele Sfântului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.
Odată, scriind la tâlcuirea epistolelor lui, a gândit în sine, zicând: „Cine știe oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înțeles-am puterea scripturii acestui sfânt sau nu?”. Și se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultând pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.
Când s-a închis singur în chilie noaptea și scria tâlcuirile la o lumânare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Și uitându-se prin crăpătura ușii, vrând să vadă ce face, l-a văzut șezând și scriind. Iar un om bătrân și foarte cinstit, stând lângă dânsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului și-i vorbea binișor. Și omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfântul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori și se mira foarte, nepricepându-se cine este acela care vorbește cu patriarhul și cugetă cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau ușile încuiate, încât nu era cu putință cuiva să intre.
Deci, Proclu a așteptat până ce va ieși omul acela. Dar când a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzând Proclu în trei nopți, a îndrăznit să întrebe pe Sfântul patriarh, zicând: „Stăpâne, cine este cel ce-ți vorbește noaptea la ureche?”. Sfântul a răspuns: „N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura ușii un om bătrân și cinstit șoptindu-i la ureche când scria, și spunea ce fel era chipul și fața celui ce se arăta. Iar Sfântul se minuna auzind acestea.
Apoi Proclu, uitându-se la chipul lui Pavel, a zis: „Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscând Ioan că însuși pe Sfântul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredințat că este primită osteneala lui și, căzând la pământ, a mulțumit lui Dumnezeu și s-a rugat cu lacrimi fierbinți. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu și mai multă sârguința de scrierea dumnezeieștilor cărți, pe care ca pe niște comori de mult preț le-a lăsat Bisericii lui Hristos.
Acest mare învățător al lumii, mustra toate strâmbătățile și nedreptățile care se făceau; chiar și pe împăratul și pe împărăteasa îi învăța să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri și pe bărbații cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine și făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecată lui Dumnezeu.
Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfântul să viețuiască după așezământul legii, ci și de la stăpânitorii mirenești. Și precum dintr-o scânteie mică se aprinde un foc mare, așa și din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mânia în inimile acelora care se știau pe sine că sunt în niște asemenea păcate.
Astfel, zavistnicii batjocoreau învățătura Sfântului, iar cuvintele lui cele înțelepte și bune le socoteau nebunește că rele, zicând că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învață ci mustră; nu sfătuiește, ci ocărăște; nu îndreptează, ci hulește pe împăratul și pe împărăteasa și pe toți stăpânitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.
Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărătești, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicându-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte și chiar de ar scăpa cineva, cu silă să se scoată din biserică și să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greșeau ceva greu împotriva legilor cetățenești și se osândeau la moarte, să fugă la biserică - precum odinioară israilitenii în cetățile de scăpare -, și așa scăpau de pedeapsa morții.
Evtropie, stricând acel așezământ vechi, a rânduit să scoată din biserică pe cei vinovați, de care lucru Sfântul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă că o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora și s-a tăiat cu sabia pe care o ascuțise pentru alții. Căci mâniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.
Deci, Evtropie a fugit la biserică și s-a ascuns în altar sub Sfânta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăța pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare râvnitor, a rostit un cuvânt de mustrare asupra lui Evtropie, zicând: „Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou așezată, chiar acela care a scornit-o și a așezat-o să o împlinească”.
Acest cuvânt prinzându-l pizmașii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni și neacoperitor de greșelile omenești. Și astfel câte puțin întărâtau inimile mai multor oameni spre minie asupra Sfântului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sârguia după obiceiul său în bună ocârmuire a Sfintei Biserici.
Pe vremea patriarhiei Sfântului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulțime de arieni în Constantinopol, care își țineau credința, săvârșind slujbele lor. Deci fericitul gândea în ce chip ar curăța cetatea de acel eres. Și aflând vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: „Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sunt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată și necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”.
Împăratul a răspuns: „Adevărat, așa este”. Iar Ioan a zis: „Tot așa este de necinstită cetatea aceasta, care, deși este dreptcredincioasă, totuși are într-însa pe necredincioșii arieni. Și precum tu, împărate, te-ai fi mâniat pentru necinstirea coroanei tale, așa și Atotputernicul Dumnezeu se mâhnește de cetatea aceasta, care este înșelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinței, ori să-i izgonești din cetate”.
Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor și le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credință a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credință și de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.
După câtăva vreme, arienii având iarăși ajutători și mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărătești, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergând cu rugăciuni către locașul lor și cântând ereticeștile lor cântări prin care huleau pe Preasfânta Treime. Pentru acest lucru înștiințându-se preasfințitul patriarh Ioan s-a temut că nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvățat, a urma acelor rugăciuni arienești.
Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtând cinstitele cruci, sfintele icoane și făclii aprinse și să cânte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cântărilor arienești celor hulitoare. Atunci s-au întâlnit pe cale dreptcredincioșii cu arienii, certându-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încât din amândouă părțile au căzut câțiva morți; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind și el acolo în mulțimea celor dreptcredincioși, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înștiințându-se împăratul, s-a mâniat foarte tare asupra arienilor și le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; și astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.
Între cei înșelați cu eresul arian era și un voievod din neamul barbarilor, cu numele Găina, viteaz în războaie și care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatârul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neștiind ce să-i răspundă - pentru că se temea a-l supăra, că nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăției grecești, căci era om iute și cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfântului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: „Să mă chemi la tine în vremea când va vrea Găina să ceară biserică și eu voi răspunde pentru tine”.
Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat și șezând cu împăratul, a început Găina iarăși a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Și cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie și pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicând: „Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sunt puși de Dumnezeu stăpânitorii cei duhovnicești. Iar ție dacă îți trebuie biserică, intră în oricare voiești și te roagă, căci iată, toate bisericile care sunt în cetate îți sunt deschise”.
Iar Găina a zis: „Dar eu sunt de altă mărturisire și de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credință cu mine; și rog împărăteasca stăpânire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptându-mă pentru stăpânirea grecească, vărsîndu-mi sângele și punându-mi sufletul pentru împărat”.
Ioan i-a răspuns: „Pentru ostenelile tale ți-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie și daruri de la împărat. Deci ți se cade a gândi ce erai mai înainte și cum ești acum? Cum erai sărac și neslăvit și cum te-ai îmbogățit și te-ai mărit acum? Și în ce fel de rânduiala erai când viețuiai de cealaltă parte a Dunării și în care ești acum? Căci erai atunci ca unul din țăranii cei proști și săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia având pâinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum ești voievod mai cinstit și mai slăvit decât alții, fiind îmbrăcat în haine de mare preț, având aur și argint din destul și avere mare și toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulțumitor și slujește cu credință împărăției grecești dar nu cere daruri dumnezeiești pentru slujire lumească”.
De niște cuvinte ca acestea rușinându-se Găina, a tăcut și n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înțelepciunea lui Ioan, care cu puține cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun și plin de neîmblânzita mânie.
Trecând un an, acel Găina s-a înstrăinat de împărat și, adunând oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavând oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare și a rugat pe Sfântul Ioan să iasă înaintea lui și cu cuvinte bune să-l îmblânzească. Iar Ioan, deși știa că a mâniat pe Găina când l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-și pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mândrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblânzit pe omul cel cu capul de fiară și din lup l-a prefăcut în oaie și împăcându-l cu împăratul, s-a întors.
După aceasta Sfântul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deși era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămându-se de păstorii cei răi, pentru că mulți din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfântului Duh, hirotonind cu plată - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hârtie patriarhului.
Deci acolo, Sfântul Ioan a scos pe mulți episcopi care iubeau simonia și pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtându-i de la dregătoria lor și a pus pe alții mai vrednici în locul acelora. Și îndreptând bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.
Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învățând, tămăduind și povățuind către pocăință; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare și cu sabia cea ascuțită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie și ale celor bogați, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioși și luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustrați.
Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăți, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan și se iuțeau în inimile lor asupra lui, cugetând rău despre dânsul și făcând clevetiri mincinoase. Iar mai vârtos împărăteasa Eudoxia s-a mâniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obște pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dânsa le grăiește și le privea acelea ca o dosădire și mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint și cuprinsă de nesățioasa poftă a aurului, încât multora le făcea strâmbătate, luându-le averile cu sila.
Deci, a mustrat-o pe ea însăși conștiința ei când Sfântul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoșa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mâniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.
În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, având boierie de patriciu și bogăție multă, pe care îl pizmuia împărăteasa și, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun și viețuia cu dreptate.
