Rugăciune către sfântul Iuda Tadeul, ocrotitorul celor disperați, deznădăjduiți

 

   O, Sfinte Iuda Tadeu, rudā a Domnului nostru Iisus Hristos, apostol si martir glorios, stralucit in virtuti si puternic in minuni, credincios si grabnic ajutātor al celor ce te cinstesc si se incred in tine, priveste cu ochi milostivi la cel ce astazi alearga la tine si cere mijlocirea ta.
Tu ai dobandit de la Dumnezeu darul de a ajuta indeosebi pe aceia care au pierdut aproape orice sperantā si se afla in pragul disperārii.

 Priveste deci la mine si vezi in ce stramtoare ma aflu.Viata mea este o viata de suferinta. Zilele mele sunt pline de durere si necaz, sufletul meu este o mare amaraciune. Cararile mele sunt pline de spini si aproape nu trece o clipa fara suspine si lacrimi si fara griji mistuitoare care imi macina toata puterea de viata.

.

Nelinistea, disperarea si lipsa de incredere in ajutorul de sus imi coplesesc de multe ori sufletul, astfel incit mi se pare ca pronia dumnezeiasca m-ar fi parasit. Atunci sufletul meu se umple de intuneric, credinta se clatina, inima mea slabeste si disperarea se furiseaza in suflet, vrand sa se faca stapana peste mine.

.

O, Sfinte Iuda Tadeu, tu nu ma poti lasa in starea aceasta grozava. La tine alerg, pe tine te rog, ajuta-mi. Asculta, te rog, rugamintea pe care ti-o fac ! Nu ma voi departa de tine pana cand nu ma vei asculta. Grabeste-te si vino–mi, te rog, in ajutor si nu lasa ca increderea mea in tine sa fie rusinata. Fa ca prin mijlocirea ta sa se preamareasca si intru mine nesfarsita milostivire a lui Dumnezeu. Asculta-mi rugamintea, mai ales in necazul cel mare pe care il am acum si da-mi grabnicul tau ajutor in (se marturiseste necazul).

.

Nu lasa ca sufletul meu sa ramina zdrobit de aceasta lovitura a durerii si sa cada in disperare. Asculta-ma, o, Sfinte Iuda Tadeu, implineste-mi rugamintea si eu iti voi fi recunoscator in toate zilele vietii mele.Te voi cinsti ca pe cel mai de seama ajutator al meu.Voi multumi lui Dumnezeu pentru mijlocirea ta si voi raspandi pe cat imi va sta in putere cinstirea ta intre oameni.

Amin.

.

Icoana Sfântului Iuda Tadeul

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

 

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Şi văzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele.

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă levenesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.

Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

*******

5 Mai – Praznicul Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou – grabnicul ajutător si marele făcător de minuni

Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou – Nea Makri

  Maica Macaria Desipri, cea care a aflat moastele Sfantul Efrem cel Nou

Rugăciuni către Sfântul Mucenic Efrem cel Nou

Sfinte Efrem, mare mucenice a lui Hrsitos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc, şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţe lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale?

Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.

---

Primeşte, Sfinte Părinte Efrem, puţina noastră rugăciune, ne iartă pentru mulţimea neputinţelor şi neajungerilor noastre, iar durerile, bolile şi suferinţele ce ne-au cuprins tămăduieşte-le cu minunata şi grabnic-lucrătoarea ta iubire de oameni. Sporeşte-ne, dumnezeiescule Părinte, credinţa şi nădejdea întru tine, căci cel care a cunoscut o dată harul milostivirilor tale, s-a îndulcit de dragostea dumnezeiască şi nu te mai poate uita. Fă-te nouă tămăduitor, povăţuitor, părinte, ocrotitor, frate şi prieten de taină, pune în inimile noastre cuvântul cel de folos şi ne învaţă să-L iubim pe Mântuitorul Hristos măcar cu un strop din noianul dragostei tale dumnezeieşti. Dăruieşte-ne sănătate sufletului şi trupului, ca atât prin slăbiciuni şi neputinţe, cât şi prin bucuria sănătăţii să aducem slavă şi cinstire Preasfintei şi de viaţă Făcătoarei Treimi. Primeşte-ne, Părinte Efrem, şi nu ne trece cu vederea, căci credem cu adevărat că Unul este Dumnezeul tău şi Dumnezeul nostru – Mântuitorul Iisus Hristos – Căruia I se cuvine slava dimpreună şi Părintelui Ceresc şi Preasfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

---

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertelnicia ta. Şi vâzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea, cererea mea. De nenunmărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc că prin mijlocirea ta voi pune început bun mântuirii mele.

