Chipul
cel viu și fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre
plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul Atanasie cel Mare, avea patrie
cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt și părinți creștini
drept-credincioși care viețuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu
dânsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.
Pentru că, jucându-se cu alți copii de o vârstă cu
el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmând cu obiceiul
copilăresc acelor sfințiți slujitori ai lui Dumnezeu și asemănându-se
lor. Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au hirotonisit episcop, iar el
pe unii dintr-înșii i-a făcut prezbiteri, iar pe alții diaconi, și
aduceau la dânsul și pe alți copii elini, care erau încă nebotezați.
Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicând asupra lor cuvintele de la
Taina Sfântului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică;
apoi adăuga și oarecare învățătură pentru dânșii, pe cât putea
înțelegerea copilărească.
În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel
întru sfinți părintele nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind
de la un loc înalt spre malul mării și văzând jucăriile copilărești, se
miră de cele ce se făceau de dânșii; apoi văzând botezul ce se făcea de
Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toți copiii cu episcopul lor
și să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor?
Iar ei, ca copiii, întâi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe
Atanasie l-au pus episcop și cum acela a botezat pe copiii cei elini.
Iar patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să știe pe care
i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului și ce răspundeau
aceia; și a cunoscut că se săvârșiseră toate după legea credinței
noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că bun
Botezul copiilor și adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul
mir.
După aceea, chemând pe părinții lui Atanasie, l-a
încredințat lor, că întru bună învățătura cărții crescându-și copilul
lor, să-l aducă iarăși la dânsul, și mai ales la Sfânta Biserică a lui
Dumnezeu, după ce va crește. Pentru că mai dinainte vedea în el darul
lui Dumnezeu și așa s-a și făcut.
După ce Atanasie a învățat carte din destul și la
toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinții la
Preasfințitul Patriarh Alexandru, ca și Ana pe Samuil, și în dar l-au
dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care
rânduiala s-a luptat cu ereticii, din tinerețe, ca un viteaz ostaș, și a
răbdat multe de la dânșii, încât nu se pot spune toate; dar nici nu se
cade a trece sub tăcere câteva nevoințe mai alese și fapte ale lui.
În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu
cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: „A fost o
vreme, când Fiul n-a fost și cum că dintru ființă s-a făcut”. Pentru
care pricină s-a adunat soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din
porunca marelui Constantin; la care a venit și Sfântul Atanasie, fiind
diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru,
episcopul lui. Și ca un fierbinte apărător al sfintei și dreptei
credințe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu
soborul sfinților părinți, care a blestemat pe Arie și l-a osândit.
Însă meșteșugarețul acela de eretic, deși a fost
biruit și a fost abia viu, dar nici așa din răutate n-a încetat; căci
prin ucenici și prin cei de un gând cu el își vărsa veninul eresurilor
sale pretutindeni; căci având mulți mijlocitori pentru sine la împărat
și, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alți episcopi de
același eres, prin aceștia își mijlocea milă la marele Constantin, ca
adică să fie iertat de surghiun și să se întoarcă în Alexandria. Pentru
că Eusebiu încredința pe împărat, cu înșelăciune, cum că Arie nu are
nici o învățătură potrivnică, nici nu propovăduiește ceva neunit cu
Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi și cum că
cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru
credință.
Împăratul fiind bun cu inima și fără răutate,
neștiind meșteșugirile și vicleșugurile lor cele eretice, a crezut
minciuna și a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu
fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie
la locul său în Alexandria.
Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obște
Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela și dureros
drept-credincioșilor, iar mai ales Sfântului Atanasie, ca unui înarmat
ostaș al lui Hristos și apărător tare al învățăturilor celor drepte ale
bunei credințe, căci acesta, și cu limba cea de Dumnezeu înțelepțită și
cu mâna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale și
prin propovăduire, văzând răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfințitul
său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătând că
slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă
crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credință și chiar de
Dumnezeu; deci, uitând împăratul că Arie este lepădat de toți sfinții
părinți, îl primește și îl lasă ca să tulbure învățăturile părinților
cele neclătinate.
Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu
ereticul, a scris către dânșii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin
scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o
dreptcredinciosul și bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni
iubind, ci având râvna, deși nu după judecată, că adică bisericile să
fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum
nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credință la
un loc?
După aceasta, preasfințitul Alexandru a răposat,
iar după dânsul Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toți cei
drept- credincioși cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir.
Atunci semănătorii de neghină cei ascunși, adică arienii, au tăcut până
la o vreme, nefăcând război pe față cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i
diavolul, și-au descoperit vicleșugul și otrava răutății, care se
încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfințitul Atanasie nu primea la
împărtășire bisericească pe Arie cel fără de lege, deși avea scrisori
împărătești ca să fie primit.
Drept aceea, a început pretutindeni a ridica
învrăjbiri asupra celui nevinovat și a face zavistii cumplite,
sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci și din cetate, pe
cel ce era vrednic de cereștile locuințe. Dar el era nemișcat, cântând
ca David: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima
mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus
pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era
rău credincios și vas al necurățeniei.
Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la
împăratul, și găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe
Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe
Atanasie, lesne îi va birui și pe ceilalți credincioși, iar învățătura
lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri
nedrepte și a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că
este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui
Meletie, adică pe Ision și pe Evdemon cel bogat în vicleșug, cum și pe
Calinic, prea renumitul în răutate.