Neputând să-i ia cu sila averea, a aflat acest meșteșug, căci l-a chemat la sine și i-a zis: „Știi câtă avere împărătească se cheltuiește neîncetat; cât aur se dă oștilor care apără împărăția și fără de număr sunt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuținat averea. Deci să dai și tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har și pe urmă iarăși vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.
Teodorit, pricepând gândul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesățioasă de iubirea de argint voiește a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorință a împărătesei și-l rugă cu lacrimi să-l ajute și să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăția. Iar Sfântul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese și blânde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deși era mânioasă asupra Sfântului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a rușinat de înțeleapta lui sfătuire și a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.
După aceasta, Teodorit, ascultând gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăța pentru milostenie și sfătuia să nu ascundem comoara în pământ, unde mâna cea zavistnică voiește a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuiește nici n-o ia; apoi, temându-se că nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăția sa - căci știa năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui până când își va săvîrși răutatea -, pentru aceea a socotit să-și dea bogăția sa Împăratului ceresc.
Deci, oprindu-și o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor și bolnavilor.
Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mâhnit foarte și a trimis la Sfântul Ioan, zicând: „După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluând nimic de la dânsul pentru trebuința împărăției noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăți. Oare nu era mai cu cuviință a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogățit, slujind împăraților. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dânsul; deci ți se cădea și ție a nu lua averile lui”.
La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: „Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aș fi poftit bogăție, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinți care aveau avere multă, fiind de neam bun și bogați. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăție. Deci, cum nu m-aș fi rușinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o și pe alții îi învăț ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogățire. Să știi însă că acela nu mi-a dat nimic și de mi-ar fi dat, eu nu aș fi primit de la el. Ci el a dat bogăția sa lui Hristos, făcând milostenie săracilor și scăpătaților și bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aș fi voit ca și tu, râvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, când vei fi lipsită, să fii primită în veșnicile locașuri. Iar dacă gândești ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mânia”.
Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfântului Ioan, s-a umplut de mânie și cugetă cum i-ar face Sfântului Ioan nedreptate.
În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină că aceasta. Când era în Alexandria voievodul Pavlichie, având în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflând oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o și a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.
Iar ea, neavând atâta aur, și-a pus zălog la vecinii săi hainele și vasele, și abia adunând cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa și s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat și acea văduvă săracă, și intrând în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plângere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dânsa cu sila atâta aur, fără nici o vină.
Împăratul a poruncit eparhului cetății să facă întrebare și judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dânsa. Iar eparhul ajutând lui Pavlichie, l-a scos nevinovat și pe văduvă a lăsat-o păgubașă. Dar ea, fiind împinsă de multă mâhnire, s-a dus la împărăteasa și, spunându-i toată nevoia, cerea de la dânsa milă și ajutor. Împărăteasa, fiind și ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că și ea va câștiga aur mult.
Deci, îndată a chemat pe Pavlichie și cu mare mânie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine și pentru strâmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l țină sub strajă până când va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzând că nu este cu putință a scăpa din mâinile împărătesei, a trimis acasă și a adus atâta aur cât ceruse împărăteasa.
Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci și șase de galbeni de aur și a eliberat-o, pe când celălalt aur l-a luat la dânsa. Iar văduva a ieșit de la împărăteasă plângând și văitându-se pentru o strâmbătate ca aceea. Auzind de Sfântul Ioan că apără pe cei asupriți, a alergat la dânsul și i-a spus cu de-amănuntul toate câte i-a făcut ei Pavlichie și împărăteasa. Sfântul Ioan, mângâind pe văduva care plângea, a trimis la Pavlichie și, chemându-l în biserică, a zis către dânsul:
„Ne-a venit înștiințare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci și luând cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemându-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor și judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi și să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mântuiești și tu de un păcat ca acesta și să milostivești pe Dumnezeu, pe Care L-ai miniat și Care va răsplăti ție pentru facerea de rău a orfanilor”.
Pavlichie a răspuns: „Stăpâne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; și acum ce voiește mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa și să-și ia ce este al ei de la dânsa!”.
Sfântul a zis către dânsul: „Deși împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său și ea nu este vinovată de nedreptatea ce ți s-a făcut ție de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atâta aur nu atât pentru dânsa, cât pentru alte păcate ale tale și jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îți spun că nu vei ieși de aici până ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dânsa, până la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci și șase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Și astfel, Sfântul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.
Împărăteasa, aflând despre aceasta, a trimis la Ioan, zicând: „Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dânsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimișilor: „Nu va fi eliberat de aici Pavlichie până când nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dânsa”. Împărăteasa a trimis iarăși la Sfântul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfântul a răspuns: „Dacă împărăteasa voiește să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.
Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mânie și îndată a trimis doi sutași cu două sute de ostași ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar când ostașii s-au apropiat de ușile bisericii și voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stând lângă ușă și ținând sabia în mâinile sale și nu-i lăsa să intre.
Ostașii, văzând îngerul cel înfricoșat, s-au temut și au fugit înapoi. Și alergând la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimântat cu duhul și n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfântul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzând că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur și a dat văduvei cinci sute de galbeni, și așa a fost eliberat. Iar femeia, luându-și al său, s-a întors în cetatea sa, bucurându-se.
Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan și din zi în zi se înmulțea mânia și răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate și drept. După puțină vreme împărăteasa a trimis la Sfântul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicând:
„Încetează a te mai împotrivi nouă și nu te mai atinge de lucrurile cele împărătești, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericești și te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine și mustrându-mă. Pentru că eu, până acum, te aveam pe tine ca pe un părinte și-ți dădeam cinstea ce ți se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta și nu vei fi mai bun către noi, atunci să știi că nu-ți voi răbda mai mult”.
Sfântul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mâhnit foarte și, oftând greu, a zis către cei trimiși:
„Împărăteasa voiește să fiu ca un mort, care nu vede nedreptățile ce se lucrează și nu aude glasurile celor asupriți și ale celor ce plâng și suspină și nu face mustrări celor ce greșesc. Dar de vreme ce sunt episcop și mie îmi este încredințată purtarea de grijă pentru suflete, sunt dator a privi cu ochi neadormiți asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăța pe toți și a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.
Pentru că știu că a nu mustra fărădelegile și a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare și mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică și despre noi cuvântul acesta al lui Iosie: Preoții au ascuns calea Domnului. Dar și dumnezeiescul Apostol poruncește ca pe cel ce greșește să-l mustri înaintea tuturor, ca și alții să aibă frică. Tot același Apostol învață, zicând: Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu vreme și fără de vreme; mustră, ceartă, și te roagă.
Eu, deși mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile și nu vorbesc în față pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cândva în învățătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toți de obște i-am învățat și-i învăț ca să nu facă rău și să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conștiința pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia că nu asupra noastră să se mânie, ci asupra lui însuși, pentru că a făcut niște lucruri ca acelea, și să se abată de la rău spre a face bine.
Dacă împărăteasa nu se știe că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mânie asupra mea, care învăț pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăța pentru mântuirea poporului peste care ea împărățește. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învățătoare mă sârguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să știe că eu nu o mustru pe dânsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dânsa și-i aduc mare necinste și rușine sufletului ei. Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voiește, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci dacă aș plăcea oamenilor, apoi nu aș fi rob al lui Hristos”.
Niște cuvinte ca acestea și multe altele asemenea zicând Sfântul celor trimiși, i-a slobozit pe dânșii cu pace. Iar ei, întorcându-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu și mai mare mânie și foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci și mulți alții care viețuiau în nedreptate și fără pocăință îl pizmuiau.
După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci și alții de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfântul Ioan și nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului și Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoți și cinci diaconi și din împărăteștile palaturi erau mulți care-l urau și trei văduve vestite și bogate, Marșa, Castritia și Evgrafia, care viețuiau în necurăție.
Toți pismătăreții Sfântului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dânsul. Deci au trimis mai întâi în Antiohia, cercetând că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri și n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care știa să alcătuiască minciuni cu meșteșug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieții Sfântului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfântul Ioan din scaun, având ajutătoare pe împărăteasa și pe alți oameni răi; iar mai vârtos, și-a câștigat ajutor pe satana.
Apoi pricina izgonirii Sfântului Ioan s-a început astfel.
Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viața și cu cuvântul și era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune și înțelepciunea lui. Acesta era bătrân, optzeci de ani având de la nașterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrând să scoată din slujbă fără de vină pe Petru și să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru și vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.
Deci, Teofil a început a se mânia asupra lui Isidor și mai întâi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină și asupra lui Isidor, ca și pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine și să îmbrace pe cei goi, pe orfani și pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, că nu cumva să ia aurul și să-l cheltuiască la zidiri de piatră.