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă levenesc. Cere-i lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinuirile tale mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios.

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincişii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te sfinte pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi. Ajută Sfinte Efrem pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi. Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

---

Sfinte Părinte Efrem, inima mea e sfâşiată de durere şi de amărăciune şi nu ştiu ce cuvânt să aduc înaintea ta. Nimic nu mă mai bucură în această viaţă şi poverile şi suferinţele cele lăuntrice îmi sunt ca o băutură otrăvitoare şi cumplit de amară. Nu-L mai desluşesc pe Dumnezeu în nimeni şi nimic şi mă simt ca un om care e omorât de propriile gânduri.

Izbăveşte-mă, Sfinte, de această asuprire diavolească, căci nu mai pot răbda mâhnirea şi urâciunea aceasta ce-mi soarbe vlaga şi toată puterea de viaţă. Tu i-ai văzut pe batjocoritorii şi ucigaşii tăi şi ai răbdat nenumărate schingiuiri şi urâciuni din partea lor, dar prin dragostea ta pentru Dumnezeu ai rămas neclintit în credinţă, înfruntând acea privelişte de iad. Cu totul m-am slăbănogit, iar din multa durere lacrimile nu le mai pot opri. Nu am la cine să merg, nu este cine să mă audă, nu este cine să mă mângâie, nu este cine să-mi spună o vorbă bună. Fă-te tu toate acestea pentru mine, Sfinte Efrem, şi aşa cum eu nu ştiu, tămăduieşte şi limpezeşte sufletul meu, ridicându-mă întru nădejde şi lumină. Ştiu că e de necuprins cu mintea toată pătimirea ta mucenicească, şi tocmai de aceea te rog pe tine, căci ştiu că ai răbdat urâciuni nemăsurat mai mari decât ceea ce rabd eu acum.

Fie-ţi milă de mine ca de un frate mai mic şi foarte neputincios şi rânduieşte în aşa fel, încât prin această durere pe care o trăiesc acum să cunosc mai bine ostenelile tale muceniceşti şi ceea ce înseamnă purtarea de fiecare zi a crucii. Amin.

---

Am uitat, Cuvioase Părinte Efrem, obârşia noastră cea de Sus şi înnoirea primită în focul Botezului, şi de aceea vin asupra noastră multe necazuri şi primejdii, căci cu totul ne-am împătimit de cele pământeşti şi de îndulcirea simţurilor. Braţele noastre s-au deschis spre agonisirea lucrurilor trecătoare şi a slavei celei pieritoare, căci am uitat că ele sunt zidite spre mărturisirea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Picioarele noastre au apucat calea păcatului, a uitării şi a nesimţirii sufleteşti, iar mintea şi inima ne sunt înceţoşate de nălucirile poftirilor şi ale doririlor deşarte. Iarăşi şi iarăşi am trecut cu vederea că bogăţia cea mai mare ce se poate dobândi pe acest pământ este Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Viaţa noastă s-a făcut o învolburare de întuneric, griji şi dorinţe găunoase şi pieritoare, iar aprinderea stricăciunii mistuie sufletele noastre.

Pentru aceea alergăm către tine cu grăbire, Sfinte Părinte Efrem şi te rugăm cu lacrimi: aprinde şi în inimile noastre focul dragostei de Dumnezeu, ca să nu fim pârjoliţi de văpaia cea întunecată şi amarnică a pustiirii, a nesimţirii, a necazurilor şi a primejdiilor. Fă-te nouă liman şi adăpostire în lupta cu cugetul trupesc şi mijloceşte-ne milă şi har înaintea Mântuitorului Hristos, Căruia se cuvine slava cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.

---

Sfinte Mare Mucenice Efrem, slabă este credinţa mea, săracă îmi este inima mea, risipită îmi este mintea şi nevrednic sunt de ajutorul tău; dar mare este dragostea ta faţă de tot omul care te cheamă în ajutor. Aşa învrednicindu-mă şi eu de binefacerile tale, cu gând smerit şi cu evlavie cad înaintea ta, mă închin şi cu buze necurate îţi sărut cu recunoştinţă icoana şi îţi mulţumesc, că nu ai trecut cu vederea cererile mele, ci, după obicei, te-ai arătat grabnic ajutător.

