Un om înstărit avea întinse păduri de brad. Într-o zi veniră la el mai mulți sărmani și-i ziseră:

 – Omule bogat, iarna e grea și în sat la noi sunt mulți care degeră de frig. Fii milostiv și dă-le câte un braț de lemne.

– N-am lemne de dat, plecați de aici, le răspunse răstit bogatul.

Atunci, un bătrân cu vorba blândă îi spuse:

– Care-i bradul dumitale din pădurea aceasta?

Bogatul se enervă:

– Cum care-i bradul meu? Toată pădurea-i a mea!

Bătrânul îi răspunse:

– Când vei pleca din lume, din care brad îți vei face sicriul?

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat apoi cu bogatul, dar după câteva zile a chemat la sine pe cei pe care-i gonise și le spuse:

– Luați din pădure câte lemne aveți nevoie. Și luați și câte trebuie ca să înălțați o biserică în sat.

Dumnezeu trimisese bogatului duhul milosteniei.

Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

"O icoană mai rară, Maica Domnului cu pruncul Iisus și Sf.Ioan Botezătorul copil"
 

 

 Veniţi astăzi, bunilor creştini de pretutindeni, să lăudăm intrarea celei pline de Dar in Biserica Domnului. Mici si mari, tineri şi bătrâni, copii şi mame, fecioare şi văduve, veniţi astăzi la sfintele biserici, ca impreună să cinstim cu dragostea noastră, cu rugăciunile noastre, cu cântările noastre, cu inimile noastre şi cu tot ce avem mai de preţ pe Maica Domnului şi Fecioara, care a intrat să se roage pentru noi in Sfinta Sfintelor.

Să lăudăm astăzi, prin dragostea şi faptele noastre cele bune, pe Fecioara cea neprihănită, pe Maica lui Hristos Mântuitorul lumii, pe leagănul creştinătăţii, pe mijlocitoarea mântuirii noastre, care neincetat se roagă pentru noi in cer. Caci atunci in templu cu ingerii vorbea, iar acum cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, neincetat prin rugăciune vorbeşte.

Atunci de preoţi in Sfânta Sfintelor se păzea, iar acum de heruvimi şi serafimi in veşnicul Sion se proslăveşte. Atunci de fecioare curate se ingrijea, iar acum pe toate fecioarele şi mamele pământului cele credincioase cu milă le ingrădeşte. Atunci cu zidurile marelui templu se acoperea, iar acum toate marginile lumii cu cinstitul ei omofor le acopera. Atunci de arhierei cu grijă se invăţa, iar acum pe noi pe toţi frica Domnului ne invaţă. Atunci de ingeri cu mană cerească se hrănea, iar acum tot pământul de mila Maicii Domnului se indestulează. Atunci templul cel neroditor pe Fecioara o ascundea, iar acum Biserica cea cu mulţi fii pe Maica mântuirii noastre in toată lumea o arată. Atunci câteva fecioare pe Fecioara o lăudau, iar acum toate popoarele lumii cu netăcute cântări pe Stăpâna lumii o cinstesc. Atunci câteva făclii pe Fecioara o impodobeau, iar acum şi soarele şi stelele şi luna pe Maica Domnului cu raze de lumină o impodobesc.

Bucură-te, o, Creştinătate, azi, mai mult decât Nazaretul Galileii! Bucură-te, Biserica lui Hristos Dumnezeu, mai mult decăt templul muntelui Sion, căci astăzi Fecioara Maria de tot pământul se cinsteşte şi pentru noi toţi lui Dumnezeu se roagă!

Aşadar, fraţilor, veniţi regulat şi cu mare osârdie la biserică, stăruiţi mereu in sfânta rugăciune. Nu vă plictisiţi de vorbirea cu Dumnezeu; va veni vremea când vom tăcea, când nu ne vom mai putea ruga, când moartea ne va inchide buzele, când nu vom mai putea afla cărarea bisericii. Atunci cu amar vom mai plânge. Totul va fi în zadar.

Aduceţi impreună cu dvs şi pe copii, pe rude şi prieteni, şi cu toţii ingenunchind in faţa icoanei Maicii Domnului, aşa să ne rugăm: “In biserica slavei tale stand, in cer a sta ni se pare, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească, deschide nouă uşa milostivirii tale” (Ceaslov).

Amin.