Iată greșelile ce se puneau asupra lui Atanasie:
Mai întâi zicea că silește pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii
Alexandriei, spre îmbrăcarea preoților, adică veșminte de in,
catapetesme de altar, perdele și alte podoabe bisericești. Al doilea, că
nu este voitor de bine al împăratului și că scrisorile împărătești le
defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint și că a trimis spre pază
un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a
patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului;
pentru că acel viclean și înșelător, meșter întru răutate, luând nume de
preot fără de obișnuita sfințenie asupra sa și lucrând multe lucruri de
rușine și cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare și de
ocară, ci și de nemilostivă pedeapsă.
Fericitul Atanasie, înștiințându-se de cele spuse
despre dânsul, fiind sârguitor cercetător al acestora, și ca o piatră de
Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca,
cercetând cu dinadinsul, să știe toate lucrurile cele rele ale lui
Ishiran. Iar acesta, temându-se de cercetare și de mustrare, a fugit de
acolo și mergând în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de
Atanasie, strigând fără rușine asupra lui, clevetindu-l și amar
ocărându-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmașului și când
nu are adevărată fățărnicie, atunci se ține de minciună și pe față se
într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu și cei cu dânsul au socotit
pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deși era depărtat de Dumnezeu și
călcător de sfințitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult,
pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine,
sau în răutate sau în bunătate.
Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui
Atanasie, din multă urâciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe
Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl întețeau cu nădejdea
bunătăților și cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar
putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire și clevetire asupra dreptului,
dându-i ca plată începătoria peste multe suflete și treapta episcopiei,
pentru clevetire și grăire de rău.
El fiind meșter la un lucru ca acela, se încuraja,
aruncând minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat și zicând că
Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tâlhărește asupra
bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mânie din altar, apoi Sfințita
Masă a răsturnat-o și a prăvălit-o la pământ, iar paharul
dumnezeieștilor Taine l-a sfărâmat și sfintele cărți cu foc le-a ars.
Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii lui
Atanasie, și alte clevetiri aruncând, s-au apropiat de împăratul
Constantin, clevetind asupra Sfântului Atanasie, și prin aceea mai ales
întărâtau pe împăratul spre mânie, căci ziceau: „Atanasie defaimă
scrisorile stăpânirii voastre, nu ascultă poruncile împărătești,
neprimind pe Arie la împărtășirea bisericească”. Împăratul la început
s-a tulburat puțin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere;
pentru că știa faptele bune ale lui Atanasie, dar și cuvintele celor ce
cleveteau asupra lui le socotea că sunt vrednice de credință.
Drept aceea, el ținea calea de mijloc, încât nici
pe Atanasie nu-l osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru
dânsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim și din toate
părțile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunându-se în Tir,
să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel și despre Arie, să
judece dacă este cu adevărat precum învață acela în hotarele sfintei
credințe și dacă se ține de învățăturile cele drepte ale adevărului; și
dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăși să fie primit de cler
și de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar
de vedeau împotrivire și că învață cele îndărătnice, apoi să fie judecat
după sfintele legi și să-și ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Sosind atunci al 30-lea an al împărăției lui
Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăți episcopii în Tir,
Macarie, prezbiterul, fu adus de ostași cu mâinile legate; iar între ei
era și voievodul, vrând să judece împreună cu episcopii, la fel și alții
din alte stăpâniri mirenești; atunci au stat de față și clevetitorii și
judecata a început.
Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru
îmbrăcămințile cele bisericești și pentru perdele, apoi pentru iubirea
de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e
mincinoasă și cu încredințare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta
astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la
judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl
apăra de pricinile cele nedrepte.
Apoi cu blândețe și cu prieteșug îl chemă la
împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis și Macarie
(nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu același nume),
venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie:
cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat
și au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscând adevărul și clevetirea
care ieșise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se
aflau la judecată în Tir; deci, când s-a citit scrisoarea la judecata
aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica și nu știau ce să facă;
însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici
nu s-au socotit că au fost biruiți și rușinați, ci întorcându-se la alte
minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată
și de față se punea și Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care
Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe niște mincinoși și nevrednici
de credință. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredințare de
este Ishiran preot cu adevărat și pentru pricina aceasta singur făgăduia
să răspundă.
Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit
astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Și slăbind clevetitorii
cu minciuni, era trebuință ca să se facă cercetare la locul acela unde
ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în
Mariot. Dar văzând Atanasie că sunt trimiși în Mariot clevetitorii care
erau blestemați, și nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a
stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit
de la judecători legiuita cercetare și privirea cu de-amănuntul a
lucrurilor; căci nu este cu cuviință ca acel ce voiește să se îndrepte
să fie în legături, iar clevetitorilor și vrăjmașilor să se dea dreptate
și tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.
Acestea le spunea marele Atanasie pe față și la
tot soborul le mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporește,
înmulțindu-se învrăjbitorii și zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină
la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aș zice acea vicleană
adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.
Și făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru
faptul cel spus înainte și făcându-se toate după voia și pofta
vrăjmașilor, a judecat că Atanasie să fie scos cu desăvârșire din scaun,
când ei înșiși erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim,
unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtășirea
bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioși, iar
la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc
cuvintele „de-o ființă”.
Dar cei ce țineau credința cea dreaptă cu inima și
cu gura, aceia luând aminte la cuvintele și povestirile lui Arie și cu
dinadinsul pe acelea judecându-le, au cunoscut înșelăciunea care se
tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe și vânând pe acela, ca pe o
vulpe, l-au văzut că pe un vrăjmaș al adevărului. Apoi o altă scrisoare
a venit de la împăratul, spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci
Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel și tuturor clevetitorilor și
judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.