M-ai ajutat Sfinte Efrem când grele încercări şi teamă m-au cuprins iar acum sfinte primeşte mulţumirea, recunoştinţa şi dragostea mea ca unui rob nevrednic. Aşa cum ai împlinit cererile mele, întăreşte-mă să împlinesc şi eu poruncile lui Dumnezeu. Precum nu ai şovăit a mă izbăvi de necazuri şi a tămădui trupul meu, nu şovăi a curăţi şi sufletul meu de toată întinăciunea. Luminează-mă Sfinte Efrem cu rugăciunile tale, să nu-mi pun nădejdea în oameni, în mintea mea sau în sănătatea trupului meu, ca să nu fiu ruşinat. Iar pentru că întinat şi robit de patimi sunt eu şi nu am îndrăznire către Dumnezeu, te rog, Sfinte al meu ca aşa cum m-ai ajutat până acum, să-mi fii mie sprijinitor, cu rugăciunile tale către Hristos Dumnezeu, ori de câte ori furtuna încercărilor se va abate asupra sufletului meu.

Te rog ocroteşte cu rugăciunile tale şi pe robii lui Dumnezeu (numele), pe toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pe toţi cei bolnavi, necăjiţi sau ispitiţi, pe toţi cei care au nevoie de ajutorul tău, şi pe tot poporul binecredincios. Amin.

---

Sfinte Efrem, ocrotitorule al părinţilor bine‑credincioşi şi al copiilor lor, auzi rugăciunea noastră şi sârguieşte‑te să ne vii în ajutor. Ne rugăm ţie, sfinte, pentru copiii noştri. Ocroteşte-i prin rugăciunile tale, fii lor povăţuitor pe calea adevărului şi fereşte‑i de toată ispita şi necazul. Fii lor călăuză pe marea cea învolburată a vie­ţii acesteia. Fii lor dascăl înţelept, învă­ţându‑i să aleagă cele bune şi să se ferească de cele rele.

Roagă‑te pentru ei Iubitorului de oameni, Dumnezeu, să le dăruiască sănătate sufletească şi trupească şi minte luminată. Tu, cel ce te‑ai arătat fetiţei pe care ai îndemnat‑o să se spovedească, îndeam­nă‑i şi pe copiii noştri să meargă pe calea spovedaniei. Tu ne‑ai învăţat că Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare ajutor pentru copii, pentru aceasta ajută‑i pe aceştia să trăiască o viaţă curată, pentru a primi fără osândă Sfintele Taine.

Ne rugăm ţie, Sfinte Efrem, pentru toţi copiii credincioşi, pentru duhovnicii şi părinţii lor. Fereşte‑i de prieteniile pierzătoare de suflet, fereşte‑i de uneltirile celui viclean. Ajută‑i, sfinte, să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu şi să fie pilde de credinţă şi evlavie pentru cei din jurul lor. Ca, lucrând cele de folos şi simţind ocrotirea ta, să îţi mulţumească în fiecare zi a vieţii lor şi pe Dumnezeu să Îl laude în tot ceasul, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune de întărire

 

Doamne, dă-mi putere să primesc cu suflet liniștit tot ce-mi va aduce ziua de mâine
Dă-mi puterea să mă las cu totul în voia Ta cea sfânta și în fiecare clipă stai în preajma mea și mă întărește.
Orice veste va aduce ziua de mâine, bună sau rea, învață-mă să o primesc cu inima împacată și cu credința neclintită că voința ta stă deasupra tuturor.
Fie ca, în tot ceea ce fac și spun, voia Ta să îmi stăpâneasca cugetul și simțirea. Iar când asupra mea vor veni împrejurări neașteptate, ajută-mă să le împlinesc după voia Ta.
Dă-mi puterea să lucrez cu tărie și înțelepciune, fără să stânjenesc sau să amărăsc pe aproapele meu.
Ajută-mă, Doamne, să pot duce povară zilei de mâine cu toate câte le va aduce ea.
Strunește-mi voința și învață-mă să mă rog, să sper, să cred, să îndur, să iubesc și să iert.
Iar când mă rog, fie că Tu însuți să fii cel ce se roagă în mine.
Amin.

