"Am cunoscut cândva un maestru care mi-a spus să nu dau niciodată sfaturi persoanelor care nu le solicită și să nu încerc vreodată să ajut persoane care nu-mi cer ajutorul!

Eram tânără, imberbă, credeam în puterea binelui și a iubirii necondiționate, așa că mi-am zis în sinea mea: ”cum să nu ajut pe cineva măcar cu un sfat”?

Anii au trecut, experiența m-a îmbogățit în atâtea feluri, încât pot spune că am fost o răsfățată a sorții datorită bogăției vieții mele (nu în sens material). Inevitabil, și în acord cu natura firii mele, am ajutat în continuare și necondiționat oamenii din jurul meu, cunoscuți și necunoscuți. Și totuși... natura umană e atât de stranie uneori... Aveam să-mi amintesc de nenumărate ori cuvintele acelui maestru!!!

Cu fiecare experiență nouă, aveam să realizez câtă dreptate avea!

Și cât de adevărat este budismul atunci când spune: ”să nu te bucuri pentru nimeni, să nu te întristezi pentru nimeni, compasiunea să fie singura ta lege.”

Am observat că niciodată, dar NICIODATĂ, un sfat nu este urmat, dacă nu a fost cerut.

Au fost și cazuri în care sfaturile cerute nu au fost urmate, pentru că persoanele nu aveau nevoie reală de un sfat, ci aveau nevoie DOAR să povestească cuiva dispus să asculte.

Am observat că indiferent ce i-ai da unui om sau cât i-ai da, dacă nu-i dai EXACT ce vrea, când vrea și cât vrea, darul nu este primit! Pentru că nu a fost cerut!

Dar au fost și cazuri când a fost cerut, și tot nu a fost bine!

De ce?

Pentru că nu se încadra în așteptări! Trebuia mai mult, mereu mai mult!

Am învățat, însă, trei lucruri foarte importante:

1. TIMPUL meu nu este gratuit.

Unii oameni, pur și simplu, nu merită timpul meu și energia mea. Există cronofagi, oameni care îți consumă timpul, doar pentru că nu au altă ocupație de moment, fără să-i intereseze că ai de lucru, că ești într-o întâlnire, că vrei momentul tău de liniște, etc.

Există și oameni care-ți vor ”creierul”, care te solicită ori de câte ori au nevoie de o idee, ca mai apoi să uite că exiști. Dar revin periodic! Sau oameni care vor ajutor financiar. Dacă tu îi suni, nu îți vor răspunde la telefon pentru că nu au chef, dar se vor justifica ulterior cu o boală, un eveniment neprevăzut, un deces, etc. Rămâi uimit de ”creativitatea” lor.

Și există și oameni care ”dispar” din viața ta ca și cum nu ar fi existat niciodată!

2. Îți poți face DUȘMANI foarte ușor din cei mai buni prieteni.

Cum?

Dându-le sfaturi de care nici nu vor să audă, pentru că le e atât de greu să-și recunoască părțile de umbră, încât vor arunca toată vina asupra ta!

Tu vrei să-i ajuți sincer, însă ei nu sunt dispuși să sondeze adânc în interiorul lor, sau nivelul lor de evoluție este diferit de al tău și nu pot înțelege încă.

Degeaba folosești toate abilitățile cu care ai fost înzestrat, timpul lor de mers înainte nu coincide cu timpul tău de mers înainte!

3. Am învățat (și încă mai lucrez la acest aspect cu mine) să nu mai acord suport de nici un fel celor care nu sunt prezenți 100% în viețile lor!

Cum știi că nu sunt prezenți?

Simplu: indiferent ce le spui, ce le faci sau ce le dai, ei vor merge în continuare pe vechile modele!

Nu vor schimba nimic în viețile lor, ba, dimpotrivă, de îndată ce vor putea vor reveni la vechea matcă.

Și atunci, dacă ei nu-și asumă rolul vieții lor, de ce ai face-o tu?

E lecția lor, nu lecția ta!

-În concluzie: nu încerca să rezolvi lecțiile de viață ale celor din jur.

Îi poți ghida dacă ți se cere, dar nu poți merge în locul lor pe drum.

Fii conștient că schimbările au nevoie de timp și că cei mai mulți nu vor cu adevărat să se schimbe și să schimbe ceva în viața lor!

Observă oamenii care revin cu aceleași probleme nerezolvate, aceștia sunt cei care nu înțeleg că asumarea propriei vieți înseamnă curaj.

Dacă ei nu au acest curaj, la ce bun să-ți irosești timpul prețios și energia?

Dacă ar fi să repet această viață?

Da, secundă cu secundă!