Părintele Iachint al Putnei, Editura Bizantină

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!
Condacul Intrării în Biserică a Maicii Domnului

 

Nu pot să uit și-mi pare rău, dar pot să iert și-mi pare bine. Pr.Gheorghe Calciu Dumitreasa

 

,,Dacă am trăit o viață frumoasă, avem o moarte frumoasă. Dacă am trăit o viață rea, meschină, plină de răutăți, avem o moarte urâtă. Nimic din lumea aceasta nu ne însoțește dincolo de mormânt. Toate, inclusiv prietenii, familia, inclusiv cei care au spus că sunt gata să moară pentru noi, sau care ne-au spus „te iubesc mai mult decât sufletul meu”, până la groapă te iubesc. De acolo ești singur. Numai tu și faptele tale. Să va aduceți aminte de această singurătate extraordinară după punerea în mormânt. Extraordinară! Ești singur, singur! Nimeni nu mai pledează pentru tine. Singură pledoarie este a îngerului bun care spune: Stăpâne, omul acesta a făcut un lucru bun, iartă-l!"

Pr. Gheorghe Calciu

 

Nimic din lumea aceasta nu ne însoțește dincolo de mormânt. Toate, inclusiv prietenii, familia, inclusiv cei care au spus că sunt gata să moară pentru noi, sau care ne-au spus „te iubesc mai mult decât sufletul meu”, până la groapă te iubesc. De acolo ești singur. Numai tu și faptele tale. Ești singur, singur! Nimeni nu mai pledează pentru ține. Singură pledoarie este a îngerului bun care spune: Stăpâne, omul acesta a făcut un lucru bun, iartă-l!

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa

 

„V-am sfătuit mereu:

𝐒𝐏𝐎𝐕𝐄𝐃𝐈𝐓̧𝐈-𝐕𝐀̆ 𝐬̦𝐢 𝐈̂𝐌𝐏𝐀̆𝐑𝐓𝐀̆𝐒̧𝐈𝐓̧𝐈-𝐕𝐀̆!

Pentru că nu este nimic mai înalt în lumea aceasta, nu este o "Cină mai înaltă"– decât să porţi pe Hristos în trupul şi sufletul tău.

...Când vă împărtăşiţi şi ieşiţi afară, îngerul se înclină în faţa voastră! Voi treceţi înaintea îngerilor, pentru că sunteţi purtători de Hristos!

Dacă nu înţelegeţi lucrul acesta,

nu spun că veniţi degeaba la biserică,

dar nu sunteţi cu adevărat pătrunşi de semnificaţia venirii la biserică, de faptul că trebuie să te mântuieşti, de faptul că n-ai venit în lume să pieri, ca orice animal.

N-ai venit numai să trăieşti o viaţă care se sfârşeşte în moarte, ci ai venit în lume cu o misiune.

Misiunea aceasta are şi o dimensiune socială, dar în acelaşi timp este o misiune sacră: să răspândeşti cuvântul lui Dumnezeu, să fii un model pentru toţi, să îndemni prin ceea ce faci tu şi pe alţii să facă bine, căci şi aceasta te mântuieşte.

Aş vrea ca totuşi, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să sporiţi.

Şi mai ales prin spovedanie şi prin împărtăşanie.

Nu am obosit, de treizeci şi ceva de ani de când sunt preot, să spun:

... „Veniţi şi vă spovediţi, veniţi şi vă împărtăşiţi!“.

Probabil până în clipa morţii, până în ultima zi, acelaşi lucru o să vi-l spun:

Veniţi să vă spovediţi!”

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Cuvinte vii)

Pr. Gheorghe Calciu despre mânie

„… soarele să nu apună peste mînia voastră. Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4, 26-27).

Din experienţa mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele endemice este astăzi mînia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mînia individului şi alta este mînia popoarelor, care poate duce la războaie distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizînd instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.

Mînia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfîntului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientîndu-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mînie, ca şi întîmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.

Sfînta Scriptură se preocupă foarte intens de problema mîniei, deşi, luînd în considerare posibilitatea relaţiilor din timpurile mai vechi, înţelegem că motivele de mîniere erau mai puţin frecvente decît în vremea noastră, cînd fiinţele umane, prin creşterea densităţii populaţiei şi prin mijloacele de comunicare, restrîng la minimum spaţiul securităţii personale. Dar fără îndoială că apariţia mîniei stă, în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind că mînia întunecă mintea şi înarmează limba şi mîna cu violenţe care rănesc grav, uneori iremediabil.

(…)

Creştinul însă nu trebuie să se mînie. El ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relaţia cu semenii, el trebuie să-şi tempereze mînia, pentru că Mîntuitorul nu S-a mîniat asupra celor care Îl batjocoreau şi L-au răstignit. Ne vom mînia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mînie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind bine că asemenea am făcut şi noi lui sau altuia, ba încă şi mai rău?

Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atît de apăsătoare încît nervii lui sînt întinşi la maximum şi orice pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mînia. O pricină de mînie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau soţul ori soţia care ne contrazice; pînă şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o pricină de aprindere a mîniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpînire de sine, mînia noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub ispitirea diavolului mîniei.

Mîntuitorul ne previne cu asprime în privinţa mîniei, care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare:

“Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său va fi vrednic de osîndă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22).

Iată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de Iisus, ci chiar şi numai mînia gîndită. Pentru că nimeni nu gîndeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gîndeşte cu mînie împotriva fratelui său rupe o legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mîniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare.

În a sa Epistolă către efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special asupra păcatului mîniei. Ştiind că omul se mînie din multe pricini şi că această mînie are tendinţa de a rămîne în inima omului şi de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să nu apună soarele peste mînia noastră” (4, 26). În felul acesta, mînia, care are tendinţa de a dura şi de a se transforma într-o stare permanentă, se risipeşte şi nu mai constituie un păcat capital.

Mă interesează păcatul mîniei ca un păcat zilnic, pe care îl săvîrşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii noştri, faţă de prieteni şi de colegi, ca şi faţă de străinul anonim de care ne lovim întîmplător pe stradă. Mînia de o clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soţie sau de soţ, atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. În taina nunţii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi epistolă (Apostol care se citeşte la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soţii ar cugeta, în cursul convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste mîniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi despărţiri/divorţuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livraţi instituţiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de care cei doi, separaţi prin păcatul mîniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvînt caduc, iar ei – unelte sau jucării demonului. Un cuvînt spus la mînie răneşte tot atît de grav ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului datorat de soţi unul altuia; timpul adînceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel că, mai tîrziu, foarte greu se vor putea arunca punţi peste ea.

Am văzut familii care s-au despărţit după ani lungi şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor (care, la rîndul lor, erau poate deja căsătoriţi); am văzut şi familii fericite care s-au despărţit la scurtă vreme, tot din cauza mîniei de durată, lăsînd copiii mici să le crească în frustrare şi confuzie, neînţelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai tîrziu, pe baza exemplului părintesc, nemaiconsiderînd căsătoria ca pe o legătură eternă, asemenea celei dintre Hristos şi Biserică.

Am văzut fraţi care în ţară s-au iubit şi, ajungînd în America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăţilor de adaptare, s-au despărţit, rămînînd duşmani de moarte, pentru că mînia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea.

Un proverb arab spune că, atunci cînd te superi, să numeri pînă la zece, iar dacă te mînii, să numeri pînă la o sută. Nu ştiu cît de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la raţiune (pentru moderarea exprimării în afară a mîniei), dar eu sfătuiesc pe penitenţii mei ca, înainte de a-şi exprima mînia prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa. Şi chiar dacă, sub apăsarea mîniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvîntului păcătos/păcătoasă şi atunci mînia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în bine.

Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mînia nepotolită. Unul este mînios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violenţă. Acest lanţ început nu mai poate fi oprit decît prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi termenii ecuaţiei acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mînie.

Puneţi stavilă fermă în faţa demonului mîniei! Puneţi-vă strajă gîndului şi gurii în ceasul mîniei voastre! Binecuvîntarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba nu va mai fi atît de ascuţită şi rugăciunea lui Iisus, rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înţelegeţi că sînteţi păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mîniei sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvînt şi în faptă, dăruindu-ne blîndeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni pămîntul (Matei 5, 5).

Pr. Gheorghe Calciu: "Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos" (cuvântul 2)

7 cuvinte către tineri ale Pr. Gheorghe Calciu

Joi, 19 Februarie 2015 15:41

Să zidim biserici!

Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?

Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.

Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.

Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.

Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.

Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.

Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.

De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară “. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)

Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea", și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

Pr. Gheorghe Calciu: ceea ce mă impresiona la mama, era rugăciunea ei…

De când eram copil, mama ne ducea la biserică. Eram unsprezece copii şi ea ne ducea pe toţi la biserică. Copii fiind, îi spuneam că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne zicea: „Mă, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, când te dor picioarele pentru Hristos. Să-ţi obosească trupul pentru Hristos, că nu ştii să te rogi, că eşti copil”.

Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbea cu tata. Spunea: „Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copiii aceştia!”, sau „De ce vaca nu dă lapte?”, sau „De ce a murit porcul de boală? Păi, Doamne, nu vezi că eu am aici de hrănit nişte guri?”. Am învăţat de la mama această relaţie personală cu Dumnezeu şi am avut-o în închisoare, alături de relaţia cu mama.