Isidor, luând aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înștiințat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia și, nespunându-i lui, i-a cheltuit spre trebuința săracilor, s-a mâniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint și a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicând că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrânul. Însă vina aceea, scrisă de însuși Teofil, nu era adevărată, căci deși cumpărase Teofil martori mincinoși, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblânzită, a scos din preoție pe Isidor cu necinste și cu bătăi, deși era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria și s-a dus la liniște în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte când era tânăr și, șezând în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.
În acea vreme erau în mănăstirile Egiptului patru frați, bărbați împodobiți cu fapte bune și temători de Dumnezeu, care toată viața lor o petrecuseră în posturi și osteneli monahicești. Și numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie și Eftimie, iar cu porecla se numeau „lungii”, pentru că erau înalți de statură. Aceștia, nu numai de alexandreni erau iubiți, pentru faptele lor cele bune și pentru viața lor cea văzută de toți, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiți de el.
Unul dintre dânșii, cu numele Dioscor, chiar nevrând el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulți ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei și, viețuind cu sfințenie, a dobândit sfârșit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei și a fost blestemat de Sfinții Părinți de la al patrulea Sinod.
Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi frați ai lui, pe Amonie și pe Eftimie, i-a rugat să rămână împreună cu dânsul în patriarhie și i-a silit să primească treapta preoției. Iar ei, petrecând lingă Teofil, când l-au văzut că nu viețuiește după Dumnezeu și că mai mult iubește aurul decât pe Dumnezeu și că face multe strâmbătăți, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dânsul, ci, lăsându-l pe el, s-au întors la liniștea lor.
Teofil, înțelegând pricina plecării lor, foarte s-a mâniat, și dragostea pe care o avea către dânșii a schimbat-o în ură și cugetă cum le-ar face rău. Deci, mai întâi a scornit pentru dânșii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, țin de eresul lui Origen și pe mulți monahi i-au înșelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrâni din munții și din pustia aceea. Iar pricina pentru care sunt izgoniți să nu le-o spună lor.
Deci, când au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toți cinstiții și plăcuții lui Dumnezeu nevoitori de prin munți și de prin pustie, s-au adunat cei izgoniți împreună cu preoții lor și venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sunt osândiți și izgoniți de prin locurile lor. Iar el, căutând cu ochi mânioși asupra lor și răcnind cu mânie, s-a pornit spre dânșii ca un îndrăcit și, aruncând omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut până la sânge, strigând: „Ereticule, blestemă pe Origen”. Asemenea și pe ceilalți bătându-i și nelăsând pe nici unul dintr-înșii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toți cu necinste din fața sa; și s-au întors în colibele lor fără răspuns, neținând seama de mânia și de îndrăcirea lui Teofil.
Apoi Teofil, chemând pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovați, pe Amonie, pe Evsevie și pe Eftimie, frații lui Dioscor și pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetându-i pentru credință, nici chemându-i acolo de față. Și încă nu s-a îmblânzit mânia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mânioase pentru eresuri, pentru fermecătorii și pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărând bârfitori și mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci când va învăța el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dânsul și înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniți mai sus, aducând înainte și martorii cei mincinoși.
Aceste toate făcându-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bârfelile cele alcătuite. Apoi luându-le, a mers la eparhul cetății și arătându-le lui, au luat de la dânsul cinci sute de ostași și s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părțile Egiptului pe Isidor, pe frații lui Dioscor și pe toți călugării care urmează lor, ca pe niște eretici și vrăjitori. Deci, mai întâi a trimis arapii săi și au scos din scaun pe Dioscor.
După aceea, îmbătând pe ostași cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei și, mai întâi decât pe toți, căutau pe Isidor și pe frații lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie și pe Eftimie. Neaflându-i, pentru că se ascunseseră într-o râpă, a poruncit ostașilor să năvălească asupra tuturor monahilor și să le jefuiască averile, adică hainele și bucățele.
Ostașii fiind beți, pornindu-se prin toate locurile cele pustii și prin peșteri, au omorât pe sfinții pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc și cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfânta Biserică săvârșește pomenirea lor. Iar ceilalți călugări s-au împrăștiat ascunzându-se pe unde au putut. Astfel, oștindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.
După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră și plângând pentru moartea părinților și a fraților lor, s-au împrăștiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu frații săi, cu fericitul Isidor și cu mulți alți monahi care erau foarte vestiți în post și în fapte bune și aleși făcători de minuni - cărora nu le era greu că erau necăjiți și izgoniți, ci pentru că fără vină sunt depărtați din Biserică de către Teofil, și numărați cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dânsul și la toți episcopii Palestinei, spunând: „Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiți de mine și izgoniți”.
Atunci, acei părinți izgoniți, neștiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun și, cazând înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-și arate mila sa spre dânșii și să le ajute, fiind în mare nevoie.
Văzând Sfântul Ioan cincizeci de bărbați care îmbătrâniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei și a lăcrimat ca și Iosif pentru frații săi. Apoi, înțelegând de la dânșii pentru care pricină au avut de la Teofil atâta nevoie, i-a mângâiat cu cuvinte bune și i-a liniștit, dându-le loc de odihnă lângă Biserica Sfintei Mucenițe Anastasia. Și-i hrănea pe dânșii, nu numai Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și Sfânta Olimpiada diaconița, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuința pentru săraci și pentru străini, ca să aibă odihnă, precum și cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfânta, și a cărei pomenire se cinstește la douăzeci și cinci iulie. Dar și monahii aceia erau cu adevărat sfinți, dintre care pe unii Biserica îi cinstește cu pomenire.
Atunci era între dânșii unul, anume Ierax, care viețuise singur mulți ani în pustie și căruia, venind odată diavolii, i-au zis: „Bătrânule, mai ai să trăiești încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atâta vreme”. Iar bătrânul, pricepând înșelăciunea lor, a zis către dânșii: „Mâhnire mi-ați făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie”. Auzind diavolii aceasta, au fugit rușinați. Pe un părinte că acesta, pe care n-au putut să-l miște diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.
Mai era între dânșii și un preot Isaac, ucenicul Sfântului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vârsta de cinci ani în pustietate și acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, având toate cărțile în minte. Și toți monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinți și cuvioși și-i cinstea pe dânșii foarte mult fericitul Ioan.
Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieștile Taine le-a poruncit să nu se împărtășească, până când va înțelege desăvârșit cauza izgonirii lor și va face pace între Teofil și între dânșii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea să îl va împăca cu dânșii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugându-l ca să-i lase pe acei călugări să viețuiască în pace prin locașurile lor din Egipt iar pe cei despărțiți să-i primească iarăși la unire.
Teofil, luând scrisoarea Sfântului Ioan și auzind de la niște clevetitori mincinoși că Sfântul Ioan ar fi primit la Sfânta Împărtășire pe cei izgoniți, ceea ce nu era adevărat, s-a mâniat foarte tare asupra Sfântului Ioan pentru că a primit pe cei depărtați și că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfântul Ioan a scris și a doua oară cu pace, rugându-l să înceteze cu mânia și să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniți. Dar Teofil i-a răspuns Sfântului Ioan și mai aspru decât înainte, mâniindu-se mai mult asupra lui decât asupra acelor monahi. Dar aceștia, văzând că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină și au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mâhnise, rugându-se să poruncească să fie judecați.
Făcându-i-se milă împăratului de niște asemenea călugări cinstiți și plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfântului Ioan patriarhul și înaintea episcopilor care vor fi adunați să dea seama de răutatea sa și să primească pedeapsă pentru faptele sale.
Apoi a scris și către Inochentie, papă al Romei, rugându-l să trimită și el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie și aștepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară și nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil până când va strânge toate aromatele din India, cele cu bun miros și dulci la mâncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.
În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca și cum s-ar fi arătat râvnitor după bună credință, să adune sobor în insula Cipru și să blesteme cărțile lui Origen - pentru că încă nu erau blestemate cărțile acelea de către Sfinții Părinți de către un sinod a toată lumea, până la Sinodul al cincilea.
Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa și pe Sfântul Ioan, zicând că este eretic, căci a primit la sine pe origeniști și se împărtășește cu dânșii. Iar episcopul, fiind fără de răutate - după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvântul -, a crezut minciuna, necunoscând vicleșugul lui Teofil. Și râvnind foarte după bună credință, a blestemat cărțile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfântului Ioan și sfătuindu-l ca și el să facă același lucru.
Sfântul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi și toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să învețe pe popor în biserică și să aducă pe păcătoși la pocăință. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfântul Epifanie să meargă și el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniștilor. Iar Epifanie, ascultându-l, s-a sârguit degrab și, întrecând pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întâmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.
Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun și temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios și pizmătăreț, că ar fi hulit și ar fi grăit de rău pe împărat și că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur și pierzătoarea stăpânirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mâniat asupra lui și a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic și toată bogăția lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost și a copiilor lui.
Mergând Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare și a murit; iar femeia s-a mâhnit rău pentru moartea bărbatului său și pentru averea luată și, venind la Sfântul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfântul a mângâiat-o cu cuvinte folositoare și a sfătuit-o să-și pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi și pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfântul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei și copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare și nu numai asupra acelei văduve, ci și asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.
Sosind vremea în care se culeg strugurii, când toți oamenii ies la viile lor, a ieșit și împărăteasa și se plimba prin viile împărătești. Atunci, trecând pe lângă via lui Teognost - pentru că nu era departe de viile împărătești -, a văzut că este frumoasă și intrând într-însa a tăiat un strugure cu mâinile sale și l-a mâncat. Și era acest obicei împărătesc că, dacă intră împăratul său împărăteasa în vreo vie străină și mânca struguri, stăpânul acelei vii să nu mai aibă stăpânire peste dânsa, ci să fie numărată între viile împărătești, iar stăpânului viei să i se dea sau prețul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.
Deci, după acest așezământ împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărătești. Aceasta a făcut-o gândind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei și copiilor ei, căci se mâniase pe dânsa, pentru că aflase că a alergat la Sfântul Ioan și i-a spus lui toată nevoia să; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfântului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că știa că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum și se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptățită. Și astfel, de aici se va face pricină și se va săvîrși lucrul cel gândit, ceea ce s-a și făcut.
Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul și, tânguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfântul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducându-i aminte de viața cea bună a părinților săi și de faptele cele bune ale împăraților celor mai dinainte. Și, mai aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu și de judecata cea înfricoșată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.
Ea a scris înapoi Sfântului cu asprime, neplecându-se învățăturilor lui, nici ascultând rugămintea; ci punea înainte legile împărătești cele vechi și, ca și cum ar fi fost nedreptățită de Sfântul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: „Mă înfrunți cu cuvintele tale ca și cum aș face nedreptate și fărădelege, neștiind așezămintele împărătești; m-ai năpăstuit cu vorbele tale și nu voi răbda până la sfârșit să fiu defăimată de tine”.
Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa și, șezând lingă dânsa, a început a o sfătui iarăși cu cuvinte blânde, vorbindu-i mai mult decât întâi și rugând-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: „Ți-am scris ce este așezat pentru vii de împărații cei de demult; să-și ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-și ia prețul pentru dânsa”. Sfântul a zis: „Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preț pentru dânsa, ci pe a să o cere; dă-i dar înapoi via ei”.
Împărăteasa a zis: „Nu te împotrivi așezămintelor împărătești celor de demult, că nu-ți va fi spre bine o împotrivire ca aceasta”. Ioan a răspuns: „Nu pune înainte așezămintele și legile pe care le-au așezat împărații păgâni, pentru că nimic nu te oprește pe tine a strica o lege nedreaptă și a așeza altă dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptățite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă și să moștenești împreună cu ea și blestemul”.
Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împărăteasa de mare mânie și a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicând: „Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta și de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia și nici prețul nu voi porunci să-i dea. Iar ție îți voi da pedeapsă pentru ocara aceasta”. Deci a poruncit să scoată pe Sfântul Ioan cu sila din palat.
Cu astfel de ocară ieșind Sfântul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicându-i: „Spune portarilor bisericii ca atunci când va veni împărăteasa la biserică, să închidă ușile, să n-o lase să intre, precum și pe toți cei care vor veni împreună cu dânsa, și să-i spună că Ioan a poruncit să se facă așa”.
Sosind praznicul Înălțării Sfintei Cruci și adunându-se tot poporul în biserică, apoi venind și împăratul cu toți boierii săi, a venit și împărăteasa cu toată curtea. Iar când a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei ușile bisericii, nelăsând-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Și când strigau slugile: „Deschideți împărătesei!”, portarii răspundeau: „Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm”. Iar ea, umilindu-se de mânie și de rușine striga, zicând: „Vedeți toți și înțelegeți ce fel de necinste îmi face acest om. Toți intră în biserică și numai pe mine singură mă oprește; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui și să-l izgonesc din scaun?”.
Așa strigând ea, unul din cei ce venise cu dânsa, având sabie, a scos-o și a întins mâna ca să lovească cu sabia în ușă și îndată i s-a uscat mina și s-a făcut ca moartă. Văzând împărăteasa și toți cei împreună cu dânsa, s-au temut foarte și s-au întors înapoi. Iar cel cu mână uscată a intrat în biserică și a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigând: „Miluiește-mă, stăpâne sfinte, și-mi tămăduiește mina aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greșit, iartă-mă”. Iar Sfântul, cunoscând pricina uscării mâinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului și spălându-se, îndată mâna s-a făcut sănătoasă.
Apoi tot poporul, văzând o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Și nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, știind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca și cum n-ar fi știut nimic. Iar pe Sfântul Ioan îl iubea mult și-l ascultă pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleșug pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a și săvârșit degrab.
După această a venit la Constantinopol și Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducând cu sine și cărți scrise împotriva lui Origen. Și, ieșind din corabie, a intrat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de șapte stadii și, săvârșind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără poruncă păstorului din acea eparhie. După această a intrat în cetate și a găzduit într-o casă neștiută.
Sfântul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie și că a slujit în biserica Sfântului Ioan Botezătorul și împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mâniat de aceasta asupra lui, știindu-l că este bărbat sfânt și fără răutate, ci l-a rugat să vină la dânsul și să găzduiască în casele patriarhiei ca și alți episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfântul Ioan, dorind să placă lui Teofil, și a răspuns către cei trimiși: „Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor și pe călugării lui și de nu va iscăli lepădarea cărților lui Origen, apoi eu nu am împărtășire cu Ioan”.
Iar Sfântul Ioan a răspuns prin trimișii lui Epifanie, zicând: „Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului”. Iar pizmașii Sfântului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinților Apostoli în zi de praznic și înaintea a tot poporul să blesteme cărțile lui Origen și pe monahii cei izgoniți din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe niște origeniști; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primește pe eretici și se unește cu dânșii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, râvnind după bună credință.
Sfântul Ioan, înștiințându-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dânsul, zicând: „Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întâi ai slujit Sfânta Liturghie și ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai rușinat a petrece împreună cu noi și acum năvălești asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecată soborului. Deci, păzește-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie”.
Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat și, ieșind din biserică, aștepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsând să se facă nici un fel de vrajbă și de mânie între plăcuții Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele și că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulți oameni despre faptele cele bune și mari ale Sfântului Ioan, despre credința lui cea fără prihană și despre viața lui cea desăvârșită. Astfel, se miră că mulți s-au sculat asupra lui Ioan și multe piri se aduc asupra lui; dar aștepta să vadă ce fel de sfârșit vă avea lucrul ce s-a început.
Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan și nu are cu dânsul unire, a priceput că este mânie între dânșii. Și, chemând pe Epifanie la sine, a zis către dânsul: „Părinte Epifanie, tu știi că toată împărăția greco-romană sub mâna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpânirea Bisericii îți voi da, dacă mă vei asculta pe mine și vei îndeplini toată dorirea inimii mele și vei face ceea ce gândesc eu”. Iar Epifanie a zis: „Spune, fiică, și după puterea noastră ne vom sârgui a face ceea ce va fi spre mântuirea sufletului tău”.
Atunci împărăteasa, crezând că vicleșugul său va pleca pe Epifanie spre al său gând, a început a grăi despre Sfântul Ioan, zicând: „Ioan s-a făcut nevrednic de cârmă Bisericii și de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului și nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulți spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aș fi vrut să adunăm sinod și să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocârmuiască bine Biserica, pentru ca să fie și împărăția noastră în pace”.
Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mânie și iarăși a zis: „Și nu este de trebuință a osteni mulți părinți, adunându-i aici în sinod, ci sfinția ta, părinte, izgonește-l pe dânsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ție Dumnezeu și eu voi face ca toți să te asculte pe tine”.
Epifanie a zis către dânsa: „Fiică, ascultă pe părintele tău fără mânie. De va fi Ioan eretic, precum ziceți voi, și nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei și vom face precum poruncești; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voiești a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voiește aceasta, pentru că împăraților li se cuvine să fie buni, blânzi și să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveți peste voi împărat în cer și veți lua de la El iertarea greșelilor voastre, dacă veți ierta și voi altora. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru cel din cer este milostiv”.
