În 16 august sunt prăznuiți Sfântul Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și sfetnicul Ianache Văcărescu.
La ce vă gândiți – întâi și-ntâi – când auziți de ei?
Eu – la statornicia în credință. Totodată, îmi amintesc tristețea, mirarea, revolta și admirația pe care le-am simțit în copilărie, când am citit prima oară istoria vieții domnitorului.
1. ORFANUL ȘI UNCHII SĂISfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în 1654, într-o familie de neam ales, unul dintre frații mamei sale – Șerban Cantacuzino – fiind domnitor al Țării Românești.
Când avea un an, i-a murit tatăl și el a rămas în grija mamei, a bunicii și a unui unchi.
Acest unchi, Constantin Cantacuzino, s-a îngrijit să primească o bună educație, astfel că tânărul a învățat, printre altele, greaca, latina și slavona. A avut, de-a lungul timpului, funcții publice importante care l-au pregătit, într-un fel, pentru a-și conduce țara.
2. UN SFERT DE SECOL DE STABILITATE Avea 34 de ani când – la rugămintea boierilor – a urcat pe tron. A condus țara între 1688 și 1714, într-o vreme în care conducătorii se schimbau cam o dată la trei ani. Cei peste 25 de ani de domnie au adus echilibru și statornicie într-o țară „supervizată” din punct de vedere politic de către turci.
3. SUSȚINĂTOR AL CULTURIIÎn tot acest timp, a înființat școli și biblioteci; a tipărit cărți; a construit mănăstiri și palate: Cine nu a auzit, de pildă, de Palatul de la Mogoșoaia? A creat un stil de arhitectură original, numit stilul brâncovenesc sau stilul românesc.
În 1688, la începutul domniei sale, s-a finalizat tipărirea Bibliei de la București – prima traducere integrală a Bibliei, în limba română. A colaborat strâns cu Mitropolitul Antim Ivireanul – cunoscut tipograf și om de cultură devenit, la rându-i, sfânt. A încurajat tipărirea cărților bisericești pe care le-a răspândit atât în țara sa, cât și în Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică sau în alte țări vasale otomanilor.
Lui i se datorează înființarea în 1694, la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București, a Academiei Domnești, „strămoașa” Universității din capitală. Instituția a fost construită mai apoi în centrul Bucureștiului exact în locul vechiului lăcaș.
Multe mănăstiri și biserici brâncovenești dăinuie până astăzi. Printre ele – Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea; Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Făgăraș; sau Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, din București.
4. TRĂDAT DE APROPIAȚI Turcii, care aveau influență în Țara Românească, l-au recunoscut domn pe viață, dar tot ei l-au destituit, acuzându-l de trădare și de alianțe cu habsburgii și rușii, dușmanii lor. Unii dintre cei care l-au pârât îi erau rude și îi susținuseră accesul la tron.
Dar cum a fost el dat jos din scaun?
25 martie, 1714. Era o dimineață ca oricare alta aceea în care domnitorul a fost arestat. Constantin Brâncoveanu s-a trezit, s-a spălat, s-a rugat. La curtea lui venise, cu o seară înainte, un fel de ambasador turc pe care îl cunoștea, deci apariția lui nu i-a stârnit îngrijorarea. Părea că musafirul nu are niciun motiv de ostilitate, dar a doua zi, când au stat de vorbă, l-a acuzat pe voievod că e trădător și rebel, după care l-a mazilit. Semnul destituirii era punerea unei eșarfe negre pe umărul celui vinovat. Apoi, turcul a ordonat soldaților să îl aresteze.
Brâncoveanu a înțeles că era victima unor uneltiri, dar nu a protestat nicicum. În locul lui, a fost numit finul său. „Finule Ștefan, i-a zis atunci voievodul, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.
5. ÎNCHIȘI, TORTURAȚI SAU EXILAȚIConstantin Brâncoveanu, doamna Maria, copiii lor și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși la Istanbul, iar toate bunurile familiei au fost confiscate. Patru luni, Brâncovenii au fost torturați, până când, într-un final, domnitorul, cei patru băieți și sfetnicul au fost condamnați la moarte. Soția și cele șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda) au fost cruțate. Au mai stat un an în închisoare, apoi au fost trimise în exil.
6. FIII MARTIRI ȘI SLUJITORUL CREDINCIOSBăieții lui Constantin Brâncoveanu erau în floarea vârstei, în momentul execuției. Constantin împlinise 31 de ani, Ștefan – 29 și amândoi aveau deja familiile lor. La cei 24 de ani Radu urma să se căsătorească, iar Matei, la 12 ani, era în pragul adolescenței.
Despre Ianache (Ienache sau Enache) Văcărescu se vorbește foarte puțin. Descendent al unei familii vechi, boierești, slujise la curte încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino. Când Constantin Brâncoveanu i-a urmat la tron, l-a păstrat aproape. Unii istorici spun că a devenit chiar ginerele voievodului.
Ianache Văcărescu a fost, printre altele, comandantul unităților de ostași care păzeau capitala; mare paharnic; administrator al curții domnești. A ridicat și a restaurat biserici și mănăstiri. A supravegheat zidirea unor lăcașuri precum Biserica „Sf. Nicolae – dintr-o zi”, ctitoria doamnei Maria. A rămas devotat Brâncovenilor până în clipa morții și a pierit primul, sub ochii domnului său.