Mama nu ştia teologie deloc. Dacă o întrebai ce înseamnă Sfânta Treime, nu ştia. Ea ştia numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar ce înseamnă Sfânta Treime nu ştia. Dacă poţi să ai o credinţă din aceasta simplă, eşti cel mai fericit! Nu mai ai nevoie de nici o teorie. Nimic nu te va putea sminti, nimic nu va tulbura credinţa ta. Pe mama n-au tulburat-o nici morţile copiilor ei, nici sărăcia, nici bogăţia. Nu a fost ea bogată, dar în orice caz, am avut şi perioade bune. Nici bogăţia n-a trufit-o, nici sărăcia n-a înjosit-o, ci a rămas la fel de fidelă credinţei şi la fel de directă în relaţia cu Dumnezeu.

Extras din Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 159

 "Credința și iubirea sunt totul. Nu exista nimic mai valoros că acestea. Celor care nu cred în Iisus Hristos, nu le pasă de iubire. Nu ii interesează nici ce se întâmplă cu văduva, nici cu orfanul, nici cu cel necăjit și întristat, nici cu cel întemnițat, nici cu cei flamanzi, nici cu cei însetați."
Sf. Ignatie Teoforul

Prăznuirea Intrării în Biserică a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria

Împlinind Preasfânta Fecioară Maria vârsta de trei ani, sfinții ei părinți Ioachim și Ana au adus-o pe ea de la Nazaret la Ierusalim spre a o închina slujbei Templului, așa cum făgăduiseră lui Dumnezeu mai înainte de nașterea ei.
De la Nazaret la Ierusalim se mergea cale de trei zile, dar Sfinților Părinți Ioachim și Ana calea aceasta nu le-a părut deloc împovărătoare, căci ei mergeau să împlinească o lucrare foarte plăcută lui Dumnezeu.
La Ierusalim s-au strâns multe rudenii ale Sfinților Părinți care au dorit să fie de față la această mare sărbătoare, la care nevăzut participau cu bucurie și îngerii cei din cer. Procesiunea de mergere la Templu era condusă de fecioare ce purtau în mâini făclii aprinse.
După ele venea Preasfânta Fecioară, având de o parte pe tatăl său iar de cealaltă, pe maica sa. Fecioara era îmbrăcată în strai de o bogăție și strălucire imperiale, așa cum se și cuvenea Fiicei Împăratului și Miresei lui Dumnezeu (Psalmul 44:13-15). În urma lor veneau mulțimea rudeniilor și prietenilor, toți purtând în mâini făclii aprinse. Până la intrarea în Templu se urcau cincisprezece trepte.
Sfinții Părinți au ridicat-o pe Fecioara până la întâia treaptă, dar apoi ea singură le-a urcat alergând pe toate celelalte paisprezece.
Sus, Fecioara a fost întâmpinată de marele Preot Zaharia, cel care avea să fie tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Luând-o de mână, el a dus-o pe Fecioară nu doar în interiorul Templului, ci chiar în interiorul Sfintei Sfintelor, adică cel mai sfânt dintre cele mai sfinte locuri din Templu, acela în care numai marele Preot avea voie să intre și chiar și el doar o dată pe an.
Sfântul Teofilact al Ohridei zice că Zaharia „a fost în afară de sine și locuit cu totul de Duhul lui Dumnezeu” atunci când a condus-o pe Fecioară în Sfânta Sfintelor, adică dincolo de al doilea văl, aceasta fiind singura explicație a acțiunii lui.
Părinții Preasfintei Fecioare Maria apoi au adus jertfe Domnului Dumnezeu potrivit Legii, au primit binecuvântarea preotului și s-au reîntors la casa lor.
Preasfânta Fecioară a locuit în Templul de la Ierusalim timp de nouă ani încheiați. Câtă vreme părinții ei au fost în viață, ei veneau deseori să o cerceteze, mai cu seamă dreapta Ana.
Murind după cei nouă ani încheiați părinții ei, Preasfânta Fecioară a dorit să nu mai părăsească Templul până la moarte, nevoind să se căsătorească.
Dar cum această dorire a ei ar fi fost împotriva Legii și tradiției în poporul lui Israel, ea a fost dată în grija Sfântului Iosif din Nazaret, care era rudenia ei, după ce a împlinit vârsta de doisprezece ani. Sub forma aceasta acceptabilă de tânăra logodită, ea putea trăi în feciorie după cum dorea și în același timp respecta și Legea iudaică, căci nu se mai pomenise până atunci la poporul lui Israel ca fetele să ia până la moarte jurământul fecioriei.
Astfel, Preasfânta Fecioară Maria a fost prima care a luat asupra sa votul monahal al fecioriei până la moarte, din lungul șir de mii și mii de feciorelnici, bărbați și femei, care i-au urmat ei în Biserica lui Hristos.Condac la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălțat...