Împărăteasa a zis către Epifanie: „Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiștile idolilor și voi face ca mulți, depărtându-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor și vor fi cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi”. Acestea zicând cu mânie, vărsa și lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirându-se de mânia ei nebunească, i-a zis: „Curat sunt de această judecată”. Și astfel zicând, a ieșit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfântului Ioan, căci, intrând acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.
Această veste a ajuns chiar până la Ioan. Iar el, fiind iute din fire și, având cuvântul gata pe buzele sale, când învăța în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulți că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmașii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hârtie și le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dânsa a vorbit astfel.
Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o hulește în biserică înaintea întregului popor. Și tânguindu-se, zicea împăratului: „Înțelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci când mă hulește pe mine Ioan, pe tine te hulește, necinstea mea este și necinstea ta”.
Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan că să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris și către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemându-se de nimic, căci „eu – zicea ea –, și pe împăratul voi ruga pentru tine și voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă și adună episcopi mulți, ca să izgonești din scaun pe vrăjmașul meu Ioan”. Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, având corăbii încărcate cu aromate din India și cu poame și cu bucăți de mătase de mare preț, țesute cu fir, pentru ca să înșele pe mulți cu daruri și să-i plece spre sfatul său.
În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfântul Epifanie astfel: „Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să știi că și tu nu vei mai vedea scaunul tău”. Iar Epifanie i-a răspuns așa: „Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruiește; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine”. Și s-a împlinit proorocia la amândoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puțin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osândească pe cel drept.
Nevoind să fie părtaș la acea judecată tâlhăreasca, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunând nimănui nimic, și pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungând la scaunul său, după proorocia Sfântului Ioan. La fel și Sfântul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungând la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintâi.
Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulți episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gând cu dânsul, netemându-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, până când vor veni episcopii trimiși de Inochentie, papa Romei, pentru că nu știa că romanii așteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deși erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toți episcopii care veniseră cu dânsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan și i-a rugat să se sârguiască cât vor putea să izgonească pe Sfântul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa și pe dânșii tot astfel cugetând, s-a mângâiat foarte. După aceea umplându-le pungile cu aur și întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.
După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toți cei ce se plângeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoți și pe episcopi; căci veniseră încă șase episcopi din Egipt, preoți și diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil și aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dânsul.
Pe aceștia adunându-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor și să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dânsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa și, punându-și nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alții se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogățit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzându-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte la 13 noiembrie pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut între anii 344, în Antiohia, într-o familie de creștini evlavioși. Tatăl său, Secundus, era unul dintre generalii Orientului (magister militum Orientis), iar mama sa, Antuza, provenea din una dintre cele mai ilustre familii ale Antiohiei. Ioan a avut nefericirea de a rămâne încă din copilărie fără tată, astfel că mama sa, rămasă văduvă la vârsta de doar douăzeci de ani, îl va crește și-i va oferi condițiile necesare pentru educația fiului său de una singură. Averea rămasă de la părinți și de la soț îi va permite Antuzei să-i ofere o educație aleasă, atât clasică, cât și creștină, predată de cei mai renumiți profesori ai vremii. Așa se face că Ioan l-a avut profesor pe cel mai vestit orator al vremii, Libaniu, și pe Andragatie filosoful. Educația creștină a primit-o mai întâi în familie, de la mama sa, iar mai apoi de la Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a și botezat, de la Diodor, starețul unei mănăstiri din Antiohia și profesor la școala teologică, și de la ascetul Carterie. Pentru puțină vreme, Ioan a fost avocat.
După moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage, împreună cu prietenul său Vasile, în munții din apropiere, devenind monah și punându-se sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian. După patru ani petrecuți lângă acest ascet, se retrage vreme de doi ani într-o peșteră, unde a trăit de unul singur, supunându-și trupul la o aspră asceză. În anul 381, episcopul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale, îl va chema la Antiohia, unde îl va hirotoni diacon. În anul 386, urmașul lui Meletie, episcopul Flavian, îl va hirotoni preot. Vreme de doisprezece ani, Ioan va predica în Antiohia în fiecare duminică și sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, apărând dreapta credință în fața unor erezii și curente anticreștine la acea vreme (pâgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul, iudaismul) care, prin adepții lor, încercau atragerea a cât mai mulți adepți. După moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan Gură de Aur devine, datorită influenței lui Eutropiu, primul-ministru al împăratului Arcadiu, și împotriva voinței arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, arhiepiscop al Constantinopolului (februarie 398). Ca arhiepiscop al cetății imperiale, Sfântul Ioan oferea bani celor săraci și văduvelor, construia spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni și săraci.
A predicat și a scris un număr impresionant de comentarii la Sfânta Scriptură. A dezvoltat o operă misionară și filantropică impresionantă, rămânând pentru generațiile următoare un model de slujitor al lui Hristos. Din cauza mai multor nedreptăți comise de Eudoxia, care, după căderea lui Eutropiu, ajunsese suverană absolută în Imperiul Bizantin, Sfântul Ioan Gură de Aur a acuzat, în cuvântările sale, starea de decadență a elitelor imperiale, atrăgându-și adversitatea mai-marilor bizantini, în primul rând a împărătesei Eudoxia. Aceasta va reuși trimiterea în exil a sfântului în anul 403, când, un sinod convocat de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, îl va caterisi pe Ioan. Ajuns până în Bitinia, Sfântul Ioan Gură de Aur este readus la Constantinopol, unde poporul îl primește cu mare bucurie.
După readucerea sa la Constantinopol, legăturile reci pe care le avea cu suita imperială și criticile aspre pe care patriarhul Ioan le-a adus Eudoxiei a făcut ca, spre sfârșitul anului 403 și începutul anului 404, să fie exilat din nou. După o călătorie de 77 de zile, Ioan va ajunge la Cucuz, în Armenia. De aici, Ioan scria numeroase epistole de încurajare a păstoriților săi, ceea ce a făcut pe oponenții lui să se teamă de iminenta sa întoarcere la Constantinopol. Aceștia au reușit să obțină din partea împăratului mutarea arhiepiscopului într-un loc mai îndepărtat de capitala imperiului, Pityus, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre. În drum spre această localitate, într-un sat alături de Comana, istovit de călătorie, Sfântul Ioan Gură de Aur își dă duhul în mâinile lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte pe buze: ‘Slavă lui Dumnezeu pentru toate’.
Unul dintre hramurile Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului este închinat Sfântului Ioan Gură de Aur. În sfântul lăcaș se află și un fragment din moaștele sale.
Sărbători închinate Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Hrisostom mai este sărbătorit şi la 30 ianuarie, împreună cu Sfinţii Vasile şi Grigorie Teologul, iar în data de 27 ianuarie, Biserica Ortodoxă sărbătorește aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în anul 438, la Constantinopol.
Această sărbătoare, a aducerii sfintelor sale moaşte la Constantinopol, este închinată unui eveniment care a fost considerat, în secolul al V-lea, o binemeritată reconciliere duhovnicească a familiei imperiale bizantine în fața personalității istorice a Sfântului Ioan Gură de Aur. Împăratul Teodosie al II-lea a dorit prin aducerea la Constantinopol a moaștelor Sfântului să îndrepte nedreptatea pe care părinții săi, Arcadiu și Eudoxia, au făcut-o prin scoaterea sa din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului și exilarea lui.
Când racla cu sfintele moaște a ajuns în portul capitalei imperiale, toți locuitorii, în frunte cu împăratul și patriarhul, au ieșit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. În momentul când preoții au ridicat racla pentru a o aduce în cetatea Constantinopolului, împăratul Teodosie al II-lea s-a așezat în genunchi sub racla Sfântului și a cerut iertare în numele părinților săi, împăratul Arcadius și împărăteasa Eudoxia.
După acest moment, procesiunea cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu și de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea și Biserica păcii lui Hristos. Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul și patriarhul au descoperit racla și au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune și emanând o mireasmă duhovnicească.
Împăratul, în semn de smerenie, și-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialității sale, și a întins-o sub racla cu sfintele moaște și, după cum ne relatează sinaxarul, a spus cu lacrimi în ochi: „Iartă, părinte, greșeala ce ți s-a pricinuit ție din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaș la păcatul maicii mele, ca să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că și eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ți s-a făcut. Iartă greșeala ei, ca și eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei. Tot pieptul meu îl plec la picioarele tale și toată puterea mea o închin rugăciunii tale. Iartă pe aceea ce te-a mâhnit pe tine cu exilul, cea neînțeleaptă, căci ea s-a căit întru ceea ce ți-a pricinuit și-ți cere iertare, cu smerenie rugându-se ție prin gura mea”
Și zicând aceste cuvinte din partea mamei sale, împăratul nu contenea din plâns, ci uda cu lacrimile sale trupul Sfântului și-l săruta cu frică și credință în Dumnezeu.