Această veste a adus multă frică soborului, pentru
că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu
se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulți s-au dus la locul
lor. Iar Eusebiu și Teognis, episcopul Niceei și ceilalți, pentru unele
pricini găsite cu meșteșug, au voit să zăbovească în acel loc nu puțină
vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme
Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu
dreptate și curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu
zăbovind mult, și la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe
Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind
toate clevetirile cele asupra lui ușoare și nedrepte.
Deci, șezând Sfântul Atanasie pe scaunul său,
fiind și Arie în Alexandria, multă tulburare și gâlceava se făcea de
arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai
Alexandria, ci și Egiptul tulburat de Arie, a înștiințat despre toate
prin scrisoare pe împărat, îndemnându-l să facă izbândire luptătorului
de Dumnezeu și tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria
fără întârziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la
judecata împărătească.
Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era
în Cezareea, s-a întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis
al Niceei și cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, și,
sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie,
netemându-se de Dumnezeu, nici cruțând pe bărbatul cel nevinovat, ci o
dorire având, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul
Isaia: Zămislesc osteneală și nasc fărădelege, cei ce și-au pus
nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis: „Să ne acoperim cu
minciuna”. Acea sârguință aveau acei eretici fărădelege, adică să dea
jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă
asupra credincioșilor.
Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să
se justifice, iar Eusebiu și cei cu dânsul să ajute nedreptății lui
Arie; iar asupra lui Atanasie și asupra adevărului să mărturisească
minciună pe față. Deci, când au stat înaintea împăratului, îndată au
fost întrebați de sobor ce au făcut în Tir și ce au lucrat acolo, ce fel
de judecată au făcut pentru Atanasie.
Iar ei au răspuns, zicând: „Pentru celelalte
greșeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru
Sfântul Altar, pe care el l-a risipit și pentru paharul cel cu Sfintele
Taine pe care l-a sfărâmat în bucăți; apoi pentru că griul ce se
trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se
trimite și l-a ținut la sine, de această mâhnire suntem cuprinși;
acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste
fapte rele ale lui sunt: Adamatie, Anuvion și Arvestion; iar pentru
toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea
vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi,
ci de obște s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit niște
lucruri rele ca acestea”.
Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se
tulbura în sine, apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că
Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut
clevetirea și nici de mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace,
precum cu dovadă mărturisesc cei ce știu rânduiala împărătească. Pentru
că vedea împăratul citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie și
cită gâlceava era pentru dânsul în poporul Alexandriei și al Egiptului.
Deci, vrând să aline o furtună ca aceea și să potolească tulburarea
pricinuită de atâția episcopi, a zis sfântului să se îndepărteze din
cetate câtăva vreme.
După aceasta, împăratul s-a dus din viață, după 30
de ani de domnie, iar de la naștere având 65 de ani. El după moarte a
lăsat moștenitori ai împărăției sale pe cei trei fii: Constantin,
Constanțiu și Constans, cărora le-a împărțit împărăția; iar celui mai
mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăție. Și
pentru că nu era nici unul din fii la sfârșitul lui, testamentul lui l-a
încredințat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de
reaua credință a lui Arie.
Și precum ascundea eresul, așa și testamentul
împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulți întrebat, dacă împăratul la
moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Și avea pe ascuns
părtași la acest lucru pe oarecare din famenii împărătești. Întârziind
cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise,
Constanțiu din Antiohia s-a grăbit și a venit mai înainte de toți.
Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru
aceasta cerea un dar de la dânsul, ca și el să se apropie de arieni și
să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu,
nici Stăpân a toate, ci făptură, iar nu făcător.
O! neînțelegere și nebunie! Cel mai sus zis
Eusebiu și ceilalți cu dânsul așteptau ca să alcătuiască și să
întărească învățătura credinței lui Arie; însă numai dacă noul împărat
ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate și
foarte bine s-ar fi făcut.
În acea vreme au atras la credința lor pe cel ce
era mai mare în palatele împărătești, și de la acela și până la ceilalți
fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau
lesnicioși spre primirea răului. Apoi și soția împăratului
îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la
sfârșit, chiar împăratul se înșelă de socoteală ariană și s-a ridicat
asupra Domnului Hristos, Stăpânul său; încât s-a împlinit cuvântul
dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgânătate asupra Mea; deci,
la arătare a poruncit ca să fie primită învățătura lui Arie și așa toți
episcopii ca dânsul înțelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i
silească a o primi.
În acea mare furtună și tulburare, cârmacii
bisericești (patriarhii) erau aceștia: Maxim al Ierusalimului (333-350),
Alexandru al Constantinopolului (327-337), și acesta de care vorbim,
adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deși era în surghiun, însă
nu lăsase cârma bisericii, cu cuvântul și cu scrisul îndreptând dreapta
credință. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a
sa rea credință, cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor
dreptcredincioși, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui
Arie; căci mulți dintre stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar
Atanasie era în surghiun.
Dar Atotînțeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile
lor, tăind răutatea și viața lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât
scotea cuvinte asupra dreptei credințe, cu atât mai mult cele dinăuntru
s-au vărsat și zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi,
cu judecată dreaptă, limba cea neînfrânată a tăcut și vasul cel rău,
plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deșertat. Astfel, acel
începător de eres lepădându-și sufletul și trupul pierind cu ticăloșie,
Eusebiu și cei de o răutate cu dânsul au luat singuri toată osteneală
pentru apărarea și lățirea eresului, având pe famenii împărătești ca pe
niște mâini, care le ajutau foarte mult.