 

Rugăciune pentru pace și liniște sufletească. 

:
„Doamne, daruiește-mi să primesc cu liniște sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi!
Învrednicește-mă să mă dau întru totul Sfintei voii Tale!
În tot ceasul astăzi, povățuiește-mă și în toate mă sprijinește!
Oricare vor fi veștile pe care le voi primi în timpul zilei, învață-mă să le primesc cu sufletul liniștit și întărit în credința că peste toate este Sfânta voia Ta!
În toate faptele și cuvintele mele Tu călăuzește-mi gândurile și simțirile!
În toate întâmplările neașteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine!
Învață-mă să fiu deschis și înțelept cu fiecare dintre mădularele familiei mele duhovnicești, pe nimeni amărând, pe nimeni întristând!
Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi și toate întâmplarile din vremea ei!
Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert!”

Amin!

Cateva explicatii legate de obiectele folosite la slujba

 

Ce rost au lumanarile, tamaia, apa sfintita si celelalte lucruri pe care le folosim la mai toate slujbele si in multe momente ale vietii noastre crestinesti particulare.

De ce aprindem lumanari la slujbe sau cand facem rugaciuni?

Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ea ne insoteste totdeauna cand ne intalnim in vreun fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand moare, cand se roaga acasa la el sau in biserica, cand merge la Sfantul Altar cu prescura si cu pomelnicul, la mormant si in oricare alt moment se adreseaza lui Dumnezeu sau este in fata Lui, omul credincios aprinde lumanari.
Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea in lumina prin ardere de sine, ceea ce reprezinta calea implinirii noastre si a desavarsirii. Ca si semnul Sfintei Cruci, lumanarea este un semn distinct al crestinului, ea sintetizand esenta credintei noastre, aceea ca nu exista alta cale de implinire, de mantuire, decat cea a jertfei. Jertfa se afla la temelia vietii, nimic nu se poate realiza decat prin jertfa de sine. Ca si lumanarea, omul se poate si el transforma in lumina, se poate indumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumanarea este jertfa curata pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea insotim rugaciunile noastre pentru cei vii ca si pentru cei morti de aprinderea lumanarilor in biserica, la mormintele celor dragi sau in casele noastre.
Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este lumina, mergem la Dumnezeu cu lumina. Lumanarea este, in acelasi timp si o marturisire a faptului ca cel care aprinde lumanarea este iubitor de lumina, a ales calea luminii nu pe cea intunericului, a ales si iubeste faptele ce se savarsesc la lumina nu pe cele care se fac pe ascuns, in intuneric, se inchina lui Dumnezeu care este lumina si se leapada de stapanitorul intunericului si de lucrurile ce se fac la intuneric. Este foarte important de semnalat ca omul aprinde lumanarea cand se indreapta spre Dumnezeu sau cand face lucruri legate de Dumnezeu, cand face lucruri bune. El nu aprinde lumanarea atunci cand savarseste lucruri de care se rusineaza, lucruri indoielnice, lucruri lumesti.

Cum trebuie sa fie lumanarile?

Lumanarile trebuie sa fie din ceara curata de albine. Nu intamplator. Albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea constituie astfel materia cea mai curata, cea mai pura. In felul acesta aducem  lui Dumnezeu ofranda curata, neatinsa de umbra vreunei patimi. Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat sa facem lumanari nu numai din ceara curata, ci si din alte materiale, precum parafina. Acum putem reveni la lumarile din ceara curata de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu sa fie nu neaparat scump – oricum costul unei lumanari este mult prea mic, oricare ar fi el, pentru a constitui masura darului nostru – el trebuie sa fie insa de cea mai buna calitate. Asa cum pe prietenii nostri nu-i vom cuceri cu multimea darurilor de calitate indoielnica, ci dimpotriva, cu calitatea darului, tot asa, curatenia inimii nostre si gandul nostru bun, dragostea noastra pentru Dumnezeu, dar si fata de cei pentru care ne rugam lui Dumnezeu, nu pot fi manifestate decat prin lucruri in care punem tot cea ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai vazand  cat de frumos arde o lumanare din ceara curata, cat de linistit si curat, vom intelege diferenta si vom aprecia calitatea acesteia. Daca este bine facuta, o lumanare de ceara arde complet, fara sa scoata fum si fara sa curga nici un pic de ceara. In felul acesta ea tine mult mai mult decat oricare alt fel de lumanare. Este de preferat sa aprindem sau sa folosim lumanari mai putine, dar de cea mai buna calitate – o singura lumanare, daca este cazul – decat multe lumanari care nu sunt curate. Ca sa nu mai spunem ca pentru fabricarea unor lumanari care circula mai ales in comert se folosesc fel de fel de substante de calitate si provenienta indoielnica. Ravna cu care noi vom cauta sa procuram lumanari sau oricare alt obiect folosit pentru Dumnezeu ne da masura credintei noastre si dragostei noastre pentru Dumnezeu.