Preacurat Templu al Mântuitorului, Cămara cea de mult preț și Fecioara, Sfințită Vistieria Slavei lui Dumnezeu, astăzi este adusă în Casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu. Aceasta este Cortul cel Ceresc.

Ce este smerenia?

Exista doua smerenii, precum si doua mandrii.

Cea dintai mandrie este cand cineva dispretuieste pe aproapele sau, socotindu-l ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decat el. In cazul in care va continua cu acest dispret si, daca nu se va trezi repede si nu se va sargui sa scape de o asemenea patima, va veni incetul cu incetul si a doua mandrie prin care omul se trufeste si se impotriveste lui Dumnezeu si pune pe seama sa ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu Care ne spune: "Fara Mine nu puteti face nimic".

Sunt, de asemenea, si doua smerenii. Smerenia cea dintai consta in a socoti pe aproapele sau mai intelept decat sine si intrecandu-l pe el in toate; a se socoti pe sine mai prejos decat toti. Ce greu este acest lucru: a renunta la orgoliul nostru, la mandria noastra si a ne umili din toata inima! E foarte greu, dar foarte pretios inaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor. Aceasta se naste in chip firesc in suflet prin implinirea poruncilor dumnezeiesti.

 Smerenia insa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strica toate cursele satanei. Smerenia impreuna cu dragostea sunt puternice pentru ca izvorasc din insasi persoana Mantuitorului Hristos, Care ne indeamna: "Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre". Dumnezeu, pacea noastra, este insasi dragostea plina de smerenie, care ocroteste creatura Sa fata de dusmanul diavol, dusman de moarte al omului - asa cum este numit de Insusi Mantuitorul -, diavolul fiind ucigas de oameni dintru inceput. Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se manie, nici nu poate sa manie pe cineva. Smerenia nu barfeste, nu osandeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici in gand nu dispretuieste pe colegul sau. Si daca-l vede pe acesta gresind, ori ca are vreun defect sau mai multe, cuviincios, intre patru ochi, ii atrage atentia cu grija ca sa nu-l jigneasca, sa nu-l rusineze; in acest fel cauta sa-l indrepte, sa-l ajute cu adevarat. Aceasta este smerenia.

Acatistul Intrării în Biserică a Maicii Domnului

 

Rugăciunile începătoare:

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate plinești, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori). Slavă… Şi acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Troparele de umilință

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de niciun răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.

Slavă…

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumne­zeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum…

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Crezul

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; Și a înviat a treia zi după Scripturi; Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Prooroci. Și într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Slavă… Și acum…

Veniți să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Însuși Hristos, Împăratul și Dumne­zeul nostru (cu trei închinăciuni).

Apoi Psalmul 142:

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu se va îndrepta înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă… Și acum…

Aliluia, aliluia, aliluia, slavă Ție, Dumnezeule! (de trei ori)

Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (de trei ori).

Troparul

Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!

Condacul 1

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în Biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Icosul 1

Îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţa, iar credincioşii o fericesc pururea şi cu bucurie cântă laudele acestea:
Bucură-te, Sfântă Pruncă, ce astăzi eşti adusă în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfinţii tăi Părinţi astăzi împlinesc făgăduinţa;
Bucură-te, că ai fost binecuvântată de marele arhiereu Zaharia;
Bucură-te, că el te-a aşezat în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfântul Zaharia, apărând cinstea ta, de evrei a fost omorât;
Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu;
Bucură-te, că în Sfânta Sfintelor se pregăteşte azi sălăşluirea ta;
Bucură-te, că tu începi mântuirea noastră;
Bucură-te, că de fecioare de vârsta ta ai fost petrecută;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 2

Veniţi, cetele creştineşti, să ne adunăm la Sfânta Pruncă, cea care lăsând toate bucuriile din lume, se duce ca o jertfă în Biserica Domnului de către Sfinţii săi Părinţi, pentru mântuirea noastră, şi ca o mulţumire să o cinstim cu cântări prăznuind duhovniceşte, iar lui Dumnezeu să-I cântăm: Aliluia!