Toți locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului și au rămas în rugăciune zi și noapte lângă ea. De la Biserica Sfintei Irina, moaștele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuiește și astăzi malurile Bosforului. De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaștele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinților Apostoli. Moaștele Sfântului au fost așezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
2015 Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“
Anul 2015 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi“ şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2015 ca „An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi“ în şedinţa din data de 29 octombrie 2013. La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a fi concretizată la nivel local şi în fiecare eparhie această temă a anului 2015, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în şedinţa de lucru din 29 septembrie 2014 declararea anului 2015 ca „An comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“ în Patriarhia Română. Potrivit hotărârii Sfântului Sinod, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost ales datorită faptului că, prin viaţa şi activitatea sa, „s-a dovedit a fi un apărător al dreptei credinţe, un învăţător al pocăinţei, un luminător al familiei creştine şi al vieţii monahale şi un promotor al filantropiei creştine“.
Cine-a fost Sfântul Ioan Gură de Aur?
În cele ce urmează vă prezentăm un articol semnat de pr. Liviu Petcu intitulat: Cine-a fost Sfântul Ioan Gură de Aur?:
Nici o carte nu poate cuprinde tot ce a făcut acest Părinte al Bisericii. Ca orice mare personalitate şi ca Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte. Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară atât de vastă.
Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.
Trăsături fizice
În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266). Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.
Opera Sfântului Ioan Hrisostom
În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.
Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.
Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.
Conținutul scrierilor Sfântului Ioan
Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.
Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.
Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.
Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.
Corespondența Sfântului Ioan
În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.
Sf. Ioan – remarcabil teolog
În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.
Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.
Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi
În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.
Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.
Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.
Neîntrecut predicator
Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).
Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.
Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.
Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.
Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.
Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.
Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.
Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar
Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.
În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.
Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.
A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.
Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor
Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.
Apelativul de Hrisostom
Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.
Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.
Mare învățător al lumii
Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii. Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.
Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.
O sumară caracterizare
Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.
Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.
Acatistul Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.
Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.
Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:
Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.
Slavă...
Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.
Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:
Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.
Apoi:
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;
Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;
Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.
Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;
Aștept învierea morților.
Și viața veacului ce va să fie. Amin.
Doamne, miluiește (de 12 ori).
Apoi:
Psalmul 142
Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).
(Troparul)
Doamne, miluiește (de trei ori).
Apoi:
Psalmul 50
Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.
(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)Condac 1
Pe luminătorul a toată lumea, pe stâlpul și întărirea Bisericii, pe povățuitorul pocăinței și tămăduitorul bolnavilor, pe apărătorul și binefăcătorul celor necăjiți, pe Sfântul Ioan, trâmbița cea frumos glăsuitoare și gura cea de miere izvorâtoare, pe învățătorul nostru cel cu mintea și cuvintele de aur, veniți, binecredincioșilor, să-l lăudăm. Să aprindem făcliile dragostei celei luminătoare, aducându-i această cântare: Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Icos 1
Luminătorule și învățătorule, Părinte, cel ce cu învățăturile tale ai luminat toată lumea, luminează-ne și pe noi prin rugăciunile tale, ca să-ți aducem această cântare de laudă:
Bucură-te, Ioane, fericite slujitor al Domnului Iisus Hristos;
Bucură-te, că din copilărie ai fost binecredincios;
Bucură-te, că din gura ta râuri de învățătură au izvorât;
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu S-a preaslăvit;
Bucură-te, că prin minunile tale înțelepții s-au rușinat;
Bucură-te, că înțeleptul Artemie prin tine s-a botezat;
Bucură-te, că poporul de bucurie către tine a strigat;
Bucură-te, că ai fugit de slava omenească;
Bucură-te, că ai iubit viața monahicească;
Bucură-te, al necăjiților mângâietor;
Bucură-te, al săracilor ocrotitor;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 2
După trecerea din viața aceasta a maicii tale, Antuza, ai împărțit averea săracilor și, părăsind lumea, te-ai sălășluit în mănăstire, unde, după multe nevoințe și osteneli, te-ai învrednicit a vorbi cu Apostolii Ioan și Petru, al căror dar ai dobândit și cu care împreună cânți lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 2
Dar de la Dumnezeu ai primit, Sfinte Ioane, a lega și a dezlega păcatele oamenilor; dezleagă dar și lanțul greșelilor noastre și cu dragostea lui Dumnezeu ne leagă, ca, unindu-ne într-un glas, să mărturisim pe Dumnezeu în Treime și pe tine să te lăudăm așa:
Bucură-te, că în chip îngeresc te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, că, în mănăstire fiind, multe osteneli ai răbdat;
Bucură-te, că pe monahul cel căzut l-ai ridicat;
Bucură-te, că darul lui Dumnezeu prin tine a lucrat;
Bucură-te, noule Daniile, că minunată vedenie ai avut;
Bucură-te, împreună vorbitorule cu Apostolii Petru și Ioan;
Bucură-te, că Ioan prin scrisoare te-a îmbărbătat;
Bucură-te, că de la Apostoli ai primit binecuvântare sfântă;
Bucură-te, că răbdarea ta a fost nemărginită;
Bucură-te, al pocăinței învățătorule;
Bucură-te, al bunei credințe mărturisitorule;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 3
Minunata vedenie de care te-ai învrednicit, Părinte, a avut-o și bătrânul Isihie, îmbunătățitul monah; și, povestind fraților celor iscusiți, se minunau de acest dar pe care te-ai învrednicit a-l primi și cu bucurie slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icos 3
Dumnezeu S-a preaslăvit prin facerea minunilor tale, Părinte, că pe mulți i-ai vindecat cu rugăciunile tale; pe Arhelau de lepră l-ai curățit, monahului Evclie vederea i-ai luminat și pe femeia Hristina ai scăpat-o de boală; pe leul cel fioros cu semnul Crucii l-ai omorât; pentru acest noian de minuni te lăudăm, Părinte, zicând așa:
Bucură-te, tămăduitor fără de plată al trupurilor;
Bucură-te, cel ce multe boli degrab le-ai vindecat;
Bucură-te, că de tine toată suflarea s-a minunat;
Bucură-te, luminătorul ochilor trupești și sufletești;
Bucură-te, că neputințele și bolile degrab le izgonești;
Bucură-te, mustrătorul celor fără de lege;
Bucură-te, îndreptătorul celor ce au greșit;
Bucură-te, stâlp neclintit al Bisericii;
Bucură-te, lauda cea aleasă a ierarhilor;
Bucură-te, că, întrarmat cu puterea Crucii, duhurile rele ai alungat;
Bucură-te, că neprețuita diademă a arhieriei de la Hristos ai luat;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 4
Se cuvenea ca lumina aprinsă să fie pusă în sfeșnic să lumineze tuturor. Pentru aceasta, prin rânduiala lui Dumnezeu, ai fost adus din pustie în cetate, în slujba Bisericii așezat și prin porunca îngerului ai fost sfințit. Iar la hirotonia ta un porumbel pe deasupra capului tău zbura, pe care văzându-l Flavian patriarhul, împreună cu cei ce erau de față, cu frică și cu bucurie au strigat: Aliluia!
Icos 4
Supunându-te voii lui Dumnezeu, ai lăsat pustia și pe monahii cei împreună viețuitori, pe care văzându-i plângând din pricina despărțirii, i-ai mângâiat cu mireasma învățăturii tale și i-ai îndemnat să aibă iubire unii către alții. Iar noi, de bucurie pentru chemarea ta, te lăudăm, zicând așa:
Bucură-te, învățător blând și sfânt;
Bucură-te, că tu singur ai fost numit „Gură de Aur”;
Bucură-te, cel ce prin rânduiala lui Dumnezeu ai primit darul cinstitei arhierii;
Bucură-te, podoaba curăției, mărturisită de minunata arătare a porumbelului celui alb;
Bucură-te, că de a ta vedenie toți s-au înspăimântat;
Bucură-te, că poporul de bucurie slavă Domnului a dat;
Bucură-te, că pentru sufletele omenești grijă ai purtat;
Bucură-te, că prin dulci cuvinte pe toți i-ai învățat;
Bucură-te, că, pentru frumusețea cuvintelor, de popor ai fost iubit;
Bucură-te, că o femeie „Gură de Aur” te-a numit;
Bucură-te, al sufletelor omenești înfrumusețătorule;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 5
Multe sunt minunile tale, Părinte Ioane, că pe pruncul femeii Evclia cu semnul Crucii l-ai tămăduit și pe femeia bogatului eretic, ce avea o cumplită boală, cu același semn al biruinței și prin stropirea cu apă sfințită ai vindecat-o, și de eresul cel pierzător de suflet pe amândoi i-ai scăpat. Iar templul cel idolesc surpându-se, a nimicit pe toți ereticii care ți se împotriveau și ceilalți botezându-se, cu bucurie slăveau pe Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!