De ce tamaiem?

Tamaia insoteste, de asemenea, orice act de cult, orice slujba sau rugaciune savarsite la biserica, la casa credinciosului sau in oricare alt loc. Tamaierea, inaltarea si raspandirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tamaie, reprezinta marturisirea credintei si a supunerii noastre fata de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se inalta spre cer ca semn al jerfei noastre, al gandului nostru si al inimii noastre deschise catre Dumnezeu cu multumire si incredere. In acelasi timp, tamaia binemirositoare este semn al prezentei lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a carui prezenta se face simtita ca aducatoare de pace, de liniste, de bucurie. Aceasta dubla semnificatie a tamaierii, ca semn al jertfei omului care se inalta spre Dumnezeu si ca semn al prezentei harului lui Dumnezeu care coboara din cer, este foarte frumos ilustrata de rugaciunea prin care preotul binecuvanteaza tamaia inainte de a tamaia: „Tamaie iti aducem Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceuri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh.”

Tamaia alunga fortele raului.

Ca semn al prezentei Sfantului Duh dar si ca marturisire printr-un semn vazut, material, a credintei noastre in Dumnezeu si a faptului ca ne supunem si ne inchinam Lui, respingand orice alt stapan si orice alta putere, mirosul si fumul de tamaie are puterea de alungare a oricaror forte ale raului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrajmasului diavol, dar mai ales, are menirea de a indeparta prezenta si lucrarea diavolului si a duhurilor rele. De acee in popor se spune „fuge ca dracul de tamaie”.

Cum se aprinde tamaia?

Pentru aprinderea tamaiei se foloseste un carbune special, prezentat sub forma de praf sau pastile, care se aprinde usor si tine mult.  Acesta se poate procura de la manastiri sau biserici, iar in ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericesti. La tara se folosesc de obicei, carbuni aprinsi. Orice alta solutie, cu multe bete de chibrit sau cu vata imbibata in spirt nu este recomandata si nu este deloc eficienta. Asa cum ne ingrijim de atatea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai putin insemnate decat tamaierea casei, putem sa ne ingrijim putin si de cele necesare rugaciunii si sfintirii casei noastre.

Ne vorbeste Biblia despre folosirea lumanarii si a tamaiei?

Folosirea lumanarilor si a tamaiei are temei in Sfanta Scriptura, in viata si traditia Bisericii dintotdeauna. Sa ne amintim numai pilda  celor zece fecioare care asteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe crestinii din Troa, adunati in jurul Sfantului Pavel intr-o camera de sus „unde erau multe lumini” (Fapte 20,8); „si cele sapte sfesnice de aur care inconjurau pe Fiul Omului in Liturghia cereasca  (Apocalipsa 1, 12-20). Tamaia este foarte obisnuita in cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea tamaii la locul sfant (Levitic 16,12…). In Vechiul Testament se vorbeste despre „jertfe de tamaie pentru numele lui Dumnezeu” (Maleahi 1,11). Tamaia este asociata cu rugaciunea. „Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta”, citim in psalmi (Psalm 140, 2). In Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cereasca parca luata din Liturghia noastra de duminica: „Si a venit un inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor” (8, 3-4).

De ce stropim cu apa sfintita?