Și multă sârguința aveau, cum ar putea să astupe
gura lui Atanasie, ca să nu învețe dreapta credință; însă Dumnezeu,
purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al
marelui împărat Constantin, care avea același nume de Constantin, și
precum cu anii și cu întâietatea era cel mai mare dintre frați, așa și
cu stăpânirea împărătească mai întâi, având stăpânirea cea de sus a
Galiei (337-340).
Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun
și l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul
Constantin scrie Bisericii Alexandriei și poporului să se bucure;
socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu știe faptele marelui
propovăduitor al dreptei credințe și învățătorul legii lui Dumnezeu,
adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui
război de obște de la vrăjmașii adevărului și cum i s-a poruncit să
petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se
afla asupra capului lui, iar el n-a fost osândit cu totul la izgonire;
dar i-au dat pace, nelăsând să vină asupră-i nimic din cele fără de
voie, deși este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu
dumnezeiască râvna aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire
putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l
întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfârșitul vieții lui și
neajungând ca să-și îndeplinească gândul pentru dânsul, mie,
moștenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dându-mi desăvârșita poruncă
pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea și
cu luminate întimpinări, să-l primiți”.
Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul
Atanasie a ajuns la Alexandria și l-a primit cu bucurie soborul
credincioșilor. Iar citi erau de credința cea arienească, adunându-se
între dânșii, iarăși au ridicat asupra lui războaie și tulburări, iar
pricinile clevetirii asupra sfântului le dădeau eusebienii, zicând că
fără judecată soborului s-a întors la scaun și numai după voia sa a
intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mână moartă, ca
și cum prin aceea ar face farmece și vrăji, fiind singuri ticăloșii cu
adevărat vrăjitori și fermecători.
Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un
cleric, ca și cum cu un meșteșug oarecare al lui Atanasie ar fi fost
mâna aceea tăiată; și aceasta au adus-o vrăjmașii la auzul împăratului
Constanțiu, și cu osârdie îl rugau ca îndată să osândească pe Atanasie
la veșnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întâi să se facă
cercetare pentru acesta: și, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul
ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.
A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii
săi, împreună cu Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredințată
cercetare a lucrului acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aștepta
Atanasie, au amânat cercetarea puțină vreme, până ce vor veni din
Alexandria clevetitorii cei așteptați, care ziceau că acea fărădelege a
lui Atanasie, adică tăierea mâinii lui Arsenie și farmecele, ei înșiși
cu ochii lor le-au văzut; însă această amânare a cercetării s-a făcut
prin dumnezeiasca rânduială, precum și sfârșitul va arăta.
Căci Dumnezeu de sus privind pe toți și izbăvind
pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea
până ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie,
avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii
Bisericii Alexandriei, citeț cu rânduiala, care făcând o fărădelege
mare, avea să aibă judecată nemilostivă și pedeapsă, de care temându-se,
a fugit, nefiind știut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici
ai lui Atanasie, fiind isteți întru răutate și neașteptând ca Arsenie să
se mai arate de rușine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus
că este a lui mâna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl
propovăduiau că a făcut o fărădelege urâtă; însă străbătând vestea prin
toate părțile, cum că Atanasie pentru mâna cea tăiată a lui Arsenie
suferă judecată, a auzit și acel Arsenie,care se ascundea în locuri
neștiute; iar el, milostivindu-se spre părintele și făcătorul său de
bine, apoi durându-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se
biruia de minciună, a ieșit din locurile cele ascunse, în care se
ascundea și, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat
deosebit, căzând la sfintele lui picioare.
Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea
lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea
potrivnicilor prea înrăutățită nu se alina, ci ei nu se săturau de
mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugind mai multă răutate și
minciună; căci au momit ticăloșii eretici pe o femeie fără rușine, ca să
zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dânsa, a silit-o și a făcut
fărădelege.
Deci, când judecătorii și clevetitorii au stat de
față, s-a adus înăuntru femeia aceea plângând și jeluindu-se asupra lui
Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu știa ce fel este la
chip; iar ea zicea: „L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca
pe un bărbat cinstit și sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare și
iată că cele rușinoase am primit de la dânsul; pentru că fiind miezul
nopții, a venit la mine pe când dormeam și cu sila m-a batjocorit,
nescoțându-mă nimeni din mâinile lui, căci toți cei din casa mea dormeau
cu somn greu”.
Astfel, pe când ea fără rușine bârfea și clevetea,
un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul
dinafară de ușă și auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul și fără
de veste intrând înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca și
cum era Atanasie, și zicea către dânsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu
te-am silit întru această noapte, precum tu grăiești? Eu?”. Iar ea fără
rușine a strigat către judecători, zicând: „Acesta este nelegiuitul,
acesta este vrăjmașul curăției mele, acesta, iar nu altul este cel ce a
găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a
răsplătit”.
Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar
potrivnicii s-au rușinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna
lor și li s-a făcut rușine și ocară; deci toți mirându-se de acea
nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au
făcut potrivnicii? Pe cea dintâi rușine vrând s-o acopere, cu a doua
clevetire au început a mustra pe sfântul bărbat pentru farmece, și au
adus la mijloc o mână moartă, lucru urât și de spaimă la vedere și cu
acea mâna fără rușine arătau asupra sfântului, zicând: „Aceasta, o,
Atanasie, te vădește pe tine, aceasta te prinde și te ține tare, ca să
nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meșteșugul,
nici cu alt vicleșug nu vei putea să scapi. Știu toți pe Arsenie, căruia
tu cu nedreptate și cu nemilostivire i-ai tăiat mâna aceasta. Deci,
spune acum la ce lucru aveai trebuință de aceasta? Și pentru care
pricină ai tăiat-o?”.