7. OMORÂT CHIAR DE ZIUA LUIÎn 15 august, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului, a avut loc execuția.
Brâncovenii și sfetnicul Ianache au fost obligați să meargă pe jos prin oraș până la locul de execuție. Desculți, îmbrăcați doar în cămăși, au străbătut Istanbulul printre privitorii avizi de senzațional. „Prințul aurului” (cum fusese numit Brâncoveanu) înainta acum spre locul de pierzanie ca un criminal de rând. Acolo, se aflau sultanul însuși și câțiva diplomați străini. Conducătorul turc i-a cerut de mai multe ori să renunțe la credința creștină și să devină musulman. De fiecare dată Brâncoveanu a refuzat categoric.
Atunci, sultanul a dat poruncă să-i fie uciși, pe rând, slujitorul și copiii. Durerea pe care a simțit-o în acele momente trebuie să fi fost copleșitoare, dar bărbatul i-a încurajat încontinuu: „Fiii mei, fiți curajoși – îi îmbărbăta voievodul. Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălam păcatele cu sângele nostru. Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit...”
8. UN MOMENT ZGUDUITORDiplomatul venețian Andrea Memno, martor al evenimentului, relatează astfel momentul în care a fost executat mezinul: „Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaș, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzând atâta sânge se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!» Copilașul ascultă și ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creștin. Lovește!»”
9. DUREREA ȘI SFÂRȘITULFirește că pe tatăl său nu-l va fi lăsat indiferent atâta suferință. De aceea, reacția domnitorului imaginată în „Balada lui Constantin Brâncoveanu” mi se pare verosimilă: „Apoi el se-ntuneca,/ Și turbând apoi striga:/ -Alelei! Tâlhari păgâni!/ Alei! Voi feciori de câini/ Patru fii eu am avut,/ Pe toți patru i-ați pierdut!/ Să dea Domnul Dumnezeu/ Să fie pe gândul meu:/ Să vă ștergeți de pe pământ/ Cum se șterg norii de vânt,/ Dar să știți c-a murit creștin/ Brâncoveanu Constantin!”
Deci oricât de mare i-a fost durerea, nu a cedat și la urmă a fost pedepsit și el. Trupurile celor șase au fost aruncate în mare, capetele au fost înfipte în prăjini și au stat trei zile în văzul lumii. Mai târziu, corpurile au fost recuperate și duse la o mânăstire bizantină din apropiere.
10. ADUS ÎN SECRET, ÎN ȚARA NATALĂÎn 1720, prin grija doamnei Maria, moaștele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse la București și au fost îngropate la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se află și azi. Plăcuța mormântului a rămas multă vreme fără inscripție, însă pe candela de argint de deasupra criptei erau gravate cuvintele: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Marii Sale Măriia...”.
Se spune că abia după 200 de ani oamenii și-au dat seama că domnitorul martir se odihnește aici. În 1992, a fost trecut în rândul sfinților români, mai ales că în conștiința urmașilor Constantin Brâncoveanu se așezase, de multă vreme, ca un exemplu de demnitate, de curaj și de credință.
Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului @spuneopoveste
Pictură de la Biserica Sfânta Vineri-Pajura, din București. Parohia îi are ca ocrotitori și pe Sfinții Martiri Brâncoveni.
.jpg)
Există cuvinte care, deși pot părea inofensive, pot eroda stima de sine, pot stinge speranța sau pot semăna frică. Fraze precum "ești inutil", "nu poți" sau "ești mereu așa" acționează ca lanțuri care leagă sufletul de o versiune redusă a sa. Sunt semințe de îndoială care, în timp, pot crește în ziduri care separă o persoană de propriul potențial.
Există, de asemenea, cuvinte care disprețuiesc, ridiculizează sau minimalizează durerea altora. Expresiile rostite cu ironie sau sarcasm pot părea un joc pentru cei care le rostesc, dar pentru cei care le primesc pot fi răni adânci care durează ani de zile pentru a se vindeca. Sufletul este sensibil și nu uită ecoul a ceea ce l-a rănit.
În plan mistic, fiecare cuvânt poartă o vibrație care poate crește sau scădea frecvența noastră și a celor din jurul nostru. Evitarea cuvintelor care umilesc, etichetează sau judecă nu este doar un act etic: este protejarea purității energiei pe care o împărtășim cu lumea.
Tăcerea conștientă este uneori cel mai bun răspuns. Înainte de a pronunța ceva care poate răni, este de preferat să tăceți și să așteptați ca inima să găsească o modalitate iubitoare de a se exprima. Un cuvânt care edifică poate înlocui întotdeauna unul care distruge.
Suntem grădinari ai sufletului colectiv. Cuvintele pe care alegem să le plantăm pot da flori de speranță sau spini de resentimente. Dacă avem grijă de acea grădină cu respect și compasiune, vom vedea încrederea, înțelegerea și pacea înflorind.
🌟 Gând final: Evitarea cuvintelor care rănesc nu înseamnă păstrarea adevărului tăcut, ci căutarea unei modalități de a-l spune fără a răni. Fiecare frază este o oportunitate de a vindeca, inspira și însoți. Fie ca cuvintele noastre să fie întotdeauna poduri și nu ziduri, faruri și nu furtuni.