Aș schimba ceva la ea?

Nu, pentru că tot ce am trăit m-a educat, m-a format, m-a transformat, astfel încât să devin o versiune mai bună a mea!

Aș ajuta în continuare?

Desigur, dar ținând cont de lecțiile care mi-au fost date!"

 "Iertarea este o mare tăcere... Așa am știut dintotdeauna. Nu, nu m-a învățat nimeni, așa am văzut în jurul meu. Oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu. Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine... Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!" Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga ceea era pâine împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat... Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul... Așa și iertau, în tăcere. Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină! Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva... Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere. Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă. Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată, că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da' ce, de-amu te-ai pornit?” Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni... Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte... Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine... Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere. Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă... Odată, mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama: Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul! Și atunci un alt suflet i-a zis: "Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!“ Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci, celălat suflet i-a spus: “Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul, și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!" “Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!" "Dar n-o să mă uiți! N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta!" “Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ."“Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!", spuse celălat suflet și coborî și el în grabă spre pământ. După ce mama mi-a spus povestea, mult timp m-am gândit - și acum mă gândesc uneori - eu care dintre cele două suflete sunt: sunt un suflet iertător sau unul care provoacă suferință? Când am obosit să mă gândesc, mi-am dat seama că, probabil, sunt un suflet care provoacă suferință altora, dar sunt și un suflet iertător, căci pot să iert tot timpul, chiar și fără să-mi ceară cineva iertare! Și, dacă m-am înțeles cu cineva în cer că el mă va ajuta să iert, iar eu am uitat?! Atât de mult ne-am învățat a arunca cu cuvinte în stânga și-n dreapta, încât au devenit ieftine și nu le mai prețuim... Tăcerile au devenit însă de neprețuit, căci omul care n-are cuvinte, trebuie să-și împlinească vrerea prin fapte! P.S. Să ierți nu înseamnă să uiți durerea, trădarea, minciuna, furtul, căci a uita aceste dureri este cu neputință omului rănit! Ci, cu toată durerea ta și cu toată suferința ta, să-l scutești pe cel ce ți-a greșit de judecata lui Dumnezeu: “Doamne, nu-l judeca, căci omul acesta sunt eu, în fața altui om ca mine...”

Sfântul Paisie Aghioritul: * O persoană inteligentă este cea curăţată de patimi. * Inima e curăţată cu lacrimi şi cu suspine. Un singur suspin al sufletului ce pătimeşte are aceeaşi putere ca două găleţi de lacrimi. * Dumnezeu ne observă inima şi-i cercetează conţinutul. Să ne cercetăm neîncetat, să ne căim de trecut şi să ne temem de neputinţele noastre. Cu toate acestea, să nu ne pierdem nădejdea în mântuirea noastră. * Când iubirea de sine ne stăpâneşte, un lucru de nimic devine o mare dispută. * Noi toţi, tineri şi bătrâni, avem multă iubire de sine şi nu primim sugestiile şi observaţiile. Avem totul, toţi suntem înţelepţi. * Cel ce îşi ajută aproapele primeşte ajutor de la Dumnezeu. Cel ce critică oamenii cu invidie şi răutate Îl are pe Dumnezeu drept critic. * Cine este în ziua de azi interesat de celălalt? Nimeni. Totul pentru sine, nimic pentru ceilalţi. Va trebui să dăm socoteală pentru aceasta, căci Dumnezeu Care este tot numai Iubire nu va ierta această indiferenţă a noastră faţă de semenul nostru. * Dumnezeu Care este tot bunătate, Părintele nostru iubitor Carele Se îngrijeşte de noi ne dă toate cele bune ca noi să le împărţim cu cei ce au nevoie de ele, însă noi păstrăm totul pentru noi. Dumnezeu nu ne va ierta aceasta. Va trebui să dăm seama pentru silinţa pe care nu ne-am dat-o şi pentru învârtoşarea inimii noastre. * Dumnezeu îngăduie ca omul să aibă multe încercări, boli şi nenorociri şi alte rele de la oamenii ce ne înconjoară – calomnii, blesteme, nedreptăţi. Noi trebuie să le primim pe toate răbdători, fără să ne mâhnim, ca pe nişte binecuvântări. * Când cineva ne tratează urât pe nedrept, trebuie să ne bucurăm şi să-l privim pe cel ce s-a purtat așa ca pe un mare binefăcător, căci el face cu putinţă pentru noi agonisirea de comori în viaţa ce va să fie."Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu. Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii? Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos. Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni. Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă. Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toți se închină, dar în scurt, de toți se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toți oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.” 

(Parintele Ioanichie Balan : Predică la Sfânta și Marea Miercuri – Despre vânzarea lui Hristos )