Iar el cu glas blând, precum se cădea unui bărbat
următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecând de iudei, Care
nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a
dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta cu blândețe răspunzând, zicea:
„Cine este dintre voi care știe pe Arsenie bine? Sau cine este ca să
spună cu adeverire că această mână este a lui?”.
Deci, pe când mulți se sculau de pe scaunele lor
și ziceau că știu bine pe Arsenie și că aceasta este mâna lui, îndată
Atanasie luând perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc.
Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecății aceleia viu și sănătos, având
amândouă mâinile întregi. Iar fericitul căutând spre clevetitori, le-a
zis: „Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta
Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceți că îi este mâna tăiată?”. Și a
poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna dreaptă, apoi mâna stânga să-și
întindă și Atanasie a strigat, ca și cum chemând pe cei ce erau departe
de adevăr: „Iată, o! bărbaților și Arsenie, iată și mâinile lui care
nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătați voi pe Arsenie al vostru de-l
aveți și spuneți a cui este acea mină tăiată, care pe voi singuri, ca pe
cei ce ați făcut acea tăiere vă osândiți”.
Atunci toți s-au umplut de negrăită rușine și
acoperindu-și fețele, au ieșit de la judecată și au rămas numai
purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzând
pe episcopi și pe judecători ieșind cu mâhnire, a înconjurat pe
Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor și fermecător
mincinos și multe alte cuvinte scoțând asupra lui și ocărându-l și
mâinile ridicându-le ca să-l sfâșie și să-l ucidă.
Și cu adevărat o făceau și aceea de nu i-ar fi
îmblânzit Arhelau, omul cel împărătesc, și de n-ar fi răpit pe Atanasie
din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzând nevinovăția lui
Atanasie, cum și mulțimea învrăjbitorilor și răutatea lor cea
neîmblânzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă și să se ascundă
acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luând pe Atanasie, l-a
scos afară din cetate, prin ieșiri ascunse, ferindu-se de poporul care
se tulbură. Drept aceea, sfântul a fugit, iar judecătorii cei nedrepți
în altă zi adunându-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat
pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrânat, vrăjitor și fermecător. Și
scriind pricinile osândirii acestuia, le-au împrăștiat pretutindeni,
închizând cetățile și bisericile prin toate părțile; apoi au ridicat și
au mâniat asupra lui și pe împăratul Constanțiu atât de mult, încât
acesta făgăduia averi și cinste acelora care i-ar spune lui unde se află
Atanasie, viu sau mort, și să-i aducă capul.
Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii
grecești, ci ca din toată lumea, și tăinuindu-se într-o groapă adâncă,
care altădată a fost fântâna și acum se pustiise, fiind fără apă și
uscată, multă vreme a stat ascuns, neștiind nimeni despre dânsul, decât
numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii
a-l afla și a doua zi vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni
cu multă sârguință, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieșind
noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle și
să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.
Atunci împărățea la Apus cel mai mic frate,
Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis
de ostași în Acvileea, lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie,
mergând în Europa, la Iuliu, papă al Romei și de însuși împăratul
Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.
În acea vreme a fost în Antiohia sinodul
episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfințirea bisericii
pe care marele Constantin a început a o zidi și a săvârșit-o Constanțiu,
fiul lui, iar atunci se făcea sfințirea; pentru care pricină s-au
adunat acolo toți episcopii de la Răsărit, între care erau mulți arieni;
aceia cu ajutorul împăratului, adunând vicleanul lor sobor, iarăși au
judecat pe Sfântul Atanasie, care atunci era în Apus, și au trimis la
papă Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie și
pornind pe papa ca să-l judece și el; iar la Alexandria, în locul lui
Atanasie, mai întâi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învățat, dar
acela n-a voit, știind ce fel de râvna are poporul Alexandriei pentru
păstorul său Atanasie.
Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din
Capadocia, arian răucredincios, care neajungând în Alexandria, l-a
întâmpinat Atanasie; pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul
clevetirile cele puse asupra lui Atanasie și cunoscând că sunt
mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin
care amenința foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a
fost primit sfântul cu bucurie mare de credincioșii Alexandriei.
Potrivnicii înștiințându-se despre aceea, fiindcă
acum murise povățuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat
foarte și îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din
Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel
eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, și mulțime
de soldați înarmați, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui
Grigorie să-i dea episcopia.
Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria
se săvârșea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic și tot
credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică,
cântând, a venit Sirian voievodul, cu ostași înarmați ca la război; și
înconjurând biserica, a cruțat pe popor, vrând numai pe Atanasie a-l
căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor și a
ieșit din biserică; a scăpat ca peștele din mijlocul mrejei și s-a
întors iarăși la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luând scaunul
Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a
ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.
Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani,
cinstindu-se foarte mult de împărat și de către papa Iuliu. Și acolo
avea prieten pe Sfântul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la
fel era izgonit de pe scaun de către păgâni. Apoi, prin sfatul
împăraților Constanțiu și Constans, s-a făcut sobor de către episcoii
Răsăritului și ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre
mărturisirea credinței, cum și despre Atanasie și Pavel; și erau acolo
episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulți de
șapte zeci, între care se afla și cel mai înainte pomenit, adică
Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.
Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia,
nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul
lor pe Atanasie și pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de
cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în țara lor; dar
ajungând la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunând soborul lor, sau
mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe față cuvântul
„deoființă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat
mărturisirea celor ce zic că Fiul este deoființă cu Tatăl. Apoi acea
păgânătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub
ascultarea lor.
Despre acestea înștiințându-se sfinții părinți,
care erau în Sardica, mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc și
de Dumnezeu hulitor, cum și rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe
clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărârea
sfintei credințe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe
Dumnezeu Fiul, că este deoființă cu Dumnezeu Tatăl, în putere și în
dumnezeire.
După toate acestea, Constans, împăratul Apusului,
prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanțiu, împăratul
Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie și Pavel să se întoarcă la
scaunele lor. Iar Constanțiu neprimind întoarcerea lor, împăratul
Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicând: „De nu mă vei
asculta de voie, atunci chiar și nevrând tu, voi pune pe fiecare
dintr-înșii în scaunul lor, pentru că cu putere și cu arme voi veni
asupra ta”.
Atunci împăratul Constanțiu, temându-se de
îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai
înainte, și la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie
cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, și vorbind cu
dânsul, l-a văzut că este bărbat foarte înțelept și de Dumnezeu insuflat
și s-a mirat de înțelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste,
întorcându-l la scaunul lui cu slavă, și chiar el însuși l-a petrecut și
a scris către poporul Alexandriei și către toți episcopii și boierii
care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie și către stăpânitorii
care erau în Tebaida și în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă
cinste și cucernicie.
Fericitul întărindu-se cu acele scrisori
împărătești, s-a dus prin Siria, prin Palestina și apoi în Sfânta Cetate
a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfințitul Maxim
Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; și și-au spus unul altuia
primejdiile și ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea
sfințitul patriarh, chemând pe episcopii Răsăritului, aceia care de
frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut
prieteni cu Atanasie și care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu
bucurie le-a iertat toate greșelile.
A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu
multă cinstire, întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; și
adunându-se toți episcopii și boierii, la primirea lui, l-au dus
înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfântului
Atanasie, după celelalte două și astfel a fost întoarcerea lui la scaun.
După nenumărate osteneli și dureri, răsuflând
puțin, apoi socotind că cealaltă viață a să o va petrece în odihnă, s-au
ridicat asupra lui iarăși învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când
păgânul Magnențiu, voievodul oștilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un
gând ai săi și au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpânul
său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăși cornul lor și au pornit
război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăși au început
asupra lui Atanasie a porni bântuielile, prigonirile și răutatea cea
veche; iarăși au ieșit împărăteștile porunci și îngrozirile lui
Atanasie, înfricoșările pe uscat și pe mare. Pentru că cel mai sus
pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la
scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat
Egiptul, a mișcat Palestina și a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi
au fost alungați luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim
din Ierusalim și Sfântul Pavel din Constantinopol.
În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul
Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutând să ne
ucidă și cele de acum au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că
oastea a înconjurat biserica deodată și, în loc de rugăciuni, erau
strigări, răcnete și tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.
Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l
trimiseseră macedonienii și arienii și-a împlinit răutatea cu care se
deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor
Paști, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legați și
purtați de ostași, casele sărmanilor și ale văduvelor se jefuiau și se
făcea în cetate război desăvârșit: creștinii ieșeau noaptea din cetate,
bisericile se pecetluiau și clericii se primejduiau pentru frații lor;
toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut
altele și mai cumplite.
Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul
postind, a ieșit la mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage,
căci toți fugeau de Grigorie și de împărtășirea lui. Deci,
înștiințându-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra
lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credința; iar el cu
mulțime de ostași, purtând săbii, arce și săgeți, s-a repezit în
biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puțini rugându-se, căci
cei mai mulți se duseseră, fiindcă se întârziase vremea.
Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut
mai cumplită muncire: că aprinzând un foc mare și punând pe fecioare
lângă foc, le silea să mărturisească că sunt de credința lui Arie și
după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul
nebăgătoare de seamă de foc și de îngroziri - și fiind nebiruite în
dreapta lor credință, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără
cruțare, iar fețele lor le-au zdrobit cu rănile, încât după multă vreme,
abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe niște bărbați, 40 la
număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic,
cu ghimpi ascuțiți, le-a jupuit spatele; așa încât trupurile unora le
tăiau cu ghimpii cei înfipți, iar alții nesuferind durerile, au murit de
răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit,
le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale
ucișilor creștini drept-credincioși n-au lăsat să le ia ai lor, ci
ostașii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă
sălbăticia lor atât de mare. Așa au făcut cei înșelați cu mintea și
nebuni; iar cei drept-credincioși bucurându-se de pătimitorii lor și de
mărturisirea lor cea tare, dar tânguindu-se de trupurile lor cele
neștiute, s-a vădit mai mult păgânătatea și sălbăticia chinuitorilor.
După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii
din Egipt și din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin,
Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu și alt Amonie și Marcu,
Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoții Ierax, Dioscor și alții,
atât de mult îi chinuiau cu amar, încât unii au murit pe drumuri, alții
în surghiun. Deci, au osândit la veșnic surghiun mai mult de 30 de
episcopi; - căci sârguința lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot
pământul să scoată și să piardă adevărul. Scriind acestea însuși marele
Atanasie singur, a înștiințat despre fugirea sa; iar celelalte le va
spune povestirea care va urma.