Stropirea cu apa sfintita este foarte des si in multe ocazii folosita de catre preot. De fapt, apa, ca element fundamental al creatiei, fiindca se foloseste la spalarea si curatirea fizica a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este asociata si lucrarii de curatire spirituala, de spalare a urmelor lasate de pacatele si faradelegile oamenilor. Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc. Cand face sfintirea apei, preotul se roaga pentru ca „apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh”, „pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire”, „pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica” si pentru ca prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu „binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor”.
Nu Dumnezeu are nevoie de apa sau de alte elemente materiale pentru a-Si trimite binecuvantarea si sfintenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu. Pentru ca este trup si suflet, pentru ca are o constitutie psihosomatica cum spuneam, omul are nevoie de aceasta ingemanare a spiritualului cu materialul, are nevoie de semne materiale care sa indice prezenta si lucrarea harului dumnezeiesc. Din acelasi motiv omul isi exprima multumirea sa, cererea sa, dragostea prin semne materiale.Unei persoane pe care o iubim nu ne multumim numai sa-i spunem acest lucru, ci facem dovada iubirii noastre prin daruri, prin semne care poarta incarcatura si masura iubirii noastre. De aceea Dumnezeu a randuit ca omul sa se impartaseasca de harul si puterea dumnezeiasca, de Dumnezeu Insusi prin intermediul unor elemente componente ale lumii noastre materiale. Astfel, ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin painea si vinul euharistic, primim lucrarea harului Sfantului Duh prin gustarea sau stropirea cu apa sfintita sau prin undelemn sfintit s.a.m.d.

„Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

 

De ce sărutăm mâna preotului?

În Occident, multe persoane sunt surprinse și chiar șocate de faptul că, creștinii ortodocși, sărută cu evlavie mâna preoților.

Trebuie să înțelegem corect motivul profund al acestui gest

Care este însemnătatea ?

Trebuie să știm că atunci când creștinul sărută mâna preotului, atunci el sărută Taina(puterea) Preoției, pe care o poartă preotul în sine.

Mâna preotului, păcătoasă sau nu, prin ea trece Harul lui Dumnezeu!

Nu sunteți obligați să sărutați mâna preotului. Acest gest trebuie să vină din inimă.

Sunt unii oameni care i-ar săruta și picioarele duhovnicului sau preotului lor, pentru că prin el au primit mare vindecare.

De ce sărutăm mâna preotului?

Fiindcă prin acea mână, lucrează Dumnezeu în viețile noastre.

Sf.Ambrozie al Milanului spune: “Preotul este ambasadorul iubirii lui Hristos”.

_____________

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră. Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis:

„Dă-mi mâna s-o sărut!

Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

Prin aceasta socot că totul s-a spus şi s-a lămurit. Bătrânul cneaz a grăit în biserică şi a spus cuvinte ca de la Însuşi Duhul lui Dumnezeu. Cugetaţi singuri: dacă preotul vostru are 25 de ani, în schimb cinul lui are 1900. Şi când îi sărutaţi mâna sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu. Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum. Sărutaţi pe Sfântul Ignatie, şi pe Sfântul Nicolae, şi pe Sfântul Vasilie, şi pe Sfinţii Sava, şi Arsenie, şi Ioanichie, şi pe mulţi-mulţi alţii, care pe pământ au fost podoabă a pământului, iar acum sunt în cer podoabă a cerului, şi care sunt numiţi: „Îngeri pământeşti şi oameni cereşti“. Aşadar, sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul apostolului Pavel, sărutare sfântă (I Cor. 16,20).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 56-57

Şi când îi sărutaţi mâna, sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu. Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum.

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră. Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

Prin aceasta socot că totul s-a spus şi s-a lămurit. Bătrânul cneaz a grăit în biserică şi a spus cuvinte ca de la însuşi Duhul lui Dumnezeu. Cugetaţi singur: dacă preotul vostru are 25 de ani, în schimb cinul lui are 1900. Şi când îi sărutaţi mâna, sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu. Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum. Sărutaţi pe Sfântul Ignatie, şi pe Sfântul Nicolae, şi pe Sfântul Vasilie, şi pe Sfinţii Sava, şi Arsenie, şi Ioanichie, şi pe mulţi-mulţi alţii, care pe pământ au fost podoabă a pământului, iar acum sunt în cer podoabă a cerului, şi care sunt numiţi: „îngeri pământeşti şi oameni cereşti”. Aşadar, sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul apostolului Pavel, sărutare sfântă (I Corinteni 16, 20).

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 56-57)

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră.

 

Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă.

 

După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine“.