Icosul 2

În vârstă de trei ani fiind Sfântă Pruncă, iar mai târziu Născătoare de Dumnezeu, I s-a adus Domnului, împlinind făgăduinţa Părinţilor săi, şi marele arhiereu Zaharia o primeşte şi o aşază în Sfânta Sfintelor, pentru a noastră mântuire; pentru aceasta să-i cântăm:
Bucură-te, că de fecioare cu făclii ai fost adusă;
Bucură-te, vasul cel sfinţit;
Bucură-te, Biserica Împăratului tuturor;
Bucură-te, fecioară de Dumnezeu aleasă;
Bucură-te, că David mai înainte a proorocit despre intrarea ta în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, pâine cuvântătoare;
Bucură-te, cămara Cuvântului lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai fost hrănită de Îngeri;
Bucură-te, că ai fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maică a Sa;
Bucură-te, cortul lui Dumnezeu;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 3

David Prorocul te-a lăudat de demult, Fiică a lui Dumnezeu numindu-te; iar tu născând Prunc pe Hristos Domnul nostru, L-ai hrănit cu lapte, ca o Maică Sfântă a Lui. Pentru această mare taină eşti adusă în Biserica Domnului şi aşezată în Sfânta Sfintelor, unde neîncetat ai cântat: Aliluia!

Icosul 3

Ana cea neprihănită s-a bucurat că, împlinind făgăduinţa sa, aduce pe ceea ce s-a născut din făgăduinţa lui Dumnezeu, ca dar de mare preţ, şi Ioachim prăznuieşte luminat, iar noi te fericim, Sfântă Pruncă, cu această jertfă de cântare:
Bucură-te, singura binecuvântată între femei;
Bucură-te, propovăduirea prorocilor;
Bucură-te, slava Apostolilor;
Bucură-te, lauda Mucenicilor;
Bucură-te, înnoirea lumii;
Bucură-te, împăcarea lui Dumnezeu;
Bucură-te, scaunul Stăpânului;
Bucură-te, sălăşluirea luminată a Mântuitorului;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 4

Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind pe cămara cea însufleţită a lui Dumnezeu, pe cea curată şi fără de prihană şi mai luminată decât toată făptura, petrecând copilăria sa în Sfânta Sfintelor, şi cu Îngerii împreună cântând: Aliluia!

Icosul 4

Saltă astăzi toate oştirile îngereşti şi mulţimea creştinilor înaintea feţei tale, Preacurată Pruncă, purtătorii de făclii aleargă împreună cântând şi grăind acestea:
Bucură-te, uşă dinspre răsărituri;
Bucură-te, Sfântă Pruncă, primită în Biserică cu mare cinste;
Bucură-te, uşa Domnului;
Bucură-te, vistierie preacurată a înţelepciunii;
Bucură-te, izvorul darului;
Bucură-te, mieluşea curată;
Bucură-te, porumbiţă neîntinată;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 5

Mieluşeaua lui Dumnezeu, curată, porumbiţă neîntinată, cortul lui Dumnezeu cel neîncăpător, sfinţenia slavei, prăznuind petrecerea ta, Sfântă Pruncă, întru cele ce nimenea nu intră, astăzi ne veselim cu fecioarele, care cu făclii aprinse te-au petrecut în Sfânta Sfintelor unde cu bucurie cântai: Aliluia!

Icosul 5

Pe cea de trei ani cu trupul şi de mulţi ani proorocită, pe cea mai desfătată decât cerurile şi mai înaltă decât puterile cele de sus, cu cântări să o lăudăm pe Dumnezeiasca Pruncă:
Bucură-te, solitoarea mântuirii noastre;
Bucură-te, cea înconjurată de Îngeri;
Bucură-te, cea cinstită de oamenii credincioşi;
Bucură-te, liman cu bună linişte;
Bucură-te, zid nesurpat;
Bucură-te, Maica luminii;
Bucură-te, mai înainte rânduită a fi Maica lui Dumnezeu;
Bucură-te, Pruncă cu trupul;
Bucură-te, desăvârşită cu sufletul;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 6

Pe tine te-au propovăduit prorocii mai înainte, numindu-te sicriu sfinţit, cădelniţă de aur, sfeşnic, masă, scară şi turn, mieluşea curată, cămară neîntinată; iar noi, ca pe un cort de Dumnezeu încăpător, care ne-a mântuit pe noi, cântând strigăm: Aliluia!