Icos 5
Învățătorule și de minuni făcătorule, Părinte, tămăduiește patimile sufletelor și ale trupurilor noastre și ne învață cum să ne păzim de smintelile ereticilor care hulesc Biserica. Iar tu, prin învățătura ta, să-i întorci la dreptmăritoarea credință, ca, unindu-ne glasurile prin dragoste, să te lăudăm, cântând:
Bucură-te, că pe fiul Evclei l-ai scăpat de fierbințeală;
Bucură-te, că pe femeia ereticului ai izbăvit-o de boală;
Bucură-te, că femeia și bărbatul ei de eres s-au lepădat;
Bucură-te, că prin puterea Crucii în Biserică au intrat;
Bucură-te, făcătorule de bine al tuturor;
Bucură-te, că ereticii asupra ta s-au ridicat;
Bucură-te, că tu pentru ei lui Dumnezeu te-ai rugat;
Bucură-te, că prin învățăturile tale mulți eretici s-au botezat;
Bucură-te, că foștii eretici împreună cu dreptmăritorii au cântat;
Bucură-te, al Bisericii lui Hristos păzitorule;
Bucură-te, al dreptei credințe apărătorule;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 6
Pentru minunile și învățăturile tale, Părinte, ai fost chemat de Arcadius împăratul la tronul arhiepiscopal al Constantinopolului, fără de voia ta; însă, cu smerenie, făcând ascultare, ai primit jugul arhieriei, iar dregătorii, împreună cu poporul primindu-te cu dragoste și cu bucurie, cântau lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 6
Nu ne pricepem ce să lăudăm mai mult, Părinte Gură de Aur: vrednicia pentru care ai fost ales sau răbdarea pe care ai avut-o după primirea tronului arhieresc. Că pe cât a fost de mare bucuria începutului slujirii, pe atât de mult a crescut ura potrivnicilor; pentru aceasta și noi, văzând răbdarea ta, te lăudăm, zicând:
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, că pentru minunile tale erai cinstit de tot poporul;
Bucură-te, că pentru învățăturile tale la tronul arhieresc ai fost chemat;
Bucură-te, că împăratul Arcadius mult te-a iubit;
Bucură-te, că tot Constantinopolul cu bucurie te-a primit;
Bucură-te, că de sfântul sobor arhiepiscop ai fost sfințit;
Bucură-te, că în arhiereasca demnitate cu vrednicie ai slujit;
Bucură-te, că fără părtinire pe toți i-ai învățat;
Bucură-te, că eresurile și răutatea le-ai dezrădăcinat;
Bucură-te, că și pe împărăteasa Eudoxia, pentru lăcomie, o ai mustrat;
Bucură-te, că văduvelor și săracilor ai fost sprijinitor;
Bucură-te, că celor neputincioși ai fost ajutător;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 7
Mustrat-ai, Sfinte Ioane, pe Pavlichie lacomul, cel ce răpise banii văduvei celei sărace, și pe împărăteasa Eudoxia, pentru că luase via văduvei, ai certat-o; pentru aceasta ai fost dușmănit de toți cei ce lucrau fărădelegea, iar săracii și năpăstuiții, pentru dreptatea ce le făceai, te lăudau și pe Dumnezeu slăveau, cântând: Aliluia!
Icos 7
Împlinitu-s-au cu tine, Bunule Părinte, cuvintele Mântuitorului, căci tu pentru dreptate ai fost grăit de rău și izgonit de potrivnicii care urau faptele tale cele bune, printre care Teofil cel zavistnic și împărăteasa Eudoxia, de la care multe rele ai pătimit; pentru aceasta, văzând răbdarea ta, te lăudăm, zicând așa:
Bucură-te, Sfinte Ioane, că întru tine cuvintele Mântuitorului s-au împlinit;
Bucură-te, că pentru dreptate de Teofil ai fost prigonit;
Bucură-te, primitorul călugărilor celor izgoniți;
Bucură-te, apărătorul văduvelor și al săracilor asupriți;
Bucură-te, că pentru via văduvei Eutropia, ca și Ilie, pe împărăteasă ai mustrat;
Bucură-te, că ai răbdat cu tărie mânia împărătesei;
Bucură-te, că mulți la izgonirea ta nu s-au învoit;
Bucură-te, că proorocia lui Epifanie cu tine s-a împlinit;
Bucură-te, al cuvântului lui Dumnezeu propovăduitorule;
Bucură-te, al smereniei iubitorule;
Bucură-te, de Dumnezeu încununate ierarhe;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 8
Izgonit fiind, Sfinte, stăteai în chiliile arhierești, și, împreună cu episcopii cei ce erau cu tine, mâhnindu-te de răutatea lui Teofil și de schimbarea împăratului cu mânie asupra ta, ai zis: Fraților, rugați pe Dumnezeu pentru mine și nu vă depărtați de la Bisericile voastre, că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii și, multe necazuri primind, mă voi duce de aici, iar voi pomeniți-mă în rugăciunile voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 8
Adunându-se dușmanii tăi în sobor nedrept asupra ta, Sfinte, și învoindu-se împăratul Arcadius cu dânșii, a crezut clevetirilor lor și la judecată hotărând izgonirea ta, te-au dat ostașilor, care, pe ascuns luându-te, au mers pe mare, spre Prenet. Atunci s-a făcut cutremur mare în cetate și a căzut o parte din palatele împărătești, din care pricină înspăimântându-se împăratul, și de teama mulțimii, a poruncit să te aducă înapoi. Alergând poporul înaintea ta, te lăuda, zicând unele ca acestea:
Bucură-te, Părinte Ioane, cel ce ai fost izgonit pe nedrept;
Bucură-te, că pe ascuns ai fost scos afară din cetate;
Bucură-te, că, pentru nedreptatea ce ți s-a făcut, poporul s-a revoltat;
Bucură-te, că de cutremur o parte din palate s-au surpat;
Bucură-te, că potrivnicii tăi din cetate au fugit;
Bucură-te, că în bunătatea și iubirea ta pe aceștia i-ai iertat;
Bucură-te, păstorule bun, care nu părăsești oile tale;
Bucură-te, că împăratul, căindu-se, a poruncit să te întoarcă din cale;
Bucură-te, că poporul după tine multe lacrimi a vărsat;
Bucură-te, că, întorcându-te, iarăși tronul ți-ai luat;
Bucură-te, că în cântări de psalmi ai fost întâmpinat;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 9
Ieșind poporul întru întâmpinarea ta cu cântări și cu făclii și, ducându-te în biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate cele primite, te-ai rugat pentru cei credincioși. Vino, Părinte Sfinte, și în mijlocul nostru, rugându-te pentru noi, cei ce te lăudăm și cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 9
După întoarcerea ta, ai păstorit oile lui Hristos până la o vreme, și iar s-a ridicat furtună și prigoană asupra ta. Căci, prin îndemnul împărătesei Eudoxia, ai fost scos din biserică de oamenii răi care voiau să te omoare. Însă, pe ascuns, ai fost petrecut până la mare de iubiții tăi episcopi, cărora dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, te-ai despărțit de dânșii. Iar ei, plângând ca după un iubitor părinte, ne-au învățat să te lăudăm zicând unele ca acestea:
Bucură-te, că pentru Biserica lui Hristos sufletul ți-ai pus;
Bucură-te, Sfinte Ioane, că, puțini ani trăind, cu bogate roade te-ai împodobit;
Bucură-te, că Biserica lui Dumnezeu lumii o ai vestit;
Bucură-te, că iarăși sobor nedrept împotriva ta s-a adunat;
Bucură-te, că al doilea exil cu răbdare l-ai îndurat;
Bucură-te, că pentru Domnul Hristos multe chinuri ai răbdat;
Bucură-te, că episcopii și poporul pentru tine cu amar au plâns;
Bucură-te, că, în surghiun de ostași neîndurători fiind dus, pe Hristos ai mărturisit;
Bucură-te, că după izgonirea ta foc de la jertfelnic a ieșit;
Bucură-te, al Bisericii lui Hristos luminătorule;
Bucură-te, al oilor lui Hristos păstorule;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 10
Ostașii, din porunca împăratului, multă răutate îți arătau, ducându-te prin arșiță și frig, că doar vei muri pe cale. Și slăbind foarte tare, într-o noapte, stând la rugăciune, ți s-au arătat Sfinții Apostoli Petru și Ioan, care, întărindu-te, au zis: Bucură-te, păstorule bun, de chinuri răbdătorule, căci trimiși suntem de Stăpânul Hristos să te mângâiem în răbdarea ta; că peste puțin timp vei trece la odihnă, ca în veci să te bucuri dimpreună cu noi, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 10