Constanțiu împăratul, după moartea fratelui său,
împăratul Constans, biruind pe Magnențiu, stăpânea Răsăritul și Apusul;
și precum în Răsărit așa și în Apus răspândea erezia arienească, silind
pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alții
cu îmbunări, cu daruri și cu alte înșelăciuni, spre a se învoi cu
erezia lui Arie și să fie părtași la credința lor cea rea. Apoi a
poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru
alungarea lui Atanasie, pentru că așa credeau, că se va întări erezia,
când Atanasie va fi cu totul lepădat și pierdut dintre cei vii.
Drept aceea, mulți au ajuns la un gând cu
împăratul, unii de frică, alții de cinstea împărătească fiind atrași;
iar cei ce erau tari în dreapta credință, s-au ferit de soborul acelora;
unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al
Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului și Lucifer al
Calavritei; aceștia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că
aceasta este lepădarea dreptei credințe. Pentru aceasta ei au fost
trimiși la Arimini, în surghiun; iar toți ceilalți episcopi s-au adunat
în Mediolan (355) și au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.
Nu este cu necuviință ca să povestim aici despre
neiscălirea lui Eusebiu și Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se
în Mediolan vreo 30 de episcopi și neașteptând să vie alți drept-
credincioși, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-și numele lor, iar
Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rânduiala
episcopiei, și tânăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel
sobor pentru că s-a rușinat de episcopii cei vechi și cinstiți, de
aceea a iscălit împreună cu dânșii. După aceasta, dreptcredinciosul
Eusebiu al Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan - după ce se
săvârșise acel sinod numai cu iscăliturile acelora - și-l întrebă pe
Dionisie: „Ce se face în acest sinod?”. Iar Dionisie spunând că acum s-a
săvârșit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă
jale și căință greșeala să, că fiind înșelat, a iscălit alungarea lui
Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un
părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc,
întâi pentru bătrânețile lui și al doilea pentru că era de mai mulți
ani episcop al Vercelaei și era mai presus decât al Mediolanului.
Însă văzând Eusebiu pocăința lui Dionisie, nu-l
lăsa să se mâhnească și zicea: „Eu știu ce să fac pentru ca să se
șteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înștiințându-se episcopii
arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor și i-au
arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu
iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca și el să-și pună numele acolo, iar
Eusebiu făcându-se ca și cum s-ar învoi și ar iscăli la soborul lor, a
luat hârtia și citea numele episcopilor care se iscăliseră, și ajungând
la numele lui Dionisie, a strigat că și cum se mâhnise, zicând: „Unde
voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decât
mine să fie! Voi ziceți că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu
Dumnezeu Tatăl, atunci de ce ați cinstit pe fiul meu mai mult decât pe
mine?”.
Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui
Dionisie nu se va șterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni
dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu și vrând ca să-l
mângâie, au poruncit ca să fie șters numele lui Dionisie. Și chiar
Dionisie și-a șters numele de pe hârtie, cu mâna sa, ca și cum locul cel
mai de sus l-ar da bătrânului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se
iscălească sub dânsul.
Fiind șters numele lui Dionisie, încât nici urmă
de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea
prefăcută a soborului lor și a mărturisit adevărul, râzând de arieni și
zicând: „Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul
meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaș la răutatea voastră, că nu
este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea
nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu și
bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în știre că Eusebiu și
Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate și de
fărădelege. Și mulțumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din
cursa voastră, și care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui
care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie șters”.
Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu și
Dionisie, și ca să le facă rău, au pus mâna pe ei și, ocărându-i, i-au
trimis în surghiun pe amândoi; și atâta rău i-au făcut în surghiun
fericitului Eusebiu, încât a murit mucenicește. Auzind Sfântul Atanasie
de toate acestea și cum că ostașii eparhului cu porunca împărătească vin
ca să-l prindă, el, înștiințându-se printr-o arătare dumnezeiască, a
ieșit din episcopie în miezul nopții și s-a ascuns la o oarecare
fecioară îmbunătățită, care era sfințită lui Dumnezeu și adevărată roabă
a lui Hristos.
Deci, s-a tăinuit până la sfârșitul împăratului
Constanțiu și nu știa nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu și acea
sfântă fecioară, iar cărțile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la
alții i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfânta
Sinclitichia. Acolo petrecând sfântul, a scris multe scrisori contra
ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfântul Atanasie, păstorul
lor, bătând pretutindeni locurile, pentru că se mâhneau de dânsul și cu
atâta nevoință îl căutau, încât fiecare și-ar fi pus sufletul pentru a-l
afla.
Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire,
pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci și la
Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia și în tot Apusul episcopii
erau izgoniți de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să
iscălească cum că Fiul nu este deoființă cu Tatăl. În acea vreme a fost
izgonit și cel între sfinți Liberiu, care luase scaunul Romei, după
fericitul Iuliu, moștenitorul Sfântului Silvestru, pentru dreaptă
credință; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare
Felix.
Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se și
chinuindu-se pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit
sfârșitul împăratului Constanțiu, care fiind între Capadocia și Cilicia,
în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viață și de
împărăție. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu și pe Grigore, acel
mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, și a pierit ticălosul
cu mare vâlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcându-se tulburare
pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, și pe care el a
vrut să-l ia.
Venind la împărăție Iulian, după Constanțiu, și
toate rânduielile și legile lui Constanțiu sîrguindu-se să le răstoarne
și scăpând de izgonire pe toți, s-a înștiințat despre aceasta Atanasie,
care se temea că nu și pe Iulian să-l înșele arienii cu păgânătatea lor;
pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian și cea desăvârșită
lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieșit Sfântul Atanasie din
casa fecioarei, în care se ascunsese, și s-a dus în mijlocul Bisericii
Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioși,
căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii și cetățenii,
iar tot poporul privea la dânsul cu mulțumire și cu dragoste îl
cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală, îndată pe
toți arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredințat
lui Atanasie, păstorul și învățătorul lor.