Icosul 6

Pe uşa cea neumblată, casă lui Dumnezeu primind-o, astăzi a încetat umbra legii, căci s-a arătat darul şi adevărul, muntele cel umbrit pe care mai înainte l-a văzut Avacum şi a vestit pe cea care a intrat înăuntrul celor neumblate ale Bisericii, pentru care îi cântăm:
Bucură-te, cea plină de lumină;
Bucură-te, mângâierea noastră în necaz;
Bucură-te, doctorul tuturor bolilor;
Bucură-te, sfărâmarea morţii;
Bucură-te, râu de viaţă nedeşertat;
Bucură-te, carte pecetluită cu Duhul;
Bucură-te, cămara cea însufleţită a lui Hristos Domnul;
Bucură-te, locul bucuriei;
Bucură-te, că ai stricat blestemul Evei;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 7

Tot pământul vede astăzi lucruri străine şi preamărite, cum Pruncă fiind, aşezată în Sfânta Sfintelor, primeşte hrană de la Îngeri, purtând chipul rânduielii, împreună cântă totdeauna: Aliluia!

Icosul 7

Preaslăvită sfinţenie, sfinţită dăruire, astăzi Preasfânta Pruncă, punându-se în Biserica lui Hristos, Împăratul a toate, se păzeşte a fi lăcaş luminat Celui ce a ales-o, pentru frumuseţea sufletului ei curat; iar noi cântăm acestea:
Bucură-te, mântuirea noastră;
Bucură-te, bucuria robilor tăi;
Bucură-te, chemarea noastră;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Împăratul tuturor;
Bucură-te, cămara curăţiei;
Bucură-te, crin cu dulce miros;
Bucură-te, mirul cel de mult preţ;
Bucură-te, tămâie cu bună mireasmă;
Bucură-te, că întorci întristările noastre în bucurie;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 8

Astăzi ai strălucit în casa Domnului ca un sfeşnic luminos, Sfântă Pruncă, şi ne luminezi cu cinstitele tale daruri ale milelor şi minunilor tale, că ele sunt mai presus de minte, străină este naşterea ta, străin este chipul naşterii tale, străine şi preaslăvite sunt toate ale tale, pentru care cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Cel ce poartă toate cu cuvântul a auzit rugăciunea drepţilor şi stârpiciunea a dezlegat-o, ca un îndurat, şi le-a dăruit pricina bucuriei locuinţa harului, întru care sunt puse vistieriile tainelor, pentru care şi noi cu mulţumire îi cântăm:
Bucură-te, holdă nearată;
Bucură-te, spic dumnezeiesc;
Bucură-te, izvor nedeşertat al apei celei vii;
Bucură-te, mieluşeaua care ai născut pe Mieluşelul lui Dumnezeu;
Bucură-te, curăţitoarea cea caldă;
Bucură-te, luceafărul dimineţii;
Bucură-te, că ai purtat pe Soarele Hristos;
Bucură-te, lăcaşul luminii;
Bucură-te, că ai stricat întunericul;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 9

Pe tine, steaua cea împărătească, primindu-te Biserica lui Dumnezeu, unde te-ai împărtăşit dulceţei celei nesfârşite şi la cele mai bune ai trecut, văzând în Fiul împlinirea celor mai înainte zise; pentru acesta noi, cântând acest mare praznic, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9

Astăzi ne-a strălucit primăvara veselă, luminând sufletele noastre, gândul şi mintea, cu darul prăznuirii Intrării în Biserică a Sfintei Prunce, pentru un trai sfânt, pregătindu-se a fi sălaş Împăratului Celui Ceresc, pentru aceasta primeşte de la noi aceste laude:
Bucură-te, uşă prin care a trecut Cuvântul;
Bucură-te, că ai sfărâmat uşile iadului;
Bucură-te, că ai alungat pe diavolii cei întunecaţi;
Bucură-te, cea cu totul lăudată;
Bucură-te, curăţirea lumii;
Bucură-te, scară care înalţi pe cei de pe pământ la cer;
Bucură-te, pod care treci de la moarte la viaţă;
Bucură-te, că fără de osteneală ai purtat în pântecele tău pe Cel ce poartă toate;
Bucură-te, că ai născut pe Dătătorul legii;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 10

Daruri aduc azi cerul şi pământul Preasfintei Prunce, cetele îngereşti, mulţimea creştinilor şi toată suflarea, căci legea a trecut ca umbra şi razele darului au strălucit, intrând în Biserică Sfânta Pruncă, pentru a slăvi pe Dumnezeu cu viaţă sfântă şi cu cântare îngerească: Aliluia!