Pentru dragostea ta, Părinte, doi preoți și un diacon au mers cu tine în surghiun, și au văzut pătimirea ta și pe Sfinții Apostoli care ți s-au arătat. Iar la Comane ajungând, Sfântul Vasilisc, episcopul comanilor, ți s-a arătat, zicând: „Nădăjduiește, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună înaintea Împăratului slavei!”. Și, prin rânduiala lui Dumnezeu, ai rămas în biserica Sfântului Vasilisc, în care ai slujit și, după ce te-ai împărtășit cu Sfintele Taine, ți-ai dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, mulțumind pentru toate. Pentru acestea, primește de la noi cântare de laudă:
Bucură-te, nevoitorule, că în izgonire multe necazuri ai răbdat;
Bucură-te, că Petru și Ioan, ca să te întărească, ți s-au arătat;
Bucură-te, că doi preoți și un diacon cu tine împreună au răbdat;
Bucură-te, că în Comane la biserica Sfântului Vasilisc ai stat;
Bucură-te, că în mare sfințenie acolo ai liturghisit;
Bucură-te, că, mulțumind pentru toate, cu Sfintele Taine te-ai împărtășit;
Bucură-te, că, lui Dumnezeu rugându-te, te-ai mutat la cereștile locașuri;
Bucură-te, că Arhiereul cel veșnic sufletul tău l-a primit;
Bucură-te, că toți sfinții în ceruri mult s-au bucurat;
Bucură-te, al Împărăției lui Dumnezeu moștenitorule;
Bucură-te, al dumnezeieștilor cuvinte tâlcuitorule;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 11
Săvârșindu-ți călătoria nevoințelor, te-ai mutat cu bucurie către cele cerești, iar mult chinuitul tău trup a fost îngropat cu cinste de iubiții tăi ucenici lângă moaștele Sfântului Vasilisc, în Comane. Întorcându-se ucenicii pe mare, au mers la Roma la episcopul Inochentie, și toate cele despre tine spunându-le lui și împăratului Honorius, aceștia se minunau de răutatea potrivnicilor tăi. Și după tine vărsând lacrimi, slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icos 11
Înștiințându-se episcopul Inochentie și împăratul Honorius de pedepsele ce ai pătimit de la împărăteasa Eudoxia și de la toți dușmanii tăi, au înfricoșat prin scrisoare pe Arcadius împăratul, care, văzându-se înșelat, a pedepsit pe toți pârâșii tăi; iar el, căindu-se și pentru tine plângând, te lăuda, zicând unele ca acestea:
Bucură-te, Sfinte Ioane, învățătorul nostru cel bun;
Bucură-te, că darurile Sfinților Apostoli ți-au fost date moștenire;
Bucură-te, că, răbdând nedreptatea, de fericire veșnică te-ai învrednicit;
Bucură-te, că după tine marea cetate cu amar a plâns;
Bucură-te, că și nouă, de dorul tău, inima ni se frânge;
Bucură-te, tril de privighetoare neadormită;
Bucură-te, că învățătura ta luminează lumea ca un soare;
Bucură-te, că mulți, recunoscându-și greșelile, s-au pocăit;
Bucură-te, că potrivnicii tăi nu ți-au biruit răbdarea;
Bucură-te, al celor ce ți-au greșit iertătorule;
Bucură-te, al sufletelor lor iubitorule;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 12
După o vreme, binecredinciosul împărat Teodosie a socotit într-un cuget cu arhiepiscopul Proclu să aducă sfintele tale moaște din Comane la Constantinopol, spre mângâierea poporului celui binecredincios. Trimișii, fiind fără multă evlavie, n-au putut ridica acea neprețuită comoară, dar, venind alții, și făcând îndelungate rugăciuni, cu multă evlavie au ridicat sfintele tale moaște, pe care le-au dus în împărăteasca cetate, cântând cu bucurie lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 12
Ieșit-au întru întâmpinarea moaștelor tale, Sfinte Ioane, împăratul cu toată suita și arhiepiscopul cu tot clerul, precum și întreg poporul, cu făclii aprinse și miresme de multe feluri. Când au ajuns la via văduvei, sfintele tale moaște s-au oprit, ca semn că tu ești ocrotitor al văduvelor și săracilor. După aceea, în biserica cea mare ducându-le și în scaunul tău așezându-le, gura ta a grăit, din nou: „Pace tuturor și Eudoxiei iertare!”, la care cuvinte tot poporul, înspăimântându-se, a căzut la pământ, și cu mare evlavie te lăuda, zicând:
Bucură-te, că toată cetatea cu bucurie te-a primit;
Bucură-te, că împăratul cu toată suita în cale ți-a ieșit;
Bucură-te, că rugăciunea împăratului ai primit;
Bucură-te, că în altarul Catedralei, cu mare cinste, pe tronul arhieresc moaștele ți le-au așezat;
Bucură-te, că pe tot poporul l-ai binecuvântat;
Bucură-te, că Eudoxia prin gura ta iertare a luat;
Bucură-te, că sfintele tale moaște de creștini sunt mult cinstite;
Bucură-te, că celor ce aleargă la tine le dai binecuvântare;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale cei bolnavi se tămăduiesc;
Bucură-te, că pentru păcătoșii ce se pocăiesc milă mijlocești;
Bucură-te, că în altarele Bisericii, Liturghia alcătuită de tine cu evlavie se săvârșește;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 13
O, Preafericite Părinte Ioane, bunule păstor și neîntrecut liturghisitor, după cum ai primit rugăciunea împăratului Teodosie și de a merge în împărăteasca cetate, binecuvântând poporul și dăruind iertare celor ce ți-au greșit, așa și acum vino în mijlocul nostru și ne binecuvintează cu rugăciunile tale, pentru a dobândi iertarea păcatelor, ca toți să ne mântuim și împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)
Apoi se zice Icosul 1 și Condacul 1
Icos 1
Luminătorule și învățătorule, Părinte, cel ce cu învățăturile tale ai luminat toată lumea, luminează-ne și pe noi prin rugăciunile tale, ca să-ți aducem această cântare de laudă:
Bucură-te, Ioane, fericite slujitor al Domnului Iisus Hristos;
Bucură-te, că din copilărie ai fost binecredincios;
Bucură-te, că din gura ta râuri de învățătură au izvorât;
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu S-a preaslăvit;
Bucură-te, că prin minunile tale înțelepții s-au rușinat;
Bucură-te, că înțeleptul Artemie prin tine s-a botezat;
Bucură-te, că poporul de bucurie către tine a strigat;
Bucură-te, că ai fugit de slava omenească;
Bucură-te, că ai iubit viața monahicească;
Bucură-te, al necăjiților mângâietor;
Bucură-te, al săracilor ocrotitor;
Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Condac 1
Pe luminătorul a toată lumea, pe stâlpul și întărirea Bisericii, pe povățuitorul pocăinței și tămăduitorul bolnavilor, pe apărătorul și binefăcătorul celor necăjiți, pe Sfântul Ioan, trâmbița cea frumos glăsuitoare și gura cea de miere izvorâtoare, pe învățătorul nostru cel cu mintea și cuvintele de aur, veniți, binecredincioșilor, să-l lăudăm. Să aprindem făcliile dragostei celei luminătoare, aducându-i această cântare: Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, prealuminate învățătorule a toată lumea!
Rugăciune către Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur
O, luminătorule a toată lumea, preabunule Părinte Ioane Gură de Aur, stâlp și întărire a Bisericii, povățuitorule al pocăinței, ajutător al bolnavilor și apărător al celor necăjiți, sărguiește degrab a ne ajuta; izbăvește turma lui Hristos de lupii ce o răpesc și pe toți creștinii îi păzește de gâlcevile lumești, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie, de sabie și de războiul cel dintre noi, de foamete, de potop, de secetă, de boli și de moarte năprasnică. Miluiește-ne și pe noi, cei care cu mintea, cu lucrul și cuvântul suntem întru întunericul păcatelor, pentru ca prin rugăciunile tale, să ne izbăvim de mânia lui Dumnezeu și de chinul cel veșnic. Dăruiește-ne iubirea și râvna ta pe care le-ai arătat Bisericii lui Hristos. Luminează mintea noastră cu lumina dumnezeieștilor învățături și ajută-ne să ajungem întotdeauna la înălțimea gândului smerit, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin.