 

Prin aceasta socot că totul s-a spus şi s-a lămurit. Bătrânul cneaz a grăit în biserică şi a spus cuvinte ca de la Însuşi Duhul lui Dumnezeu. Cugetaţi singuri: dacă preotul vostru are 25 de ani, în schimb cinul lui are 1900. Şi când îi sărutaţi mâna sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu.

 

Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum. Sărutaţi pe Sfântul Ignatie, şi pe Sfântul Nicolae, şi pe Sfântul Vasilie, şi pe Sfinţii Sava, şi Arsenie, şi Ioanichie, şi pe mulţi-mulţi alţii, care pe pământ au fost podoabă a pământului, iar acum sunt în cer podoabă a cerului, şi care sunt numiţi: „Îngeri pământeşti şi oameni cereşti“. Aşadar, sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul apostolului Pavel, sărutare sfântă (I Cor. 16,20).

 

Extras din Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 56-57 via Moldova Ortodoxă

Respectarea zilelor de sărbătoare

 Mai demult creştinii respectau mult sărbătorile, le ţineau cu frică de Dumnezeu, nefiind socotite de ei doar o simplă rânduială tipiconală. Respectarea lor era pricinuitoare de binecuvântare, iar încălcarea lor aducea necazuri şi dezastre. Într‑un cântec al refugiaţilor din Asia Mică se spune că au pierdut frumosul lor sat, pentru că nu respectau Duminicile şi sărbătorile:

Asta trebuia s‑o păţim
Pentru că nu respectam Duminicile şi sărbătorile.
Fără slujbe au rămas mormintele părinţilor.
Ah, Dumnezeul nostru, fie‑Ţi milă de noi!

Sărbătoarea începea de la Vecernia de sâmbătă seara sau din ajunul unei sărbători. De îndată ce bătea clopotul, femeile îşi făceau cruce şi încetau împletitul sau ţesutul. Nici măcar rândul nu‑l terminau. De asemenea, ţăranii care arau, de îndată ce auzeau clopotul pentru Vecernie, dezlegau boii de la jug şi se întorceau în sat. Era socotită o ruşine şi o sminteală munca în zi de sărbătoare, iar cel care făcea aceasta era dispreţuit de toţi. Oamenii preferau să sufere o pagubă materială în recolta lor, decât să încalce ziua de sărbătoare şi astfel să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu nesocotind porunca Lui. Respectarea zilei de sărbătoare era una din principalele lor îndatoriri alături de post, rugăciune, milostenie, mersul la biserică, dar mai ales Spovedania şi Împărtăşirea.

Mănăstirile de la Meteora aveau un metoc. Într‑o Duminică dimineaţă lucrătorii au mers şi au semănat grâu. Când egumenul a aflat aceasta, s‑a indignat şi a spus că acest grâu este afurisit, deoarece l‑au semănat Duminica, şi mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Când a venit vremea secerişului, egumenul s‑a dus şi a dat foc la grâu. A ars toată bucata de pământ care fusese semănată Duminica, pe când restul de grâu nu a păţit nimic, căci focul s‑a stins singur.

Gheorghia din Neohori Mesolonghi, soţia lui Epaminonda Moraitis, povesteşte:
„O aveam pe Sfânta Ecaterina ca ocrotitoare a casei noastre şi în ziua praznicului ei nu lucram. Odată însă am rămas fără pâine şi ne‑am hotărât să frământăm în zorii zilei de prăznuire a Sfintei Ecaterina. Şi într‑adevăr, am frământat şi am lăsat să se umfle aluatul, iar între timp am pregătit cuptorul. Când m‑am uitat dacă s‑a umflat aluatul, ca să‑l bag la cuptor, ce să văd! Din aluat ieşeau nişte viermi mari. Atunci am înţeles că Sfânta a făcut aceasta ca să nu lucrăm, ci să respectăm ziua ei de prăznuire”.

În afară de respectarea cu stricteţe a sărbătorilor, vrednic de mirare este marele respect pe care îl aveau bunicile şi mamele noastre pentru zilele de miercuri şi de vineri. Aceasta, deoarece în ziua de miercuri a fost vândut Domnul, iar vineri a fost răstignit. Această evlavie o vedem şi în viaţa multor Sfinţi. De pildă Sfântul Avxentie făcea priveghere în fiecare vineri, ca să cinstească Patima Domnului. Fireşte, în aceste zile lucrau, fiindcă rânduielile bisericeşti nu interziceau aceasta. Mergeau la câmp, dar evitau cu multă grijă să spele, să cârpească ceva, să se îmbăieze şi să frământe. Dacă nu aveau pâine, împrumutau de la vecini.