Icosul 10

În Biserică aducând Ana pe ceea ce avea să fie casa Domnului, strigând, grăia: „Prunca cea dată mie de la Dumnezeu o aduc în Biserica Ziditorului, primeşte-o, Sfinte Zaharia, şi o aşază unde o va primi Dumnezeu şi să fie spre sălăşluirea Mântuitorului”. Iar noi minunându-ne de acestea cântăm aşa:
Bucură-te, păzitoarea robilor tăi;
Bucură-te, sfinţita scăpare a păcătoşilor;
Bucură-te, minunarea oamenilor;
Bucură-te, bucuria Îngerilor;
Bucură-te, grabnic ajutătoare a celor ce se roagă ţie;
Bucură-te, adâncul cel nemăsurat;
Bucură-te, chemarea prorocilor;
Bucură-te, podoaba Apostolilor;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 11

„Roaba Domnului am fost eu”, a spus Sfânta Ana Sfântului Zaharia, „chemându-L pe Dumnezeu cu credinţă în post şi în rugăciune, ca să iau rodul durerii mele şi după naştere să-l aduc Celui ce mi l-a dat. Pentru aceasta mă veselesc astăzi, împlinind făgăduinţa mea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!”.

Icosul 11

Veseliţi-vă astăzi luminat, Sfinţilor Părinţi ai Preacuratei Prunce, pe care o aduceţi jertfă sfântă, căci a fost dată vouă din făgăduinţă, pentru curăţia vieţii voastre pe pământ, cea plină de fapte bune, din care S-a născut Mântuitorul nostru, care Și-a ales-o cort însufleţit, căruia îi cântăm:
Bucură-te, întărirea Mucenicilor;
Bucură-te, scăpare şi liniştea robilor tăi;
Bucură-te, că prin tine moştenim viaţa cea veşnică;
Bucură-te, că ne îmbraci cu haina nestricăciunii;
Bucură-te, că prin tine am văzut lumina;
Bucură-te, că ne ridici de la întuneric la lumină;
Bucură-te, că ne ajuţi a nu iubi desfătările pământeşti;
Bucură-te, cea pururea binecuvântată de robii tăi;
Bucură-te, stea neapusă;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 12

Prin harul dat ţie de la Dumnezeu, Sfântă Pruncă, te-ai făcut uşă de mântuire, munte înţelegător, scară însufleţită, pe care prorocii te-au vestit de demult. Apostolii te-au propovăduit, Mucenicii te-au mărturisit, Cuvioşii te-au slăvit, Îngerii şi pământenii slavoslovesc înaintea lui Dumnezeu pentru tine, cântând: Aliluia!

Icosul 12

În Biserică te-au adus pe tine, dumnezeiască Fiică, bătrânii tăi părinţi, cei ce te-au născut, ca pe o jertfă curată şi străin lucru, te sălăşluieşti întru cele neumblate, ca mai înainte să găteşti lăcaş lui Dumnezeu-Cuvântul, Căruia închinându-ne, strigăm ţie:
Bucură-te, că ai născut pe Cel Milostiv;
Bucură-te, că ne-ai adus pe Soarele cel Mare;
Bucură-te, că ai deschis Raiul cel închis;
Bucură-te, lauda Cuvioşilor;
Bucură-te, cununa Mucenicilor;
Bucură-te, podoaba drepţilor;
Bucură-te, mântuirea credincioşilor;
Bucură-te, vasul mirului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, folositoarea lumii;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 13

O, cea mai cinstită şi mai sfântă decât toţi Sfinţii, dumnezeiască Pruncă, Fecioară şi Maica Dumnezeului celui de sus, în ziua Intrării tale în Sfânta Sfintelor, pe care o prăznuim astăzi cinstindu-te, primeşte acest dar al nostru şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile, necazurile şi primejdiile şi ne învredniceşte Împărăţiei celei cereşti, ca întotdeauna cu mulţumire să cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Icosul 1

Îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţa, iar credincioşii o fericesc pururea şi cu bucurie cântă laudele acestea:
Bucură-te, Sfântă Pruncă, ce astăzi eşti adusă în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfinţii tăi Părinţi astăzi împlinesc făgăduinţa;
Bucură-te, că ai fost binecuvântată de marele arhiereu Zaharia;
Bucură-te, că el te-a aşezat în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfântul Zaharia, apărând cinstea ta, de evrei a fost omorât;
Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu;
Bucură-te, că în Sfânta Sfintelor se pregăteşte azi sălăşluirea ta;
Bucură-te, că tu începi mântuirea noastră;
Bucură-te, că de fecioare de vârsta ta ai fost petrecută;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul 1

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în Biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!