După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai
înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe față, pentru
că întărindu-se la împărăție, s-a lepădat de Hristos și înaintea
tuturor a hulit sfântul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, și
deschizând pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate
zeilor; atunci erau pretutindeni temple și fum, ardere de animale și
sânge.
Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei
mari și învățătorii bisericești, a ridicat asupra Bisericii cumplită
prigonire, iar la început asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian
sfătuindu-se cu cei de un gând cu sine și întrebând pe înțelepții
vrăjitori, fermecătorii și descântătorii lui, cum le-ar fi cu putință ca
să piardă lumea creștinătatea, s-a hotărât de toți că Atanasie să fie
ridicat și pierdut de pe pământ. Pentru că ei ziceau: „De se va dărâma
temelia, apoi cu înlesnire și cealaltă parte a credinței creștinești se
va risipi”.
De aceea, s-a făcut iarăși judecată nedreaptă
asupra lui Atanasie, iarăși s-a trimis oaste în Alexandria, iarăși s-a
tulburat cetatea și era înconjurată Biserica de mâna celor înarmați, iar
pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfântul iarăși acoperindu-se
de Dumnezeu și trecând prin mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor
ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la râul Nil și urcându-se într-o
corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarășii lui și cu lacrimi îi
ziceau: „Unde te duci iarăși de la noi, părinte? Cui ne lași pe noi, ca
pe niște oi ce n-au păstor?”. Iar sfântul a răspuns către dânșii: „Nu
plângeți, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va
înceta”. Acestea zicându-le, s-a dus în calea sa.
Atunci venea degrabă în urma lui un voievod,
căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo
să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzând de departe pe
voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, și cunoscându-l bine,
îndemna pe vâslașii săi să vâslească repede, ca să scape de cei ce-i
prigoneau. Iar Sfântul Atanasie așteptând puțin și cunoscând ceea ce era
să fie, a poruncit vâslașilor să întoarcă corabia iarăși spre
Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească;
deci, întorcând cârmă și corabia drept spre Alexandria, plu-tea în
preajma prigonitorilor. Și când voievodul era aproape, barbarii având
ochii întunecați ca o ceață, nu vedeau și pluteau alături. Iar Atanasie
întrebă: „Pe cine căutați?”. Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu
l-ați văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puțin mai înainte de voi a
apucat plutind cu o corabie, și părea că fuge de un prigonitor al lui;
goniți și-l veți ajunge”. Și așa sfântul a scăpat din mâinile ucigașilor
și intrând în Alexandria, pe toți credincioșii i-a umplut de bucurie,
însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.
Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a
venit după dânsul Iovian (363-364), creștin dreptcredincios; și atunci
Sfântul Atanasie fără temere a șezut pe scaunul său, cârmuind Biserica.
Dar și Iovian la împărăție n-a zăbovit, pentru că numai șapte luni
împărățind, a murit în Galatia și s-a suit pe tron Valens (364-378),
care era vătămat cu păgânătatea, deci au început iarăși primejdiile
asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luând
stăpânirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obște, nici de rânduiala
oștilor, nici de biruirea vrăjmașilor, ci îndată a început a se sârgui
cum ar înmulți și ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei
credincioși de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgânătatea
lui.
Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie,
arhiepiscopul Antiohiei, apoi și pe acest mare între pătimitori, adică
pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea și
surpă Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria și cu
porunca eparhului voiau să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a
ieșit în taină din cetate și ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a
șezut acolo, neștiind nimeni despre dânsul; atunci toată Alexandria
mîhnindu-se și tânguindu-se după Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă
tulburare de aceasta; căci cu atât de multe și atât de mari necazuri
creștinii erau necăjiți de împărații lor, încât ei voiau să ridice
armele ca să pornească război.
Înștiințându-se de aceasta împăratul și temându-se
de a lor îndrăzneală și de războiul cel dintre dânșii, a poruncit,
chiar și nevrând, că Atanasie să-și aibă fără frică scaunul său. Astfel
bătrânul Atanasie, bătrânul ostaș al lui Hristos, după ostenelile cele
lungi și după nevoințele cele multe pentru dreapta credință și după
atâtea izgoniri, acum viețuind puțină vreme în liniște și pace pe
scaunul său, s-a odihnit întru Domnul și s-a dus către părinții săi,
către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici și către
mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.
El a fost episcop 46 de ani și a lăsat după sine
moștenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său și părtașul
tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi și
negrăitele răsplătiri ale bunătăților de la Hristos, Domnul său, Căruia
împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și stăpânire și
cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
NOTĂ. În această viață a Sfântului Atanasie se
pomenește de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea,
trebuie să se știe cine era acel Meletie. Că nu cineva să-l socotească
că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost
dreptcredincios și sfânt. Căci Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu
mulți ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost
episcop la Licopolis, în Egipt, și în vremea prigonirii a jertfit
idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfântul Petru,
arhiepiscopul Alexandriei din rânduiala sa, pentru că el, alcătuind
dogme potrivnice credinței celei drepte, pe mulți i-a atras după sine.
Ucenicii lui, în loc de creștini, se numeau „meletieni”, căci ereticul
Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie
Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.
În această zi, împreună cu Sfântul Atanasie se
cinstește și pomenirea celui între sfinți, părintele nostru Chiril,
arhiepiscopul Alexandriei, a cărui viață se va povesti la 9 iunie.