Varvara Ahileos povesteşte că în satul Avra Kalambakas, pe vremea mamei sale, prin 1900, o femeie a frământat într‑o zi de vineri, dar atunci când a scos pâinea din cuptor, era înăuntru atât de roşie, de parcă ar fi avut sânge. De aceea până astăzi cinstesc aceste zile, iar această cinste se urcă la Patima lui Hristos.

Cinstirea sărbătorilor

O stareţă capadociană din Taslik, care a trăit în Thiriopetra Arideias, pe nume Atena Gheorghiu Galanopulos, povesteşte următoarele, aşa cum le‑a auzit de la bunica ei:
„Gospodinele din sat, atunci când se săvârşea Sfânta Liturghie, aduceau prescurile la biserică în vremea când preotul se închina pentru Sfânta Liturghie, iar apoi se întorceau acasă ca să‑şi pregătească copiii şi să meargă toţi la Sfânta Liturghie.
Într‑un an, în ajunul Bobotezei, când se săvârşeşte Liturghia Marelui Vasilie, bunica mea s‑a trezit, dar a rămas în pat şi întârzia să plece la biserică. Deodată s‑a deschis uşa camerei şi a intrat Sfântul Vasilie, înalt, purtând veşminte albe, şi i‑a spus:
− O astfel de zi ţi‑ai găsit să te odihneşti? şi i‑a dat o palmă. Urmele degetelor i‑au rămas pe obraz până la sfârşitul vieţii.
De atunci bunica mea cinstea această zi în mod deosebit şi le sfătuia şi pe altele să nu întârzie să meargă la biserică”.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori

 

"Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.

Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.

Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.

Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.

Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.

Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.

Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.

Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.

Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.

Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.

Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.

Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.

Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.

Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor."

A NU PERMITE ABUZUL

 Unul dintre cele mai grele despărțiri se întâmplă atunci când iubim o persoana, și, în același timp, vedem că nu se poate construi o relație sănătoasă alături de ea.

Este un moment de introspecție profundă, în care inima și mintea dezbat dacă să rămână sau să plece.

Ei bine, a rămâne ar presupune să continuăm să ne așteptăm la schimbări care nu vin, să tolerăm acțiuni care ne rănesc, să acceptăm efortul minim, să ne pierdem în încercarea de a nu-l pierde.

Uneori, speranța crează atașamente emoționale care ne leagă de situații nesustenabile.

Ne ținem de ideea că lucrurile se vor îmbunătăți, dar realitatea este că nu se întâmplă mereu așa.

Curajul constă în a recunoaște când e timpul să renunți și să pui în practică decizia de separare.

Știm că plecarea va durea; dar drumul va fi cel care ne va duce spre vindecare. Durerea despărțirii este inevitabilă, dar este și primul pas spre vindecare.

Plecând departe de ceea ce ne doare, permitem rănilor noastre să se vindece. Este un act de iubire și respect de sine.

În schimb, rămânând singur ego-ul și dorințele subconștiente de reconectare cu persoana de care ne separăm, vor continua să ne deschidă rana din ce în ce mai mult.

Rămânerea sau reîntoarcerea într-o relație toxică sau nesatisfăcătoare prelungește suferința.

Cu fiecare zi petrecută în acea situație, rana se adâncește. E ca și cum am rupe o rană deschisă de mai multe ori.

Uneori alegi să pleci, nu din lipsă de iubire față de acea persoană, ci din cauza propriei dureri sufletești care cere alinare și iubire, fără de care știi că nu te poți mișca pentru a avea grijă de tine.

Și cu dragoste pleci. Decizia de a te despărți nu este un act de lipsă de iubire față de celălalt, ci un act de iubire față de sine.

Vreau să spun, "Mă iubesc suficient încât să nu-mi mai permit să sufăr".

Și în acea iubire de sine, găsim puterea să ne luăm rămas bun, să fim liniștiți și să mergem mai departe..

Amintiți-vă că fiecare rămas bun este o oportunitate de a crește, de a învăța și de a transforma.

Uneori, cel mai mare act de iubire este să eliberăm ceea ce nu ne mai hrănește, să facem loc unor noi experiențe.